"Ferenike" de Doina Ruști - Un roman al memoriei care transformă ruptura în literatură

https://www.facebook.com/rustido

Alexandra Aramă, 9B

Ferenike - demonul nostru lăuntric

Pe 4 iunie am avut ocazia de a participa la conferința „Cum să povestești un lucru dureros” de la UMF Iași, având-o ca invitată pe scriitoarea Doina Ruști, care și-a prezentat noua ei carte autobiografică, romanul „Ferenike”.

Aceasta a făcut o introducere a poveștii, explicând felul cum a aflat prima dată de Ferenike, o prințesă din Rhodos. În vremurile Antichității, când femeile nu aveau voie să participe la Jocurile Olimpice, ea s-a costumat în bărbat ca să concureze și să păstreze prestigiul familiei. Scriitoarea, traducând în clasa a zecea un text în greacă veche despre personajul istoric, s-a regăsit în destinul de luptătoare împotriva nedreptății și a abuzului puterii masculine.

Însă, făptura asociată cu Ferenike și-a făcut apariția în viața ei înainte de clasa a zecea. Primul coșmar pe care l-a avut vreodată: o ființă înaltă, impunătoare, rece, un demon al propriului sine, îi cere să facă o alegere crudă: care dintre părinții săi să moară. La început, refuză să pronunțe un nume, însă când realizează gravitatea situației, răspunde în final că vrea ca Muc, adică mama, să trăiască, iar tatăl, Cornel, sa moară. Acesta a fost începutul unei serii de întâlniri terifiante cu Ferenike, care nu se arăta decât în momentele de cumpănă ale destinului Doinei. Spiritul nu s-a lăsat niciodată chemat, ci a apărut mereu când a simțit necesar.

Autoarea a vorbit despre evoluția relației dintre ea și Ferenike, care a constat într-o schimbare de perspectivă cu privire la puterea demonului de a o controla. Inițial, s-a crezut sclava acestui spirit lipsit de empatie, apoi, în timp, a realizat că ea este stăpâna ființei ce o tortura, că în propriul sine sălășluiește forța monstruoasă a subconștientului și a vinei. Totodată, Doina Ruști spune că a învățat să o folosească pe Ferenike drept „un coș de gunoi”, în care a depozitat toate amintirile dureroase, traumatizante și crude ce au marcat-o de-a lungul vieții.

Astfel, ea și-a transformat slăbiciunea în putere, scăpând din cușca propriilor gânduri otrăvite de suferință. Durerea s-a insinuat în drumul ei pe neașteptate, într-un mod brusc și imposibil de prevăzut, prin moartea lui Tavică, unchiul său și persoana pe care a idolatrizat-o în primii cinci ani ai vieții. Acest eveniment a rămas un mare mister al familiei Stănculescu, neștiindu-se dacă adolescentul s-a înecat accidental în Jiu sau dacă a intenționat să se sinucidă, așa cum făcuse și în trecut. Întrebând-o despre ce a însemnat Tavică și pierderea lui pentru ea, Doina Ruști a răspuns că tânărul a reprezentat intrarea ei în viață, cu toate suișurile și coborâșurile. L-a iubit enorm și l-a tratat ca pe un om obișnuit, în ciuda crizelor sale de epilepsie, ce au devenit un motiv de frică permanent pentru întreaga familie. Deși, din cauza bolii lui, ea a fost privată de o mare parte din atenția rudelor, Tavică a rămas un simbol al copilăriei fragede, pline de lumină și speranță.

Autoarea povestește evenimentele dureroase ale vieții ei ca pe niște urmări firești ale fericirii trăite, ci nu ca pe niște tragedii nedrepte, care lasă răni pentru totdeauna. Ferenike devine arma Doinei Ruști împotriva suferinței exterioare, dar și sursa tuturor celor interioare. Aceasta a învățat să-și accepte demonul lăuntric drept o parte a propriei persoane și să-l folosească drept inspirație pentru vocația ce o întregește, literatura.

Tiana Bitta, 11D

Literatura ca pansament: despre suferință și poveste

         Cum poate literatura să îndulcească veninul provocat de răni? Cum putem transforma durerea în cuvinte care nu mai dor, ci vindecă? Și, mai ales, când e momentul potrivit să povestești un lucru dureros? Toate aceste întrebări și multe altele au plutit, ca vrăjite, în aerul din aula „George Emil Palade” din cadrul facultății de medicină. Și, deși un astfel de cadru impune, poate, diverse prelegeri teoretice pe teme științifice, Doina Ruști ne-a vorbit despre rolul poveștii, care nu poate anula suferința, dar o vindecă și o transfigurează din tragic în sublim, provocând la introspecție: poate o rană să devină suportabilă prin poveste? Sau este această pe punctul de a se deschide din nou?

           Astfel, pentru autoarea Doina Ruști, scrisul devine nu doar un act artistic, ce capătă valențe ludice, ci și o formă de terapie, un mijloc prin care adevărul alunecă mai ușor în memorie, purtând hainele metaforei. Romanul care a construit, pagină cu pagină, atât un univers al reveriei, cât și subiectul discuției, a fost „Ferenike”, o poveste sensibilă care pătrunde în intimitatea unor tragedii, astfel încât coborârea în adâncimile copilăriei accentuează autenticitatea unor trăiri puse sub semnul suferinței. Ca o adevărată „purtătoare de noroc”, personajul Ferenike devine o instanță dedublată a autoarei și o umbră care călătorește alături de fiecare cititor pe drumul vieții. Ea, deși independentă, amintește de existența unei instanțe superioare, o forță implacabilă, poate a predestinării. Astfel, Ferenike depășește statutul unui simplu personaj și capătă glas prin vocea creatoarei sale care ne întreabă, discret, dar suficient de răscolitor: Cât din suferință se poate spune înainte de a se pierde?

            Așadar, imaginea creată de Doina Ruști asupra personajului, printr-o oarecare afecțiune și onestitate, a oferit ascultătorilor șansa de a înțelege unul dintre rolurile fundamentale ale literaturii: de a fi un spațiu al siguranței, în care durerea își poate găsi locul, pierzându-și, treptat, intensitatea. Întreg publicul, format din studenți, elevi, profesori și, mai ales, cititori, a ascultat în liniște modul prin care discuția a devenit vie, dinamică, iar ideile nu au fost doar rostite, ci și trăite. Pentru mine, ca elevă care scrie și care caută mereu un sens în cuvinte, conferința aceasta a fost mai mult decât o lecție despre literatură. A fost o lecție despre curaj, acel curaj de a spune ce doare, dar și curajul de a ști când este mai bine să te cufunzi în tăcere și, poate, curajul de a transforma suferința în ceva care nu sfâșie, ci unește.

Andrei Balan, 9E 

În inima satului Comoșteni

Ferenike este vocea internă a fiecăruia dintre noi. E acel lucru care te convinge să faci tot felul de lucruri care știi că nu sunt bune de fapt și care te urmărește peste tot. Exact ca o umbră. Iar această umbră ne-a urmat pe mine și pe colegii mei la întâlnirea cu Doina Ruști de miercurea aceasta, în care am discutat despre noul ei roman, Ferenike. Atmosfera a fost una incredibilă, întrucât persoana care este Doina Ruști îți dă un sentiment de siguranță și de intimitate, în ciuda încăperii pline în care mă aflam. Venind de la precedentul roman, Zavaidoc în anul iubirii, știam că Ferenike va fi o poveste bună, dar mi-a depășit complet așteptările.

O înlănțuire de amintiri din copilărie, construite într-un mod total diferit de cele ale lui Creangă, autoarea reușește să ne absoarbă pe toți în inima satului Comoșteni, locul în care misteriosul Jiu este întruchiparea minotaurului din Creta, care are nevoie de un sacrificiu uman pentru a echilibra balanța naturală. Iar acest aspect a fost punctul culminant al întregii cărți, întrucât în urma mai multor discuții la clasă s-a ajuns la ideea că Ferenike ar putea fi ea însăși demonul Jiului, având în vedere că în carte sunt multiple semne ale prezenței ei cu mult înainte ca ea să fie prezentată oficial. Exact ca o umbră, ea o urmărește pe protagonistă, apărându-i chiar și în vis, iar alegerea la care este supusă fetița, între mama și tatăl ei, între persoana care e mereu acolo, care nu pleacă niciodată, și figura paternă care a iubit-o întotdeauna și i-a arătat lumea dincolo de satul natal, este una imposibilă pentru un om, indiferent de vârsta la care se află.

Am avut ocazia să adresez și o întrebare în cadrul evenimentului: „Credeți că modul în care ați privit viața familiei dumneavoastră, dincolo de atribuțiile lor părintești, a influențat-o pe Ferenike să devină o luptătoare a dreptății?”, iar răspunsul doamnei Ruști a fost unul pe măsură.

Întâlnirea a fost o experiență unică, iar în urma ei am învățat că fiecare are o Ferenike în interiorul lui, aceasta manifestându-se diferit în funcție de persoana care suntem noi, exact ca o umbră.

Natalia Bîrlădeanu, 9B

Cum să privim în față suferința

Participarea la întâlnirea cu Doina Ruști, prilejuită de apariția noului său roman, Ferenike, a fost o experiență care mi-a oferit o perspectivă profundă asupra felului în care durerea se poate transforma în poveste. Așa cum ne-a spus autoarea, acest roman nu vorbește despre drama ei, ci despre transformările prin care a trecut acea dramă pentru a deveni Ferenike.

Ferenike nu este un personaj exterior, ci o prezență interioară, un fel de demon care locuiește în fiecare dintre noi. Nu un demon rău, ci partea noastră rațională, acea voce care rămâne în picioare după ce totul pare pierdut.

Romanul este structurat în trei părți, iar în ultima dintre ele – intitulată chiar Ferenike – această entitate îi apare naratoarei în vis. Visul devine spațiul în care suferința e transformată, domesticită și, într-un fel, înțeleasă. Pentru Doina Ruști, Ferenike a ajuns să fie un „coș de gunoi”, un loc al depozitării durerii, al sedimentării trăirilor care, deși aparent nefolositoare, fac parte din noi.

Unul dintre cele mai puternice lucruri pe care le-a spus autoarea a fost legat de momentele noastre de slăbiciune: atunci când Ferenike iese la iveală, trebuie să ne amintim că noi suntem stăpânii ei. O putem modela, o putem transforma în poveste. Și poate că tocmai în această capacitate de a povesti durerea se află adevărata victorie a omului asupra propriei vieți.

Această întâlnire cu Doina Ruști nu a fost doar o discuție despre literatură, ci o lecție despre cum să privim în față suferința și să o transformăm în ceva valoros. Am plecat de la întâlnire cu gândul că, indiferent prin ce trecem, există mereu o formă de a da sens – iar poate cea mai profundă dintre ele este povestea.

Daria Bortică, 9E

Trebuie să dăm nume întunericului

Am avut ocazia de a participa la o întâlnire cu scriitoarea Doina Ruști, o prezență marcantă în literatura contemporană românească, cunoscută pentru felul în care reușește să transpună întunericul personal în ficțiuni intens încărcate de simboluri, umbră și sens. Evenimentul nu a fost doar o simplă prezentare de carte, ci o coborâre ritualică în adâncurile unei copilării traumatice, transfigurate în literatură printr-un personaj–oglindă: Ferenike.

Doina Ruști a vorbit cu o sinceritate rară despre propriile începuturi, despre momente care au marcat-o pentru totdeauna, cum ar fi experiența tulburătoare de la doar 11 ani, când, într-o morgă ,s-a apropiat de un trup necunoscut , fără să știe al cui îl ascunde cearșaful alb, și l-a ridicat — descoperind chipul fără viață al tatălui ei, străbătut de cusături. Această imagine a rămas vie în memoria scriitoarei, alături de senzațiile și gesturile celor din jur, care îi întindeau caise sau zarzăre, de parcă durerea putea fi convertită în fructe dulci sau amare.

Scriitoarea ne-a împărtășit că nu a dorit să scrie o carte de memorii – le detestă, pentru că adesea ficționalizează fără adevăr. În schimb, a preferat să creeze o metamorfoză, un fel de ecou transfigurat al traumei, o narațiune în care „Ferenike” devine nu doar un alter ego, ci un demon interior, o voce a scriitorului, o entitate apărută prima dată în vis, la vârsta de 10 ani.

Ferenike nu este doar un personaj. Ea este partea întunecată, necruțătoare, crudă, lipsită de empatie. Dar, paradoxal, ea nu este stăpâna – este sclava. Doina Ruști ne-a îndemnat ca atunci când citim romanul și simțim prezența Ferenikei, să ne amintim că noi, cititorii, suntem stăpânii ei, că fiecare fragment de întuneric este de fapt o poveste care a fost îmblânzită și închisă între pagini.

Dincolo de povestea propriu-zisă, Ferenike este o formă de valorificare a durerii. „Orice durere trebuie pusă într-o parte din tine, nu aruncată,” spunea Doina Ruști. Această reușește să nu fugă de suferință, ci să o transforme în creație.

În romanul „Ferenike”, golul interior al naratoarei se simte prin nevoia de a regăsi o copilărie frântă, reînviată prin amintiri mici și lucruri aparent banale: o carte, un fruct, o poveste vizuală. Sub aceste detalii cotidiene se ascunde trauma și tăcerea despre pierdere și moarte. Copilăria nu este doar rememorată, ci invocată ritualic, cu o speranță aproape absurdă. Chiar și ploaia devine un simbol al unui univers complex de trăiri, destine și vise, „milioane de experiențe de viață” care pulsează discret în viața de zi cu zi.

Un moment cheie este pierderea fotografiilor din copilărie, care marchează o ruptură profundă de identitate. Nu dispar doar imagini, ci întreaga arhivă a familiei, propria poveste. Fotografia devine astfel un simbol al luminii trecutului și, odată cu dispariția ei, o parte din sine se pierde. Lumina care odinioară fixa chipuri și clipe dispare, iar fotografia, arta de a „scrie cu lumină”, devine simbolul unei identități șterse și ascunse în tăcerea generației – o tăcere în care se învață să trăiască cu lipsa și cu ceea ce rămâne nevăzut.

Această întâlnire cu Doina Ruști nu a fost doar un dialog despre literatură, ci o întâlnire cu umbra însăși. O lecție despre cum, prin scris, durerea poate deveni nu o rană, ci o poveste. Iar Ferenike nu este o simplă ficțiune, ci dovada că uneori, pentru a supraviețui, trebuie să dăm nume întunericului și să îl punem la lucru în slujba noastră.

Eliza Brătuleanu, 9E

O poveste despre reziliență și putere feminină

Întâlnirea cu o scriitoare atât de importantă precum Doina Ruști reprezintă un prilej de bucurie pentru toți pasionații de literatură de calitate. Conferința autoarei a fost asemenea unei lecturi de povești, deoarece am avut ocazia să aflăm detalii despre viața sa personală și să le punem în legătură cu întâmplările aproape miraculoase din roman.

În "Ferenike" este prezentată copilăria autoarei în satul Comoșteni, copilărie presărată cu suferință dar și curaj, cu adevăr dar și supranatural. În dialogul "Cum să scrii despre lucrurile dureroase", Doina Ruști explică importanța mărturisirii durerii, care o ajută atât pe ea cât și pe cititori să conștientizeze trecutul. Toate greșelile pe care le-a făcut în copilărie au ajutat-o să devină o persoană puternică și independentă. Cartea însăși este o poveste despre reziliență și putere feminină. Personajul Ferenike este inspirat de prințesa cu același nume, prima femeie care a participat la Jocurile Olimpice Antice, costumată în bărbat. Suferința, vinovăția și regretul există pretutindeni în viața ei și în viața oricărei femei, deși se simte ușurată că are ocazia să scrie povestea vieții ei atât de zbuciumate.

Pentru a mă întoarce la Ferenike, aș vrea să precizez că întâmplarea prin intermediul căreia scriitoarea s-a întâlnit cu acest personaj care îi este alături până în prezent m-a impresionat și mi se pare autentic. Aceasta a făcut cunoștință cu Ferenike încă din tinerețe, apărându-i în vise și fiindu-i ca o purtătoare de speranță și victorie, o instanță divină ascunsă în subconștient. Se poate spune cu încredere că fiecare dintre noi are o "ferenike" proprie, chiar dacă nu suntem mereu conștienți de existența acesteia, o "ferenike" ce ne urzește viitorul și ne ajută să facem alegerile corecte.

