Renata Norocea, 9E
Confesiunea transformă realitatea în povestea nespusă a copilăriei
Romanul Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac explorează relația dintre mama și fiul său, Aleksy, și urmărește evoluția sa. Este evidențiată ideea că ne apropiem de cineva în momentul în care conștientizăm că îl pierdem și atunci începem să ne bucurăm de el. La fel cum a fost și în cazul lui Aleksy și al mamei.
O miniatură a fericirii efemere
Încă din copilăria băiatului a existat o distanță dintre el și părinții săi, care a fost accentuată și mai mult după moartea Mikai, sora sa. Așa cum este precizat și în carte, Mika ținea familia împreună și oferea sclipirea care nu exista („Mika era cleiul, păianjenul nostru drag, care ne prinsese pe toți în pânza sa fermecată ca pe niște gaze și ne ținea acolo grămadă. Mika a fost singurul motiv pentru care ne-am simțit niște ani familie.”). După moartea Mikăi, o suferință puternică s-a lăsat asupra celor trei: a mamei, a tatălui și a lui Aleksy. Astfel, apar mai multe dureri izolate, iar cei trei nu mai comunică și nu își împărtășesc sentimentele. Așa cum a afirmat și scriitoarea, Mika a rămas cea mai luminoasă amintire din toată viața lui Aleksy („Aceste amintiri sunt cea mai prețioasă parte a mea”), deoarece ea l-a iubit cel mai mult și cel mai frumos.
El își aduce aminte de ea și de momentele în care era cu adevărat fericit, ca atunci când ea a rostit primul său cuvânt și nu a fost mama sau tata, așa cum se întâmpla de obicei la copii, a fost numele fratelui său („În acea iarnă am iubit-o mai mult decât toți pentru că a început, în sfârșit, să vorbească, iar primul său cuvânt a fost „Alekș”.). Mika-rika-pika devine o parolă a jocului lor, respectiv porecla pe care i-a atribuit-o surioarei; ea declanșează acele clipe de râs și bucurie necontenită și arată dragostea și grija băiatului „Mika-rika-pika”, îi spuneam eu serios, iar ea râdea ca un curcubeu gâdilat la tălpi, oprindu-se doar când i se termina tot aerul din plămânii ei firavi. Acest fragment este o miniatură a fericirii efemere și este, în mod metaforic, o ancoră de care Aleksy s-ar ține o veșnicie. El a trebuit să crească cu durerea pierderii surioarei sale încă de la o vârstă fragedă. Cu toate că ea a lăsat un gol uriaș în sufletul său, spiritul și amintirile cu ea devin refugiu pentru el atunci când se află în întunericul vieții și în dificultățile pe care aceasta le implică.
Tăcere și vulnerabilitate
Băiatul, încă de când era mic, nu a fost mai deloc apropiat de tatăl său, din cauza comportamentului agresiv și dureros pe care îl folosea în educația lui, și mai mult decât atât, îl privește într-un mod revoltător, iar mai târziu nu îl mai recunoaște drept figură paternă („Toate bătăile cuvenite ei, tata le aduna în pumni și în picioare, apoi mi le trăgea mie, când i se părea că sunt prea încet sau că plâng ca o fată”). În discursul Tatianei Țîbuleac mai este menționată ideea că Aleksy începe să creadă că el este cel vinovat pentru toate pierderile și nimeni nu apucă să îl întrebe cum trece peste acestea, ci mai degrabă este îndepărtat de toată lumea. Mama sa îl împinge cu piciorul atunci când el vine spre aceasta, din dorința pură de a fi iubit, după moartea sfâșietoare a Mikăi („Un om care m-a împins cu piciorul ca pe un câine, când eram gata să fiu câine, doar ca să fiu mângâiat”). De asemenea, este exprimată durerea profundă a respingerii și dorința neîmplinită de afecțiune. Relația distantă, marcată de ani de tăcere și de un abuz umilitor, accentuează cât de greu este pentru protagonist să reia o conexiune autentică cu mama lui. Imaginea „câinelui”, care este o proiecție a sinelui, sugerează vulnerabilitatea sa și setea disperată pentru o apropiere refuzată.
