Sofia Anastasiei - Theodoros în dialog cu propria conștiință
Andreea Botez - Între blândețea maternă și cruzimea tiranului
Tudor Mihăescu - Un dar pentru cititori împătimiți, precum Împăratul Albastru
Ingrid Rusu - Firele destinului se adună în ochiul lui Dumnezeu
Mira Zaharia - Un Ghilgameș modern sau Mitul care modelează istoria
Sofia Anastasiei - Theodoros în dialog cu propria conștiință
Mircea Cărtărescu scrie despre Theodoros ca despre un erou fantastic – însă acesta a fost, în fapt, o personalitate cât se poate de reală. Thewodros II a fost întemeietorul statului etiopian modern. Numele îi este aici grecizat pentru accesibilitate. Romanul conturează încă de la început două teme, antitetice și excluzându-se una pe cealaltă: credința și cruzimea.
Reminiscent al Noului Roman francez de la începutul secolului XX, incipitul este inedit în opera scriitorului în sensul în care formula narativă adoptată, care deschide cartea, este o formulă de adresare la persoana a doua. Astfel, încă din primele pagini, subiectul cărții îl va constitui viața văzută retrospectiv a acestui rege etiopian de mare importanță istorică. Adresarea la persoana a doua are dublu scop, separând instanțele autor – narator – personaj și creând o distanță între ipostazele personajului, cel de acum, din momentul-limită al existenței, și cel care a evoluat din copilărie până la momentul povestirii. De asemenea, vocea ce se adresează personajului poate fi foarte bine și vocea propriei sale conștiințe.
Theodoros nu este un roman realist, ce are ca scop o reconstituire istorică, ci o prezentare trecută prin filtrul subiectivității personajului principal. Descrierea amănunțită este însoțită de comparație ca modalitatea principală de a reda imagini, sentimente, senzații. Conflictul între pioșenia religioasă cuvenită unui conducător creștin și setea de sânge și violență din sufletul personajului este cu atât mai accentuat, cu cât apar mai multe referințe biblice. În special, cea la Chivotul Legii este una importantă (precum Chivotul, altădată, pentru triburile lui Israel), întrucât despre acesta și unde se află acesta se speculează des. O ipoteză este că acesta s-ar afla chiar în Etiopia.
Încă din copilărie Theodoros este marcat, iar destinul său pecetluit, prefigurat prin citirea Esopiei. Nu poate fi vorba, așadar, de o inocență și puritate copilărească, pentru că acestea se pierd devreme. Crucea însângerată ce deschide romanul anunță destinul excepțional, poate nefavorabil, sfidarea de Dumnezeu, catalizat în parte de originea neamului etiopian, prin păcatul regelui Solomon și al reginei din Saba, de pe urma căruia se naște întemeietorul Etiopiei. Theodoros nu se trage din Solomon, dar ascensiunea la tronul țării sale îl face să preia povara neamului cârmuit. Destinul personajului excepțional al romanului lui Cărtărescu oscilează, ca și destinul tuturor marilor oameni, între două extreme, sublim și crud. Acesta balansează esențele celor două, trăind însă cu mare intensitate cruzimea, violența, disperarea.
Karina Balaban - Scrisorile și culoarea idealului
Viziunea autorului a fost construită în jurul ideii de răspândire a frumuseții, chiar el afirmând că „În mijlocul pandemiei, al războaielor, al depresiilor și decepțiilor zilei de azi, am avut nevoie să trăiesc o vreme în tăcerea de capelă zugrăvită cu sineală și chinovar a unei lumi care se-ntoarce mereu, ca floarea-soarelui, către singurul lucru pe care-l prețuiesc cu adevărat, frumusețea.”
