Alesia Mihoc, IX E
Romanele cu protagoniști multipli mi s-au părut mereu, dintr-un oarecare motiv, incomplete. Credeam că povestea ar trebui concentrată pe un singur personaj, o persoană complexă în jurul căreia să se desfășoare acțiunea, o ancoră în șirul logic de întâmplării. Aveam impresia că, dacă autorul ar fi vrut să se axeze pe mai multe personalități foarte diferite, niciunul nu ar fi fost cu adevărat o bază solidă a cărții. Deși argumentele mele erau puțin vagi, continuam să am aceeași părere negativă asupra acestor tipuri de romane.
Cu toate acestea, când am început volumul lui Matei Vișniec, Cafeneaua Pas-Parol, am fost foarte surprinsă atunci când am descoperit că opera nu se încadra în niciunul dintre tiparele impuse de către mine. Deși opera are un narator, el este mai mult un străin, o personalitate fără nume și fără trecut, ce ia parte într-o oarecare măsură la evenimentele principale, însă dintr-un punct de vedere neutru. Pentru a dezvolta puțin această afirmația, voi spune că naratorul reușește să audă ’’vocile poporului’’. De fapt, el doar credea aceasta, lucru pe care îl descoperim într-o secvență din final, ce dezvăluie adevărul despre personaj. Multe din lucrurile prezentate ce îi implică pe ceilalți protagoniști sunt doar închipuiri ale sale, fapte care nu s-au întâmplat cu adevărat, astfel aflând că naratorul este unul necreditabil, în care nu putem avea încredere deplină.
Primejdia interioară
Lucrul care m-a impresionat cu adevărat a fost, însă, modul în care nu am simțit deloc absența unui singur personaj principal, deoarece nucleul romanului este însăși conexiunea dintre persoane și viețile lor care se tot împleteau pe parcursul povestirii. Autorul introduce în această opera plină de nuanțe filozofice niște personalități puternice, cu opinii stabile și gândiri complexe. De exemplu, domnul Manase Hamburda, șeful de tribunal și una dintre cele mai frecvente apariții pe parcursul relatărilor, avea idei foarte complicate cu privire la diverse teme, cum ar fi ’’antenele invizibile perturbatoare’’, primejdia de fel interior, precum și mintea sa în sine, care începe să acționeze independent de voința lui. Deși toate aceste idei pot părea revoluționare, acesta dă dovadă, după părerea mea, de un complex de superioritate, fără a-și da seama. El este constant frustrat, deoarece oamenii nu îi înțeleg opiniile și dorințele, dar încercând să îi facă și pe ceilalți să înțeleagă, uită de faptul că nu le poate impune un fel de gândire. Șeful de tribunal chiar încearcă să înființeze o ’’Societate a intelectualilor’’, unde să-și exprime punctul de vedere, dar uită să ia în considerare dorințele și fricile celorlalți oameni.
Pentru a exemplifica una dintre ideile domnului Manase Hamburda, voi cita un fragment ce descrie mai detaliat părerea lui despre primejdie. ,,El crede că în interiorul propriei sale conștiințe există o sursă discretă de primejdie. Pe cine și ce primejduiește, se pune întrebarea, această primejdie interioară. Primejduiește trăirea afectivă în primul rând. El, de când a sesizat că în interiorul conștiinței sale se coace primejdia, n-a mai avut nicio trăire afectivă. Toate gândurile sale ajungeau în exterior grosolan cenzurate sau modificate. Toate gesturile sale își pierdeau din suplețe și din firesc.’’