Un ecou de furtună blocat în timp
Aleksy reușește să cunoască o nouă persoană, pe care o numea mamă, după plecarea lor din orașul care nu îi lăsa să treacă peste trecut din cauza decesului Mikai, a tatălui care i-a abandonat, luând tot ce era mai de valoare din casa în care locuia cu cei doi, divorțul celor doi părinți, copilăria dureroasă a băiatului și nenumăratele certuri. Această alegere de a părăsi acel mediu a fost esențială, fiindcă au reușit să înceapă o nouă viață; le-a permis să se ierte reciproc și pe ei înșiși, iar alt aspect important este acela că le-a oferit oportunitatea să se apropie și să se cunoască cu adevărat. Vacanța a devenit o formă de vindecare spirituală și mentală pentru băiat, iar pe parcursul acestui proces el își amintește de momente mai mult sau mai puțin traumatice, care erau ca un ecou de furtună rămas blocat în timp. Din cauza acestora, el consideră că nu merită să se simtă fericit, liniștit, împăcat și să existe dorința de a trăi, de a experimenta:
„însă nici eu nu știam cine sunt, cine am fost și ce se întâmplă de fapt cu noi. În sinea mea eram sigur că sfârșitul, într-o formă sau alta, este foarte aproape, pentru că atâta bine se dă doar copiilor sau muribunzilor”
El nu era obișnuit cu astfel de sentimente și emoții care au năvălit peste el ca și cum ar fi renăscut și ar fi descoperit lumea pentru prima dată („Simțeam pentru prima dată mirare, milă, încântare - stări de care nu mă credeam capabil și care nu mi-au folosit vreodată. Era ca și cum îmi erupseseră, în sfârșit, ochii”), deoarece toată viața sa a fost dominată de trecutul tumultuos și de crizele pe care le avea din cauza bolii sale.
Odată cu trecerea timpului și continuarea apropierii dintre mama și Aleksy, ura pe care o purta față de ea scade semnificativ și, în final, dispare; însă, principala supărare a lui Aleksy, de care se desprinde cel mai greu, constă în faptul că mama lui a fost absentă în copilărie, iar ideea că și ea se afla într-o suferință continuă atunci, din cauza pierderii fiicei sale, nu justifică comportamentul lipsit de compasiune față de celălalt copil care striga după afecțiune și înțelegere, însă nu era auzit de nimeni. Cu toate că o iubește mult pe mama, nu o poate ierta întru totul din cauza propriului copil interior care, în continuare, era rănit, izolat și neiubit în adâncul sufletului.
Vino să privim floarea-soarelui
Plecarea în Franța, ideea mamei, care a durat toată vara, a avut ca scop să o ajute mama să îi dea vestea în legătură cu boala care o slăbea din ce în ce mai mult și să fie ca un ultim moment al vieții sale în care să se apropie de fiul său, căruia i se simțea datoare și pe care îl iubea, dorind să îl responsabilizeze și să îl pregătească pentru viața dură care îl aștepta, fiindcă urma să nu mai aibă niciun sprijin: ea urma să moară, tatăl îl abandonase, terminase liceul, iar bunica deja era prea bătrână să îi poarte de grijă. Mai mult decât atât, aflându-se la sfârșitul puterilor, ea vrea să petreacă ultimele luni în liniște, armonie și voia să se simtă fericită, să trăiască, în sfârșit, cum și-a dorit, deoarece întreaga existență a fost preocupată de bunăstarea familiei, a fost singură și tristă, alături de soțul pe care nu îl simțea aproape.
Mama l-a chemat pe Aleksy în lanul de floarea-soarelui și i-a mărturisit faptul că avea cancer. În decorul neobișnuit, îi dezvăluie și gravitatea bolii sale, iar această confesiune transformă realitatea. Imaginile puternice („zâmbetul ei de de tulpini frânte”, „verde scurs din ochii ei”) accentuează fragilitatea mamei, sugerând un amestec de frumusețe și decădere. Declarația mamei pare să suspende timpul, metafora „fermoar invizibil” subliniind ireversibilitatea clipei în care destinul lor se schimbă pentru totdeauna. Aleksy pare copleșit de o complexitate de emoții. Băiatul își repetă de mai multe ori „iar eu să nu mă tem”, prin care se sugerează efortul său de a-și controla frica, de a se împăca cu inevitabilul și de a accepta situația dureroasă prin care își impune curajul într-un moment de vulnerabilitate extremă.