Cartea lui Mircea Cărtărescu se deschide cu un pasaj din Apocalipsa din Noul Testament. Întrebarea îngerului este: „Cine e vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” ce reprezintă o încercare, o provocare propusă de aceasta, întrucât nimeni nu este în stare să deschidă „cartea”. Se speculează că acest „înger puternic” este arhanghelul Gabriel, care este „îngerul anunțării”, iar numele lui semnifică „Dumnezeu este măreț”. Așadar, luând aceste aspecte în considerare, creația despre care vorbește acest înger este incapabilă de a-și decide propria soartă. O forță mai puternică trebuie să o deschidă și să își pună amprenta asupra destinului Universului, așadar, numai mielul, sub forma lui Iisus, este capabil de așa ceva.
Partea întâi a cărții Theodoros este intitulată Tudor. Semnificația numelui este aceea de „darul lui Dumnezeu”. Deci deja din elementele paratextuale se observă latura divină a personajului principal, Theodoros, fiind luat în calcul și fragmentul din Apocalipsa.
Din punctul meu de vedere, faptul că Tewodros a ales să scrie aceste scrisori înainte de moartea sa semnifică dorința de a lăsa o moștenire și, totodată, de a se adresa mamei și inamicului său pentru ultima dată. Totuși, scrisoarea concepută mamei nu a fost niciodată pusă pe hârtie, astfel arătându-se modul în care eroul se opunea acestei mântuiri și cum își făcea o lege din orgoliu și sete de putere.
În primul rând, tentativa de scrisoare pentru mamă este făcută din punctul de vedere al unei spovedanii. Originile lui Tewodros al II-lea erau din Era Prinților. El dorea să restabilească o Etiopie unitară și să aducă reforme noi în cadrul administrației și al Bisericii. Totodată, dorea să readucă gloria dinastiei lui Solomon și se considera „alesul lui Dumnezeu”. Astfel, pentru cineva ca el să se închine și să își mărturisească păcatele cuiva este un act cu o semnificație majoră, dezvăluind, dincolo de excepționala ascensiune, prăbușirea sa abisală. Ca urmare, se observă importanța Sofianei în viața lui Theodoros. Numele mamei lui înseamnă „înțelepciune”, de unde reiese și iubirea ei față de credință și de faptul că se călugărise întru Hristos. Totuși, răul acesta pe care l-a adus în lume era necesar pentru a ajunge la ipostaza râvnită, de Împărat Albastru. Culoarea acestui ideal își pune amprenta asupra existenței sale, întrucât este născut sub semnul Vărsătorului, iar culoarea acestei zodii este albastrul.
Între cele două scrisori se află o relație de opoziție. Dacă la mamă, protagonistul își mărturisește toate păcatele, în cazul lui Napier, îi aduce în lumină ura și distrugerea răspândite prin acțiunile sale, deci pe scurt, tot ce a păcătuit față de poporul din Etiopia. În același timp, în scrisoarea mamei, Tewodros se adresează umil, spunându-i „Maica mea iubită”, iar în cealaltă scrisoare în schimb, se exprimă într-o manieră respectuoasă, sobră, chiar urându-i tot binele rivalului său: „că din voia lui Dumnezeu sunt sănătos, ceea ce doresc și Domniei tale”.
În scrisoarea adresată lui Napier, observ câteva similitudini cu discursul lui Dr. Martin Luther King Jr., intitulat I have a dream. Singura diferență dintre cele două este că Tewodros s-a resemnat cauzei sale de a-și emancipa poporul de sub invazia britanică. El vorbește la trecut, spre deosebire de Martin Luther King, care repetă „I have a dream ...”. Aici, împăratul spune „Am voit”, aspect ce face trimitere la primul său cuvânt, „vleau” (vreau), ceea ce arată că, deși ipostazele sale s-au schimbat de-a lungul timpului, are aceleași origini.
