Veghea poetică asupra condiției umane și vindecarea în wonderland - "Poemul de gardă" de Bogdan O. Popescu

Andrei Obreja-Manolache, clasa a IX-a E

„aș vrea să îți scriu un poem

să facă de gardă în inima ta”

Bogdan O. Popescu a absolvit Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. A obținut două titluri științifice de doctor, iar acum este medic neurolog la Spitalul Clinic Colentina, profesor universitar doctor și prorector la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. În 2007, a primit premiul „Victor Babeș” al Academiei Române pentru contribuțiile sale în domeniul neuroștiințelor.

A debutat în literatură în anul 1987 și a publicat în numeroase reviste literare. Volumele sale de poezie includ titlurile: „La revedere, prințesă” (1995, premiat cu Marele Premiu „Ion Vinea”), „Poemul de gardă” (1999), „Aerobiciclete” (2010, premiat de Asociația Scriitorilor din București), „Cartea dragostei” (2014). De asemenea, a publicat proză scurtă, cum ar fi volumul „Viață de aruncat” (2011). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2002. 

Pe când era elev la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, poetul Bogdan Popescu a avut ocazia să-i întâlnească pe Andrei Pleșu și Mircea Dinescu, doi dintre cei mai importanți intelectuali români. La fel cum acea întâlnire l-a marcat, cred că prezența autorului aici ne va influența modul în care vedem lumea și ne raportăm la artă, la literatură.

Poate vă întrebați cum este posibil ca un medic neurolog și profesor universitar să fie și poet. Ei bine, în cazul lui Bogdan Popescu, se împletesc sensibilitatea unui poet și rigurozitatea unui om de știință.

Publicat pentru prima dată în 1999, volumul Poemul de gardă explorează teme precum fragilitatea ființei umane, iubirea intensă, suferința, binele și introspecția. Poetul nu se ferește să abordeze teme grele, dar o face într-un mod care poate fi accesibil și emoționant pentru cititorul de orice vârstă, așa cum a menționat într-un interviu: „Fiecare cuvânt rezonează ușor diferit în mintea fiecăruia dintre noi.” Volumul este, în esență, o invitație deschisă tuturor celor care doresc să reflecteze asupra condiției umane și să găsească o formă de alinare și înțelegere în frumosul poeziei. 

Titlul volumului reflectă perfect relația medic poet. Expresia „de gardă” face trimitere la ideea de veghe, de protecție, așa cum medicul veghează la patul pacientului. Dar aici, nu doar medicul este de gardă, ci și poetul, care veghează asupra condiției umane, asupra suferințelor sufletești ale oamenilor. Astfel, Bogdan Popescu se prezintă ca un „poet de gardă”, mereu pregătit să surprindă emoțiile și trăirile sale și ale celor din jur.

Una dintre temele dominante ale volumului, iubirea, este exprimată într-o formă intensă, în care pasiunea și dorința ating un nivel atât de puternic încât devin greu de suportat. În poezii precum „Imposibil amor” și „Poemul de gardă”, iubirea este descrisă ca o experiență copleșitoare, care îl invadează pe poet și îi dictează trăirile. Sentimentele par să crească dincolo de controlul rațiunii, transformând iubirea într-o forță pe care nu o poate ignora. În poemul „Imposibil amor”, poetul se folosește de limbajul medical pentru a descrie iubirea:

„mi-aș face și eu o tomografie,

fă-mi tu o electroencefalogramă

să vezi undele de amor”

Aici, iubirea nu este o simplă emoție, ci devine o stare care se reflectă fizic, arătând că dragostea nu poate fi separată de existența corporală și mentală a individului.

O altă temă prezentă în volum este sensibilitatea medicului în fața suferinței, care își pune amprenta asupra multor poezii. În calitate de medic, autorul este martor la suferințele fizice și emoționale ale pacienților săi, iar acest lucru se reflectă în versurile sale. În volumul „Poemul de gardă”, spitalul devine un loc de graniță între viață și moarte, iar poetul devine, asemenea medicului, veghetor asupra trăirilor și suferințelor umane.

Poeziile „Doctorul Mănescu” sau „Camera 41” reflectă trăirea personală a medicului care trebuie să găsească un echilibru între profesionalism și umanitate, între detașare și compasiune. Deși medicii pot părea, din exterior, „imuni” la dramele zilnice, mulți dintre ei dezvoltă o sensibilitate în fața suferinței. În loc să își piardă sensibilitatea, mulți medici își canalizează aceste trăiri în alte forme, cum ar fi arta sau scrisul.

Într-un interviu, Bogdan Popescu afirma: „medicina încearcă să salveze vieți sau să amelioreze suferința, iar în cealaltă parte și medicul are nevoie de alinare la rândul lui. Pentru mine, scrisul și literatura mea sunt o astfel de alinare.”