Ceea ce mi-a atras cel mai mult atenția a fost răspunsul la întrebarea referitoare la semnificația lui Tavică în copilăria autoarei. Aceasta explică, la fel ca în  roman, că deși l-a cunoscut doar pentru cinci ani, acesta i-a servit drept model și a reprezentat începutul vieții ei. Tavică poate fi considerat o figură idolatrizată din perspectiva fetiței, o figură pe care, prin prisma inocenței, Doina o considera o icoană a copilăriei, a sincerității și a vitalității. Deși acesta a murit la o vârstă fragedă, iar moartea lui a însemnat un gest de eliberare și a fost privită drept sfârșitul unei epoci, esența ființei lui s-a răspândit în persoanele cu care a interacționat fata și a ajutat-o pe aceasta să vadă buătatea lui în fiecare om.

Istoria propriei familii este influențată de istoria mare, de regimul acelei vremi, comunismul, care a schimbat complet percepția asupra unor concepte. Doina Ruști explică impactul pe care l-a avut cenzura asupra modului său de gândire, în copilărie crezând că acest lucru este normal și realizând abia ani mai târziu cât de crud și lipsit de frumusețea literaturii a fost comunismul. Aceasta spune, de asemenea, că Iașiul a fost un capitol esențial al vieții sale, capitol pe care îl va prezenta în următoarea sa carte, pe care aștept cu nerăbdare să o citesc.

"Ferenike" și amintirile Doinei Ruști demonstrează că mereu a existat suferință și că este normal să trecem prin ea, dar este important să știm cum să o gestionăm și cum să ne eliberăm de ea.

Sofia Butnariu, 9E

  A transforma durerea în sens

Cartea ,,Ferenike” pornește dintr-un loc mult mai adânc al unor realități de necontestat. Doina Ruști afirmă că această carte este una foarte personală-,,mi-am dorit de multe ori să scriu o carte despre mine”. Cartea pornește de fapt dintr-o traumă profundă, o experiență greu de povestit: descoperirea cadavrului tatălui ei în morgă, la doar 11 ani. Această experiență a devenit germenele literaturii sale -,,ziua de iulie- de aici pornește literatura mea”.

Personajul Ferenike are o semnificație simbolică, el reprezintă durerea, memoria traumatică, frica de moarte și lupta interioară. Doina Ruști vede această entitate ca un demon rece, dar care este, după spusele ei, sclava ei și nu invers. Trauma, odată povestită și înțeleasă, poate deveni o unealtă de eliberare. Pe măsură ce autoarea se maturizează, Ferenike devine un ,,coș de gunoi”, un spațiu interior în care sunt puse toate faptele marcante și dureroase. Doina Ruști crede că orice durere are nevoie de un spațiu în care să fie depusă, pentru că altfel ne sărăcește interiorul. Numele Ferenike provine dintr-o poveste din manualul școlar al autoarei: o prințesă care se îmbracă în haine bărbătești pentru a participa la o competiție. Este o imagine a forței interioare, a curajului de a te reinventa, iar autoarea a recunoscut în conferință că o visa pe Ferenike de la zece ani.

,,Cum povestești un lucru de nepovestit? Dacă îl povestești de mai multe ori, scapi de acel lucru – e ca și cum te-ai fi născut din nou.” Această frază exprimă una dintre cele mai puternice idei ale conferinței: literatura este pentru Doina Ruști o metodă de a transforma durerea în sens, și suferința în poveste. Ferenike nu este doar un personaj, ci o parte din fiecare om: partea care suferă, partea care se teme, dar și partea care rezistă. Autoarea spune clar: „Ferenike este partea dureroasă, acea mocirlă care ne copleșește... un reflex al morții, o parte din lumea de care ne ferim”.

,,Ferenike” nu este doar un roman, ci o confesiune camuflată. Este o carte despre cum putem transforma suferința în creație, despre cum ne confruntăm cu moartea și despre cum literatura poate deveni acel spațiu de eliberare.

Sofia Călugăru, 9B

Despre ceea ce nu se poate uita

Această întâlnire a fost întâlnirea cu însăși fetița din romanul „Ferenike”, într-o lume în care timpul nu există, am ascultat vorbind același copil pe care l-am cunoscut, care s-a deschis în fața noastră, povestindu-ne despre viața lui. Doamna autoare a menționat faptul că, pentru ea, toată literatura a început într-o zi de iulie, însă acest roman se duce cu mult înainte de acel reper, întregind o imagine creată de către literatură.

Autoarea menționează faptul că ea nu vrea să scrie despre amintiri, despre ceea ce ține minte, ci despre ce nu a putut uita, astfel romanul devenind atât o biografie, dar și un jurnal care conține cele mai adânci amintiri, care continuă să existe în ea și care acum au fost scoase afară, care acum au propria înfățișare, dată de literatură. În mod similar, în roman, după moartea lui Tavică, fetița și-a creat propriul personaj, Lo, scriind „Jurnalul lui Lo”, evidențiindu-se modul în care ea păstrează vie amintirea persoanei de care s-a simțit cel mai apropiată, deși nu a fost alături de ea prea mult timp, existența lui a avut un impact profund asupra fetiței, care până în prezent, i-a dus povestea mai departe.

La această întâlnire, autoarea a spus faptul că „Ferenike” este despre iubire, fiind poate o sinteză a lucrurilor și persoanelor pe care le-a iubit, sau poate, revenind la trecutul ei, care a format-o ca om, a ajuns să iubească toate aceste experiențe, toate persoanele care au însemnat ceva pentru ea. În carte, în secvența în care fetița se plimbă alături de Tavică, trecând pe lângă vitrine ale magazinelor, apare o lumină puternică, care i-a declanșat criza băiatului, iar naratoarea i-a ținut degetul până au venit adulții. Acest moment arată faptul că ea încearcă să aducă lumină în viața băiatului, să îi ofere frumusețe, deși poate lui îi face rău, însă ea îi oferă aceste lucruri, iar apoi este alături de el, așteptând să își revină, copleșit de ceea ce a văzut, evidențiindu-se iubirea dintre cei doi, ea încercând să ofere, iar el suferind, însă primind ceea ce ea îi dă.

Autoarea scrie povestea unei familii, a unui sat, a unei țări aflate sub un regim totalitar, din perspectiva unei fetițe care cunoaște lumea prin aceste experiențe și observând totul de la o distanță, fără să fie inclusă în discuțiile adulților, dar care se va întoarce la aceste momente cu o viziune veselă, senină și plină de iubire.

Daniel Cheptene, 9B

O lecție despre curajul de a spune povești care dor

Participarea la conferința susținută pe 4 iunie 2025 de scriitoarea Doina Ruști a fost una dintre acele experiențe care te pun pe gânduri și te urmăresc mult timp după ce s-au încheiat. Sub titlul „Cum să povestești un lucru dureros”, întâlnirea a avut loc într-un cadru intim și cald, dar încărcat de emoție și semnificații.

Doina Ruști, o prezență remarcabilă prin calmul, umorul și profunzimea ideilor ei, ne-a vorbit despre cel mai recent roman al său, Ferenike, un text care reușește să împletească elemente autobiografice cu fantezia într-un mod aparte, aceasta reușind să scrie ficțiune care se transpune în realitatea cotidiană. Adevărul reprezintă unul dintre principiile din ficțiunile Doinei Ruști, accentuând pe parcurs că urmările unui fapt fac cu adevărat diferența, naratoarea devenind o forță a consecințelor. Drept exemplu este secvența în care soția milițianului, cel considerat vinovat de uciderea lui Cornel, îngenunchează în fața Doinei, cerându-și scuze pentru a i se ierta păcatele. Romanul este structurat în jurul unei traume nespuse, care se dezvăluie treptat, prin gesturi, amintiri și senzații. În Ferenike, Doina Ruști construiește o lume populată de personaje fragilizate de trecut, dar, în același timp, marcate de o forță tainică, greu de definit. E o poveste despre memorie, despre ceea ce alegem să uităm și despre ceea ce ne bântuie în ciuda uitării.

Mi s-a părut fascinant felul în care naratoarea folosește obiecte, locuri sau gesturi banale ca purtători de sens, acestea ajungând să capete greutate simbolică pentru trecutul personajelor. Mi-a rămas în minte ideea că misiunea unui scriitor este de a transforma suferința și lucrurile dureroase într-o metaforă și faptul că, povestind lucrurile de nepovestit, te eliberezi de ele, reușind chiar să renaști.

Întâlnirea cu Doina Ruști a fost o lecție despre curajul de a spune povești care dor, dar și despre frumusețea literaturii care vindecă. Am plecat de la conferință cu senzația că literatura poate fi nu doar oglindă, ci și pod între oameni.   

Ilinca Ciobanu, 9B

O călătorie profundă în lumea copilăriei și a memoriei

Întâlnirea cu Doina Ruști este un eveniment ce îmi va rămâne mereu întipărit în minte, grație sensibilității cu care reușește să transforme fragmentele copilăriei într-o lume vie, plină de sensuri ascunse și simboluri tulburătoare. Cu o atitudine calmă și prietenoasă, ea vorbește despre cum povestirea unui lucru dureros de mai multe ori te face să renaști într-un mod neașteptat și cum orice suferință merită depusă într-un anumit loc din tine, altfel arunci o bucată din existența proprie. Exact ca în romanul ,,Paradis” al lui Radu Vancu, fără infern nu ar exista un scop, nu ar mai exista un paradis, iar fără durere nu ar mai avea loc o vindecare urmată de bucurie.

Romanul ,,Ferenike” este o călătorie profundă în lumea copilăriei și a memoriei, o meditație asupra identității și a modului în care trecutul modelează prezentul. Povestea este învăluită în nostalgie, dar și în simbolism, având în centru figura unei fetițe aflate la granița dintre real și fantastic, dintre copilărie și maturizare, dintre viață și moarte. Este precum o apă vie, curgătoare, în care sunt necesare niște sacrificii umane și în care trebuie să îngenunchezi în fața adevărului care ți se arată pentru a trăi. Astfel, în sufletul protagonistei se trezește, încă de la o vârstă fragedă, dorința căutării adevărului și de a face dreptate celor a căror libertate a fost furată.

Pe parcursul poveștii observăm felul în care Doina alege să le spună pe nume membrilor familiei sale, cu scopul de a le dezvălui personalitatea, esența acestora și faptul că ei îi plăcea să îi ,,prindă pe ceilalți cu poarta inimii deschisă”. Ea vrea să intre în adevărul intim al vieții omului care ține realitatea proprie pentru sine pentru a se proteja. Însă singurele personaje care erau mai greu de descoperit erau tatăl ei, Cornel, și unchiul său, Tavică. Astfel, unul dintre aspectele cele mai puternice ale romanului este, din punctul meu de vedere, relația protagonistei cu Tavică, el devenind un ideal pentru ea, un simbol al speranței. Prin urmare, moartea acestuia devine un punct de cotitură, un eveniment care schimbă totul, amplificând nevoia de sens și întrebările existențiale ale Doinei.

Un alt aspect care m-a impresionat este maniera în care autoarea reușește să redea cu intensitate trăirile unei lumi interioare marcate de pierdere, confuzie și căutare. Ferenike, o purtătoare a victoriei de a scoate la iveală adevărul, îi apare în vis protagonistei cu scopul de a-i da curajul să-și îndeplinească destinul. Ferenike nu este doar un nume mitic, ci și un alter ego al personajului principal, o personalitate din viitor a personajului principal, o figură care întruchipează visul de a fi altfel, de a evada, de a-ți revendica libertatea interioară.

  Prin urmare, romanul ,,Ferenike” și întâlnirea cu Doina Ruști au reprezentat pentru mine nu doar un contact cu o poveste tulburătoare, ci și o revelație despre puterea cuvintelor de a aduce lumină în zonele întunecate ale sufletului. Prin vocea copilului care caută înțelesuri și dreptate, autoarea mi-a arătat că fiecare experiență dureroasă poate fi transformată în cunoaștere, iar adevărul personal nu este niciodată lipsit de sens. ,,Ferenike” nu este doar o carte despre trecut, ci o invitație la introspecție, la vindecare și la curajul de a trăi cu inima deschisă.

Ștefan Ciobanu, 9E

Jocul literaturii - o formă profundă de libertate și creație

De-a lungul întâlnirii cu Doina Ruști au fost prezentate mecanismele dureroase și eliberatoare ale fiecărei părți întunecate din noi. În centrul discuției s-a aflat romanul Ferenike, o operă în care scriitoarea își condensează o parte esențială din viață, transformând suferința în artă.

Ferenike este un personaj simbolic, o formă de reflecție asupra acelei părți dureroase din noi înșine, un fel de mocirlă care, dacă nu este înțeleasă și transformată, ajunge să ne copleșească. Doina Ruști ne-a spus că Ferenike devine, după maturizare, un „gunoi pentru durere”. Ea crede că suferința trebuie gestionată prin metamorfoză sau prin sublimarea acesteia în frumusețe. Cred că cel mai important moment al întâlnirii a fost atunci când autoarea a vorbit despre primul dintre cele patru lucruri pe care le-a învățat din viață și literatură, și anume că Ferenike, această entitate întunecată, nu este un inamic, ci o reflecție a propriei noastre umbre. Ea simbolizează moartea, trauma și suferința, dar și potențialul interior, care poate duce la frumos. Ferenike ne arată că durerea nu trebuie să ne domine, ci poate fi înțeleasă, rescrisă și transformată în poveste. Suntem stăpânii propriei suferințe, iar literatura ne oferă uneltele prin care întunericul poate fi convertit în lumină și creație.

Pentru Doina Ruști, scrisul este joc, dar un joc care devine o formă profundă de libertate și creație. Scrisul devine un proces viu, în care ideile prind contur prin jocul cuvintelor și al imaginilor. Ea nu scrie doar pentru a spune o poveste, ci pentru a trăi acea poveste, pentru a se cufunda în lumea creată și prin care uită de realitate. Scrisul este, așadar, o joacă prin care se explorează sinele și lumea prin mijloace artistice.

În Ferenike, autoarea a încercat să șteargă timpul. Ea nu a mai vrut să existe trecut, prezent și viitor. Este o abordare care rupe liniaritatea narațiunii pentru a ne forța să simțim, nu doar să înțelegem. De asemenea, cred că asta evidențiază faptul că suferința și trauma sunt atemporale, fiind transmise din generație în generație.

Această tendință de a metamorfoza vina se regăsește în toată opera ei, în special în romanul „Manuscrisul fanariot”. Autoarea nu fuge de vină, ci o explorează și o transpune ca pe o forță care modelează personajele, care le apropie de condiția umană reală. Este o scriitoare care nu caută să idealizeze, ci să explice, să înțeleagă, să pătrundă în esența sentimentelor.

În final, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost concepția ei despre moarte. Într-o viață trecătoare, spune Ruști, singura victorie reală este moartea. Ea transformă fragilitatea și efemeritatea vieții într-o dimensiune a eternității, în care tot ceea ce construim capătă un sens autentic tocmai prin contrastul cu caracterul lor trecător. Astfel, moartea devine o formă de eliberare, care ne îndeamnă să trăim conștient, să creăm și să iubim, știind că efemerul nu anulează valoarea vieții noastre.

Smaranda Cojan, 9E

Povestirea devine un act de reconstituire sufletească

Am avut ocazia să particip la o întâlnire memorabilă cu Doina Ruști, cu ocazia lansării romanului “Ferenike”, o carte intensă în care autoarea explorează granițele dintre memorie și traumă.

Printre temele principale ale întâlniri a fost “cum povestești un lucru de nepovestit”. Doina Ruști a mărturisit că această carte este, poate mai mult decât oricare alta, despre ea însăși. Ferenike nu este doar o construcție ficțională, ci o latură a propriei sale identități interioare. În cadrul întâlnirii, Doina Ruști a spus un lucru esențial: “ Când povestești de mai multe ori un lucru de nepovestit, te eliberezi și o poți lua de la capăt din nou”. Această afirmație luminează sensul întregului roman. Ferenike nu oferă răspunsuri clare, ci propune un ritual al repetiției, al reluării și al transformării. Povestirea devine un act de reconstituire sufletească, o încercare de a transforma durerea într-o formă nouă de viață.

Mai mult decât o simplă confesiune literară, Ferenike este o meditație asupra propriei noastre nevoi de a da formă celor mai adânci tăceri. Așa cum autoarea a subliniat, fiecare dintre noi poartă în sine o Ferenike interioară, o voce care știe ce n-am avut curajul să spunem și care ne însoțește în efortul de a ne înțelege, de a ne reconstrui.