Francisca Băetu - A deveni însuși universul
„Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” cu această întrebare din Apocalipsă se deschide cartea lui Mircea Cărtărescu, care ne face pe fiecare dintre noi să înțelegem încă de la început că nu este vorba despre orice carte, că și noi cititorii la fel ca și Theodoros ne vom confrunta cu aceleași ispite și noi va trebui să alegem între credință și voință, dar cel mai important dacă o să continuăm și noi să ne închinăm și să ne facem cruce cu aceeași mână pătată de sângele păcatelor noastre sau ale omenirii pentru care Dumnezeu s-a jertfit și pentru care nu suntem dispuși să facem niciun sacrificiu. Această carte reprezintă o obligație morală, spirituală, o călătorie a fiecărui cititor de a se cunoaște, de a-și pune întrebări despre el însuși și despre credință, dar totodată și un dialog cu Dumnezeu care ne vorbește prin vocea naratorului punându-ne întrebări care ne vor zdruncina precum: „Dacă-ți faci cruce cu trei degete mânjite de sânge, va fi crucea ta primită?” și brusc în calitate de cititor vei simți că faci și tu parte din poveste, că duci aceeași povară a păcatului ca Theodoros și poate că și tu ai greșit, te-ai lăsat prins în capcana dorinței, voinței și ai râvnit la mai mult, la atât de mult încât Dumnezeu a rămas de neatins.
Theodoros și-a dorit mai mult, a râvnit la ceea ce alții nici nu puteau să se gândească, dar mai ales să-și exprime această dorință, fiind considerată un păcat de moarte, omul fiind prea mic, insignifiant pentru a avea astfel de idealuri. Protagonistul își dorea să devină Albastru-Împărat, își dorea să devină totul, să fie Dumnezeu pe pământ și să cunoască adevărul suprem ca în momentul când acesta a deschis chivotul din biserică arătându-i-se lumea, universul în care acesta trăia în varianta miniaturală, dar chiar și Dumnezeu reprezentând aceea “lumină care aprindea întreaga lume”. „Cine voia să fie mai presus de un om ajungea de fapt mai prejos de un om, mai prejos chiar decât ultimul om”, acest lucru putând să fie aplicat și în cazul lui Theodoros, care, din dorința sa de a deveni Împăratul Albastru, se îndepărtează de omenesc, de iubirea pentru Dumnezeu cu care fusese crescut de mama sa Sofiana, și ea de esență divină, născându-se din lacrima Maicii Domnului. În momentul când acesta a renunțat să-și mai ghideze viața și să ia decizii neștiind ce înseamnă frica de Dumnezeu, a pierdut de fapt totul, s-a lăsat ghidat de voință asociată diavolului care l-a îndemnat la multe rele, inclusiv de a vărsa sânge pentru putere, motiv pentru care în final acesta pierde totul. Pe pământ își pierde toate bogățiile, tot respectul ca persoană fiind considerat un impostor care și-a asumat un loc care, de fapt, nu i se cuvenea, care s-a încununat singur și care a murit tot la fel de singur, pierzându-și și locul din cer. Astfel, nici măcar în legătură cu moartea sa nu i-a oferit lui Dumnezeu posibilitatea de a decide când trebuie să moară, Theodoros luând decizia de a se sinucide din orgoliul de a nu fi prins de armata britanică, încheindu-și viața cu aceeași voință după care s-a ghidat pe tot parcursul destinului său, acel “vleau”, primul său cuvânt, copil fiind.
De asemenea, un moment important este acela când vânzătorul de zdrențe Moshe, care s-a dovedit a fi un profet, îi spune lui Theodoros care este secretul cărții Tora si anume frica de Dumnezeu, care este considerată cea mai mare virtute, deoarece nu se referă la o frică propriu-zisă de o anumită pedeapsă pe care omul o poate primi în lumea aceasta sau în aceea de dincolo, ci, de fapt la iubirea pe care ființa trebuie să i-o poarte lui Dumnezeu. Dacă îl iubești pe Dumnezeu, atunci îți vei ghida viața în așa fel încât să nu distrugi niciodată această legătură, să poți să îl simți mereu pe Dumnezeu aproape, să te poți ruga fără să simți vreo povară sufletească. Totodată, profetul îi spune lui Theodoros că “Tu ești opusul”, pentru că Dumnezeu le-a făcut pe toate pe acest pământ opuse unul altuia, protagonistul putând reprezenta varianta dumnezeiască pe pământ, dar care nu poate exista fără opusul său fără Dumnezeu din ceruri, fiind o relație de echilibru, indestructibilă, precum cea dintre lumină și întuneric.