Ochii mamei sunt un simbol al legăturii profunde dintre ea și Aleksy, reflectând în același timp starea ei de degradare și suferință. Băiatul îi asociază cu tulpinile frânte din lan, pentru că vede în ei rezultatul unei vieți trăite fără iubire, o viață obosită, măcinată de suferință, marcată de trecerea timpului. Ochii verzi ai mamei au fost singurul lucru pe care Aleksy l-a iubit întotdeauna la ea, pentru că în ei vedea o urmă de autenticitate și sensibilitate. Privirea ei, chiar și atunci când era afectată de durere, rămânea o fereastră către sentimentele ei reprimate, ceva nealterat de greutățile vieții sau de boala distrugătoare. În continuare, cu toate că trupul mamei a fost răvășit de cancer, sufletul său, dar și cel al băiatului care a avut grijă de ea ca de propriul copil („Am prins-o de gâtul meu ca pe un pui de koala și ne-am urcat pe bicicletă”), au fost vindecate, redându-le puritate, strălucire și fragilitate. Această comparație cu un pui de koala adaugă afecțiune pură și nevinovată și sugerează o inversare a rolurilor: fiul devine protectorul, iar mama, vulnerabilă, cea care are nevoie de sprijin.
Într-o zi ai devenit fluture, delfin, stea
Moartea mamei, descrisă „ca o crisalidă cu început de fluture”, conturează o trecere delicată și aproape naturală spre cealaltă dimensiune. Această imagine o înfățișează nu doar ca pe o femeie bolnavă, ci ca pe un suflet în proces de transformare, suspendat între viață și moarte. Hamacul care era legănat devine o metaforă asupra eliberării finale, a unei vieți care nu și-a găsit niciodată pe deplin sensul. Mama își găsește astfel sfârșitul într-un moment de intimitate marcat de regrete nespuse. De asemenea, această moarte poate fi asociată cu un fluture care iese din cocon, evidențiind eliberarea sufletului din constrângerile și suferințele vieții. Fluturele pe care, odată, Aleksy l-a ajutat să se nască este sufletul mamei care a înflorit alături de fiul său.
O altă secvență emoționantă este cea în care Aleksy se întoarce la ocean, locul în care a fost pentru prima dată cu mama lui, și observă un delfin care zăcea lucios și zâmbitor, cu ochii larg deschiși, și își amintește de imaginea mamei, care a fost odată acoperită de scoici pe mal. El o aseamănă pe mama cu delfinul, care este, în esență, o ființă plină de viață, dornică de a cunoaște și jucăușă, la fel cum era și ea când murise, iar principalul element care l-a făcut să o proiecteze pe mama acolo, în spațiul acela, au fost ochii mamiferului care i-au atras atenția.
O altă dezvăluire copleșitoare este steaua dedicată mamei, „Wiosna”, care nu doar că o leagă de Pavel, ci simbolizează frumusețea și speranța. Mama îi spune lui Aleksy: „Să înveți și tu să iubești o femeie, să nu fii ca taică-to… Să iubești și să cumperi stele, nu gulere de nurcă”, dezvăluind astfel faptul că Pavel a fost și a rămas adevărata sa iubire cu care nu a putut să își trăiască viața, iar atunci o proiecta în absolut ca o dragoste sub semnul eternității și al imposibilității. O perspectivă destul de asemănătoare se află și în piesa de teatru „Steaua fără nume”, creația lui Mihail Sebastian, în care profesorul Miroiu, un pasionat de astronomie, oferă numele femeii de care s-a îndrăgostit, Mona, către steaua sa, care semnifică totul pentru el. Astfel, face referire la iubirea nemuritoare care înflorește în cosmos. Certificatul stelei devine o parte din identitatea ei, iar amintirile despre Pavel, cu ochii săi albaștri asemenea lui Aleksy și colindele poloneze, adaugă o dimensiune nostalgică și emoțională.
