"Paradis" de Radu Vancu - Planeta ciudată unde toate florile plâng

Ana Luiza Cojocariu, 9B

Eterna reîntoarcere

Și dacă, în miezul dulce al unei nopți de 29 septembrie - ziua iubitei Camille în romanul Paradis al lui Radu Vancu, atunci când mirosul de carne umană arsă se revarsă asupra eterului acid al luminii paradisiace, în vis, demonul lui Nietzsche ne strecoară în piept, pe aripile unei fatidice întrebări, greutatea supremă? Atunci conștiința eternei reîntoarceri, ne-ar sufoca, aruncându-ne în abisul unui sfârșit metafizic iminent, repetitiv în suferința perpetuă, retrăită zilnic, a gândului obscur ce transfigurează chipul morții într-o manieră aproape umană, cu un amestec de cinism renascentist și cruzime mongolă. Deodată răul universal, cea mai adâncă temere, ne privește cu o foame canibalică, de ființă a absurdului, a haosului, însă singurul lucru pe care rătăcitorul, supraviețuitorul paradisului, în disperarea sa, îl poate vedea, oglindit în ochii infernali, sunt cei ai iubitei sale.

Sinuciderea

O temă centrală a romanului, care ține de parcursul dantesc al lui Ducu prin intestinul Paradisului-penitență construit din piulițe și fire metalice, se concretizează în sugestia sinuciderii intrinsece cu finalitate creatoare, căci din fărâmele unei realități destrămate, muribunde, va renaște întregul univers. Aceasta urmează, astfel, modelul facerii, al sinuciderii originare, fiind pe cale, învăluită într-o lumină aurorală, ca ultimă declarație de dragoste înaintea vieții, să ardă în flăcările istoriei, ale omenirii spre purificarea firii pătate de sângele unei eternități care a fost cândva timp, al unui paradis care a fost cândva om. Și când Ducu va fi ieșit din tunel, împreună cu morții din ale căror creiere mușcă cu o lăcomie frustă prin fiecare suflare plină de venin, reunindu-se cu lumina primordială aducătoare de moarte ca formă a eliberării de povara existenței, va avea loc îndelung așteptata reîntoarcere eternă, renașterea după care întâia particulă luminoasă din obscur a tânjit agonic de la începutul vremii, ca după promisiunea mesianică a învierii. O ipostază a acestei străluciri divine a cărei menire este să aducă mântuirea prin sinucidere tardivă ființei strivite de perfida damnare la existență derizorie, este constituită chiar de gândul salvator al iubirii ca formă sacralizată prin sublimul versului liric a speranței vitaliste, cu fundament în elanul trăirii.

Dragostea cu ochi violet

Astfel, reîntoarcerea eternă a dragostei, a lui Camille în viața lui Ducu, cu prețul pierderii integrității umanului, reprezintă o nesfârșită cădere abisală, căci Ducu se sinucide aruncându-se în vidul ochilor violet ai morții devenite iubita sau, dimpotrivă a iubitei devenite moartea, luând cu sine întreaga lume, toată lumina pe care, în filmului Apocalipsei la care este damnat să asiste, planeta o emană, precum o stea, în ultimele clipe de viață. Prin forța creatoare a iubirii lor, are loc reconstruirea universului, din reminiscențe ale frumosului concretizate în suferință, în absolut. Are loc, în fapt nașterea copilului lor mort, din lumină suicidară, sânge și fluctuații vitriolice ale minții, precum o inimă care sapă în ea însăși, în căutare de umanitate dispersată, desfigurată, de poezie,  în care își găsesc împăcarea toate ororile și crimele lumii ce alcătuiesc conștiința colectivă a timpului, a istoriei. Astfel cruzimea, greutatea supremă a întrebării demonului lui Nietzsche își află sensul, având o dualitate profund uranică, distrugătoare și creatoare, căci prin sacrificiul vieții întru iubire devine o forță ordonatoare, generatoare de armonie, constituind un evidentă alternanță între viață și moarte, obscur și luminos, infern și paradis, sinucis și supraviețuitor, esențială menținerii echilibrului primordial.

„Ce ciudat, pe planeta ta toate florile plâng.”

