"Paradis" de Radu Vancu - În cercul scriitorilor, suferința devine poezie și moartea are ochii dragostei

Diana Drugu, 9E

Camille – Beatrice

Romanul "Paradis" al lui Radu Vancu construiește o lume distopică, în care atingerea și speranța, ca fețe ale iubirii, sunt interzise. Acest roman este, de fapt, o oglindire a operei dantești în era contemporană, Camille fiind întruchiparea Beatricei, o instanță feminină ideală, iubirea castă, metafizică dintre ea și protagonistul Alexandru Tarcea, zis și Ducu, conturându-i o aureolă luminoasă, a sacralității, "trupe de îngeri cu castaniete" acompaniind sunetul tocurilor ei pe când își face intrarea în încăpere și fascicule luminoase tâșnindu-i din piele, într-o aterizare inversă, precum ninsoarea de aur din Paradis ce se îndrepta în sus, spre Empireu.

Totuși, această Beatrice modernă nu este perfect pură, sacralitatea sa fiind, oarecum, maculată, profanată de trecutul său, de copilăria trăită în singurătate, în cadrul căreia își ascunsese slăbiciunea fizică printr-o mască vulgară, agresivă verbal și având acest viciu al fumatului pe care îl abandonează doar atunci când îi cere Ducu, pentru a nu-și agrava tusea, relația aceasta divină dintre cei doi înălțând-o și purificând-o și pe Camille.

"Verrà la morte e avrà i tuoi occhi"

Urmând modelul muzei lui Dante, și ochii iubitei franțuzoaice a lui Tarcea joacă un rol  crucial în călătoria spirituală a acestuia, ochii ei fiind mereu descriși drept "flăcări albastru-violet", element ce învăluie instanța feminină într-un voal tainic,  al misticului, această alternanță de culori sugerând o dualitate a caracterului, o profunzime a ființei. 

Imaginea ochilor divini, ce captează lumina Demiurgului, este sugerată în multe rânduri prin versul "Va veni moartea și va avea ochii mei". Acest vers face referire la poemul de o frumusețe inefabilă "Verrà la morte e avrà i tuoi occhi", "Va veni moartea și va avea ochii tăi", a lui Cesare Pavese. Această poezie portretizează moartea, soarta morbidă inevitabilă alocată fiecăruia dintre noi, ca o figură familiară, asociată cu persoana iubită, sugerând și o reuniune cu cei dragi decedați. În același timp, moartea, fiind o experiență solitară, este personalizată, iar titlul prevede și o dorință lăuntrică de elevare, precum dealul luminos pe care îl zărește Dante la începutul Infernului, o continuă căutare a acestei călăuze paradisiace care te purifică prin simpla-i prezență divină, purtându-te pe cărările ce îți șterg cei șapte "P" de pe fruntea împovărată.

Camille îl ajută pe Ducu să devină o versiune mai bună a sa, evidențiindu-i și alimentându-i latura artistică. Secvența în care aceasta rotește globul pământesc, Tarcea afirmând că era absolut firesc ca ea să fie cea ce rotește globul, căci "Pământul începuse să se miște cu adevărat numai după ce tu ai deschis ușa studioului [...], când ți-am văzut ochii violet", portretizează cu acuratețe ultimul vers al Paradisului lui Dante, "l'amor che move il sole e l'altre stelle", "iubirea care mișcă Soarele și celelalte stele", fiind explicat faptul că forța Erosului este fundamentul lumii, ceea ce orânduiește viața și frumusețea universului.

Marș funebru

Vocea romanului este pătrunsă, încă de la început, de un ecou morbid al realității, susținut de interpretarea repetată a celebrei opere la pian a lui Frédéric Chopin, "Marșul Funebru". Acesta, cântat de cuplu la soneriile bicicletelor, devine o orchestră a morții. Alexandru Tarcea este, precum romanul în sine, un mozaic de suflete. Acesta este strigat toată viața sa după nume ce desemnează două persoane, nefiind văzut precum o ființă individuală. În copilărie acesta fusese numit Sandu, ca pe tatăl său, iar după decesul tragic al fratelui mai mic, Radu, îi este atribuită porecla "Ducu", după care acesta este strigat și la maturitate de toți cunoscuții, fiind botezat sub semnul morții. Fratele lui Alexandru, Radu, își găsește sfârșitul într-un accident de bicicletă, plimbările cu bicicleta ale lui Ducu devenind o sfidare a morții și o continuare a vieții fratelui.

