FRUMUSÉȚE, s. f. : Însușirea a ceea ce este frumos;
Sumar, ambiguu, poate sec, dar... adevărat. Așa definește dex-ul frumusețea. O definiție circulară este, conform raționamentelor logice, o definiție greșită. Dar putem, oare, înțelege frumusețea altfel decât prin ceea ce găsim frumos? Lumina este definită prin însușirea de a lumina, dulceața prin dulce, muzica prin muzicalitate, iar frumusețea, prin frumos.
Și totuși, dacă ne-am trezi dintr-un somn de-o viață, fără vise, ca și cum ne-am naște din nou din întuneric, fără vreo amintire a ceva frumos, dar cuprinși de acel dor mistuitor de frumusețe în focul căruia s-a ars lutul din care suntem plămădiți, cum am înțelege ce căutăm și unde găsim?
Dacă suntem cu totul neștiutori într-ale frumuseții (ne-simțitori de frumusețe, prin natura ființei umane, este imposibil să fim), putem, de pildă, să vedem un film al lui Akira Kurosawa sau să privim un tablou al lui Vincent van Gogh sau să deschidem o carte a lui Andrei Pleșu și o să găsim, revărsându-se din Cornul lăuntric al Abundenței, frumusețea pe care noi nu știm să o definim.
Dar dacă deschidem o anume carte, vedem un anume film sau descoperim cum anume s-a pictat un tablou, s-ar putea să înțelegem ce este cu adevărat frumusețea, pentru că cel în sufletul căruia se află acel Corn al Frumuseții, știe, nu să definească (o definiție ar mărgini ceva nemărginit), dar să dezvăluie sursa și sensul frumuseții.
Andrei Pleșu a scris Despre frumusețea uitată a vieții și, fără să citesc inițial altceva în afară de titlu, mă gândesc: frumusețea nu este pierdută, ci uitată, o găsim amintindu-ne, căutând înăuntru, nu în exterior. Cine a spus că frumusețea stă în ochii privitorului a uitat să adauge că ochii reflectă ceea ce se află în suflet. Înseamnă că ne-am născut având frumusețea în noi, însă am uitat. Dar ce ar trebui să ne amintim, unde ar trebui să privim, ca ochii să redevină acea oglindă limpede a inimii, ce anume am uitat?
Am uitat misterul adânc al nopții, radicalitatea amiezei, răcorile cosmice ale amurgului, nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos și umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoție, miracolul ploii și al stelelor, își amintește Andrei Pleșu.
De ce am uitat? Soarele răsare și apune, ziua și noaptea se succed în același cadril cu lumina și întunericul, încă se mai aude Cuvântul, însă mintea noastră s-a izolat de simțuri, le-a adormit. Când se deschid ochii privitorului de frumusețe? Când se închid ochii orbi ai celui care a uitat-o, când adoarme conștientul amnezic și se trezește inconștientul care încă își mai amintește frumusețea, atunci când visăm...
Ca să nu uite că își amintește, Akira Kurosawa proiectează visele în poveste, printr-un film pe care îl voi descrie cu exprimarea empirică (dar cu atât mai departe de uitare) a unui copil, un film frumos, Dreams (1990). Frumusețea din ochii visătorului sălășluiește la capătul curcubeului, într-o livadă de piersici înflorită și în limpezimea unui râu.
Adică unde? Unde găsim mai exact frumusețea? Dacă iubești natura cu adevărat, vei găsi frumusețe pretutindeni, spunea unul dintre cei mai profunzi privitori de frumusețe, vizionarul Vincent van Gogh, când încă mai umplea pânzele cu frumusețea de sub cer.
Akira Kurosawa reflectă căutarea frumuseții într-un caleidoscop alcătuit din opt oglinzi, opt povești plăsmuite de nebuloasa conștiinței, care se limpezesc în ochii celui care își amintește că, demult, era o vreme când ploua cu soare...
Soare prin ploaie
Inima e un instrument de cunoaștere [...] Nu poți pricepe nimic dacă te situezi la firul ierbii sau dacă scormonești, suspicios, «dedesubturi». Trebuie, dimpotrivă, să privești lucrurile de la înălțime, să ai imaginea câmpului, perspectiva integratoare a zborului. Nu e aducătoare de lumină decât ceea ce o parabolă hrisitcă numește «făclia pusă în sfeșnic».[…] Sus inima! Viața, viața adevărată e în altă parte...
(Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)
Era o vreme când visătorul avea vârsta unui copilaș care se bucura de stropii de ploaie încărcați de lumina soarelui, cu inocența celui care nu cunoaște nimic altceva decât raiul adăpostit de un gard de lemn și de umbrela galbenă a mamei. Dar dacă cerul se deschide, iar focul și apa sunt nedespărțite ca atunci când la început a fost Cuvântul, natura răspunde la ecoul acestuia și în lume (re)intră taina. Mama știe că, în adâncul pădurii, ploaia de lumină sfințește altarul în fața căruia vulpile (kitsune, spirite-vulpi) se vor nunti, și își avertizează copilul să rămână înăuntru ca să nu tulbure ritualul, dar poveștile sunt pentru, nu despre copii ascultători, cum și pământul este al celor care, neascultând, au cunoscut. Fără să rămână la firul ierbii, băiatul se înalță în pădure și este martor la spectaculoasa nuntă a vulpilor, parcă desprinsă de după cortina unui teatru japonez, cortină pe care, dacă ai dat-o la o parte, nu poți să vezi fără să fii văzut. Visătorul aleargă înapoi acasă, dar raiul este ferecat. Mama nu-l poate lăsa înăuntru, o vulpe furioasă l-a căutat și a lăsat un cuțit lung ca o katana, cu care să se sinucidă dacă nu dobândește iertarea vulpilor.
Dar este oare firesc ca omul să moară după ce a văzut frumusețea care nu-i era permisă, sau să o caute, și găsind-o, să se integreze în lumea care îngăduie și viața, și moartea, pe talerele aceleiași balanțe? Iar visătorul începe călătoria către locul unde cerul sărută pământul, pășind spre capătul însorit al Podului în ploaie al lui Vincent van Gogh (Bridge in the rain).
Livada de piersici
Mi se întâmplă rar. Și totuși, fără iluzii și speranțe utopice, mă trezesc uneori cuprins de o nerezonabilă încredere în soarta lumii. Iată, îmi spun, lucrurile funcționează: există încă versiuni cordiale ale luminii solare, există încă tineri sfioși și bine-crescuți [...] Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide [...] vinuri paradisiace, cremșnituri, chiparoși și stele.
(Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)
...există încă un piersic tânăr, înflorit...
Nu știm ce s-a întâmplat cu primul visător (cu prima ipostază a celui din visele căruia se naște, ca din visul lui Vishnu, lumea filmului), dar aleg să cred că băiatul cu doar un an, doi, mai mare, care servește ceai surorii sale și celor cinci prietene, este același copil care a pornit către capătul curcubeului. Nu, de fapt nu este în niciun caz același, nu poți să ajungi în sălașul spiritelor naturii, să te împaci cu ele, și să te întorci același, dar ceea ce cred este că visătorul livezii de piersici își amintește frumusețea ploii cu soare. Doar că ochii care au văzut nunta vulpilor în pădure numără în sufrageria casei șase fete în loc de cinci (poate privirea a păstrat ceva din taină), deși nimeni nu își amintește de o tânără în plus. Aceasta i se dezvăluie doar băiatului și îl conduce către cimitirul livezii de piersici a familiei, din care au rămas doar rădăcini. Spiritele pomilor tăiați, desprinse de după aceeași cortină ca spiritele vulpilor (dar de această dată cortina se dă singură la o parte), îl mustră pentru că familia acestuia a ucis livada. Dar băiatul se opusese, el iubea frumusețea livezii înflorite, a verdelui fraged peste care se scuturaseră pene de înger, nu pentru că îi plăceau piersicile (piersicile se pot cumpăra de la piață), dar o livadă înflorită, care are nevoie de timp, de unde să o cumperi...