Binele reprezintă o altă temă abordată în volumul „Poemul de gardă”. Poezia „E bine să faci fapte bune” este o reflecție asupra ideii de fapte bune și cum acestea evoluează în viața autorului, începând din copilărie. La maturitate faptele bune nu mai sunt făcute din obligație sau pentru a impresiona, ci pentru a ajuta efectiv pe cei aflați în nevoie în spital, unde „se și moare destul de des”.

Poezia „E bine să faci fapte bune” din volumul „Poemul de gardă” ne duce cu gândul la o continuare subtilă, regăsită în poemul „Îngerul nu poate fi refuzat” din volumul de poezii „Cartea războiului”. Prezența îngerului vine ca un răspuns, poate chiar ca o recompensă pentru binele săvârșit.

Tema identității este explorată cu flexibilitate, în oglinzile personalității. În poezia „Cu barbă, fără barbă”, plasată strategic la finalul volumului, Bogdan Popescu explorează tema introspecției prin două fațete distincte ale personalității sale. Superpopescu, descris în versurile „superpopescu vine mai întâi, lovind cu / pumnul în masă, făcând tărăboi”, „el este bărbierit atent, fumează kent și poartă costume en vogue”, reprezintă omul ambițios, expansiv care a cunoscut succesul, faima și siguranța de sine. Minipopescu, care „se teme, se ascunde și plânge”, „poartă barbă moale, îmblonzită pe la colțul gurii”, „scrie în bucătărie / aproape fără creion, aproape fără hârtie”, este figura modestă, meditativă și sensibilă.

Superpopescu și Minipopescu coexistă în perfectă armonie, unul completându-l pe celălalt. Împreună, cei doi formează un tot inseparabil, imposibil de imaginat unul fără celălalt. Superpopescu, cu toată siguranța lui aparentă, are nevoie de sensibilitatea și visarea lui Minipopescu pentru a rămâne conectat la trăirile autentice, la emoțiile reale. La rândul lui, Minipopescu, deși aparent vulnerabil, găsește în Superpopescu puterea de a face față lumii.

În schimbul de roluri din finalul poeziei, Minipopescu își asumă identitatea de om important, cumpărând un costum second-hand, în timp ce Superpopescu „cutreieră prin Wonderland” alături de Alice, căutând un spațiu unde visul și fantezia domină realitatea.

„nu v-aș fi spus despre mine

nimic

dacă aseară nu i-aș fi prins pe cei doi

în ipostaze vădit anormale

(făcând schimb de efecte personale):

minipopescu se bărbierea și își cumpărase costum

(ce-i drept, second-hand)

iar superpopescu, cu alice de mână, cutreiera

prin wonderland…”

Minipopescu, deși introspectiv, simte și el nevoia de a se afirma, de a experimenta o viață mai „vizibilă”, dar este posibil ca el să recunoască rapid că această fațadă exterioară nu este compatibilă cu natura sa meditativă și sensibilă. Superpopescu, personaj mai puternic, se lasă atras de tărâmul visului, ghidat de Alice, simbolul inocenței și al curiozității nesfârșite.

Trimiterea la „Wonderland” și prezența lui Alice în finalul poeziei „Cu barbă, fără barbă” aduc în discuție refuzul realității rigide în favoarea unei lumi a visului și a inocenței, unde timpul și regulile maturității nu sunt la fel de apăsătoare. Alice, un personaj jucăuș și visător, devine simbolul acestei evadări din constrângerile unei vieți dominate de responsabilități. Fuga alături de Alice în „Țara Minunilor” reflectă dorința de a păstra această libertate interioară, specifică vârstei copilăriei, și de a explora imaginația ca formă de vindecare. Wonderland devine astfel un refugiu, o cameră de gardă a inocenței, unde poetul își protejează sensibilitatea și creativitatea. Această evadare în lumea visului este un mod de a înfrunta realitatea și de a păstra viu spiritul jucăuș. În loc să fugă definitiv, Superpopescu își permite această incursiune temporară, ca o modalitate de a regăsi echilibrul și de a continua veghea poetică asupra condiției umane.

Plecând de la afirmațiile poetului Bogdan Popescu dintr-un interviu din Dilema Veche din 23 - 29 martie 2023 potrivit cărora literatura, inclusiv poezia, poate funcționa ca terapie, dar depinde de faptul dacă pacientul are „receptori formați”, se poate spune că volumul „Poemul de gardă” este o alinare oferită iubitorilor de frumos și celor care caută să înțeleagă mai bine condiția umană prin prisma emoțiilor puternice, a suferinței și a trăirilor intense. Așa cum un medic de gardă este permanent pregătit să intervină în momente de criză pentru a oferi îngrijire și alinare, poetul în „Poemul de gardă” stă de „veghe” asupra suferințelor și neliniștilor sufletești, transpunându-le în poezie și oferindu-le ca pe un act de vindecare emoțională.

Poetul, în această analogie, poate fi văzut ca un fel de „medic al sufletului”, care ne ajută să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și lumea din jurul nostru, așa că vă invit să vă deschideți sufletul către aceste versuri și să descoperiți ce înseamnă cu adevărat să fii „de gardă” în fața propriilor emoții.