Suflete moarte
O anumită întâmplare mi-a atras atenția în timp ce citeam acest roman, o idee ce a persistat și s-a transmis mai multor oameni, prin intermediul unui alt personaj, Mihail Iorca. Acesta era de părere că poate simți un mort în camera de lângă el, fapt care îl neliniștește, ajungând să devină o anumită obsesie, dorința sa arzătoare de a descoperi mortul. Totul începe de la un simplu presentiment ce persista, Mihail Iorca reușind la un moment dat să vadă cu ochii minții poziția exactă și modul în care arată așa-zisul mort. Cu toate acestea, la un moment dat începem să vedem asemănări evidente între personaj și omul neînsuflețit, ce structurează adevărata metaforă a întâmplării. Mihail Iorca își simțea propriul suflet mort, deoarece el nu reușise să trăiască cu adevărat până în acel moment. Acesta a petrecut mulți ani la Paris, ratând înmormântarea tatălui său și nedorind să vină să îi caute mormântul odată întors în România. El considera că nu avea nimic special în lume, deoarece nu avea pasiuni, dorințe sau visuri, lucru care îl împovăra și nu îl lăsa să trăiască așa cum ar fi trebuit:
,,Nu-i plăcuseră prea multe lucruri în viață. Nu iubise foarte tare niciodată. Nu avusese niciodată prieteni foarte buni.’’
Deși acesta formează legături cu persoanele din hotelul domnului Buragă și trece de la a fi tăcut și gânditor la sociabil, totuși nu găsește niciodată ceea ce are nevoie, astfel rămânând fără un motiv pentru a trăi. Atunci când el nu mai reușește să simtă mortul în camera alăturată se liniștește în sfârșit, devenind calm. Această stare nu durează mult, deoarece senzația revine, de această dată din camera de sub el. Acest fapt arată că el nu va reuși niciodată să găsească sufletul mort, pe care încearcă involuntar, pe parcursul cărții, să îl însuflețească.
O cursă oarbă
Cu toate acestea, lucrul care mi-a dat cel mai mult de gândit a fost jurnalul pictorului Epaminonda Bucevschi. Artistul este venit în oraș pentru a picta interiorul unei biserici, însă se oprește la final, atunci când trebuie să picteze mâinile, nemaiputând continua. Jurnalul său era deosebit de bizar, în primul rând din cauze relatărilor din el, dar și din cauza schimbării radicale a scrisului la jumătatea acestuia. Pictorului îi făcea plăcere să își petreacă timpul pe un pod abandonat din apropierea orașului, fiind locul în care se refugia atunci când dorea să mediteze.
Însă, la un moment dat, liniștea îi este perturbată de niște pași străini, aparținând unei persoane pe care nu o poate vedea. El este alarmat din cauza schimbării bruște a rutinei sale, încercând să stabilească noi reguli cu privire la plimbările lor pe pod. Artistul dorea să fie singurul vrednic de aceste plimbări, începând o cursă oarbă cu o persoană, de fapt, închipuită. După părerea mea, el încerca să dovedească că este singurul stăpân pe propria sa viață, pe propriile sale decizii și gânduri. Acesta aprecia ordinea și rutina, deci dorea să poată controla cursul vieții sale. Scrisul său începe să se modifice cu cât este mai revoltat, mai furios pe persoană nevăzută, literele devenind neîngrijite, ilizibil. El ajunge să meargă și zile întregi pe pod doar pentru a-și dovedi controlul asupra spațiului său meditativ, care ar trebui să fie un loc sigur pentru gândurile sale. Cu timpul, realizează că se simte singur fără pașii celuilalt om, încercând în zadar să îl caute, astfel realizând că s-a pierdut, de fapt, pe sine, că nu mai știe cum a ajuns în acel punct, dar nici nu mai are cum să se întoarcă:
,,ÎMI ESTE IMPOSIBIL SĂ MĂ ÎNTORC ÎNAPOI IAR ÎNAINTAREA DEVINE INUTILĂ’’
Deși există multe personaje, fiecare având povestea lui, acestea trei exemplifică cel mai bine esența romanului, după părerea mea. Este o lectură intensă, plină de detalii semnificative înțelegerii textului și nu cred că cineva ar putea înțelege toate aluziile făcute nici chiar la a treia lectura. Romanul este unul consistent, fapt care m-a făcut să îl îndrăgesc încă de la primele pagini, iar întrebările pe care și le adresau personajele mi-au dat de gândit și m-au făcut să îmi creez propriile răspunsuri. Deși nu pot spune că am trăit toate sentimentele protagoniștilor, a fost o lectura plină de un oarecare mister ironic, fiind lucrul care mi-a stârnit interesul.
Comments