Spusese odată o vulpe înțeleaptă că oamenii mari nu au timp să lege prietenii, iar cum nu poți cumpăra prieteni de la magazin, oamenii mari nu mai au prieteni. Oamenii mari nu mai au nici livezi înflorite. Înduioșate de lacrimile copilului, spiritele îi oferă o ultimă clipă de frumusețe, o ultimă amintire a pomilor-mirese. Însă imaginile plăsmuite din spirit nu dăinuie decât în spirit, iar spectacolul se risipește, lăsându-l pe visător printre trunchiurile uscate. Dar nu singur, din miracol rămâne speranța, căci din toată frumusețea păstrată în suflet, realitatea păstrează un pomișor pe crengile căruia înflorește promisiunea unei noi Livezi albe din care s-ar putea inspira Vincent van Gogh (The White Orchard).
Viscolul
Nicio datorie împlinită fără corolarul bucuriei. Sensul vieții nu trebuie resimțit drept corvoadă.
Nicio suferință fără exercițiul corelativ al răbdării. Răbdarea e un mod eficient de a căuta sensul, de a-l aștepta.
Nici o bucurie fără intuiția extatică a neantului supra-luminos dindărătul ei.
Balastul unei vieți nu poate dizolva sensul ei și nu trebuie disprețuit. El se lasă încorporat, ca un soclu, în construcția finală.
(Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)
Nicio călătorie fără furtună, fără miraj și fără destinație.
Primăvara, când visătorul copil încerca marea de miracole cu degetul și se juca la hotarele străvezii ale lumii, unde Cerul picura frumusețe peste pământ ca să înflorească pomii și sufletele, se sfârșește. Niciun om nu poartă veșnic primăvară în minte, iar în vis se revarsă neliniștile iernii care se întețesc pe măsură ce visătorul urcă pe munte. Patru alpiniști sunt prinși de viscol departe de tabără (sau cel puțin așa credeau, pentru că în toiul luptei, adeseori, peste ochii celor care caută se lasă o perdea opacă). Unul câte unul, se prăbușesc secerați în oceanul alb care le-ar putea deveni mormânt. Visătorul se agață cu o dorință disperată de viață, dar trupul îl trădează și se lasă cuprins de valurile de omăt pentru o clipă, o clipă suficientă pentru ca din seninul furtunii să se materializeze Yuki-onna, o sirenă a zăpezii care încearcă să atragă-l în mrejele morții.
Visătorului nu îi mai stă în putere nici să se ridice, nici să se apere de ninsoare, dar refuză să închidă ochii. Poate uneori este suficient atât, trupul este supus haosului și fatalității, dar dacă sufletul veghează răbdător, furtuna va înceta. La un pas de moarte răsare viața, din neantul alb răsare tabăra și cei patru se ridică și înaintează ca Minerii în zăpadă ai lui Vincent van Gogh (Miners in the Snow).
Tunelul
Orice om are nevoie de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncul și cu înaltul său, cu terorile sale, cu portretul său, cu unicitatea destinului său.[...]
Moartea omului, în varianta lui post-edenică, nu poate fi altfel: nu e o petrecere veselă, o piruetă cochetă, o seară de bal sau un gest solemn. E așa cum a fost și viața lui: plină de neliniști și iluzii, de grijă, de speranță și incertitudine. Da, avem voie să ne temem de moarte...
(Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)
Iar dacă am supraviețuit morții, da, avem voie să ne temem de viață, să așteptăm, să negăm, să uităm... dar nu să evităm la nesfârșit confruntarea cu unicitatea destinului, nu putem rătăci la granița dintre viață și moarte, dintre amintirea Infernului și visul Paradisului, dintre a fi și a nu ști (ce doare mai tare, să nu știi că ești sau să știi că nu ești, aceasta este întrebarea) fără să plătești în cele din urmă vama și să treci prin tunel...