Ana Luiza Cojocariu, 9B

Miezul aurit care strălucește dincolo de straturile infernale

Esenţializarea caracterului plurisemantic al literaturii, reducerea menirii sale la un unic principiu fundamental, din care a luat naștere nevoia imperioasă de un oarecare sens lăuntric, se concretizează în dualitatea cuvântului, ca oglindire a sufletului muribund ce se revelă lumii, vulnerabil, spre a se salva. Odată povestit, acesta se lasă purtat de vânt, își pierde profunzimea, rezonanța intrinsecă, fiind indisociabil unei suferințe de care se dezice aparent spre a elibera omul de povara existenței. Însă, prin scris, are loc o metamorfoză, cuvântul devine o alegorie a durerii resimțite și, ulterior, abstractizate la nivel conceptual până la desăvârșire, purtător de noi valențe spirituale care conduc ființa umană către zenitul trăirii agonice, spre a o purifica, dar care nu împovărează, fiind puternic înrădăcinate în organicul firii.

Tendința pur literară de a transfigura orice fărâmă de realitate, reconstituind întreaga lume din metafore și infinite nuanțe ale aceluiași cuvânt , reprezintă, astfel, o răzvrătire umană generală și atemporală împotriva insignifianței simțirii și, mai ales, a suferinței adesea încadrate irevocabil în obscur, fiindu-i renegată cu o incredibilă teamă de inefabil, de necunoscut, capacitatea creatoare. Aceasta, însă, rodește, prin gândul care, deși frust, tăios, dezgolit înaintea lumii odată scris, este învăluit de o frumusețe aurorală, aproape crudă în dulceața ei de fruct copt, de zarzăre parfumată, și care ascunde, dincolo de straturile de voluptate, sâmburele negru, putred, fatidica zi de iulie din amintirea Doinei Ruști. Devine Ferenike, viața ca alegorie a morții, o copilă în rochie albă ce-și îngroapă în curte păpușa pătată de sângele copilăriei și al inocența ucise cu brutalitate, sacrificate în miez de noapte pentru ca sufletul să i se înalțe departe, până în paradisul pierdut, luat de apele Jiului.

Aceasta se află în fiecare dintre noi, în fiecare vis, la fiecare suflare cu aceeași întrebare pe buzele schimonosite într-un rânjet sardonic, de copil care încă nu a aflat ce este cruzimea: Cine va muri? Tata sau mama? Visarea sau rațiunea? Tu, om al dorințelor derizorii, sau întreaga lume? Și mereu răspunsul este același, iar sufletul se tot risipește, înghițit de suferință, și din vidul lăsat în urma sa mai ia naștere o Ferenike, și încă una, și încă una, până când numai există om, asta dacă a existat vreodată, ci doar o imensă Matrioșka, o altă zarzăre, cu un alt sâmbure în mijloc, însă, de această dată, luminos.

Și totuși, Doina Ruști alege să nu se lase înghițită de abisul ochilor goi ai lui Ferenike, de obscuritatea sa lăuntrică. O transformă pe aceasta în sclava sa prin scrierea romanului, miezul aurit care strălucește dincolo de straturile infernale, pe care le îndepărtează cu oroare cititorul, parcă jupuind o fiară sau chiar pe sine, spre a se delecta cu limpezimea celei dintâi amintiri, flăcările soarelui lucind oglindite în apele Jiului, pe vremea când nici ființa umană, nici viața și nici moartea nu-și primiseră încă numele ridicole. Oare cine le-a ales? Ar fi fost mai potrivite denumiri de împărătese? Autoarea, însă, le-a prins cu poarta deschisă și, aflând taina lumii, a decis să le spună Ferenike, fiecare fiind în felul său, purtătoare ale de victorie.

Karina Comșa, 8C

Fluiditatea perpetuă a zilelor însorite din casa copilăriei

Dulceața caiselor din salonul cu femei operate se întrepătrunde cu groaza. Nu întâmplător, Doina Ruști revine în fiecare carte a sa la zarzăre. Zarzărul este copacul copilăriei căzute, un semn al destinului, despre cum memoria face din literatură o adevărată comoară.

„Amintiri din copilărie" de Ion Creangă este, așa cum spune Doina Ruști, un punct de pornire pentru „Ferenike”, prima carte a scriitoarei care este despre ea, povestită la persoana I. Ideea cărții a fost repovestirea amintirilor, încercarea unui nou tip de ficțiune care să păstreze mesajul specific literaturii.

"Cum să vorbești despre un lucru dureros?"

De multe ori, lucrurile pe care nu vrem să le divulgăm sunt lucruri de nepovestit, jenante, rușinoase, pe care nu le dorim știute de alții. Acest fenomen se leagă de frica umană de a nu fi judecat, însă, contrar acestui fapt, psihoanaliticii afirmă faptul că, odată ce povestim un lucru dureros, putem trece peste traume mai ușor. Doina Ruști se dezice de practicarea acestei forme de „terapii”. Din punctul ei de vedere, menirea unui scriitor nu este de a arunca către cititorii săi cu toate lucrurile dureroase care i s-au întâmplat. Doina Ruști, prin opera „Ferenike”, a luat trauma trăită în copilărie și a transformat-o într-o relatare cât se poate de sinceră, reală, îmbălsămată de mirosul zarzărului și al zilei de iulie. Calea cea mai bună de a se elibera de "demonul său" a fost de a scrie.

Întregul mesaj al romanului face referire nu la drama scriitoarei, ci la metamorfozele prin care a trecut întâmplarea pentru a deveni „Ferenike“.

Ajunsă la morga unde fusese disecat fostul ei tată, rămas doar o carcasă goală, ce reprezenta trupul său, a fost dată afară, privită cu groază din cauza faptului că și-a văzut tatăl într-o astfel de poziție dureroasă, distrusă. Din acea zi de iulie, literatura Doinei Ruști s-a născut, chiar în ziua pierderii tatălui. Metamorfozele numeroase din viața autoarei se prezintă, în luna iulie, sub forma reîncarnării lui Cornel în poveștile ei.

Ferenike înseamnă "purtătoarea victoriei", dar și umbra interioară pe care o are toată lumea, vocea scriitorului, omul de dinăuntrul nostru care, pentru Doina Ruști, s-a materializat în vis. Astfel, scriitoarea își creează un propriu alter-ego, un demon interior născut în subconștientul său, care transpune cele mai adânci frici ale sale în vise. Doina Ruști își depune durerea înăuntrul lui Ferenike, care se maturizează odată cu ea, păstrându-și întregimea umană și valorificându-și suferința. Expunerea la ororile lui Ferenike (tristețea venită din stările redate de subconștient) au invățat-o pe scriitoare să trăiască în suferință, devenind însă propria ei stăpână prin a se arăta mai puternică decât năluca din vis. Fiecare episod al vieții sale nu a rămas intact, ci a evoluat alături de Ferenike, ce a metamorfozat fiecare etapă, căpătând o anumită valoare.

Lucrurile nu sunt niciodată simple, în legătură cu viața interioară. Subconștientul nu i-a permis Doinei Ruști să uite de cartea „Mihail, Câine de Circ“, a cărei evoluție in mințile copiilor era pusă sub o strictă supraveghere pentru a fi cenzurată spre a se realiza un film bazat pe aceasta, cu o evidentă notă propagandistică. Legăturile României cu Vietnamul, numele secretelor create pe atunci au cauzat uciderea oamenilor în număr inuman de mare. Nicio durere nu este izolată de istoria mare.

„Cum ati gestionat faptul de a fi orfană?” este întrebată scriitoarea.

În cazul Doinei Ruști, lucrurile se traduc prin orașul pieilor albe (Iași). Faptul că s-a aflat în acest oraș de la 15 ani a ajutat-o prin a-i dezvolta independența, locuind singură, fără părinți. Lectura, fundațiile, cultura vastă a orașului a crescut-o pe autoare, prin refugiul acestei lumi în care dăinuie frumusețea, literatura, arta.

Doina Ruști afirmă faptul că traim în era finalului literaturii. Aceasta este supusă unei transformări extraordinare, datorită modurilor inedite de a citi o carte, copiii uitând de normalitatea stării de fapt a răsfoirii unei cărți. În ciuda acestui fapt, Doina Ruști militează pentru arta hibridă.

Opera scriitoarei este însumarea unor încercări repetate de a-și dezvălui viața, așa cum a fost. Încă din momentul în care Doina Ruști a terminat de scris „Zavaidoc în anul iubirii”, autoarea s-a așteptat ca publicul să fie compus, în majoritate, din adulți, însă a fost surprinsă de numeroșii elevi care i-au citit volumul, care au pus în scena însăși esența cărții. Din literatură se nasc diverse manifestări creative, realizate de tineri pe care Doina Ruști îi numește "formatori ai culturii".

Tavică reprezintă intrarea Doinei Ruști în viață. Sentimentul de vină este unul trecător, căci omul este făcut să uite, însă culpa Doinei Ruști de a alege moartea unuia dintre părinții săi a persistat. În subconștient, toate lucrurile pe care le trăim se combină într-un mod metaforic, acest proces având loc și în „Ferenike”, năluca care poartă numele cărții fiind ea însăși o secreție a minții, născută din procesul inexplicabil de a prelua pericolele posibile și a le transpune în vise. Genialitatea folclorică constă în compunerea de povești din lucruri simple, având în vedere faptul că totul din această lume are o urmă de narativ, chiar și visele. Pentru Doina Ruști, literatura este un joc, a cărui principală regulă constă în uitarea realității exterioare.

Nu există timp în „Ferenike”, fiindcă esențialul a rămas același. Doina Ruști, cu prilejul ultimii întrebări, spune că nu s-ar întoarce în timp, deoarece prin intermediul experienței cărții a păstrat totul intact. Astfel, fluiditatea perpetuă a zilelor însorite din casa copilăriei de la Comoșteni atrage și astăzi invitați, prin pătrunzătorii ochi ai lui Ferenike.

Rareș Corneanu, 9E

Metamorfozarea amintirilor în fabulos

Prin intermediul conferinței cu doamna autoare Doina Ruști, ce a avut loc la Universitatea "Grigore T. Popa", ne-am extins orizontul confesiv, învățând despre cum poți povesti un lucru dureros.

În primul rând, autoarea ne-a explicat faptul că a relata nu înseamnă a vindeca, căci durerea ajunge doar să fie împărțită, nu înlăturată, menirea scriitorului nefiind aceea de a-l împovăra pe cititor. În schimb, trebuie să păstreze acele amintiri, deoarece fac parte din acesta, și să le maturizeze, să le valorifice prin metamorfozarea lor în fabulos. Autorul le sfărâmă și le împrăștie, adăugând elementul fantastic pentru a ameliora suferința și a oferi cititorului o poveste mai accesibilă.

Prin prisma romanului "Ferenike", Doina Ruști alcătuiește un întreg univers autentic în jurul momentului morții tatălui ei, ce i-a marcat întreaga viață. Această zi de iulie în care Doina își găsește tatăl decedat după ce intră în mod accidental într-o morgă devine "un prag" și, totodată, nucleul romanului.

Ferenike apare în viața autoarei încă de la început, drept o instanță magică a subconștientului, ce lucrează folosindu-și propriile căi ascunse. Aceasta devine o față a morții, singura parte a vieții ce reușește să câștige, deținând destinele celor din jur.

În cadrul întâlnirii de la UMF, autoarea Doina Ruști abordează subiectul amintirilor dureroase, explicând faptul că o metodă de a ameliora durerea este transfigurarea acesteia în ceva mai frumos.

Maria Cot, 9E

Trauma este o parte din ceea ce devenim

Un eveniment care a fost mai mult decât o simplă discuție literară, o împărtășire de durere și vindecare prin cuvânt, a fost întâlnirea cu scriitoarea Doina Ruști, explorând alături de receptori autobiografia sa și modul în care putem învinge un eveniment traumatic.

„Ferenike”, care este mai mult decât un nume, este o umbră interioară, o dublură a omului lăuntric, un simbol al durerilor pe care le purtăm și care, spune Doina Ruști, trebuie maturizate în noi, nu aruncate asupra altora. „Orice durere trebuie depusă în tine, trebuie să crească odată cu tine”, a afirmat ea, accentuând ideea că trauma este o parte din ceea ce devenim și o mărturie a trecutului nostru.

Prin povestire putem scăpa de traume, dar, paradoxal, le transferăm celor care ascultă. Așa cum Doina Ruști a mărturisit cu sinceritate, literatura este o formă de eliberare, dar și un mod de a-i face pe cititori martori la propriile coșmaruri. Astfel, Ferenike devine o operă de răspundere morală, care face cititorii să rezoneze cu anumite momente grele și să se confrunte cu acestea.

Doina Ruști a accentuat ideea că noi suntem stăpânii situațiilor dureroase. Nu suntem victimele lor, ci cei care decid cum să le integreze în propria identitate. Este o lecție dură, dar eliberatoare și poate una dintre cele mai importante pe care literatura contemporană o poate oferi.

În final, Doina Ruști a vorbit și despre puterea generației actuale, generația care își alege literatura, care decide ce merită spus și ce poate fi uitat. Iar Ferenike este, fără îndoială, o carte care merită ascultată, citită și, mai ales, trăită.

Octavian Coțofrea, 9B

Dorința de a salva oamenii

Memoria este una dintre forțele umane care păstrează viața, care reînființează trecutul în prezent și sfidează forțele divinului care aduc distrugerea permanentă asupra creației sale.

Pentru Doina Ruști aceasta devine inamicul, devine distrugerea, aducând toate momentele aparentelor nedreptăți în prim plan. Cu toate acestea, sunt interdependente, memoria poate trăi doar prin autoare, iar pentru arta acesteia este nevoie ca memoria să își spună cuvântul, astfel creând din rupturi literatură.

În romanul „Ferenike” este prezentată una dintre cele mai semnificative rupturi din viața autoarei, moartea lui Tavică. Acesta a fost ca un fel de figură christică, un model, deoarece ea încerca  să vadă adevărata persoană, dincolo de boală, dincolo de toate problemele mintale, ceea ce ceilalți nu puteau face. Cu toate acestea nici ea nu a putut cu adevărat „să-l prindă cu poarta deschisă”. Totul despre acesta era compus din mister, inclusiv moartea sa.  Faptul că moare în apă este un lucru foarte important, deoarece în aceasta focul nu poate exista, nici flacăra din el, manifestată prin dorința de a salva oamenii, dar nici lumânarea ce se aprinde pentru a putea ghida mortul în lumea de apoi. Poate că, de fapt, este mai bine așa, deoarece sufletul lui va putea rătăci prin lume fără griji, fără presiunea bolii, fără a pune presiune pe ceilalți.

Următoarea ruptură este moarte tatălui său, lucru ce a urmat după întrebarea lui Ferenike. În carte se simte un sentiment de vină pentru cele două morți din viața ei, dar autoarea menționează la întâlnirea cu aceasta faptul ca, mai degrabă vina este scrisă in ADN-ul uman, ieșind la un moment dat la iveală.

La întâlnirea cu Doina Ruști am putut sa vedem și să înțelegem adevărul despre ce au însemnat toate aceste lucruri pentru artistă și tot odată cine este Ferenike pentru ea, chiar si cine este Ferenike pentru noi.

Casiana David, 9E

Datoria de a transforma urâtul, durerea și trauma în frumusețe artistică

La conferința dedicată romanului Ferenike, am avut ocazia de a o asculta pe Doina Ruști vorbind despre una dintre cele mai personale cărți ale sale. Scriitoarea afirmă că se identifică profund cu personajul principal, considerând această poveste, o biografie ficționalizată, împletită cu elemente de fantastic, cea mai apropiată de propriul ei parcurs de viață. Ferenike nu este doar un roman, ci o formă de reconstituire afectivă, un fel de „film al memoriei” scris cu luciditate, sensibilitate și curaj.

Scriitoarea afirmă că literatura este, în esență, un joc al memoriei și al sensurilor  prin care se poate privi „pe deasupra realității”. Autoarea reface peisajul copilăriei sale din Comoșteni, sat aflat la o graniță simbolică între lumi, între real și fantastic, între viață și moarte, între trecut și prezent. Comunitatea trăiește sub credința legată de Jiul magic, iar între mit și realitate ea recreează evenimentele copilăriei în care zarzărul devine simbolul maturizării forțate.

În verile copilăriei sale, protagonista observă cum femeile însărcinate, odată devenite mame, se transformau complet, pierzându-și individualitatea și devenind parte a unei structuri rigide, dominate de așteptările comunității. Alegerea de a nu avea copii devine atât  un act de rebeliune și de autoafirmare împotriva regimului comunist, cât și o încercare de a aduna amintirile și a căuta adevărul, ca o formă de a plăti pentru pozele dispărute în apă.