Deși i se spune că el este singurul care poate forma și citi numele lui Dumnezeu SAVAOTH, eroul trebuie să plece într-un fel de călătorie inițiatică pentru a găsi literele cu care va forma numele divin, pe parcursul căreia se va descoperi atât pe sine, cât și pe Dumnezeu. Theodoros va pierde adevărata esență a călătoriei sale, se va îndepărta de Tatăl Ceresc și va distruge astfel echilibrul suprem, deoarece cei doi reprezentau un întreg, la care protagonistul renunță pentru a deveni el însuși un univers, acel întreg pe care îl poate guverna după propriile legi și gânduri, fără a mai acționa din iubire sau teamă de Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat și în cazul lui Dionis din “Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu, unde și acesta a primit un mesaj profetic din partea lui Ruben, care îi spune călugărului Dan, o altă ipostază a protagonistului, că el este singurul care poate citi tot la a șaptea pagină din cartea lui Zoroastru, adică unicul care poate descifra tainele acestei lumi precum Theodoros, care poate citi numele lui Dumnezeu format tot din șapte litere. Amândoi își pierd dreptul de a trăi în paradis, Dionis pierzându-și lumea creată și Theodoros, șansa de a fi un împărat iubit și respectat pe pământ, de a avea un destin privilegiat prin iubirea pentru Dumnezeu, în momentul când amândoi și-au dorit mai mult, să ocupe un loc care nu le aparținea nici lor și niciunui om vreodată.
Theodoros a reprezentat un dar de la Dumnezeu și ora nașterii sale fiind simbolică, deoarece ora zece reprezintă perfecțiunea divină, care apare și în cartea Genezei, personajul trebuind să reprezinte un nou început, un fel de ipostază adamică, precum în pictura lui Michelangelo: ”The Creation of Adam”, din Capela Sixtină, unde Dumnezeu îi dă viață lui Adam. În schimb, deși Dumnezeu și Adam își întind mâinile unul spre celălalt, cele două nu se ating, surprinzând ideea că întotdeauna va exista acel spațiu, distanță dintre om și Dumnezeu, El fiind stăpân al cerului și pământului, mereu situat deasupra, El neputând să fie vreodată atins sau înlocuit, mereu acele mâini, deși apropiate, nu se vor contopi niciodată, precum și în cazul lui Theodoros, care nu va putea să-I ia locul lui Dumnezeu, ci doar să reprezinte cealaltă jumătate a unui întreg pe care l-ar fi format împreună.
În concluzie, frumusețea cărții Theodoros de Mircea Cărtărescu constă în complexitatea acesteia, deoarece apar întrebări despre ce este credința de fapt, ce reprezintă frica de Dumnezeu, fiecare cititor dând un răspuns diferit și realizând că, deși la prima vedere Theodoros pare ușor de condamnat din cauza deciziilor sale, putem fiecare dintre noi să ne dăm seama că poate și noi reprezentăm un Theodoros al vieții noastre, poate și noi am acționat uneori din voință, uitând ce înseamnă de fapt Dumnezeu și iubirea pentru Acesta.
Andreea Botez - Între blândețea maternă și cruzimea tiranului
Publicat recent la editura Humanitas, romanul ,,Theodoros” scris de Mircea Cărtărescu, este unul ce pune în lumină o dilemă din punctul de vedere al moralității, care îi provoacă pe cititori la o dezbatere profundă pe tema credinței și a mântuirii. Într-o discuție din cadrul lansării noii cărți, Mircea Cărtărescu spune: ,,Vă invidiez pentru că o citiți. Eu nu pot să o citesc, eu am scris-o. Gândiți-vă că cineva care se gâdilă singur, nu poate să râdă. Nu poți să fii decât gâdilat de cineva și să ai surpriza la fiecare “gâdilătură” încât să izbucnesc în râs. Dacă o faci singur, nu mai e același lucru, nu mai e surpriza”. Elementul surprizei este, de altfel, unul central al romanului lui Cărtărescu, și chiar al întregii sale opere, prin asocierea unor concepte, puse într-un mod inovator, într-un contrast ce evidențiază valorile și defectele umane.