Farinelli

Alexandru Tarcea nu are doar rolul de dublu al persoanelor din familia sa, ci are și el, la rândul său, un dublu. Personajul controversat Farinelli, una dintre "insectele umane", nu este doar un personaj fictiv, ci acesta a fost o personalitate reală. Precum în roman, Farinelli, sau după numele real, Carlo Broschi, a fost un celebru cântăreț castrat italian din secolul al XVIII-lea și unul dintre cei mai mari cântăți ai istoriei operei. Odată cu moartea tatălui său, Salvatore Broschi, familia lui își pierde securitatea economică, ceea ce îl obligă pe Farinelli să fie castrat pentru a-și menține vocea subțire, neschimbată, întru o carieră de succes în muzică. Astfel, Farinelli își dedică viața artei sale, sacrificându-și capacitatea de a lăsa urmași în numele frumuseții, propria sa creație, muzica, devenind urmașul său nemuritor, copilul său.

Nici Ducu nu putea lăsa urmași, însă acesta, deși s-a autodenumit în multe rânduri un "poet mediocru", și-a constrâns creierul, singurul ce nu putea fi atins de acest "Paradis", să secrete mereu poezie, chiar și în momentele în care credea că își va pierde viața, fiind pregătit să se avânte în moarte cu poezia pe buze, ceea ce doar un "poet adevărat" ar fi capabil să facă. În ciuda faptului că, după moartea lui Camille, Ducu se metamorfozează într-un izvor infinit al poeziei, aceasta devenind copilul său, o ultimă fâșie de vitalitate din corpul aproape nemuritor, realizat parcă după modelul celui al Bătrânului din Creta, al cărui lacrimi alimentau Infernul, el credea că speciei i-ar fi fost mai ușor dacă mințile și sufletele umane n-ar mai secreta poezie. Așadar, atât Tarcea, cât și Farinelli lasă ca moștenire doar creațiile lor, dedicându-și întreaga ființă artei.

Il Veglio di Creta

Așa cum specia umană este reprezentată de o pândă veșnică, de-a dreptul grotescă, dintre om și om, camuflată de frumusețe, și acest aparent "Paradis" al lui Elon Musk este, de fapt, un Infern ascuns după promisiunea eternului retur, a unei noi vieți pentru cei dragi decedați. O lume în câte oamenii au "vechile creiere în corpuri nemuritoare" este exact ceea ce au trăit condamnații lui Dante, "repetând, la infinit, aceeași zi, cu aceleași ore, cu aceleași minute, cu aceleași secunde- până când creierul se face lacrimi. Până când sângele se face lacrimi".

Noile corpuri nemuritoare îi aduc lui Ducu aminte de Bătrânul din Creta al lui Dante, care, ascuns într-o peșteră uriașă dinăuntrul muntelui Ida din insula Creta, plânge necontenit, alimentând cu lacrimile sale râurile Infernului. Il Veglio di Creta, cum îl numește Dante, are capul de aur, pieptul și brațele de argint, abdomenul de bronz, un picior de fier, celălalt de lut. În același mod în care acesta alimentează apele Infernului cu lacrimile sale, și memoria lui Tarcea plânge cu lacrimi de sânge după Camille, suferința sa profundă fiind expusă în exterior drept o rană la nivelul frunții, veșnic sângerândă, ca un stigmat cristic, astfel creând poezia care îl salvează în această lume distopică. Poezia lui Ducu este cea care o ține vie pe Camille, conștiința lui de artist devenind o sită prin care suferința se transformă în frumusețe. În acest fel, Ducu se consideră un alter ego al Bătrânului din Creta.

El constată, încă de la începutul romanului, faptul că sângele este echivalentul cuvântului. Păcatul suprem, abandonarea voluntară a speranței, autosuprimarea, este pedepsită în Infernul lui Dante prin metamorfozarea acestor damnați într-o pădure. "Copacii-sinucigași" nu pot vorbi decât dacă sângerează, când le sunt crengile rupte.

Dacă în acest cerc sângele este reprezentat de cuvinte, nu este acesta cercul scriitorilor, al poeților, ce își transformă toată esența vitală, suferințele, în artă?