În roman, scriitoarea este martora și păstrătoarea adevărului. Dând nume personajelor inspirate de propria familie, Doina Ruști le oferă o identitate completă fără să le încătușeze prin rolul pe care l-au avut în raport cu ea. Prin amintiri, povești și scris, ea pune împreună fragmente pe care le îmbină și reconstituie o realitate trăită, transformată în literatură.

Moartea lui Tavică, care se îneacă în apele „vindecătoare” ale Jiului, marchează intrarea protagonistei în viața dură a maturizării premature. Ea își îngroapă păpușa considerată „demonică” alături de el, astfel încât ea să fie cu el. Această moarte devine punctul de declanșare pentru o serie de tragedii ce zguduie satul:  tatăl este ucis, cele două prietene sunt omorâte cu bestialitate, iar martorii dispar rând pe rând.

Într-un vis naratoarea o vede pe Ferenike – purtătoarea victoriei - cea care la jocurile olimpice din antichitate se deghizează în bărbat pentru a putea participa. Ea devine un simbol al raționalității reci, al și al supraviețuirii cu orice preț. Doina este pusă să aleaga care dintre părinți va muri. Această alegere traumatică o marchează profund, iar scrisul devine un mod de a-și confrunta vina de a le decide soarta părinților săi.

Scriitoarea a adus în discuție datoria sa de a transforma urâtul, durerea și trauma în frumusețe artistică. Doina Ruști a explicat că Ferenike este o proiecție a părții raționale din noi acea forță interioară care, în situații de criză, anulează umanitatea pentru a supraviețui. Ferenike este mereu învingătoare, dar această victorie este ambiguă deoarece ,,singura victorie certă în fața vieții este moartea.’’

Scriitoarea mai afirmă că orice durere trebuie păstrată și înțeleasă, fiind o parte esențială a devenirii noastre. Trauma, rușinea, vinovăția,  toate sunt integrate în identitatea fiecăruia fiind cele care aduc diversitatea. ,,Ferenike este vocea conștiinței care ne obligă să privim înapoi, să recunoaștem, să analizăm și să conectăm povestea personală cu Istoria mare.’’

Megalomania, spune Doina Ruști, poate deveni o barieră în exprimarea sinceră a traumei. Prin contrast, literatura autentică este cea care îndrăznește să spună adevărul, oricât de dureros ar fi. Scriitorul nu este doar martor, ci și cel care ne ajută să recunoaștem în noi înșine partea întunecată, pentru a o integra și a merge mai departe.

Maria Dănilă, 9E

Orice suferință trebuie pusă în valoare

Romanul ,,Ferenike" de Doina Ruști explorează numeroase teme esențiale precum copilăria, singurătatea, independența și puterea de a ne confrunta cu noi înșine.

În carte, Ferenike, o figură fantomatică, reprezentând subconștientul ce apare în visele personajului-narator în momentele cele mai importante este descrisă ca fiind ,,parte din partea cea mai ascunsă a mea". Aceasta ne arată interdependența dintre cele două ipostaze feminine, deoarece cu toții purtăm în suflet un mic fragment intim, numai al nostru, care uneori devine o povară.

În cadrul întâlnirii autoarea ne-a povestit despre acea parte profundă a noastră, despre acele lucruri de nepovestit să le transmitem și celorlalți, să le povestim mai departe, pentru a ne elibera, pentru a scăpa de acea greutate, ca și cum am trece prin apa Jiului care se aseamănă cu un botez simbolic, cu scopul de a ne vindeca de rănile noastre lăuntrice, de a ne purifica mințile, inimile și sufletele.

Doina Ruști spune că toți avem o Ferenike în noi, o umbră interioară care nu ne dă pace, un om care s-a materializat în vis, care ne chinuie ca un demon crud, fără empatie. Soluția cu care vine autoarea este să o metamorfozăm pe Ferenike într-un ,,coș de gunoi" în care să depozităm faptele dureroase, care ne-au marcat. Orice suferință trebuie pusă în valoare, pentru că ne ajută să evoluăm, să ne maturizăm, altfel e ca și cum am pierde o parte din noi.

Autoarea spune despre literatură că va naște alte manifestări artistice, asemena unei sămânțe care este plantată și dă naștere mai departe altor roade din care ne hrănim sufletele, inimile și mințile.

Atât romanul, cât și întâlnirea ne ajută să conștientizăm importanța pe care o are literatura în autocunoașterea și descoperirea sinelui.

Sebastian Deju, 9B

Nevoia de a înțelege se transformă în nevoia de a povesti

Romanul Ferenike de Doina Ruști pătrunde adânc în labirintul memoriei afective, acolo unde traumele copilăriei, spaimele și întrebările fără răspuns își lasă amprenta. Lumea este văzută prin ochii unei fetițe care încearcă să descifreze realitatea din jurul ei, o realitate în care durerea este tăcută, dar prezentă în fiecare gest, în fiecare absență.

Unul dintre cele mai încărcate momente ale romanului este moartea lui Tavică, unchiul fetei. Scena este tulburătoare prin simplitatea și neliniștea ei: deși traversase de nenumărate ori râul Jiu, în acea zi, Tavică părea epuizat, lipsit de forță, dar curios de o liniște care nu i se potrivea. Oamenii care lucrau pe mal au încercat să-l oprească, să-l ajute, dar el a refuzat. A continuat să pășească spre adânc, cu o determinare care a dat naștere întrebărilor. Această scenă nu este tratată ca un accident banal, ci ca o enigmă – o moarte care scapă explicațiilor simple. Cei din jur vorbesc despre o criză de epilepsie sau despre un gest al nebuniei, dar nimic nu e sigur. Tocmai această ambiguitate deschide un drum către interpretarea profundă sugerată de autoare: moartea ca formă de rezistență, ca ultimă libertate. Pentru Tavică, această plecare pare mai curând rezultatul unei tensiuni acumulate, al unei lupte interioare pe care nimeni nu a reușit să o înțeleagă pe deplin. Nu era un om slab, dar părea să poarte în el o neliniște greu de ținut în frâu, un fel de nepotrivire cu regulile lumii în care trăia. Episoadele de neputință, de revoltă și boală l-au pus adesea în situații-limită, iar naratoarea resimte moartea lui nu ca pe un simplu eveniment tragic, ci ca pe o rană adâncă, ce lasă urme de vinovăție. În această lumină, moartea lui nu pare un eșec, ci mai degrabă un mod tăcut de a se retrage dintr-o lume care nu i se mai potrivea.

Astfel, ideea că „singura victorie este moartea” nu se leagă de renunțare, ci de o formă de împăcare cu sine, de liniște atinsă după o luptă lungă. Această moarte schimbă nu doar dinamica poveștii, ci și felul în care fetița percepe lumea: nuanțele ei devin mai apăsate, timpul se fragmentează, iar nevoia de a înțelege se transformă în nevoia de a povesti.

Casandra Deliu, 9B

Sâmburele amar

Ferenike, un nume puțin cunoscut, dar cu o însemnătate imensă. O femeie care a rupt stereotipurile și a reformat lumea antică. Nike, alias, zeița victoriei, o reprezintă într-un fel pe autoarea însăși, care a învins obstacolul de a scrie un lucru dureros, un subiect considerat tabu, un sacrificiu pentru râul Jiu. Doina Ruști a menționat că scrisul despre urât este precum ai arunca un rinichi, dar oamenii pot trăi cu unul singur. Prin aruncarea rinichiului eliberăm o parte din noi, la fel ca prin scrierea despre ceva ce este considerat “urât”, o traumă, o întâmplare care ne-a format ca oameni.

Aceasta mai afirmă că durerea trebuie folosită. Durerea trebuie folosită în scopul de a nu mai trebui să simți acea durere din nou, chiar dacă ea este naturală, și corpul nostru este făcut să o îndure, inima nu este. Un motiv foarte des menționat de aceasta este zarzărul. Acest pom fructifer are flori albe, gust acrișor și sâmburi amari. Cele trei stadii ale unei inimi. Albă, delicată, pură în copilărie, plină de iubirea, a doua, începe gustul amărui al fructului, pe măsură ce avansăm în viața, și în final ajungem la rodul fructului, sâmburele amar, care a fost martor al urâtului din viață. Dar, din sâmbure rezultă o plantă nouă, care va începe un ciclu nou din frumos în urât, iar apoi din nou în frumos.

Ioana Diaconița, 9B

Trauma lasă loc fantasticului

Întâlnirea cu scriitoarea Doina Ruști și discuția pe baza celui mai recent roman al său, „Ferenike”, o autobiografie a morții distructive, dar și a voinței spiritului, m-au impresionat deosebit de mult prin abordarea unor subiecte precum natura subconștientului uman, păstrarea timpului constant al sufletului, indiferent în raport cu fluxul memoriei, și în special metamorfozarea traumei în sursă creatoare a unei lumi de frumusețe în literatură, totul fiind pus sub semnul adevărului unei perspective autentice.

Am constatat cu uimire că protagonista operei literare, fetița ce nu se poate abține din a-i privi pe cei din jur drept în ochi, căutând cu o curiozitate nestăvilită, să dărâme zidurile care îi opresc pe oameni să fie cu adevărat sinceri în trăire, este una și aceeași cu ipostaza de adult a autoarei, lăsându-se purtată de rezonanța cu străfundurile spiritului, prin visul profetic și aducător de spaimă al acelei femei înalte, distante și în aceeași măsură profund cunoscute. Figurii, sau mai degrabă umbrei, îi este atribuit numele de Ferenike, fiind un semn al victoriei placide a morții, dar și o latură fluidă a sinelui, căruia îi este „oferită” posibilitatea de a-și alege calea către distrugere: aparenta indiferență a arătării este înlocuită apoi de un râs strident, de-a dreptul maniacal, de zâmbetul halucinant al femeii ce și-a omorât brutal cele două fiice, ghidată de nebunie sau tot de frica „monstrului de sub pat”, lipsit de milă sau compasiune. Totuși, Ferenike, o instanță ascunsă a fiecărei persoane, oferă și sentimentul protecției, suferința devenind un reper anticipat al existenței, iar reușitele efemere neoferind iluzia fericirii de neatins.

Alegerea din vis a Doinei Ruști duce la moartea lui Cornel, propriul tată, ce ajunge să fie mutilat sub ochii fetei în morgă drept consecință a jocului istoriei colective: nici măcar umbra sa nu-i mai rămâne alături tinerei, grăbindu-se parcă să plece către o nouă lume, decolând poate în spațiu odată cu nava Apollo 11, spre deosebire de imaginea lui Tavică, o constantă în existența scriitoarei, care îi rămâne veșnic alături. Cornel reușește să evadeze în sfârșit de orice fel de constrângere lumească, trecând granițele vieții ce devine o povară, cu frica și tristețea neîmplinirii în plan central: în acest caz, nu se poate spune oare că fapta lui Ferenike a fost bine justificată, ea săvârșind ceea ce nicio altă forță nu ar fi avut curajul sau voința să o facă?

Are loc astfel o schimbare de perspectivă, trauma lăsând loc fantasticului, nevăzutului, care se prelungește în frumos: astfel, cartea Doinei Ruști devine mai mult decât o înșiruire de evenimente dureroase, ea ajungând să transmită adevărul viziunii scriitoarei, ce afirmă că rolul oricărui artist nu este de a se lepăda de durere prin creațiile sale, ci, din contră, de a transforma tristețea într-o sursă a revelației pentru cititori. Acest aspect este evidențiat în opera literară prin prezența unor simboluri sugestive: mirosul de caise simțit de fată după observarea cadavrului despicat în morgă, tocul alb cu care tânăra își rescrie identitatea, dar și însăși voința autoarei de a nu avea copii, ea devenind inevitabil o luptătoare împotriva principiilor regimului comunist.

Întâlnirea cu scriitoarea Doina Ruști și lectura romanului „Ferenike” au reprezentat evenimente vitale pentru partea neschimbată de timp a propriului suflet: descoperind poveștile unor personaje precum Tavică, militant al dreptății sufletești și dornic să salveze lumea de la propria durere, și analizând latura „întunecată” a subconștientului, reprezentată de spiritul care dă numele cărții, am realizat că nimeni nu poate scăpa de suferință, dar odată cu ea apare și fericirea efemeră pentru care merită să mai trăiești măcar încă o zi.

Daria Dobre, 9E

„Ferenike” – o fantomă, o fetiță și o victorie interioară

În conferința dedicată romanului, Doina Ruști a deschis discuția cu o întrebare esențială: „Cum povestești un lucru de nepovestit?”. Pentru ea, provocarea se leagă de megalomania umană și frica de a fi judecat, de a nu expune lumea interioară într-un mod brutal. Psihanaliștii ar zice: povestește, eliberează-te. Dar scriitoarea spune altceva:

„Mi se pare un lucru de necuviință maximă să‑ți împovărezi cititorii cu toate drăcoveniile pe care le visezi noaptea…”

Pentru Doina Ruști, misiunea e alta: să prelucrezi durerea, să o transformi în metaforă – să transfigurezi, nu să expui. Conferința vorbește despre copac – simbol al destinului –, pseudonimul Ruști (legătură cu Creangă), și restricția auto-mărturisirii care devine însă forța narativă.

În roman, copilăria Doinei este umbrită de o prezență stranie: Ferenike. Așa cum nota Dana Conea, este „o femeie înaltă, de gheață, autoritară și totuși ocrotitoare… ușa către victoria trecătoare și către moarte. E purtătoarea biruințelor efemere și a celei desăvârșite”.

Fragmentul acesta scoate în prim-plan tema:

„În lumea nesfârșită a casei noastre interbelice pătrundeau ecourile unui timp nou și crud. Pe nesimțite în viața mea au intrat moartea și Ferenike.” 

Ferenike nu este doar o fantomă autobiografică, ci un simbol al forței care te transformă: asemenea femeii din Rodos – ferein nike, aducătoarea de victorie –, și naratoarea construiește o strategie interioară de supraviețuire. A izbândi nu înseamnă a detalia coșmarul, ci a-l face parte dintr-un mit personal. Copacul devenit simbol al destinului capătă rădăcini și ramuri transformate în brațe spre transformare.

            „Cum povestești un lucru de nepovestit?”

Ruști începe prin a ascunde și a filtra: „nu vrei să se afle” – apoi prelucrează durerea în ficțiune, dându-i formă de copac, fantomă, ritual, simbol.

            Figura Ferenike – oglindire a naratoarei:

Coroana, prestanța, dar și dualitatea – victorie/efemeritate. Ca ea, fetița-narator nu rostește tot, dar conspiră cu sudul numelui, pseudonimul, cu copacul simbol, cu rochiile care poartă „toate numele pe care ți-ar fi plăcut să le ai”  .

            Exorcizarea simbolică

Trauma – asasinarea tatălui, pierderea copilăriei – e preluată ca scenă, ca pretext. Nu se detaliază grozăviile; ele devin puncte de ancorare pentru narare. A povesti în cerc, ca un memento al suferințelor lumii trecute  , fără a le izgoni prin violență literară.

Ferenike nu cere identitate, ci permisiune: să oglindească durerea fără să o expună brutal. Mai mult, face din asta o strategie – ca un copac care renaște, ca o fetiță care refuză să fie victimă. Ruști arată: trauma nu e obiect de spectacol, ci teren fertil pentru metaforă – și cel mai puternic simbol e fantoma care-ți pictează victoria.

Sofia Donici, 9E

Puterea de a da glas suferinței

Conferința Doinei Ruști a fost o experiență de-a dreptul tulburătoare, dar în sensul bun al cuvântului. A vorbit cu o sinceritate dezarmantă despre cum putem, de fapt, vorbi despre lucruri dureroase. Nu a ocolit subiectul, ci a arătat cum literatura, în special, are puterea de a da glas suferinței, de a ne ajuta să punem în cuvinte ceea ce, altfel, ar rămâne adânc în noi, neînțeles sau de necomunicat. Este o perspectivă nu doar curajoasă, ci și esențială pentru a ne înțelege pe noi înșine și pe ceilalți.

După acestea, a venit vorba despre cartea ei, "Ferenike", pe care a prezentat-o nu doar ca pe o poveste, ci ca pe o dovadă vie că arta poate să ne confrunte cu realități inconfortabile. Momentul în care a menționat faptul ca „dacă nu îți place cum am scris înseamnă că nu m-ai citit”, nu a fost o aroganță, ci mai degrabă o provocare directă. E ca și cum ne-ar fi spus să nu trecem peste cuvinte, ci să le simțim și să le înțelegem, chiar dacă ne deranjează. Este de asemenea o invitație la o lectură profundă, care ne pune pe gânduri și te face să simți.