Un ofițer venit din război, unicul supraviețuitor al plutonului său, se întoarce singur la viața pe care nici nu își amintește că a lăsat-o în urmă. Hotarul dintre moartea care l-a pierdut printre degete și viața care l-a câștigat, dar de care el abia se agață cu un deget, este un tunel întunecat, vegheat nu de luntrașul Charon, ci de un câine al cărui urlet înspăimântă orice om viu. Trecând prin el, ofițerul descoperă că este urmat de sufletele întregului pluton. Soldatul Noguchi nu vrea renunțe la viață cât timp, undeva în depărtare, mama sa îl așteaptă acasă cu lumina aprinsă. Dar pentru cei morți, lumina arde în întunericul de Dincolo. Fără a părea convins că trăiește cu adevărat, ofițerul îi convinge pe soldați că ei nu mai trăiesc și îi îndreaptă către lumea de care aparțin, printr-o ultimă comandă militărească, Înainte, marș! Sau înapoi? Înainte și înapoi, acul busolei se rotește haotic până găsește nordul, magnetul oscilează între viață și moarte, omul așteaptă...
Rămas din nou singur, ofițerul viu, care, spre deosebire de soldatul mort, nu se grăbește nicăieri, rămâne pe loc până când lătratul câinelui îi trezește instinctul de supraviețuire, forțându-l să înainteze pe direcția vieții. Când ești singurul supraviețuitor al morții, durează multe clipe din viață până să trăiești pe deplin, treci granița doar prin legitimitatea instinctului de supraviețuire, pășind, în așteptarea stelelor, pe Aleea plopilor la apus (Lane of Poplars at Sunset) a lui Vincent van Gogh.
Corbi
Dacă mă gândesc bine, reproșul esențial pe care îl am de făcut vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții. Din când în când îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci și grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pășuni și nori. [...] Ne-am urâțit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieții depline. Nu mai avem puterea de a admira și de a lăuda cu o genuină evlavie splendoarea Creației, văzduhul, mările, pământul și oamenii. [...] Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă?
(Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)
Există, există o terapie care vindecă ochii, mintea și sufletul, există vindecători care ridică văluri de pe ochi, să vezi cerul adânc ca marea și marea înaltă cât cerul, într-o lume fără cer și mări, ridică văluri de pe minți, să te gândești la stelele care se oglindesc în ape, ridică văluri de pe suflete să plouă cu lumină în oameni. Pentru că există Vincent.
Visătorul ajunge din întunericul supraviețuirii în lumina trăirii, pătrunzând în lumea plămădită din vopsea, pânză și har de pictorul-văzător de frumusețe. Trece Podul lui Langlois din Arles, unde albastrul vibrant al cerului se varsă în râu, aleargă prin Câmpul de grâu, plin de spice răzlețe care își împletesc auriul copt cu verdele fraged al ierbii, urmează drumul de flori lăsat în urmă de o pensulă scufundată în curcubeul de deasupra Fermei din Provence, se oprește o clipă în azurul Caselor din Auvers, ca apoi să-l descopere pe Van Gogh drept ca o făclie aprinsă, în miezul frumuseții, la picioarele sale întinzându-se aurul pământului care rodește, pălăria atingând parcă norii care alunecă, încet, peste chipul lui Dumnezeu (cum spunea Andrei Pleșu în Jurnalul de la Tescani), iar mâinile dispărând undeva între albul hârtiei și verdele adânc în care dospește viața.
Pictorul se dizolvă cu totul în întreg, se contopește cu muza până se pierde pe sine și pe pânza sa, ca într-un vis (în vis), se pictează de la sine tabloul. De la sine, din sinele cui, de fapt? Al artistului, al naturii, al vopselei, al vieții, al lui Dumnezeu? Dar nu mai e timp, soarele e sus și Van Gogh trebuie să picteze cu lumina, să picteze lumina, să fie lumina... Visătorul aleargă după el, grăbindu-se prin schițe grăbite, tremurând prin tușe tremurate, zărindu-l o ultimă dată (sau abia acum începând să-l vadă cu adevărat), înainte să dispară dincolo de dealul din spatele căruia apar, în zbor, ultimii Corbi pictați.
Odată ce visele căutătorului de frumusețe s-au întrepătruns cu visele pictate de creatorul de frumusețe (Îmi visez picturile și îmi pictez visele, spunea artistul), vălul s-a ridicat și de pe ochi, și de pe minte, și de pe suflet, și visătorul și-a amintit văzduhul, mările, pământul și oamenii care se contopesc în privirea lui Vincent van Gogh din Autoportretul cu pălărie gri de fetru (Self-Portrait with Grey Felt Hat).