Imaginea cu care se deschide povestea este una care are un impact vizual puternic asupra cititorilor care sunt avertizați încă din pragul textului citat din ,,Apocalipsa” biblică: romanul începe cu descrierea unui act de credință, dar care este asociat cu demonicul prin prezența culorii roșii a sângelui răzbunător, sânge care este dovada tiraniei și cruzimii. Incipitul propune dilema pe care se va dezvolta întregul roman: ,,Dacă-ţi faci cruce cu trei degete năclăite de sânge, mânjind cu sânge în frunte, deasupra sprâncenelor (de unde o dâră ți se scurge de-a lungul nasului negricios și coroiat pe mustața legată în partea stângă cu fir de aur, ca să picure pe dalele de malachită ale fortăreței regale), punând apoi o pată pe poalele cămășii tale de atlaz atât de alb că pare auriu, şi alte două pe umerii ei cu epoleți de opale, mai întâi pe dreptul, apoi pe stângul, în numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, Amin, va fi crucea ta primită?” Răspunsul este unul complex, care trebuie să aibă în vedere întregul univers al protagonistului, personaj prezentat sub trei măști: cea a fiului unui simplu tată care era sluga la casa unor boieri valahi, cea a unui slujitor al lui Dumnezeu și cea de răzvrătit împotriva divinității, având chiar dorința de a-L înlocui.
Primul capitol se focusează pe instanța împăratului Tewodros al II-lea al Etiopiei, care este pe pragul dintre viață și moarte. În timp ce trupele britanice îi invadează regatul, acesta decide să îi scrie o scrisoare generalului Napier, dușmanul său de moarte, în loc să îi scrie mamei sale: ,,Îi scriseseși dușmanului cum ți-ai fi scris ție însuți, fiindcă nu mai aveai pe nimeni căruia să-i scrii, fiindcă maică ta, Sofiana, se călugărise întru Hristos şi poate trecuse la cele veșnice, și oricum nu i-ai mai fi scris, căci ce să-i mai scrii?”. În paralel cu mențiunea de mai târziu din carte, despre cum inima lui Theodoros are doar trei camere, ce corespund celor trei motivații ale sale, și anume puterea, mântuirea și dragostea, putem observa încă de pe acum faptul că elementul cel mai pregnant este chiar această putere. Orgoliul său este unul de neatins în primă instanță, ceea ce va duce mai târziu la o degradare din punct de vedere sufletesc. Theodoros are intenția, gândul de a-i scrie mamei sale, însă acesta nu va fi materializat în cuvânt pentru a nu-i pecetlui destinul celui care s-a pus în locul lui Dumnezeu, cel care a decis cine să trăiască și cine să moară, al celui care supune la tortură groaznică pe semenii săi, acestuia fiindu-i predestinată o pedeapsă aspră. Însă, el îi scrie și materializează gândurile prin cuvânt generalului, unde se prezintă ca o forță de neînvins, prin toate titlurile nobile: ,,Eu, Tewodros II, Rege al Regilor şi Împărat al Împăraților, Leu cuceritor al tribului lui Iuda, Soțul Etiopiei şi logodnicul Ierusalimului, către Robert Napier, comandant al armatelor Majestății Sale Regina Engliterei.”