Iar la final, acea frază, „singura victorie este moartea”, a rămas cumva suspendată în aer. Pare sumbră la prima vedere, nu-i așa? Dar, dacă ne gândim mai bine, în contextul discuției despre durere și despre ciclul vieții, s-ar putea să fie o reflecție despre cât de efemere sunt "victoriile" noastre în fața inevitabilului. Poate că este o formă de acceptare, o eliberare de lupta continuă.

Conferința Doinei Ruști nu a fost doar o simplă prezentare, ci o veritabilă experiență, care te-a obligat să te gândești altfel la durere, la literatură și, până la urmă, la noi înșine. A fost o discuție care te-a făcut să pleci de acolo cu mai multe întrebări decât răspunsuri, dar într-un mod bun.

Diana Drugu, 9E

Ferenike, o figură fantomatică, un simbol al dreptății

Conferința din data de 4 iunie 2025, intitulată "Cum să povestești un lucru dureros", a avut ca scop lansarea volumului "Ferenike" al Doinei Ruști.

Autoarea acestui volum învăluit într-un voal al tainicului a dezvăluit faptul că "Ferenike" este o autobiografie, scrisul devenind o sită divină ce transformă suferința, vinovăția și durerile în frumusețe. Doamna Doina Ruști a explicat cum că această capacitate a sa de a prinde oamenii "cu poarta deschisă", uitându-se doar în ochii lor, nu este un element al fantasticului adăugat personajului care o portretizează, ci este un dar din naștere.

În cadrul romanului, Ferenike este descrisă drept o umbră a Corneliei, așa cum și Fanfan devine, după moartea lui Tavică, o umbră a unchiului decedat al fetei, reprezentând ceea ce ar fi putut să devină Tavică daca ar fi rămas în viață. În acest caz, n-ar putea Cornelia să fie o viitoare Ferenike, o figură fantomatică, un simbol al dreptății? Consider că Ferenike, văzând această abilitate uluitoare a fetei de a citi oamenii prin intermediul ochilor îmbinată cu simțul pur al dreptății, a ales-o pe aceasta să-i fie ucenica vie a morții, pentru a-i lua locul la timpul potrivit, ca un fel de crainic al morții, o entitate fantomatică ce alege următorul purtător al sorții morbide pe principiul dreptății, unindu-se cu Cornelia prin dimensiunea visului, spațiul oniric fiind o graniță, o punte între cele două lumi.

De asemenea, am apreciat ideea construirii romanului prin intermediul ochilor puri ai ipostazei paradisiace. Acest fapt creionează o atmosferă atât nostalgică, senină, cât și tulburătoare. Am considerat momentul profanării inocenței copilei un moment de-a dreptul tragic, care schimbă radical perspectiva poveștii.

Pot spune că am asociat moartea personajului Tavică, despre care autoarea Doina Ruști ne-a vorbit cu un ton diferit, mult mai serios, cu moartea celebrului personaj shakespearian Ofelia. Această ființă a purității prinsă în câmpul de luptă al celorlalte personaje încerca să scoată la iveală păcatele și defectele fiecăruia prin gestul de a oferi flori cu diverse semnificații înainte de moartea sa, ajutându-i pe ceilalți să se vindece. Tavică voia să devină medic pentru a vindeca, la rândul său, oamenii. Morțile amândurora sunt învăluite în mister, putând fi interpretate și drept o sinucidere. Cele două personaje tragice și-au găsit sfârșitul în apă, moartea lor devenind si un botez simbolic, o curățare a acestora de murdăria pământească.

Emilia Florea, 9B

Un fel de oglindă a fiecărei vieți

Romanul Doinei Ruști "Ferenike" și întâlnirea cu autoarea acestuia m-au făcut să mă gândesc la multe lucruri, precum ce putem uita, ce rămânem în memoria noastră emoțională și cum putem lucra cu amintirile noastre. Practic am făcut analiză, s-ar putea spune, a capacității minții omului, a modului în care ea e formată și a felului cum tot ce ni se întâmplă ne afectează în diferite moduri pe noi, pe cei din jurul nostru sau pe cei ce vor avea contact cu efectul acțiunilor noastre - ceea ce face în esența sa cartea.

Relația dintre om, uitare și cele întâmplate mi s-a părut mereu importantă, în primul rând pentru că produsul acestor trei este memoria noastră, iar, în al doilea rând, deoarece noi prin uitare putem modela cele întâmplate astfel încât să ne amintim doar o realitate pe care noi dorim să o vedem, o realitate care poate fi chiar foarte diferită de ceea ce s-a întamplat propriu-zis, iar noi, astfel, trăim cumva în bula noastră de memorie – care este doar o mică parte din ce se alcătuiește lumea întreagă, crezând foarte ferm în ceva ce noi suntem siguri că s-a întamplat. Când, de altfel (fapt valabil doar în cazul lucrurilor subiective, adică de cele mai multe ori, cele mai importante aspecte din viața noastră), noi doar am interpretat totul, bazându-ne pe diverse presupuneri sau prejudecăți pe care le-am fi putut avea față de situația respectivă.

Însă, arta, mai ales literatura, povestea bazată pe experiența cuiva, adună una sau mai multe astfel de amintiri, aș putea spune, incomplete, ce, puse alături, formează în sine realitatea unui colectiv, nu doar a unui individ, ce se aproprie de realitatea în sine. Totuși, despre “Ferenike’’ s-a spus, fapt cu care sunt de acord, că nu este un text unde ni se zice ce s-a întâmplat, ci ce nu s-a putut uita. O astfel de operă lirică mi se pare de-a dreptul fascinantă, pentru că, cel puțin o parte din ea, este cât se poate de adevărată, prezentând ce stă la baza memoriei și a întregii existențe a unei persoane, nu doar vagi amintiri dintre care doar câteva mai relevante pentru alcătuirea unei lumi.

Un lucru spus de Doina Ruști ce mi-a rămas în minte este despre uitare și vină: omul este făcut să uite, iar sentimentul trece, însă pentru ea vina de fi ales, chiar și în vis, pe unul dintre părinți să moară este prezentă permanent în carte. Cumva, această primă alegere făcută, fiind obligată de Ferenike – care poate fi o întruchipare a destinului ce o îndrumă spre rolul personajului în viață – rămâne un punct important, vina poate reprezentând metoda prin care nu este uitat momentul, astfel păstrându-se un lucru ce a fost la baza formării identității fetei ce continuă să caute adevărul (după moartea tatălui, dorind, ca în alte momente din viața sa, să știe ce s-a întâmplat), pentru ca, în acest fel să reconstituie lumea în care a trăit.

Ferenike, în esența sa, este, pentru mine, un fel de oglindă a fiecărei vieți, arătând simplul fel cum se desfășoară memoria noastră, acest curs continuu de amintiri, care, deși poate nu se aseamănă cu cele din carte, sunt tot acolo și au fost formate, respectiv se desfășoară la fel pentru fiecare dintre noi. Romanul arată o realitate a unei lumi, reconstituită de autoare ce se întoarce în timp, prin memoria sa și a celorlalți, iar acest lucru mi se pare că ar trebui să fie literatura: o reflexie a unei realități, ce, de fapt, poate să rezume chiar întreaga lume într-o povestire, reconstruind ce a fost, aducând bazele prezentului.

Adrian Florescu, 9E

„Ferenike” – o literatură a lucidității și a transformării

Romanul Ferenike, semnat de Doina Ruști și lansat în anul 2025, reprezintă o apariție literară aparte în peisajul prozei contemporane românești. Cartea nu este o simplă confesiune sau o relatare autobiografică directă, ci mai degrabă o construcție literară fină, cu o atmosferă densă, simbolică, în care durerea personală este transformată în reflecție artistică și în viziune poetică.

Punctul de plecare al romanului îl constituie o experiență reală: moartea tatălui autoarei, trăită în copilărie. Totuși, acest eveniment nu este tratat în registrul emoției brute, ci este transfigurat printr-un limbaj controlat, cu un stil sobru și poetic, care evită patetismul. Dincolo de elementul autobiografic, Ferenike propune o reflecție asupra felului în care se construiește o identitate interioară în fața traumelor și a suferințelor.

Personajul titular, Ferenike, nu este un alter-ego convențional, ci o figură simbolică. Această entitate rece, rațională și aparent lipsită de empatie nu reprezintă răul, ci mai degrabă o fațetă defensivă a ființei umane – o strategie de supraviețuire care permite păstrarea echilibrului în momente de criză. Ea apare ca o „umbra interioară”, detașată, capabilă să înfrunte realitatea fără a fi copleșită de ea. Astfel, romanul nu propune o ruptură între rațiune și simțire, ci o conviețuire tensionată între ele, într-un echilibru necesar.

La întâlnirea cu autoarea, desfășurată în sala UMF „Grigore T. Popa” din Iași, s-a conturat clar poziția acesteia față de genul memorialistic și literatura centrată pe traumă. Doina Ruști a subliniat respingerea unui tip de scriitură care împovărează cititorul și a pledat pentru o abordare care transformă durerea în act estetic. Din această perspectivă, Ferenike nu este o carte despre suferință, ci despre forța de a o modela într-un discurs rafinat, echilibrat și profund.

Scriitura este poetică, dar nu alambicată. Narativul curge într-un ritm meditativ, iar descrierile sunt pline de simboluri și detalii sensibile. Spațiile rurale, casele, străzile, chipurile oamenilor – toate sunt redate cu o intensitate care trece dincolo de simpla observație. Ele devin elemente vii într-un univers interior în care realitatea și imaginarul se împletesc subtil. De asemenea, romanul valorifică mitologia și cultura antică într-un mod modern, evitând convenționalul. Numele „Ferenike” este inspirat de o figură feminină puternică din Grecia antică, ceea ce adaugă o dimensiune arhetipală întregului demers literar.

Din punct de vedere tematic, Ferenike este o meditație asupra identității, a memoriei și a modului în care se poate construi un eu stabil și lucid în fața destrămării. Nu este un roman al lacrimilor, ci unul al lucidității. Departe de a propune o terapie prin scris în sens clasic, cartea explorează posibilitatea ca literatura să devină un spațiu al reconstrucției interioare prin artă, nu prin expunerea directă a rănilor.

Ferenike este un roman profund și matur, scris într-un stil clar și poetic, care evită clișeele și dramatismul facil. El propune o perspectivă diferită asupra durerii și a memoriei, una în care supraviețuirea nu este un act de slăbiciune, ci o formă de inteligență interioară. Prin acest roman, Doina Ruști oferă nu doar o poveste personală, ci și un exemplu de literatură care eliberează prin rafinament și luciditate.

Bianca Hrib, 9E

Traumele din copilărie au devenit o poveste captivantă

Întâlnirea cu scriitoarea Doina Ruști a fost, pe scurt, o deschidere într-o altă fațetă a vieții. Pornind de la subiectul întâlnirii, care a fost ‘Cum să povestești un lucru dureros’, ea ne-a povestit despre viața ei, despre Ferenike și, un subiect important pentru mine, metamorfozarea acestei entități. Înainte de întâlnire, Ferenike, personajul, dar și dublul scriitoarei, nu era nimic mai mult decât un spirit, o fantomă legată de tânăra Doina din carte. Însă, pe măsură ce tot ascultam, înțelegeam că această Ferenike nu este nimic altceva decât partea întunecată a autoarei. 

La un moment dat, doamna Ruști a spus că toți avem câte o Ferenike, ceea ce, cred eu, este un lucru destul de plauzibil. Tot autoarea a spus că și-a dat seama că nu ea trebuie să fie sclava Ferenikei, ci invers, pentru ca toată tristețea și urâtul din acest dublu întunecat să se poată transforma în ceva frumos, așa cum, chiar în cazul Doinei Ruști, traumele din copilărie au devenit o poveste captivantă, deschizătoare, în care să se regăsească oricine prin orice.

Un alt detaliu care mi-a plăcut: ‘Ferenike a devenit coșul meu de gunoi’. Asta a spus tot scriitoarea, tot despre dublul chiar malefic, cred că aș putea spune, luând în calcul anumite evenimente din carte. Bineînțeles, autoarea a explicat ce înseamnă ca Ferenike să îi fie coș de gunoi, spunând că entitatea a devenit un coș în care doamna Ruști să își poată depozita sau arunca toate traumele, fiindcă dacă le-ar da afară din ea, ar pierde o parte din propriul suflet, din cine este, iar dacă le păstrează pe toate în ea, nu mai are loc și de altceva. Mă gândesc că ar putea fi asemănător cu o cameră în care ai toți pereții plini cu cărți, dar tu mai ai cărți și niciun loc unde să le pui. Ce faci? Dai din cărți? Nu, că doar ai nevoie de ele. Atunci? Mai construiești o cameră, sau o magazie, unde să ții toate cărțile care, pe moment, nu îți trebuie.

Mi se pare foarte interesantă ideea unui dublu în care să ne canalizăm toate tristețile, pentru a le folosi pentru un scop mai bun la un moment dat.

Un alt subiect abordat de autoare, de data aceasta, pornind de la întrebările adresate de către public, a fost importanța lui Tavică în viața ei. Înainte de întâlnire, de-a lungul unei săptămâni de școală și două zile, am tot disecat și tot privit importanța lui Tavică în sala de clasă, au venit și elevi de la alte clase pentru a participa la discuții. Scriitoarea a răspuns (oarecum într-un mod anticipat) că avea doar cinci ani când Tavică a murit, și că, familia ei fiind povestitoare, au vorbit despre el, astfel tânăra Doina primind o imagine poate alterată față de realitate. Totuși, acest lucru nu este un motiv pentru a o acuza pe scriitoare de faptul că, și ea, la rândul ei, l-a povestit pe Tavică, pictându-l în culori de Cristos, fiindcă, la cinci ani, când tocmai pierzi un om drag și toți ceilalți încep să îl vorbească de bine și să îl cinstească, crezi în ideea că cel decedat a fost un sfânt. Poate nu e adevărul obiectiv, dar e realitatea trăită prin ochii unui copil, povestită după mult timp și apoi oferită publicului, de parcă autoarea nu și-a oferit o bucată din suflet spre a fi citită, înțeleasă, descoperită și, în final, publică.

Nu știu destul de multe lucruri, recunosc. Însă, cred și sper că întâlnirea cu Doina Ruști a fost un prilej de emoții, impresii și bucurie în general.

Maya Huțanu, 9B

Vocea copilului care încearcă să înțeleagă lumea

Romanul “Ferenike” al Doinei Ruști construiește o lume axată asupra copilăriei, a durerii pierderii și maturizării. Moartea tatălui naratoarei, Cornel declanșează surparea lumii vechi și începutul unui nou capitol al vieții care o marchează profund pe Doina. Astfel, prezența Ferenikei în visele și gândurile acesteia accentuează modul în care ea percepe și înțelege lumea din jur, practic fiecare întâlnire cu alter ego-ul Doinei o maturizează fără să își dea seama. În romanul Doinei Ruști, Ferenike nu este doar o referință istorică, ci și o metaforă a puterii interioare care crește cu fiecare sentiment de suferință și care depășește orice limită a memoriei, rămânând neuitată pe tot parcursul vieții.

Ferenike este acea voce interioară mereu prezentă în copilăria Doinei și poate fi văzută sub forma fricii de renunțare și uitare a evenimentelor ce au schimbat-o, precum pierderea unor persoane dragi: Cornel și Tavică. Aceasta apare mai ales în momentele de vulnerabilitate și moare atunci când Doina ajunge la vârsta de adult, spunând că Ferenike devine un simplu loc de depozitare a tuturor faptelor dureroase prin care a trecut. De asemenea, reprezintă partea naratoarei care o face să se întristeze la sfârșitul zilei și totuși face posibilă trecerea de la o etapă a maturizării la alta, dându-i un sens în viață.

Un aspect care m-a impresionat este perspectiva narativă, vocea copilului care încearcă să înțeleagă lumea, suferința, moartea, iubirea și nedreptatea. Odată cu visul Doinei prin care trebuia să aleagă sfârșitul unui părinte, Ferenike devine reprezentarea morții și accentuează acea umbră pe care o purtăm mereu cu noi.

Romanul “Ferenike”, de Doina Ruști evidențiază importanța alegerii, între siguranță și necunoscut. Acest alter ego al autoarei este de fapt un simbol al tuturor întrebărilor și neliniștirilor care ne însoțesc din primii ani de viață până la maturizare, fie că apare mai devreme sau mai târziu.