Muntele Fuji în roșu
Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticități. Mă mișc, de dimineața până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi și-a pierdut amplitudinea și suculența. Respir crispat și pripit, ca într-o etuvă. [...] Te poți acuza că ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea ambianța toxică a momentului și a veacului.[...] Am ajuns să nu mai avem simțuri, idei, imaginație.
(Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)
Am ajuns să transformăm răgazurile fertile într-o goană haotică pentru supraviețuire, alergând spre nicăieri, pentru că am ridicat ziduri între ochii noștri și orizont. Însetați de seva brută a vieții, ne-am otrăvit cu veninul pe care singuri îl preparăm, am înlocuit plimbarea furișată prin pădure cu vacarmul fricii, livada înflorită cu centralele nucleare și ploaia de lumină cu focul exploziilor, am înlocuit frumusețea vieții cu uitarea.
Muntele Fuji este în flăcări, oamenii aleargă disperați, încercând să se salveze de moartea care pune stăpânire pe aerul indispensabil vieții, nu se vede nici cerul, nici marea, nici omul nu se vede, doar chipuri transfigurate de teamă... până când și chipurile dispar. Singurele ființe umane pe care le găsește Visătorul sunt o mamă cu doi copii și un om de afaceri, cea care dă viață și cel care a contribuit la uciderea a tot ceea ce este viu. Restul oamenilor s-au aruncat în ocean. Când omului nu-i mai pare de-ajuns firescul existenței, când acesta consideră că lumina stelelor este prea întunecată, că nu e necesar ca floarea să preceadă fructului, că ziua și noaptea nu se supun programului său, nu face altceva decât să accepte cartea de vizită a morții, pe care sunt însemnate cu majuscule culorile emisiilor radioactive. A aștepta să mori nu înseamnă să trăiești – susține omul de afaceri și își curmă viața, scufundându-se în apele adânci care păstrează încă albastrul cerului acoperit de nori toxici care, de această dată, nu mai alunecă peste chipul lui Dumnezeu, ci împrăștie boală și suferință.
Un ultim gest mai dă sens puținei vieți rămase, Visătorul își flutură haina cu speranța că îi va proteja pe cei doi copii și pe mamă, speranța care dă glas, în fața morții, amintirii copilului care pornește către capătul curcubeului, a ultimului piersic înflorit, a ochilor rămași deschiși în timpul viscolului, a înaintării ultimului ofițer viu, a pictorului care aleargă pe urmele lui Vincent van Gogh, dă glas amintirii Peisajului marin de la Saintes Maries (Seascape near Les-Saintes-Maries-de-la-Mer).
Demonul plângător
Nu mai privesc în sus, nu mai am un organ pentru parfumuri și adieri. Foșnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială și muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieții mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă. Sun ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărțuit, copleșit. [...] Ura pare să devină, nu doar un mod de viață, ci un divertisment și un ideal. Nu pot decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ferit, până acum, de această anticameră a iadului.
(Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)
Această anticameră a iadului se clădește din ura față de viață, din ura față de lume, din ura față de frumusețe, dar păstrează deschisă o ușă către omul adevărat cât încă, amintindu-ne, putem să privim în sus, spre cer. Dar dacă am acoperit cerul sau ne-am acoperit ochii cu văluri întunecate îmbibate cu otravă, în locul organului pentru parfumuri și adieri, dobândim coarne de diavoli.
Probabil că există viață după apocalipsă, dar al șaptelea vis povestește despre felul cum omul a transformat Paradisul în Iad și cum din coconul propriei ignoranțe a evadat un demon. Visătorul rătăcește printre ruinele vieții de după explozia centralelor nucleare și întâlnește un astfel de demon care își blestemă soarta. În lumea în care tulpinile cresc din flori, firescul existenței este anulat. Oamenii care au condamnat viața semnând cartea de vizită a morții sunt acum diavolii care suferă durerea propriului corn, stigmatul urii otrăvitoare care a nimicit foșnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, deopotrivă stăpânii și pedepsiții propriului infern.