Dialogul cu Tatiana Țîbuleac a fost unul mai personal, în care a dezvăluit mai multe despre sufletul și experiențele sale de viață, care se împletesc cu pasiunea sa față de scris. Am aflat că acest roman a fost conceput cu speranța împăcării dintre ea și tatăl său, fapt care a devenit realitate mai apoi. Răspunzând la una dintre întrebările adresate de public, a spus că vara este anotimpul pe care îl urăște și face paralela cu faptul că, în carte, totul trece, iar în final rămân lucrurile esențiale; de asemenea, există o stare de urgență în această carte, deoarece a dorit să scape cât mai repede de ea, probabil și din cauza relației pe care o avea cu tatăl său, se întreba adesea de ce tatăl său nu a fost așa prezent cu ea și de ce este mai bun ca bunic decât ca tată. A mai povestit despre trecutul său în jurnalism, care a ajutat-o mult să asculte oamenii și, uneori, încă se consideră în meserie în cărțile sale.
În concluzie, Aleksy este întâlnirea cu adolescența și renașterea speranței, iar un alt gând percutant al scriitoarei este că femeia pe care o iubește cel mai mult în poveste nu are nume, aceea fiind mama. Și-a dorit asta deoarece a oferit oportunitatea cititorilor de a se transpune în acest roman și de a-i oferi un nume propriu.
Ioana Diaconița, 9B
Apariții luminoase și încercări de vindecare
Mai poate fi salvat un suflet a cărui existență este profund marcată de imposibilitatea de a iubi și de a fi iubit dacă descoperă, într-un final, că viața sa are sens în ochii unei persoane, iar omul nu este diform decât pe jumătate, el fiind de fapt în stare să creeze un sanctuar al frumuseții pentru a proteja dorințele neîmplinite ale celor dragi?
Aceasta reprezintă doar una dintre interogațiile pe care romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi”, de Tatiana Țîbuleac, le dezbate într-un plan larg al ficțiunii copleșitoare, detașate de realitatea cotidiană, care are ca punct de pornire povestea mai degrabă decât spațiul sau contextul, elemente ce sunt generalizate pentru a determina implicarea completă într-o călătorie a sentimentelor contradictorii, aspect menționat de autoarea însăși în cadrul întâlnirii Alecart cu cititorii de toate vârstele găzduită în incinta Casei Pogor. Interacțiunea cu scriitoarea mi-a oferit ocazia de a reflecta asupra semnificațiilor și simbolurilor prezente într-un roman cu adevărat desăvârșit la nivel stilistic și de conținut, experiența de lectură contopindu-se cu detaliile noi descoperite referitoare la procesul de creare al operei într-un mod cu totul deosebit.
Cartea Tatianei Țîbuleac poate fi ușor portretizată drept o reprezentare a trăirilor de o intensitate inimaginabilă, pornind de la furia nestăvilită a lui Aleksy, cel ce nu poate trece peste ipostaza de copil rănit, abandonat și uitat cu totul de părinți în urma morții propriei surori, simțindu-se întocmai precum un obiect din târgul de vechituri și dorindu-și, mai mult decât orice, să-și omoare mama fără să existe consecințe, pentru a nu-i mai vedea imaginea vulnerabilă, secată de dorințe de către cruzimea vieții, care a putut însă să îl disprețuiască, neglijeze cu atât de multă ușurință. Această ură palpabilă a protagonistului, ce se răsfrânge atât asupra sinelui, văzut drept un monstru violent care nu poate decât să distrugă, cât și în raport cu ființa umană, deformată de numeroase defecte iremediabile, se metamorfozează treptat într-un sentiment destul de similar cu fericirea: odată cu sosirea verii, ce marchează un nou început sau, mai degrabă, o încheiere, universul, golit de frumusețe din perspectiva naratorului, se preschimbă într-o lume a peisajelor deosebite, a rochiilor vaporoase, a pentagoanelor aducătoare de minuni și mai ales a ochilor verzi ai mamei, care încearcă să iubească așa cum poate ea.
Reconstruind din cioburi
Dragostea și dorința ei de a se apropia de Aleksy, pentru a-i demonstra că fiecare clipă a vieții este valoroasă și a-i povesti cum a rămas blocată în greșelile trecutului, crezând că va avea timp să-și repare existența, îndeplinindu-și visurile și reconstruindu-și familia destrămată, reprezintă de fapt calea tânărului personaj către un puternic sentiment al apartenenței: își găsește în sfârșit o familie, simte chiar că are un scop atunci când își îngrijește mama aflată pe moarte, descoperă iubirea cu ajutorul apariției luminoase a Moirei. Vara îl orbește cu o frumusețe nou descoperită, însă aceasta, întocmai precum anotimpul de o efemeritate dureroasă, dispare cu o repeziciune cutremurătoare, fiind înlocuită de suferința ce redeschide rănile trecutului, îl întoarce din nou la stadiul de copil rănit în trupul unui adult, care acum știe însă că nu va rămâne niciodată singur și se refugiază în pictură, construind imagini desfigurate și în aceeași măsură liniștitoare odată ce sunt aduse la realitate, căci nu mai pot afecta mintea, spiritul.
