De unde știm că Partidul a căzut?
În Sala Mare a Teatrului Național din Iași a fost jucată recent, în această toamnă, o piesă de teatru ce propune o dimensiune distopică a lumii în care trăim. Este vorba despre 1984, lumea Fratelui celui Mare, lume în care își trăiește existența identică cu a celorlalți (și cu a noastră!), Winston Smith. Spectacolul construiește pe direcțiile trasate de George Orwell în romanul său, 1984, iar regizorul Claudiu Goga propune o viziune originală și copleșitoare, o atmosferă greu de purtat în conștiință, centrată pe implicarea publicului, care devine personaj cu aceleași drepturi cenzurate precum cei de pe scenă și totuși... nu reacționează, nu se ridică în apărarea lui Winston, toți îl trădează, toți l-am trădat, ne-am trădat, de fapt, căci în mod ironic, tragedia este că și noi, noi toți, noi suntem cei morți.
Ce impresionează cu adevărat, pe lângă jocul actoricesc care are un impact răvășitor, este firul extrem de fin dintre realitate și ficțiune. O analiză mai amănunțită a momentului în care Winston strigă după ajutor, adresându-se publicului, surprinde subtilitatea mesajului. Până unde se întinde realitatea și cât credem în ficțiune? Dacă ficțiunea este reală? Dacă umanitatea nu a învins, până la urmă, și noi nu suntem decât produsul unei manipulări politice de mare amploare, conduse din întuneric de Fratele cel Mare?
S-au succedat pe ecran două numere, doi ani. 1984 și 2023, un trecut și un viitor, cărora le-au fost alăturate secvențe ce reprezintă efectele regimurilor opresive. Pentru că în jocul politic al celor mari, pionii sunt primii care suferă consecințele. Ca într-un joc de șah. Au apărut și portretele conducătorilor acestor regimuri sau ale unor teorii politice extremiste contemporane. Deci, poate că mesajul constă în faptul că istoria se repetă, că timpul nu se oprește niciodată, mecanismul lumii este stricat și merge în gol și că poate aduce în fruntea unui popor, chiar și în zilele noastre, minți ce folosesc politica drept un joc întors, astfel încât să-și urzească loc pe scena puterilor lumii.
Mai mult decât atât, este înfiorătoare surprinderea detaliilor ce duc către anularea persoanei. Tortura este, ca urmare, poate singurul instrument care face ca iubirea să piară. Iubirea, forța cea mai puternică din univers (dar ce ideal fragil pare acum!), care setează echilibrul, nu mai are nicio forță. De ce? Pentru că tortura se referă la atac, la durere, toate aruncate asupra propriei persoane. Și dacă tortura fizică mai poate fi ocolită, cea care vizează intelectul, conștiința sfâșiată până la anulare, deja este ireversibilă. Pentru că ce a reușit Fratele cel Mare să facă a fost să ajungă acolo unde nu a reușit nimeni vreodată – în mintea oamenilor. Pentru că cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul. Cu alte cuvinte, este suficient să controlezi prezentul, adică exact ce face Fratele cel Mare. Dar care prezent? Cel de acum sau de atunci? Unul ipotetic sau real?
Teodora Udișteanu, clasa a XII-a E
Se zice că timpul vindecă… Oare?
Piesa de teatru 1984 în regia lui Claudiu Goga este o adaptare după romanul scris de George Orwell.
“Romanul lui George Orwell a fost scris în 1948 și publicat un an mai târziu; de la publicare și până în prezent, a fost considerat una dintre cele mai influente scrieri, fiind, până de curând, pe lista celor mai bune o sută de romane în limba engleză.
Plasată într-un viitor distopic, dar atât de actual, acțiunea din 1984 are loc în era postatomică, într-un stat totalitar controlat de „Big Brother” (Fratele cel Mare), unde intelectualul Winston Smith , funcționar într-un departament al Ministerului Adevărului, se îndrăgostește, se răzvrătește și, în final, capitulează sub tortură.”
(site-ul Teatrului Național Iași)
Așa cum reiese și din descrierea de pe site-ul teatrului, atât romanul lui Orwell, capodoperă literară, cât și piesa de teatru împărtășesc același mesaj despre manipulare, propagandă sau temporalitate, libertate, război, iubire, conștiință. În reprezentația teatrală, accentul cade, chiar din deschidere, pe tema istoriei, respectiv a mișcării circulare a timpului. Regizorul decide să aducă subiectul piesei în prezent prin “dublarea” personajelor secundare (de exemplu, Parsons), fiind astfel interpretate de aceiași actori. Adăugând această nouă perspectivă, atât la începutul piesei, cât și la finalul acesteia, se ridică întrebarea: există într-adevăr libertate? Nu trăim, oare, într-o buclă temporală, în care evenimentele se repetă, schimbându-și doar aparența?