În cele din urmă, atât cartea, cât și întâlnirea cu scriitoarea Doina Ruști m-au făcut să mă gândesc la faptul că fiecare dintre noi poartă în subconștient o astfel de umbră care, oricât de mult am încerca să o ignorăm, nu dispare.

Amelia Iacob, 9B

Putem supraviețui celor mai grele pierderi prin imaginație și memorie

Recent am avut ocazia să particip la o prezentare a romanului Ferenike de Doina Ruști, o carte care m-a surprins prin sensibilitate, profunzime și prin felul în care reușește să exploreze lumea interioară a unui personaj aflat la granița dintre copilărie și maturitate.

Un personaj esențial pentru protagonista romanului este unchiul ei, Tăvică — nu doar o figură familială, ci o veritabilă călăuză sufletească. Relația dintre cei doi este construită cu multă delicatețe, iar Tăvică apare ca un aliat de nădejde, singura persoană care o înțelege cu adevărat. Pentru protagonistă, el este un confident, un prieten apropiat, un sprijin constant într-o lume care pare uneori prea rece sau complicată.

Moartea lui Tavică este unul dintre cele mai puternice momente ale romanului. Este o ruptură emoțională profundă, care nu înseamnă doar pierderea unui om drag, ci și începutul unei maturizări forțate. Durerea resimțită de protagonistă nu este doar o reacție la pierderea cuiva iubit, ci și un moment de conștientizare a fragilității și instabilității lumii din jur.

În acest context apare și Ferenike, un personaj simbolic, aproape mitologic. Numele Ferenike provine dintr-o lecție de greacă veche pe care Doina Ruști o învățase în liceu și face referire la o prințesă din Rodos care, în anul 400 î.Hr., s-a deghizat în bărbat pentru a participa la Jocurile Olimpice. Alegerea acestui nume nu este întâmplătoare: Ferenike simbolizează curajul, puterea de a înfrunta realitatea și capacitatea de a ne reinventa în fața durerii.

Pentru Ruști, Ferenike este o prezență care ne protejează de suferință. Autoarea sugerează că în fiecare dintre noi există o Ferenike — o voce interioară, o forță invizibilă care ne salvează de dezamăgiri și ne ghidează în cele mai întunecate momente.

Acest personaj are și o profundă semnificație personală pentru autoare. Doina Ruști a mărturisit că a fost martoră, în copilărie, la moartea tatălui său — o traumă care a lăsat urme adânci și care a inspirat în parte atmosfera cărții. Scrierea romanului Ferenike a fost pentru ea un mod de a înfrunta acea pierdere și de a o transforma în literatură.

Pentru mine, lectura acestui roman a fost o experiență emoționantă și revelatoare. Ferenike nu este doar o poveste despre doliu și regăsire, ci și despre descoperirea forței interioare, despre importanța legăturilor umane și despre cum putem supraviețui celor mai grele pierderi prin imaginație, memorie și puterea unei identități interioare care ne salvează.

Alexandru Mantu, 9B

Dacă am renunţa la copilărie, am pierde totul

După întâlnirea cu autoarea Doina Ruşti şi citirea operei sale “Ferenike”, am rămas cu câteva idei importante despre maturizare şi despre trecerea timpului.

Aceste idei au pornit de la răspunsul autoarei la o întrebare, despre faptul că în opera sa nu există timp, iar persoana care se află în faţa noastră în momentul întâlnirii este aceeași cu protagonista din carte.

Înainte de întâlnire, eu am caracterizat demonul Ferenike din visele fetiţei ca fiind un simbol al maturizării, cum este şi Mendebilul în opera lui Mircea Cărtărescu, care poartă acelaşi nume. Aceasta o pregăteşte pe fată de problemele maturităţii, începând chiar cu una dintre cele mai grele: moartea părinţilor. La câteva luni după ce fata a ales ca tatăl său să moară, acest lucru se întâmplă, fapt ce arată că demonul Ferenike există.

Aşadar, dacă acest demon este simbolul maturizării, este cea mai matură versiune a autoarei. Astfel, Doina Ruşti nu se vede mai matură decât copilul prezent în carte, deoarece Ferenike va fi mereu mai matură şi mai pregătită de încercările vieţii.

În opinia mea, niciun om nu se poate maturiza complet. În fiecare dintre noi rămâne o amintire, un gând, un obicei din copilărie care nu ne va părăsi vreodată, iar asta e un lucru bun, deoarece dacă am renunţa la copilărie, am pierde totul.

Sunt încântat că am avut ocazia să mă întâlnesc cu autoarea Doina Ruşti şi sunt recunoscător că astfel am realizat aceste lucruri despre maturizare.

Alesia Mihoc, 9E

Durerea trebuie păstrată ca o comoară grea

Pentru mulți oameni, trecutul este un loc în care nu se mai întorc. Coșmarurile, suferințele și momentele grele sunt ascunse sub covorul uitării, ca și cum dispariția lor ar face viața mai ușoară. Dar pentru un scriitor, uitarea nu e niciodată o opțiune. Doina Ruști, în romanul ,,Ferenike”, alege să deschidă larg ușa amintirilor dureroase, invitându-le să devină literatură. Nu pentru a se elibera de ele, ci pentru a le înțelege. Pentru ea, fiecare rană are o valoare, iar dacă o arunci pierzi o parte din tine.

În centrul acestei confesiuni literare stă Ferenike, o voce interioară care a apărut în sufletul autoarei pe când avea zece ani. Nu este un simplu personaj și nici o închipuire. Este partea din ea care simte, care amintește, care doare. Ferenike nu o mângâie, ci o trage înapoi, cu forța, în întunericul acelor zile pe care nimeni nu vrea să le retrăiască. Este o voce care nu iartă, care nu uită. O tortură care naște scrisul.

Numele ,,Ferenike” nu este ales întâmplător, ci el provine dintr-o legendă grecească antică, în care Ferenike era o femeie ce și-a salvat fiul participând la o competiție sportivă, deși femeile nu aveau voie nici măcar să asiste. Povestea ei a rămas ca simbol al curajului feminin și al forței de a sfida interdicțiile impuse de o lume dominată de reguli și frică. Doina Ruști preia acest nume cu greutate mitologică și îl transformă într-o voce interioară care întruchipează exact această putere feminină: o forță care, deși dureroasă, nu se lasă redusă la tăcere. În roman, Ferenike devine astfel nu doar o figură a suferinței, ci și una a rezistenței, o prezență care dă glas femeii care nu renunță, care își asumă durerea și o transformă în memorie vie, în poveste scrisă. Inserarea acestei referințe la mitologie adâncește sensul romanului, legând destinul autoarei de o moștenire veche, dar mereu actuală, aceea a puterii feminine care nu se teme să fie vulnerabilă în fața provocărilor, ci le înfruntă așa cum a reușit să treacă peste moartea lui Tavică și a tatălui ei.

Autoarea nu își dorește să alunge această voce, ci o lasă să vorbească. Fiecare amintire devine un fragment de roman, fiecare durere devine un paragraf. Scrisul nu este, așadar, o evadare, ci un drum înapoi, o întoarcere spre „acea zi de iulie”, ziua care a schimbat totul. E ca și cum întregul roman s-ar construi în jurul acelui moment, asemenea unui copac crescut dintr-o singură sămânță: durerea.

Ferenike este și o umbră, așa cum menționează autoarea la întâlnirea acesteia cu liceenii. Nu două ființe separate, ci două fețe ale aceleiași prezențe. Una simte, cealaltă analizează. Una plânge, cealaltă își păstrează calmul până la răceala absolută. Dar amândouă locuiesc în același trup și trag, în direcții diferite, de același suflet. Umbra nu este dușmanul, ci o formă de supraviețuire. Este gândul lucid care însoțește durerea, o privește, o descompune, dar nu o distruge. E rațiunea care, deși rece, ajută la păstrarea echilibrului.

Romanul Doinei Ruști ne arată că durerea nu trebuie uitată, ci păstrată. Nu ca o povară, ci ca o comoară grea. Scriitoarea ne învață că fiecare suferință are un loc al ei, un sertar în suflet care nu trebuie închis la cheie. Dimpotrivă, acel loc devine sanctuar, modul prin care ne recunoaștem cu adevărat. Acolo stă Ferenike, acolo stă autoarea însăși. Într-o lume care ne îndeamnă să ne ferim de tot ce e neplăcut, să zâmbim mereu și să arătăm doar partea luminoasă a vieții, Doina Ruști are curajul să scrie despre partea întunecată. Ea nu folosește ficțiunea ca să ascundă realitatea, ci ca s-o lumineze. Fiecare pagină devine o oglindă întoarsă, nu cea care arată cum suntem în fața altora, ci cum suntem când ne închidem ochii și stăm singuri cu gândurile noastre.

,,Ferenike” este mai mult decât un roman autobiografic. Este o formă de dialog cu sinele, o luptă tăcută între durere și luciditate, între vocea care strigă și cea care tace. Prin acest roman, Doina Ruști ne oferă o lecție importantă: că suferința, oricât de greu ar fi de purtat, merită trăită, spusă, scrisă. Pentru că în ea se află adevărul nostru cel mai adânc.

Laura Nechifor, 9B

Memoria face literatură din ruptură

Pornind de la aceste cuvinte rostite de scriitoarea Doina Ruști, și datorită discuției interactive purtate cu aceasta, mi s-a demonstrat, încă o dată, cât de puternică, valoroasă și importantă este memoria, capacitatea noastră de a ne aminti momente și lucruri semnificative, de a îngheța timpul și de a păstra imagini în minte și în suflet.

Autoarea romanului ,,Ferenike” ne-a mărturisit că a relatat evenimentele triste ce au marcat-o în copilărie nu pentru a uimi prin intermediul acestora, prin expunerea durerii, ci prin puterea acestei suferințe de a se metamorfoza, precum un vierme ce se transformă în fluture. Astfel se explică din nou cum din suferință mereu poate să rodească frumosul. Toate aceste evenimente, deși marcante pentru vârsta fragedă a fetiței protagoniste, îi oferă capacitatea de a fi puternică și curajoasă în fața provocărilor vieții, de a preschimba suferința și frica în demonul ei interior, Ferenike, cu ajutorul elementelor fantastice. Un exemplu concret este pierderea lui Tavică, pe care fetița îl îndrăgea, îl înțelegea, ba chiar îl prindea cu ,,poarta deschisă” foarte ușor, ce îi provoacă durere, însă aceasta inserează povestea Jiului care cere un sacrificiu pe an, în credința populară, astfel făcând ca simbolul fabulosului să prefacă amintirea dureroasă într-o exuvie pe care să îl poarte mereu, să fie parte din ea.

Un alt aspect important menționat de scriitoare este ziua de iulie, care se arată blând, cu speranță și fericire, în miresme îmbietoarea, care nu lipsește din nicio scriere a sa, deși totuși nu este povestită detaliat nicăieri. În acest caz Ferenike devine o excepție, pentru că doar în acest roman autoarea relatează ziua de iulie, dar ea declară că această zi specială apare metamorfozată într-un anumit element în fiecare dintre scrierile sale. Consider că toți avem, mai evidentă sau mai ascunsă, o astfel de zi de iulie, copleșitor de caldă, dar în același timp plăcută, un moment semnificativ care să stea drept simbol al libertății și fericirii în sufletele noastre. Așa cum toți avem o Ferenike a noastră, un demon interior, de care nu trebuie să scăpăm vreodată, fiind că acesta alături de toate celelalte amintiri, concepții și gânduri ne alcătuiesc pe noi, alcătuiesc varianta noastră autentică. Purtătoarea victoriei (Ferenike) din fiecare dintre noi este poate chiar suferința cea mai apăsătoare pe care am trăit-o.

Doina Ruști ne-a mai spus și că a realizat că Ferenike a fost mereu în sufletul ei, a fost o umbră întunecată a ei, care a însoțit-o mereu. Astfel am ajuns la concluzia că toți purtăm povara umbrei noastre pe umeri, dar ea ne completează în cel mai perfect mod, aflându-se în directă conexiune cu memoria noastră afectivă.

În final, după întâlnirea cu scriitoarea Doina Ruști, pot spune că am aflat faptul că toți avem o Ferenike în noi, de care trebuie să avem grijă, să o acceptăm așa cum este și să o prețuim căci ne poate salva când nu ne așteptăm.  

Renata Norocea, 9E

O introspecție curajoasă

Conferința susținută de Doina Ruști reprezintă o confesiune literară și existențială. Scriitoarea nu doar că își dezvăluie gândurile despre procesul creației, ci plonjează cu luciditate și curaj în propriile traume și memorii, vorbind deschis despre cartea sa Ferenike. Acest roman se constituie ca o formă de purificare personală și literară, o punere în cuvinte a ceea ce, aparent, este de nepovestit.

Doina Ruști subliniază că a scris de multe ori confesiuni, dar Ferenike este prima în care se regăsește ea însăși cu adevărat. În acest sens, volumul devine o eliberare: dacă spui o durere de mai multe ori, susține autoarea, ajungi să te desprinzi de ea, să o transformi în altceva , în poveste. Acesta este și nucleul simbolic al romanului: durerea ca formă de creație.

Un loc aparte în această construcție îl ocupă figura lui Tavică, o evocare a unei prezențe foarte importante din copilăria autoarei. Tavică nu este doar o amintire, ci un loc sensibil din inima sa. În carte, el este descris ca un băiat de care se simte foarte atașată și cu care are o conexiune aparte, dar marcat de epilepsie.

Într-un episod tulburător, aflat la Stafii, Tavică trece printr-o criză și îi cere naratoarei o sticlă de vișinată, pe care o sparge cu intenția de a se răni. Această scenă traumatizantă, impregnată de sânge și teamă, devine o amintire fondatoare pentru naratoare ,o ruptură de inocență, o primă întâlnire cu ideea de suferință iremediabilă, o vină pe care avea să o poarte cu ea mult timp de atunci. Mai târziu, Tavică, cu toată fragilitatea lui, visează să urmeze medicina pentru a găsi un leac pentru epilepsie, însă destinul lui tragic este perceput ca o jertfă simbolică ,așa cum spune legenda că Jiul cere în fiecare an un cap de om, în anul acela el a fost „alesul”. Moartea lui schimbă din temelii dinamica familiei, iar naratoarea, ca un „burete”, absoarbe toată această durere, devenind martorul și purtătorul nevăzut al traumei colective.

În această atmosferă încărcată de suferință și neputință, apare figura misterioasă, Ferenike, o entitate onirică și mitologică în același timp. Pentru Doina Ruști, Ferenike este mai mult decât o simplă proiecție interioară, este o voce a conștiinței, o forță rațională care o însoțește în cele mai tulburătoare momente. Într-un vis din copilărie, Ferenike o obligă pe naratoare să aleagă cine să moară: mama sau tatăl. Alegerea tatălui, care era adesea absent și infidel, în contrast cu mama, care nu a plecat niciodată de acasă, poate fi interpretată nu doar ca o expresie a realității psihologice, ci și ca o premoniție simbolică a unei pierderi inevitabile. Această scenă atinge o temă delicată și frecvent întâlnită în copilărie: întrebarea obsesivă „pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?”, care devine aici o decizie dureroasă, cu ecouri tragice.

Identificarea cu Ferenike capătă noi dimensiuni când Ruști povestește despre prima întâlnire cu acest nume: în clasa a X-a, la o oră de greacă, în contextul unei lecții despre Jocurile Olimpice și despre lipsa de vizibilitate a femeilor în Antichitate. Ferenike, femeia care se deghizează în bărbat pentru a atinge gloria (sau pentru a o împărtăși fiului său), devine un simbol al luptei pentru dreptul la istorie, la identitate și la memorie. Pentru tânăra elevă de atunci, Ferenike este o figură soră, o luptătoare, o femeie care renunță la nume, dar nu la demnitate. Acest portret mitologic fuzionează cu proiecția visului: o femeie înaltă, în rochie albă, cu „ochi infiniți” și un chip de o blândețe rece, imaginea unei instanțe superioare a sinelui, în care rațiunea și trauma, luciditatea și fantezia, se contopesc.

Astfel, Ferenike devine un arhetip interior, partea din noi care suferă, dar și partea care învinge. Este totodată „coșul de gunoi” în care sunt adunate toate faptele marcante, pentru a nu fi uitate, dar și „purtătoarea victoriei”, singura care supraviețuiește propriei descompuneri. Ea este cea care „ne face să ne întristăm fără motiv”, dar tot ea oferă forța de a merge mai departe. Ferenike nu este doar titlul unei cărți , este un dublu interior, o formă de rezistență feminină, psihologică și literară, având în vedere și contextul istoric în care se petrece acțiunea,perioada comunismului.