Sufletul lui Aleksy nu poate fi considerat, deci, în final, eliberat de cruzimea nemiloasă a vieții, căci destinul i-a sortit pieirea încă de dinainte să se nască într-un mediu profund destabilizat, continuând să îl distrugă, încet-încet, cu o altă pierdere, un alt război în care suferința răzbește, însă cu siguranță protagonistul a fost salvat, într-o oarecare măsură, de iubirea întârziată a mamei care, după spusele Tatianei Țîbuleac, nu are nume pentru a lăsa spațiu figurii îndrăgite din viața fiecăruia dintre noi, autoarea menționând în cadrul întâlnirii că o posibilă interpretare a operei sale ar porni de la realizarea importanței afecțiunii materne în dezvoltarea echilibrată a unui individ.
O căutare personală
Un alt aspect menționat de scriitoare este că romanul a reprezentat, de fapt, calea de a găsi împăcarea cu propriul tată, acest detaliu dovedindu-se a fi deosebit de semnificativ atunci când ne raportăm la dorința mamei de a construi o relație cu fiul său înainte de a se elibera, prin moarte, de existența marcată de imposibilitatea îndeplinirii unor visuri, ce rămân neîmpărtășite până în clipele premergătoare călătoriei spiritului către dincolo. Cât despre legătura dintre universul celor vii și cel al sufletelor care au trecut de granițele existenței efemere, întâlnită în roman prin intermediul percepției lui Aleksy, ce simte că morții veghează asupra lui, în special figura maternă, care continuă să îl îndrume indiferent de situație, Tatiana Țîbuleac a afirmat că își simte membrii familiei cu care nu mai poate interacționa în mod palpabil aproape, întocmai precum o serie de figuri ocrotitoare care îi urmăresc parcursul și evoluția, aspect care pe mine m-a impresionat profund, mai ales din perspectiva reflectării acestuia în operă.
Întâlnirea cu autoarea cărții „Vara în care mama a avut ochii verzi” mi-a oferit ocazia de a completa povestea lui Aleksy, un ansamblu de trăiri cutremurătoare și înălțătoare deopotrivă, care m-au incitat prin complexitatea lor aparte, cu perspectivele asupra vieții ale unei scriitoare deosebite, atât din ipostaza de artist, cât și din cea de persoană obișnuită, ce au dus la crearea unui roman atotcuprinzător, emoționant și bogat în semnificații, ce rezonează într-un mod diferit cu fiecare cititor în parte.
Ilinca Ciobanu, 9B
We all live in a yellow submarine
Cartea Vara în care mama a avut ochii verzi, scrisă de Tatiana Țîbuleac, este una dintre povestirile care m-au emoționat profund, având drept personaje principale o mamă și un fiu, care își petrec ultima vară împreună în Franța, în urma unei perioade îndelungate de conflicte familiale și de înstrăinare.
La început, relația lor este tensionată și plină de resentimente, deoarece Alesky este puternic afectat de pierderea irecuperabilă a surorii sale, Mika, și de incapacitatea mamei sale de a-i oferi afecțiune timp de opt ani. Astfel, el a învățat să o respingă și să îi dorească moartea, până când, într-o zi, băiatul o vede purtând o rochie albă, lungă, ceea ce lui i se părea un lucru neobișnuit, deoarece aceasta purta adesea bluze urâte și inscripționate. În momentul respectiv, în care ființa ce i-a dat viață este îmbrăcată în veșminte albe, cântând ca o nebună “We all live in a yellow submarine”, Alesky simte că nu o mai urăște atât de mult, că parcă rochia o salvase. Prin urmare, această secvență m-a dus cu gândul la faptul că mama lui Alesky putea fi asociată cu un înger, cu o figură divină, diafană. Albul este o culoare ce semnifică puritatea, ideea de curățare, de vindecare, așadar din faptul că femeia purta rochia albă putem deduce că a reușit să treacă peste durerea provocată cu mult timp în urmă și că este gata să trăiască din nou, să iubească.