Micul Prinț însumează în simbolistica sa caracterul ludic, de un realism precoce, al acestei nașteri înfăptuite prin actul suicidal, înglobând în sine atât puritatea, cât și cruzimea sentimentului de iubire, care reduce omul la ipostază sa rudimentară, de rătăcitor printr-un pseudoparadis, în căutare de o făptură divină care să-i devină obiect al adorației. Astfel, literatura își îndeplinește, prin asumarea acestui rol, menirea originară, cea de a deveni complementară omului capabil de a conferi viață gândului său prin cuvânt, aceasta constituind atât un miracol (asta dacă miracolele mai sunt posibile în paradis), cât și o imensă slăbiciune, un fel de călcâi al lui Ahile, un creier vechi, împovărat de imperativul condiției umane, într-un corp nou, rigid, care și-a pierdut autenticul firii odată cu incapacitatea de a se mai sinucide. Imaginea creierului „ca hârtie însetată de sânge” surprinde, într-o manieră aparent contradictorie, esența lăuntrică a personajului lui Antoine de Saint-Exupéry, îmbătrânit și muribund, un Pinocchio spânzurat deasupra lumii infernale, sinucis în numele literaturii, al Paradisului pierdut și care își găsește pedeapsa capitală în Pădurea sinucigașilor a lui Dante ca purtător de poveste, de timp, de memorie, ce poate fi eliberată în lume prin cuvânt doar cu prețul sângelui risipit, din care este rescris întregul univers.  Acesta, prin constatarea „Ce ciudat, pe planeta ta toate florile plâng.” înalță către cer, către lumina-mamă, către moarte, un ultim strigăt cumplit, bocetul jalnic al vieții, martore la cel din urmă fratricid, om care ucide om, paradis care ucide alt Paradis, negând orice formă a frumosului, a iubirii. Micul Prinț constituie, astfel, atât o ipostază a lui Ducu, cât și a lui Camille, copilul lor prin care promisiunea eternei reîntoarceri este îndeplinită spre mântuirea întregii lumi, fiind conceptul liric al iubirii în sine ca portretizare a Fiului Ceresc, salvatorul de la suferință veșnică prin rescrierea legilor universale, a percepției realității, ca o altă formă a literaturii, cu fundament sacru.

„Absurdul devine zeitate, iar neputința de a înțelege, ființa care luminează totul”

Absurdul pseudoparadisului este puternic înrădăcinat în paradoxul elementelor care îl alcătuiesc, căci ființa, cuprinsă de fiorul veșniciei, luptă împotriva aspirației sale sinucigașe dintr-o dorință iluzorie de supraviețuire, sacrificându-și umanul întru nemurirea fizică, cea spirituală reprezentând un ideal intangibil celui care și-a renegat carențele firii, anulându-se atât pe sine, cât și evidența timpului concretizat în memorie, în cuvânt. Motivul luminii apare deci și ca o contradicție, în primă instanță fiind un simbol al creației divine care prin moarte, ca ultimă etapă a unui parcurs aproape inițiatic, al suferinței și al rătăcirii , desăvârșește materia, o înalță deasupra condiției sale. Însă, pentru cel aflat deja în paradis, prezența sa își pierde semnificația, devine, în timp, o banalitate care ascunde un imens pericol, transformând treptat strălucirea paradisiacă în obscur, căci ființa, în veșnicia sa, numai poate tânji după acea reîntoarcere mistică în clipa cea dintâi a universului, moartea spirituală, odată luminoasă,  nemaifiind o formă de renaștere, ci un poncif literar suspendat la granița dintre timp și om. Regăsim o sugestie similară în lucrarea lui Emil Cioran, „Pe culmile disperării”, acesta află în gândul unei posibile sinucideri un refugiu metafizic, care, pus în contextul romanului lui Vancu, îl salvează pe Ducu pe durata penitenței sale din paradis, fiind complementar promisiunii reîntoarcerii lui Camille sub ipostaza morții cu ochi violet, o entitate divină, o zeitate cu cenușa căreia este pictat cerul minții lui de către o mână cu cicatrice suicidară.

Albert Camus afirmă în „Mitul lui Sisif”: „Absurdul devine zeitate, iar neputința de a înțelege, ființa care luminează totul”, cuprinzând întreaga semnificație a vieții lui Ducu, ca un compendiu spiritual al trăirii care transcende nu doar timpul, ci și nemurirea, lăsând în urma sa, în eterna reîntoarcere, o ninsoare domoală, căci „sinuciderea nu ține de cruzime, ci de blândețe”. Aceasta este, în fond, cenușa, asemănătoare celei ieșind din hornurile lagărelor de concentrare, a unor entități ce au pierit odată cu omenirea și din care vor lua naștere alți zei, modelați cu tandrețe de morții cei reînviați, de viul ce a trebuit să treacă prin moarte, prin toate cercurile infernului și ale paradisului spre a înțelege absurdul vieții, care își află sensul, într-o ironie crudă a sorții, tocmai în lumina actului sinucigaș, în întrebarea demonului lui Nietzsche, în iubirea care mișcă sori și stele.