Conferința Doinei Ruști despre romanul Ferenike reprezintă o introspecție curajoasă, în care scriitoarea refuză să fugă de suferință și o transformă în forță narativă. Literatura devine, în viziunea sa, nu doar artă, ci o formă de supraviețuire lucidă, o formă de asumare și transfigurare a durerii personale într-un discurs cu valoare universală. Ferenike este despre noi toți, despre umbrele noastre și despre lupta de a le da sens.

Andrei Obreja-Manolache, 9E

Mirosul de caise, ancora unei amintiri devastatoare

Săptămâna trecută, pe 4 iunie 2025, la Universitatea de Medicină „Grigore T. Popa” din Iași, am participat la o întâlnire cu scriitoarea Doina Ruști, cu tema: „Cum să scrii despre un lucru dureros”. Discuția a pornit de la „Ferenike”, cel mai recent roman al autoarei, primul dintr-o serie autobiografică de patru volume.

Romanul „Ferenike” urmărește povestea unei fete născute în satul Comoșteni, care își trăiește copilăria sub semnul pierderii și al traumei. Moartea a două rude apropiate și dramele repetate din familie lasă urme adânci în sufletul protagonistei și declanșează o luptă interioară pentru înțelegerea propriei identități.

Ferenike este o figură onirică, o proiecție a subconștientului. Apărută inițial în vis, în urma traumelor din copilărie, ea nu a rămas doar în paginile romanului, ci a fost o prezență constantă în viața reală a Doinei Ruști: o voce interioară, tulburătoare și fidelă, care a însoțit-o mereu. Scriitoarea a transformat-o pe Ferenike dintr-o slăbiciune, o amintire dureroasă, într-o valoare a personalității sale, o forță interioară, ce a ajutat-o chiar să depășească cele mai dure momente cu care s-a confruntat în viață.

Suferința din roman capătă multiple forme: de la pierderea irecuperabilă a celor dragi, la confuzia identitară, vinovăția profundă de a fi fost pusă în situația de a alege care dintre părinți să moară și până la efectele distructive ale istoriei asupra destinului său.

Din discuția cu Doina Ruști am aflat perspectiva ei despre relația dintre scriitor și cititor. Ea a susținut că literatura nu trebuie să transforme cititorul într-un martor forțat al viselor sau al traumelor autorului și că scriitorul are datoria de a transforma durerea în poveste, nu de a o transfera brutal asupra receptorului.

O imagine puternică este cea legată de mirosul de caise, ancora olfactivă a unei amintiri devastatoare. După ce și-a văzut tatăl întins la morgă, într-o zi de iunie, familia i-a oferit caise în încercarea de a o consola. Acest detaliu a devenit simbolul unei suferințe adânci, pe care autoarea o păstrează în suflet și care, alături de ziua de iunie, se reflectă în toate lucrările sale.

Ferenike, apărută în visele copilăriei, a fost în cele din urmă îmblânzită și asumată. Doina Ruști a subliniat că suferința, odată negată sau uitată, lasă în urmă un gol existențial. Identitatea umană, a afirmat ea, este alcătuită dintr-un amestec de amintiri frumoase și dureroase, pe care nu trebuie să le negăm, ci să le purtăm în suflet cu demnitate.

Romanul arată și cum perioada comunistă influențează viața protagonistei și a familiei sale și modelează deciziile importante din destinul lor. Teroarea regimului comunist și presiunile politice apar pe tot parcursul poveștii și afectează fiecare pas al personajelor.

Întrebată dacă scriitorul are rolul de martor al istoriei sau de creator de refugii pentru cititor, Doina Ruști a oferit un răspuns simplu și direct, spunând că nu și-a pus niciodată această problemă și că vede scrisul ca pe o formă de joacă.

Întâlnirea cu Doina Ruști ne-a arătat că suferința nu trebuie dată la o parte, ci trebuie purtată în suflet, pentru că ne definește identitatea. Sper să avem ocazia să o întâlnim din nou.

Daiana Palic-Toma, 9E

Literatura nu a mai fost o poveste, ci o luptă

Conferința susținută de Doina Ruști la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași a fost mai mult decât o simplă întâlnire literară. A fost o confesiune dureroasă, în care ficțiunea și realitatea s-au amestecat, conturând o lume în care literatura devine singura formă de supraviețuire. În centrul acestei lumi se află Ferenike , un personaj care nu e doar o proiecție imaginară, ci o parte vie din autoare însăși.

Un moment marcant, atât în carte cât și în realitate, este moartea tatălui. Doina Ruști a mărturisit cu o sinceritate copleșitoare că l-a văzut în morgă. Acea imagine crudă, nemiloasă, dar adevărată ,a fost începutul unei rupturi interioare care, în timp, a devenit scris. Moartea tatălui nu este doar o întâmplare, ci o rană fondatoare, o tăcere care a cerut un limbaj nou pentru a putea fi purtată. Astfel a apărut Ferenike.

„Ferenike a devenit coșul meu de gunoi”, a spus autoarea. Nu în sensul vulgar al uitării, ci ca spațiu în care s-a adunat tot ce nu putea fi dus altfel durerea, furia, vinovăția, tăcerile. Fiecare dintre noi, spune Ruști, avem o Ferenike. Un personaj invizibil care ne urmărește, o reflexie a suferințelor noastre nespuse.Deși pare stăpână, Ferenike este, în realitate, sclava noastră. În aparență, ea guvernează, dar, de fapt, este subjugată de durerea și traumele noastre. În substanța ei apăsătoare, găsim puterea de a o crea, pentru a trăi cu ceea ce nu putem schimba, dar care nu ne poate distruge complet.

Conferința a fost o oglindă sinceră, în care literatura nu a mai fost o poveste, ci o luptă. O formă de a transforma moartea în memorie și durerea în înțelegere. Ferenike nu este doar un personaj, ci o arhivă a sufletului, în care fiecare clipă, chiar și cea mai grea, capătă un rost. Și, poate, tocmai asta e menirea artei: să dea sens acolo unde, altfel, ar fi rămas doar tăcere.

Dimitrie Panțiru, 9B

O voce cu care ne sfătuim

Întâlnirea cu Doina Ruști m-a impresionat prin sinceritatea, calmul și profunzimea cu care autoarea a vorbit despre lucruri dureroase din viața ei, dar și despre rolul scrisului în vindecarea sufletului.

Doina Ruști ne-a povestit cum scrisul a ajutat-o să treacă peste momentele grele ale vieții. A spus că, deși la început este dificil să scrii despre suferință, odată ce o pui în cuvinte, durerea se atenuează. Acest lucru s-a simțit și în felul în care a vorbit despre copilăria sa: fără lacrimi, fără revoltă, ci cu o liniște deosebită. Astfel, a reușit să transforme suferințele din trecut în povești, iar durerea  în literatură.

Sinceritatea Doinei Ruști m-a impresionat, pentru că mi-a arătat că scrisul nu este doar o formă de exprimare a frumosului, ci și un mod de vindecare, de înțelegere și acceptare a propriei vieți.

Mi-a plăcut și viziunea autoarei asupra personajului Ferenike. Ea a spus că fiecare dintre noi are un „Ferenike” interior, o voce cu care ne sfătuim, care ne îndrumă și ne ajută să luăm decizii. Eu văd acest "Ferenike" ca pe subconștientul fiecăruia, o parte din noi.

Un moment emoționant a fost acela în care ne-a povestit cum, la morgă, l-a văzut pe tatăl ei, Cornel, mort. A simțit că în fața ei nu mai era omul pe care îl iubise, ci doar un corp. Această detașare se regăsește și în romanul "Ferenike", unde naratoarea îl observă constant pe tatăl ei cum se stinge treptat, cum își pierde bucuria de a trăi, cum dispare sclipirea din ochi. Romanul devine, astfel, o reluare a acestei pierderi, un mod prin care autoarea se întoarce spre trecut ca să-l înțeleagă. În carte se simte și un fel de vinovăție, o vină a naratoarei că a trebuit să aleagă dintre mama și tatăl ei.

Mi-a plăcut și cum a vorbit despre Ferenike, personajul din roman care devine un fel de voce interioară. Doina Ruști a spus că fiecare dintre noi are un „Ferenike”, o conștiință, un ghid cu care ne sfătuim. Ea a transformat acest personaj, care inițial părea o slăbiciune sau o incertitudine, într-o forță interioară cu ajutorul căreia reușește să treacă peste momentele grele.

Laura Pintilie, 9E

O metaforă a complexității psihicului uman

Recent, am participat la  o întâlnire cu Doina Ruști, o scriitoare apreciată din România, în cadrul prestigioaselor conferințe „Grigore T. Popa” din Iași. A fost o ocazie valoroasă de a asculta direct de la autoare explicațiile și părerile acesteia despre noul ei roman, „Ferenike”.

Prezentarea a adus în prim-plan această carte, o narațiune captivantă și, totodată, profund autobiografică, fapt ce adaugă o dimensiune aparte întregii opere. Această combinație inedită dintre ficțiune și experiențe personale oferă romanului o profunzime remarcabilă, invitând cititorul la introspecție. Modul în care autoarea a reușit să îmbine aceste două planuri a creat o poveste ce promite să fie atât o oglindă a sufletului uman, cât și o călătorie complexă în profunzimile sale. „Ferenike” se anunță a fi o lectură care te va prinde, o poveste în care realitatea se împletește subtil cu imaginația, invitându-te să descoperi noi perspective asupra memoriei și a ceea ce înseamnă să fii tu însuți.

Momentul tragic al morții tatălui autoarei, o scenă cutremurătoare, nu doar că rezonează profund în paginile romanului „Ferenike”, dar a constituit și un punct central al discuției din cadrul conferinței. Doina Ruști a oferit detalii sfâșietoare, evocând imaginea șocantă a propriului tată pe masa de la morgă, imediat după autopsie. Această experiență tulburătoare, la o vârstă atât de fragedă – doar unsprezece ani –, a fost, fără îndoială, definitorie. Reacția celor din jur, care au îndepărtat-o rapid din încăpere și au încercat să o liniștească oferindu-i caise, subliniază disperarea de a o proteja pe copilă de o realitate prea dură. Însă, trauma rămâne traumă, indiferent de eforturile celor din jur. Pentru un copil, o asemenea confruntare brutală cu moartea lasă amprente adânci, ireversibile. Chiar și frumusețea, care în mod normal ar trebui să aducă alinare, poate deveni chinuitoare atunci când este umbrită de o asemenea durere.

La conferință, Doina Ruști a accentuat ideea că trebuie să metamorfozezi durerea în celula ta existențială, un proces vital de integrare a suferinței în însăși esența ființei. Această mărturie personală, transpusă artistic în roman, oferă o perspectivă emoționantă asupra modului în care evenimentele traumatice din copilărie modelează percepția asupra lumii și influențează existența ulterioară, transformând chiar și cele mai simple aspecte ale vieții în amintiri dureroase. Detaliile conferinței au adăugat o greutate și mai mare înțelesului romanului, subliniind legătura indisolubilă dintre experiența personală și creația artistică.

De asemenea, în roman, protagonista este bântuită de vise recurente cu un personaj fantastic, aproape fantomatic, pe nume Ferenike. Această entitate misterioasă îi apare în vis în momente cruciale ale vieții, confruntând-o cu alegeri imposibile, precum alegerea unuia dintre părinți pentru a muri. Însă, pe parcursul narațiunii, ne putem da seama că Ferenike nu este doar o apariție onirică izolată, ci a fost prezentă de-a lungul vieții protagonistei sub diverse forme, simbolizând forțe interioare și experiențe transformatoare. Această prezență enigmatică mă face să cred că până și păpușa Clara, păpușa ei preferată și cea mai frumoasă, ar putea fi o reprezentare timpurie a acestei Ferenike, vestitoare a lucrurilor rele. Fragmentul din carte – „păpușa care avea să le domine pe toate celelalte păpuși, demonul benefic al copilăriei mele. Totuși, un demon.” – subliniază ambivalența acestei figuri: o prezență dominantă și benefică, dar cu o latură întunecată, demonică. Mai mult, păpușa Clara a fost o însoțitoare a morții lui Tavică, îngropată imediat după decesul acestuia pentru a nu fi singur, consolidând astfel legătura simbolică cu aspectele sumbre ale existenței. La conferință, Doina Ruști a clarificat semnificația lui Ferenike, descriind-o ca fiind omul din interiorul nostru, partea rațională până la descompunere, dar și fața morții, de aceea cred că Ferenike este, într-o anumită măsură, chiar protagonista însăși. Protagonista, încă de mică, se uita insistent la oameni pentru a-i surprinde cu poarta deschisă, pentru a vedea cine sunt cu adevărat, dar niciodată nu s-a vorbit despre propria ei poartă și poate de aceea a apărut Ferenike, ca o manifestare a adâncului său, al nostru, ca o forță universală a subconștientului care ne confrunta cu realitățile ascunse ale existenței.

Astfel, Ferenike devine o metaforă a complexității psihicului uman, a luptei constante dintre emoție și rațiune, dintre viață și moarte, și a modului în care identitatea se construiește prin confruntarea cu propriile umbre și cu inevitabilul. Ea este cea care se ascunde mereu în esența umană și se arată în detalii neimportante în prezent și cruciale în viitor.  Cine știe, poate a fost prezentă și la întâlnire într-unul dintre nou?

Eliza Prodan, 9E

Un spirit care pune sufletul la încercare

Pentru mine, întâlnirea cu Doina Ruști a fost cu siguranță una pe care nu o voi uita prea curând. Nu doar pentru că am cunoscut o scriitoare atât de importantă, ci mai ales pentru felul în care a vorbit. Înainte de întâlnire, încă mai aveam câteva semne de întrebare, dar după, mi-a fost schimbat modul în care am văzut tot romanul Ferenike . Am plecat de acolo cu sentimentul că o carte poate fi mai mult decât o poveste, poate fi o formă de eliberare, o cutie în care un om își pune toate durerile și le transformă în sens.

Doina Ruști ne-a spus că Ferenike nu e doar o poveste, nu apare doar într-un simplu vis, ci este o forță. A descris-o ca pe un demon, un coș de gunoi, o parte din ea, dar nu ca o figură dominantă, ci mai degrabă ca un instrument al scriitoarei. M-a impresionat mult ideea asta, că suferințele nu trebuie să te conducă, ci tu trebuie să le stăpânești. Nu ca pe ceva întunecat , ci ca pe o încercare de a înțelege durerea, chiar ca pe o parte din tine pe care nu o poți da jos.

O secvență care mi-a rămas în minte din cartea a fost aceea în care protagonista are visul cu Ferenike și trebuie să aleagă cine să moară: Muc sau Cornel. Alegerea tatălui nu vine din ură, ci din panică, dintr-o teamă instinctivă. Doina Ruști a vorbit despre acest lucru în întâlnire, cum durerea se manifestă forțat în acest personaj, cum Ferenike este o parte din tine care vine și te face să simți mai mult decât poți duce. Pentru mine acel vis a fost ca oglindă, o oglindă care arată nu cine suntem, ci ceea ce se ascunde în noi: o parte mai matură, mai rațională. Protagonista o întâlnește pe Ferenike la vârsta de 11 ani, când apare maturizarea. După ce o întâlnește, ea spune: ,,am intrat în 1969, un an plin, rămas pentru totdeauna ca un hotar între viețile mele”. Adică viața ei de dinainte fiind cea de copil. Ferenike este o parte din ea care simte prea mult și care nu mai poate duce suferințele altora. Este un spirit care testează sufletul și care îl pune la încercare.

Un alt aspect care mi-a atras atenția si pe care l-am înțeles mai bine in urma discuției, ar putea fi faptul că protagonista își alege singură un nume, Carmen. Eu cred ca acest nume, Carmen, este încercarea fetei de a avea ceva al ei, pur. Tatăl îi dădea nume precum Josefina, Ecaterina, etc. Dar acestea erau nume impuse. Carmen este ales. Este încântare, dar și citire. Fata citește lumea din jur. Vede dincolo de aparențe . Deci Carmen ar putea fii acesta putere a ei. Într-o  familie fragmentată , acest act de alegere a numelui ar putea fii privit chiar ca un act de supraviețuire.