Un alt pasaj care mi-a plăcut a fost cel în care băiatul primea sedative de la mama sa, sau așa-zisele “pentagoane”, care erau niște pastile albe, opace, cu cinci laturi egale și cu un gust dulce-lăptos, precum bomboanele ce i le aducea tata din Polonia. Consumând aceste sedative, Alesky menționează faptul că a trăit nu doar o vindecare de mână, provocată în urma unei crize emoționale, ci și prima senzație de fericire pură din viața lui. A studiat casa, care i se părea tot mai vie, a cules flori, a cântat, a prins o libelulă și a stat lângă ea o zi întreagă, a numărat boabele de porumb, a băut apă de ploaie și a ajutat un fluture să se nască, faptă ce mi-a amintit, după ce am finalizat de citit cartea, de momentul în care mama adolescentului a murit într-un hamac, legănându-se ca o crisalidă cu început de fluture.
Poezia din ochii mamei
Simbolul central al cărții este reprezentat de ochii verzi ai mamei, care sunt modalitatea prin care Alesky își amintește de mama lui atunci când moare. Pe parcursul povestirii, există capitole care descriu ochii femeii, precum “Ochii mamei plângeau înăuntru”, “Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte” sau “Ochii mamei erau poveștile mele nespuse”, iar în penultimul capitol, aceste pasaje sunt unificate, formând o poezie.
În primul vers, “Ochii mamei erau o greșeală” se conturează sentimentul dominant de ură, de dispreț al băiatului față de mama sa, iar ultimul vers, “Ochii mamei erau muguri în așteptare”, sugerează momentul așteptării morții, al trecerii pragului către Celălalt Tărâm. Astfel, pe parcurs, putem observa cum aceste versuri marchează evoluția relației dintre adolescent și ființa maternă, de la ură și de la dorința morții la acceptare, iertare, iubire și suferință. Cartea se termină cu negarea adevărului de către protagonist, de impresia că el și Moira nu s-au iubit, că dimineața respectivă nu a fost frumoasă, că Moira nu a vrut să vadă macii, că șoferul nu a adormit, că accidentul nu s-a produs, că dragostea nu s-a pierdut, că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, de fapt, și că vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată. Alesky crede că totul a fost doar un vis și că mama lui nu a murit, că ea trăiește și că cei doi sunt în sfârșit o familie fericită.
Mereu despre oamenii din preajma noastră
În urma întâlnirii cu scriitoarea în cadrul FILIT, un aspect care m-a impresionat este faptul că aceasta menționează ideea că ea lucrează în mai multe locuri, dar când vine vorba de scris, o face în același loc, într-o “bucătărie” imaginară unde cunoaște totul și toate o cunosc pe ea. De asemenea, ea afirmă că atunci când cineva pleacă, trebuie să aibă un acasă și că ea locuiește în Franța precum un copil, căutând tot ceea ce a lăsat la ea acasă, în Moldova.
Autoarea spune că s-a gândit de mai multe ori să scrie în engleză, fiind considerată o limbă utilă, folosită des, dar nu este o limbă cu care ar scrie mereu, ea nici măcar nu a putut să-și traducă volumele în limba engleză, pentru că i se pare ca le-ar rescrie sau că ar redacta o altă carte, că ar schimba firul poveștii. Tot în legătură cu scrisul și viața ca autor, Tatiana menționează că a renunțat la serviciul de jurnalistă și că s-a ocupat de fotografie, de proiecte video. De asemenea, ea credea inițial că este foarte ușor să scrii o carte, pe prima redactând-o în joacă, iar pe a doua în viteză și că scrisul a schimbat-o.