Actorul Cosmin Maxim, care interpretează rolului protagonistului, Winston Smith, conduce întregul spectacol, alături de Constantin Pușcașu, care joacă rolul lui O’Brien. Cosmin Maxim reușește să aducă în prim-plan lupta sfâșietoare a lui Winston și, în același timp, Julia (interpretată de Ada Lupu) “distrage cu succes” atenția publicului de la scopul inițial al lui Smith, acela fiind distrugerea Partidului.
Aproape de final, regizorul Claudiu Goga propune un moment de-a dreptul fascinant: luminile din sală se aprind, iar Winston se apropie de marginea scenei, ieșind pe jumătate din rol tocmai în momentul cel mai încordat al torturii infernale la care este supus și se adresează spectatorilor, implicându-i în mod direct în piesă; sunt puse în evidență, ca o prelungire dureroasă a piesei în viețile noastre, indolența, frica, ezitarea, egoismul, trădarea aproapelui, iar jocul actoricesc al lui Cosmin Maxim trezește în sufletul spectatorului un neliniștitor sentiment de rușine sau de profundă compasiune față de protagonist. Acest moment este plasat intenționat înaintea ultimei etape a actului de tortură la care este supus Smith, obsesia șobolanilor, care au devorat, de fapt, deja tot ce este puritate în ființa umană. Scurte dar insuportabile reprezentări video, ilustrând acte de schingiuire, sunt inserate în timpul acestei scene și contribuie semnificativ la crearea sentimentului de groază printre spectatori.
Montarea piesei este actuală, în adevăratul sens al cuvântului, întrucât jocul actoricesc se îmbină perfect cu reprezentările vizual-auditive (proiecțiile din decor fiind sugestia tele-ecranului) pe întregul parcurs al spectacolului. Astfel, intervențiile de pe ecrane, alături de vocea robotică devin însele un personaj, o sugestie a unei entități care controlează (regizează) întreaga lume cu “Cele două minute de Ură” sau execuțiile în direct. Mai mult decât atât, în fundalul decorului digital, se derulează cifrele 1 și 0, care sunt transpuse în limbajul de programare C++ drept noțiuni de “fals” (0) și “adevărat” (1) și reliefează tema centrală a piesei: lupta dintre minciună și adevăr.
De remarcat mai este și lipsa pereților din componența decorului, fapt ce subliniază caracterul omniscient și omniprezent al Poliției Gândirii. Winston nu se simte nicăieri în siguranță, chiar și în camera “secretă” din anticariat, această tulburare aproape de paranoia dominându-l pe durata întregii piese. De fapt, singurul perete se află în spatele scenei; are o fereastră de unde apare O’Brien (care se dovedește a fi anchetator în cadrul Poliției Gândirii), ceea ce ilustrează bariera dintre politic și social, dar tot el este, se pare, cel puțin coordonatorul, dacă nu chiar și autorul, textelor din cărțile albastre pe care le citesc generații după generații, oglindindu-se în povestea lui Winston și întrebându-se dacă povestea a existat cu adevărat, dacă Winston a fost un om adevărat, însă răspunsul la întrebarea care i se adresează aproape obsedant lui Winston Unde crezi că te afli? este unul terifiant – peste TOT, căci toți suntem Winston, în mod conștient sau nu.
În final, piesa de teatru 1984 este mai mult decât o reprezentație teatrală, devenind un întreg ansamblu de arte (video, muzică, etc.) ce demonstrează viziunea actuală din cadrul romanului cu același titlu, scris de George Orwell.
După căderea cortinei, răsună subtil în spatele tuturor gândurilor spectatorului, dincolo de strigătele torturii, cântecul femeii de la periferia lumii gri (interpretate de Petronela Grigorescu), al mamei din toate timpurile, care spală fără întrerupere cearșafuri albe, ca niște fâșii de timp de pe care durerea însă nu dispare niciodată. Privind-o și mai ales ascultând-o pe această femeie-mamă care cântă, Winston îi cade în genunchi, copleșit de melodia limpede și poate mai mult de vina lui înrădăcinată ca o rană vie, adâncă, alinată în mod absurd totuși și doar aparent de un cântec dătător de speranță:
Se zice că
Timpul vindecă
Și peste toate
Uitarea cade.
Dar inima
Încă suspină
De zâmbete
Și lacrimi plină...
Alexandru Palaghia, clasa a XII-a E
Surse imagini:
Comments