Un alt lucru care m-a impresionat din discuția cu autoarea a fost atunci când a vorbit despre importanța lui Tavică. Eu am înțeles că el nu a fost important pentru că a murit, ci pentru că el a fost poarta prin care fata a intrat în viață. Înțelegerea durerii, a bolii, a morții. După moartea lui, ea îi dă păpușa Clara, o parte din ea însăși, partea de lumină, liniște și putere. Clara nu e doar o jucărie, ci și o dublură idealizată a ei, o speranță. Am simțit că și Doina Roșie ne-a transmis acest mesaj, că trebuie să ne păstrăm Clara noastră, adică partea care luminează, care ne ține în viață că aceasta ar putea fi un legământ între viață și moarte.

De asemenea, un lucru care l-am observat un roman foarte des, este lumina. În cele mai grele momente, apare câte o rază de lumină. Uneori pe geam, alteori în mintea fetei. Lumina este speranța, siguranța, un semn că trecutul nu e pierdut. Ar putea fi chiar păpușa Clara.

Întâlnirea  cu autoarea m-a ajutat să văd romanul Ferenike mai mult decât ca pe o carte obișnuită. E ca o confesiune, profundă, ascunsă în metafore, în nume, în vise și în spirite. Este o carte despre cum ne învățăm durerea, dar și despre cum alegem să nu rămânem prizonierii ei.

Cosmin Rizea, 9B

Ferenike apare numai în vis

Romanul ,,Ferenike’’ de Doina Ruști este o incursiune profundă în universul copilăriei, rememorat prin ochii adultului care reinterpretează trecutul cu luciditate și sensibilitate. Spațiul real al copilăriei, satul Comoșteni, devine un loc simbolic, aproape mitologic, în care evenimentele și trăirile capătă greutate și sens, iar identitatea se construiește în straturi succesive, prin durere, revelație și vis. În acest context, personajul simbolic Ferenike își face apariția ca o proiecție a subconștientului naratoarei, un alter ego rece, lucid, o voce a rațiunii care vine tocmai în momentele de vulnerabilitate.

Ferenike apare numai în vis, atunci când granițele dintre realitate și inconștient se estompează, și o însoțește pe naratoare în lupta cu propriile traume și întrebări profunde. Într-un asemenea vis, Ferenike îi spune: „Trebuie să alegi. Acolo unde plângi, nu poți rămâne. Plânsul e o rugină’’. Această replică, aparent simplă, este o expresie a separării dintre emoție și rațiune. Ferenike nu îi oferă alinare, ci o forțează să își asume durerea, să o transforme în decizie. Aici se conturează ideea centrală a romanului: formarea sinelui nu vine din refugiu în emoție, ci dintr-o confruntare rece și matură cu realitatea. Plânsul, în acest caz, devine o etapă firească, dar și un obstacol care este prelungit.

Am avut ocazia să adresez autoarei o întrebare în cadrul întâlnirii de la facultatea de medicină, iar răspunsul său a fost revelator: Doina Ruști a confirmat că Ferenike este într-adevăr o întruchipare a rațiunii, comparabilă cu naratorul din Însemnări din subterană de Dostoievski, un personaj lucid până la cruzime, care își diseacă fiecare emoție în încercarea de a ajunge la adevăr. Astfel, și în Ferenike, tema alegerii dintre rațiune și sentiment este centrală: naratoarea trebuie să învețe să integreze această voce rece și justă în propria devenire.

Ferenike este, deci, simultan ghid și demon. Doina Ruști o numește chiar „un demon crud, inflexibil’’, dar necesar. Nu putem scăpa de această voce interioară, pentru că ea face parte din mecanismul maturizării. Ferenike este ceea ce rămâne în noi după ce emoția se stinge, un fel de conștiință rațională, care nu iartă, dar care construiește. Eliminarea acestei părți ar însemna, așa cum a spus autoarea, ,,să scoatem un rinichi din noi înșine”, o mutilare a propriei identități.

Întrebarea romanului rămâne: ar trebui să o lăsăm pe Ferenike să ne copleșească și să ne destrame identitatea sau, din teamă față de ea, alegem să ne distrugem singuri, încercând să o îndepărtăm?

Maia Rînzăscu, 9B

Povestitoarea care prinde oamenii cu poarta deschisă

Întâlnirea cu Doina Ruști intitulată “Cum să povestești un lucru dureros” m-a emoționat nespus de mult datorită detaliilor din viața autoarei care se potriveau cu fiecare moment din “Ferenike”. În același timp, am simțit cum Doina Ruști ne-a împărtășit pe tot parcursul conferinței toate suferințele ei, deschizându-și sufletul tuturor din sală. Acesta este un exemplu prin care putem înțelege că oricât de greu ni s-ar părea un moment din viața noastră, doar prin faptul că am avut puterea să i-l povestim cuiva arată că avem și puterea să trecem peste și să mergem înainte, orice ar fi.

Una dintre mărturisirile interesante ale autoarei a fost că numele Ruști este un pseudonim luat din “Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă, această carte fiind și punctul de plecare către “Ferenike”. În același timp, după cum se poate observa și din carte, Ferenike a urmărit-o încă din copilărie pe Doina Ruști, iar acest alter ego a fost și încă este personajul principal din viața ei.

Totul a început de la moartea tatălui ei, Cornel, Ferenike punând-o pe protagonistă să aleagă dintre mama și tatăl ei. După aceasta a urmat și moartea lui Tavică, care a fost luat de spiritul Jiului dornic de jertfe umane. Ferenike apare cel mai des în momentele de teamă, dar aceasta devine doar un coș de gunoi unde Doina Ruști își depozitează toate amintirile dureroase, după cum a spus la întâlnire. Autoarea a citit în clasa a 10-a legenda lui Ferenike, și atunci a avut revelația că așa îl cheamă și pe demonul din visele ei, sugerând spiritul ei de luptătoare.

Am mai observat faptul că Doina Ruști are aceleași calități de a citi persoanele și de a le prinde cu poarta deschisă, la fel cum făcea și în carte. Totuși, la această conferință, ea și-a deschis poarta pentru ca noi să intrăm și să învățăm cât de multe putem din suferințele ei.

Întâlnirea cu Doina Ruști m-a fascinat prin sinceritatea cu care a povestit totul, și m-am simțit ca un personaj episodic din unul din visele ei cu Ferenike, căutând acest spirit prin toată sala, dar poate că noi suntem propriul Ferenike, sabotându-ne pe drumul în viață doar pentru a învăța din greșeli și a evolua.

Sebastian Teodoru, 9B

O tensiune constantă între câștig și înfrângere

Întâlnirea cu Doina Ruști m-a impresionat prin conexiunile profunde dintre viața autoarei și romanul “Ferenike”. Acesta este un roman simbolic, în care fiecare element, de la numele personajelor și ale locurilor până la obiecte și situații, poartă o semnificație ascunsă. Titlul, Ferenike, care în limba greacă înseamnă „aducătoare de victorie”, exprimă o tensiune constantă între câștig și înfrângere, între speranță și dezamăgire.

Personajul Ferenike reprezintă o parte esențială din fiecare om, o forță interioară care aduce cu sine tristețea, dar și o intuiție a viitorului. Cu ajutorul autocontrolului, această energie poate fi canalizată pentru a crea ceva frumos și profund. Ferenike este legată de fiecare etapă a vieții fetei, construind o arhivă interioară care îi modelează caracterul și identitatea.

Tavică devine o imagine a vieții, o viață cu finalitate, ce pare să se împlinească odată cu atingerea vârstei persoanei pierdute. La fel, păpușa primită de la Cornel reflectă o imagine idealizată a sinelui, o proiecție a aspirațiilor fetei. În acest fel, existența ei se conturează ca un efort de a crea o ființă completă, care să-i reflecte dorințele și să-i ofere o viziune asupra viitorului.

Felul în care autoarea își amintește un capitol trist al vieții, moartea tatălui, prin mirosul de zarzăre și caise m-a captivat, evidențiind puterea profundă pe care o pot avea simțurile esențiale asupra memoriei și trăirii umane.

Alexandra Timofte, 9E

O poveste ca o poză luată de ape

În lumea contemporană a literaturii s-a ajuns la un paradox în care suferința autorului trebuie aruncată asupra cititorului, fără a fi diluată.

Doina Ruști, în noul său roman „Ferenike" abordează subiecte teribile, povești groaznice bazate pe propria viață, dar acestea nu îngreunează povara celui care le află, din contră, pe parcursul întregului fir narativ nostalgia, mirosul și gustul unei zile de vară aparținând copilăriei nu se schimbă. Născută dintr-un râu de lacrimi, Jiul nu a putut ucide amintirile Doinei Ruști și nici nu a putut închide poarta pe care a lăsat mereu deschisă, măcar propriului sine.

În timpul conferinței organizate, aceasta spune că a învățat patru lucruri, iar Ferenike este primul dintre acestea. Ferenike este cea care ne face să ne întristăm la apusul soarelui, moira, demon interior și singura care poartă mereu victoria: moartea. Următoarele trei învățături încă nu au fost dezvăluite, fiind subiectele următoarelor volume din această serie, dar autoarea a oferit publicului un mic indiciu, și anume faptul că următoarea carte "este despre dragoste".

„Ferenike" este o manifestare a istoriei României în istoria personală, mai mică, ce aparține doar unui mic sătuc. Deși numele „Ruști" este o referire la Ion Creangă și poveștile sale din copilărie, Doina nu s-a văzut doar ca o povestitoarea a amintirilor, ci și o povestitoare a magiei, a prezenței universale a mitului în viața cotidiană a omului simplu, prin Jiu, prin lumânări, prin sacrificii, prin moarte. Ea este fetița care a căutat la fiecare librărie și bibliotecă pentru a găsi cartea „Mihail, câine de circ" pentru ca atunci când a reușit să pună mâna pe ea, să nu o mai termine. Ea este femeia care, pentru a se opune dictaturii, pentru a se revolta în fața lanțurilor care făceau din om animal, refuză să aibă copii, să mai ofere și alți sclavi unei lumi ce aparține celor cruzi. Purtătoarea victoriei, această apariție fantomatică, înviere a instinctului animalic, a fricii și a răului ce stă în natura umană, devine un coș de gunoi, o cutie în care se adună toate momentele dureroase, pe care autoarea nu le poate arunca, pentru că a se despărți de această suferință este a se despărți de o parte din ea însăși.

Unul dintre aceste momente este povestit și în carte, o zi de iulie, în care tatăl fetiței este o bucată de carne cârpită, de nerecunoscut față de persoana știută. Joaca într-o morgă duce la înfruntarea unei realități neîndulcite, neacoperite în sfințenie și veșminte negre de doliu. Este o repetare a sticlei de vișinată, a sângelui ce se pierde în alcool și în cioburi sparte și ascuțite care ciopârțesc pielea, o altă pierdere, o altă ultimă bucată, unica poză luată de ape, precum Jiul ia vieți.

Atunci când petreci o viață în singurătate, singura persoană căreia îi deschizi poarta ești tu însăți. Îi mulțumesc, astfel, din adâncul inimii mele doamnei Doina Ruști că și-a deschis poarta în fața noastră, fără ascunzișuri, lăsând să fie admirată, examinată, observată cu slăbiciuni, dar mai ales cu o putere și o forță interioară pe care o oferă cititorilor săi în locul suferinței trăite.

Miruna Ursanu, 9E

Literatura este o extensie a visului

Scriitorii au capacitatea de a crea osatura unui gând, o lume dintr-o singură piesă. Din acest motiv, literatura se dovedește a fi, în principal, ficțiune; deoarece pornește de la un gând, un vis cu ochii deschiși, înglobând atât povești, cât și informații.

Ferenike își are fundația chiar în istoria autoarei, reprezentând o autobiografie. Abilitatea de a te confrunta cu trecutul presupune, în același timp, și victoria asupra acestuia, întrucât nu te poți lupta cu durerea atâta timp cât nu ai asimilat-o. În Ferenike, durerea este convertită într-o formă temporară: într-o umbră, numită Ferenike. Aceasta devine trofeul autoarei, accentuând efemeritatea durerii, dar și succesul depășirii ei. Această idee poate explica dorința autoarei de a nu avea copii: tocmai pentru că nu voia să prelungească existența durerii, nu dorea să o transpună în viitor, în desfășurarea propriei istorii.

Ferenike, personajul tainic al romanului, își începe existența odată cu Tavică, unchiul și favoritul protagonistei. Pe parcursul romanului, observăm frânturi din ea în ipostaza de vânător. În carte, autoarea primește numele "Artemiza", zeița vânătorii. Numele nu este definitoriu, fiind menționat o singură dată. Ipostazele imaginare îi construiesc identitatea de-a lungul romanului. Prin aceste nume deducem că protagonista și Ferenike sunt, de fapt, aceeași persoană. Ferenike o vânează pentru a-și defini propria structură. Așadar, cartea "Ferenike" narează o luptă între persoană și durere; o luptă neconcludentă, pentru că nu poți câștiga definitiv împotriva durerii, dar o poți estompa.

Un moment-cheie în această confruntare este întâlnirea cu Ferenike. Doina Ruști, pe numele său real Doina Cornelia Stănculescu, o întâlnește pe Ferenike în vis, chiar originile literaturii. Aici este nevoită să facă o alegere decisivă: între moartea mamei și moartea tatălui. Această confruntare o ajută pe autoare să conștientizeze prezența durerii. Existența și dispariția lui Ferenike sunt legate de moarte, ceea ce dovedește inferioritatea durerii în raport cu ființa umană.

Doina Ruști mărturisește că moartea lui Tavică a reprezentat o eliberare, tocmai pentru că a surpat durerea și a metamorfozat-o într-o formă de libertate interioară.

Ferenike este, astfel, o transformare decisivă: transformarea morții în eliberare. Singurul mod de a obține victoria este acela de a înțelege originile durerii și de a le înfrunta. Doina Ruști susține că „Singura victorie este moartea”, așadar a fost nevoită să transforme decesul membrilor familiei într-o formă de salvare. Pentru a putea păstra măcar o fărâmă din istoria familiei în sine: mai precis, în această carte.

Ingrid Vrabie, 9B

O hartă a memoriei

„Ferenike”, romanul autobiografic al Doinei Ruști, este o călătorie spre necunoscut, o hartă a memoriei unei familii ce combate destinul cu fiecare zi trecătoare. Apărându-se de cruzimea lumii înconjurătoare, Doina face ce știe ea cel mai bine: privește oamenii, le găsește poarta deschisă și îi analizează, vulnerabilitatea altora fiind mijlocul prin care descoperă viața. Totuși, nu realizează că o așteaptă cel mai înfricoșător coșmar: Ferenike, moartea din propriul suflet.

Mulți copii s-au întrebat, măcar o dată în viața lor, pe cine iubesc cel mai mult: pe mama sau pe tatăl lor? Evident, răspunsul variază de fiecare dată când apare întrebarea. În „Ferenike”, aceasta nu rămâne doar un scenariu ipotetic. Cum poate o fată de unsprezece ani să aleagă care dintre părinții ei va muri? Cum realizează că acel coșmar este, de fapt, o prezicere a viitorului? Multe întrebări și, totuși, niciun răspuns corect, știind că, dacă o va alege pe mama sa, întreaga lume a lui Cornel se va prăbuși și își va pierde ambii părinți, iar dacă își alege tatăl, va continua să trăiască fără persoana pe care o iubește cel mai mult de pe lume. Durerea și panica constante o copleșesc după prima apariție a lui Ferenike. Odată cu aceasta, vin și alte semne ale morții lui Cornel, precum sinuciderea prin arderea poeziilor și a frumuseții imortalizate în acestea. Prin fum și cenușă, nu se mai vedeau decât rânjetul și ochii distanți ai tatălui aflat pe un drum de pe care nu mai putea fi salvat, un drum spre moarte, spre libertate. Cornel sfârșește lângă Tavică, fratele său, al cărui viitor i-a fost smuls din mâini prematur. Moartea este forța supremă, care nu așteaptă și nu iartă pe nimeni, iar într-o astfel de lume, Doina nu găsește niciun refugiu, deci începe să scrie, sperând că memoria va vindeca rănile încă deschise.

Pentru autoarea Doina Ruști, ziua de iulie în care își vede tatăl mort este metoda prin care se eliberează, fiind punctul de pornire al literaturii sale. Deși nu este întotdeauna menționat explicit, acel moment este prezent în toate operele sale. În ziua respectivă, toată lumea încerca să o distragă de la faptul că a intrat în morgă, oferindu-i caise, așadar mirosul lor și-a lăsat amprenta asupra sufletului ei, însoțind-o oriunde ar merge, aidoma lui Ferenike. De asemenea, a mărturisit că romanul său povestește despre primul dintre cele patru lucruri pe care le-a învățat în viață, despre partea dureroasă din noi ce ne copleșește, aceasta fiind însăși Ferenike.