La întrebarea “Despre ce scrieți?”, Tatiana Țîbuleac a răspuns că scrie despre oameni, pornind mereu de la o poveste și că s-a ferit de teme. Dânsa adaugă că foarte multe dintre personajele concepute conțin amintiri din anii pe care i-a trăit. Uneori pornește de la un detaliu, își aduce aminte de o frază sau de ceva care a impresionat-o atunci. Când creează o poveste își amintește în mod involuntar de anumite persoane. Mi-a plăcut și faptul că doamna Tatiana Țîbuleac a fost foarte sinceră și modestă. Ea subliniază ideea că nu a căutat niciodată succesul și că atunci când cărțile ei au fost publicate și traduse, vizibilitatea probabil a crescut și că nu și-a imaginat vreodată că ar fi ajuns atât de departe. În plus, ea mai evidențiază faptul că a fi scriitoare nu este singura ei identitate, că la școala la care merg copiii ei nu se știe că ea este autoare și că acest lucru o încântă. Pentru ea cititorii sunt cei mai importanți, iar pe dânsa nu o interesează să aibă un succes atât de mare, deoarece mulți tind să creadă că este fericită numai pentru că a luat un premiu sau că este supărată pentru că nu a scris nimic, iar în general autorii renumiți sunt considerați drept fiind niște mașini de scris, niște roboți.
Atât cartea, cât și întâlnirea cu autoarea m-au impresionat și m-au ajutat să îmi creez o noua percepție asupra lumii. Cu ajutorul poveștii lui Alesky, ce are un trecut sfâșietor, devastator, mi s-a deschis un nou unghi, puțin mai ascuțit, prin care am reușit să observ și părțile mai întunecate ce le ascunde viața. Prin intermediul discuției cu scriitoarea, am descoperit o latură sensibilă, sinceră și modestă a sa, iar prin cartea sa, mi-a apărut în minte o întrebare : “De ce noi? De ce trebuie ca noi să trecem prin situațiile acestea?”
Octavian Coțofrea, 9B
Oare de ce oamenii nu pot aprecia un lucru până nu văd că îl pierd?
În ultima zi de FILIT am avut ocazia sa o întâlnim pe Tatiana Țîbuleac, autoare a romanului „Vara în care mama a avut ochii verzi”.
Romanul ne prezintă povestea lui Aleksy, un tânăr ce provine dintr-o familie disfuncțională. Sora lui a murit când acesta era foarte tânăr, iar mama lui a început sa nu-i mai ofere atenția de care avea nevoie, deoarece aceasta intră într-o stare de depresie acută. Tatăl protagonistului își părăsește familia pentru o dragoste superficială cu o femeie din Polonia. Din cauza acestor evenimente tragice, băiatul ajunge sa facă niște alegeri foarte proaste legate de viața lui. El începe să își urască mama și să o trateze cu dispreț, acest lucru distrugând și ultima urma de normalitate din viața lor. În vara în care se desfășoară povestea, mama îl convinge pe fiul sau sa meargă cu ea într-o vacanța la o casa dintr-o mică localitate. Pe parcursul sejurului, relația celor doi începe sa se îmbunătățească iar cei doi trăiesc momente frumoase împreună. În schimb, Aleksy afla de boala mamei sale dar asta nu-i împiedica sa își facă amintiri pe care nu au reușit să le aibă până atunci.
Autoarea ne-a spus faptul ca ea nu a avut o relație buna cu tatăl ei niciodată, iar acum că are și ea o fetiță, nu putea să înțeleagă de ce poate fi un bunic atât de pentru nepoata lui și un tată atât de rău pentru fiica lui. Aceasta carte este simbolul consolidării relației dintre ea si tatăl sau, cartea incluzând ambele perspective, atât cea de părinte, cât și cea de copil, ambele instanțe cu probleme ce au adus la o ruptură in relația lor. Romanul este atât al lui Aleksy, cât și al mamei, deoarece explorează atât călătoria protagonistului prin viață, cât și împăcarea cu mama sa în ultimele ei momente pe aceasta lume.
Ultima întâlnire Alecart de anul acesta mi-a adus în minte aceeași întrebare pe care am avut-o si prima data când am citit cartea: „Oare de ce oamenii nu pot aprecia un lucru până nu văd că îl pierd?”. Oare răspunsul în cazul acestei povesti este pentru că nu putem lăsa de la noi când ne simțim prea răniți sau pentru că pur și simplu ne afundăm prea tare în regrete, regrete care nu ne lasă să privim spre părțile plăcute și frumoase ale lucrurilor? Nu cred ca există un răspuns concret, ci mai degrabă acesta este o combinație dintre cele două, deoarece niciodată emoțiile noastre nu sunt atât de simple, încât sa le putem găsi o rezolvare sau un motiv pentru care au ajuns în acest stadiu.