Un infern ca un ochi orb la orice amintire a frumuseții dăinuind încă în păpădiile înălțate din pământul sterp, în cristalinul căruia se reflectă un suflet amnezic, un suflet intoxicat de ură, un suflet neînsuflețit. Răul naște rău dintr-o fatală inerție, iar făptura dezumanizată îl întreabă pe Visător: Vrei să devii și tu demon? Dar cum natura are oroare de vid, omul frumos are oroare de rău și Visătorul se îndepărtează cu disperarea celui din Iad care păstrează speranța Raiului dintr-o Floare a Soarelui (Sunflowers) a lui Vincent van Gogh.
Satul Morilor de Apă
Dacă îți acorzi câte un mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă și nepătimașă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcționează. Șarpanta lumii (încă) ține. Mai există încă oameni întregi, tradiții vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conține încă mirodenii subtile cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitația noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.
(Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)
Dacă îți acorzi câte un mic răgaz, dacă îți sincronizezi respirația cu cea a marelui animal cosmic, dacă îi asculți bătăile inimii, ca să îți pulseze sângele în același ritm cu pâraiele și pârâiașele sale, dacă îți deschizi sufletul ca să plouă cu lumină, dacă aștepți să se limpezească privirea, o să îți amintești frumusețea uitată a vieții.
Visătorul poate (încă) să (re)găsească Paradisul. Iadul și Raiul sunt despărțite doar de visul unui suflet care își amintește că trebuie sus să avem inimile. În Satul Morilor de Apă, oamenii își trăiesc viața la fel de firesc precum pâraiele își străbat albiile și mor la fel de senini precum cerul de unde surâd, albaștri, ochii lui Dumnezeu. Poluarea, uitarea și moartea au rămas în anticameră. Peste pod a trecut doar Visătorul, urmând (alți) visători tineri, care lasă flori pe mormântul unui (alt) călător (când mori în Grădina Edenului pământesc, cei vii au grijă ca florile de la capul tău să nu se ofilească niciodată). Întâlnește unul dintre acei oameni care, prin verticalitatea propriei inimi, întregesc, de 106 ani, șarpanta lumii.
−Dar ce faceți noaptea, pe întuneric, fără electricitate? întreabă Visătorul.
−Noaptea ar trebui să fie întuneric, așa e firesc. Stelele ne luminează când soarele apune, răspunde bătrânul.
Nici cea mai modernă instalație electrică nu poate lumina exact atât cât este firesc. Acesta este raiul, locul și timpul care amintesc omului că lumea a fost făcută pentru el, exact pe măsura sa, că pământul a fost făcut pentru picioarele sale, apa pentru buzele sale, lumina pentru ochii săi, locul și timpul care amintesc că frumusețea a fost făcută pentru om și omul pentru frumusețe.
Bătrânul nu se grăbea nicăieri, dar se pregătea cu răbdare pentru o sărbătoare a satului, înmormântarea unei foste iubite. Dacă moartea unei femei de 96 de ani este firească, de ce să nu fie petrecută spre cer cu muzică și culoare și amintiri frumoase? Convoiul funerar reflectă, printr-o altă rotire a caleidoscopului, chiar nunta vulpilor din primul vis.
Poate că Visătorul trebuie să se trezească, așa că lasă, la rândul său, flori proaspete pe mormântul călătorului necunoscut. Oare visează și acesta din urmă, doar că nu există oglindă care să-i reflecte visele în lume? Sau poate că visează lumea de pe o stea dintre multele stele ale unei Nopți înstelate (Starry Night) de Vincent van Gogh.
Sau poate noi visăm, iar caleidoscopul este doar o fereastră către viața adevărată, viața care există. Răul nu există, este doar absența binelui, nici întunericul nu există, este doar absența luminii, nici trezirea care ne face să uităm visele și pe care o numim realitate nu există, este doar absența frumuseții.
Există tablourile și filmele și cărțile, există Vincent van Gogh și Akira Kurosawa și Andrei Pleșu, există visele și amintirile și sufletul, nimic nu este plăsmuire și iluzie, totul este real, pentru că, spunea Vincent, nu îmi imaginez, îmi amintesc frumusețea uitată a vieții...
Maria Baltag, clasa a XI-a C
Surse imagini:
Commentaires