Maya Huțanu, 9B
Puterea de a prețui fiecare clipă
Romanul Tatianei Țîbuleac explorează teme profunde precum iubirea familială, fragilitatea vieții și importanța momentelor petrecute alături de cei dragi. În mijlocul verii, povestea unui copil și a mamei sale cu ochi verzi ne amintește cât de valoroase sunt legăturile umane și cum, în fața suferinței, ne găsim puterea de a prețui fiecare clipă.
Cartea este o invitație la reflecție asupra relațiilor noastre, de a ne apropia de cei pe care îi iubim și de a trăi cu intensitate fiecare moment. Mesajul ei este clar: viața poate fi imprevizibilă, așa că trebuie să ne bucurăm de fiecare zi, să ne amintim de cei care ne-au crescut și să le arătăm aprecierea noastră. O experiență într-o lume în care totul se schimbă rapid. Împrumutând vocea unui băiat dezorientat și punându-se în pielea tuturor personajelor, scrie o poveste din perspectiva lui Aleksy, însă gândindu-se la tatăl ei și la iertare.
Pentru Aleksy, mama era cel mai mare dușman, cea mai urâtă ființă, era cea mai ridicolă mamă din univers. El ar fi făcut orice pentru a o schimba cu altă mamă. „Chiar și cu una bețivă, chiar și cu una care l-ar fi bătut zilnic”. În acest roman întâlnim o altă imagine a mamei, o imagine dureroasă, care deformeză frumusețea și strălucirea chipului mamei. Cu toate că băiatul își arată ura față de mama lui fără să se gândească și la sentimentele ei, un singur lucru îl face să-și pună întrebări: ochii mamei. Avea „niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei. Ochii mamei erau o greșeală”.
Odată cu moartea Mikăi, surorii lui Aleksy, familia se destramă cu totul. Aleksy se pierde pe sine încercând să găsească ultimele rămășițe ale iubirii pentru mama sa. Odată cu moartea fetei, piere orice fel de sentiment al mamei, nu numai pentru Mika, ci pentru ambii copii ai ei. „A fost ultima dată când aș fi putut să o mai iubesc pe mama, dacă m-ar fi lăsat”. Fiecare zi ce trece îi îndepărtează pe cei doi, iar Aleksy ajunge să o considere stăină pentru că nu o mai cunoaște. Mika era cea care ținea familia unită, iar după moartea ei, fiecare a început să meargă pe drumuri diferite, să aleagă singur, să nu țină cont de părerea celuilalt, cu toate că fizic, cei doi stăteau în aceeași casă.
„Mi se părea straniu că nu o mai voiam pe mama moartă”.
Ura este înlocuită pe rând de acceptare și, mai apoi, de dragoste. Odată cu vestea pe care o primește Aleksy, mama lui începe să petreacă mai mult timp cu fiul ei, pentru a remedia orice fel de ruptură deschisă în trecut. Ochii mamei devin întreaga sa lume. Unele fraze din carte nu se termină cu punct, cu scopul de a arăta că ochii mamei sunt eterni chiar și după moarte. Perspectiva tânărului este în continuă mișcare. Când se sfârșește una, începe alta nouă. Aleksy ajunge la întrebarea controversată „De ce nu începuse mama să moară mai devreme?”.
Asemenea mamei sale, băiatul petrece mai mult timp cu ea, îi acceptă greșelile și încearcă să o iubească așa cum si-a dorit în momentul în care ea iese din cameră după șapte luni de la moartea Mikăi.
Toate momentele resimțite de Aleksy cu gândul la mama îi construiesc încet legătura mult dorită. Prin ochii ei, putea să-și vadă propria viață, reflectată și simțită de mama sa. Astfel, Aleksy nu își amintește numai de ea, cât și de el însuși, ochii ei verzi putând exprima mult mai mult decât o simplă culoare. Luna august a fost cea în care chipul mamei urât, cu care am făcut cunoștință la începutul romanului, s-a stins asemenea unei lumânări, s-a stins acolo unde ea și-a dorit, alături de fiul ei. A fost luna în care cei doi s-au iertat reciproc. Aleksy a rămas doar să-și amintească de mama lui așa cum i-a promis pe malul mării, să-și amintească de ochii ei verzi în care se oglindea o întreagă lume.
„Ochii mamei erau o greșeală
Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase
Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Ochii mamei erau poveștele mele nespuse”
留言