Gândul spre mama sa este unul reprimat, întrucât aceasta rămâne ultima care îl mai leagă pe Theodoros de divinitate. De mic copil, mama lui îi insuflă credință creștin-ortodoxă, însă a existat o ruptură încă de dinainte de nașterea sa, în momentul în care Sofiana a rămas însărcinată în afara unei căsătorii. El este astfel plămădit în afara legii, conceput sub acest semn al ruperii de credință. În ciuda creșterii într-un mediu al practicării ortodoxismului, Theodoros nu va reuși niciodată să facă parte din această lege a lui Dumnezeu, ceea ce provoacă o stare de indignare și răzvrătire ce se va transforma în dorință de a deveni el un Atotputernic. Voința care vine de la Diavol: ,,Credința vine de la Dumnezeu și voința de la Diavol”, este una care calcă peste credință, dorința de a-I lua locul venind încă din copilărie. Împăratul Albastru este imaginea lui Iisus Pantocrator, iar Theodoros vrea să devină și el un asemenea împărat care nu a apărut în basme. Pentru ca această dorință să devină realitate, el se îndepărtează de tot ce a însemnat creștinismul, implicit de cea care i-a dat viață. Se îndepărtează de bunătatea din copilărie, afundându-se într-o mare de suferințe, crime, sfidări și trădări: „Maica mea iubită ca lumina ochilor din cap, află că fiul tău s-a ticăloșit şi şi-a vândut sufletul pe arginți ca altădată Iuda Iscarioteanul, că a mânjit cu sânge icoana Maicii Preacurate cu pruncul în poală, că a ars lăcașuri de-nchinăciune cu tot cu sfinții din ele, că a retezat mâinile şi picioarele unor creștini aflați încă în viață, i-a tras în țeapă şi le-a smuls boașele doar pe prepusuri și-nchipuiri şi vise, că a siluit prințese şi regine, că a pus un jug de nesuferit pe poporul său, şi l-a bătut cu bice şi scorpioane, că n-a mai îndrăznit de ani de zile să cadă-n genunchi înaintea patului, alături de regina lui cea trufașă, dar plină de zel pentru cele sfinte, ca să spună Tatăl Nostru împreună cu ea, că n-a fost minciună şi înșelătorie şi sperjur şi lațuri întinse seamănului pe care să nu le fi făcut în numele şi-n disprețul ortodoxiei, despre care atâtea mi-ai povestit cândva, când stăteam lipit de trupul tău ce mi-era mai scump ca viața, pe când credeam că am să fiu un om bun, pentru că tu erai bună și părintele meu era bun?’’
Astfel, prima scrisoare către mama sa, care se afla doar în gândul nemanifestat în cuvânt din primul capitol, pune în lumină principala temă a întregului roman, reușind să inducă o stare de tensiune, prin sentimentele contradictorii pe care le provoacă: mila pentru un suflet rătăcit, care vrea să își găsească adevărul și calea cea dreaptă, dar și sentimentul de ură pentru un erou demonic care sfidează întreaga armonie a divinității.
Riana Chircă - Firele împletite ale destinelor de aur
Theodoros de Mircea Cărtărescu este un roman captivant și complex, ce are la bază fapte reale, istorice, împletite cu ficțiunea pentru a contura o frumoasă călătorie a vieții personajului principal, Teodor-Theodoros-Tewodros, ce poartă cititorul prin patru universuri intersectate, Valahia, arhipelagul grec, Etiopia și Iudeea în vremea împăratului Solomon. Romanul lui Cărtărescu explorează teme universale precum identitatea, memoria, căutarea sensului, trecutul și visele, prin intermediul protagonistului, Theodoros, care își parcurge memoria și istoria personală în încercarea de a-și înțelege propria identitate. Însoțind stilul prozaic specific scrierilor lui Cărtărescu, care introduce lectorul într-un univers literar inedit prin pseudo-limbajul fidel diferitelor registre lingvistice ale epocilor abordate, narațiunea la persoana a II-a constituie o trăsătură ce conferă lecturii un caracter adresat și reprezintă una dintre multele enigme ale romanului: cine este cel care se adresează cititorului și care sunt motivația și intențiile sale?
Interesantă este maniera în care se deschide romanul, anume prin imaginea lui Tewodros al II-lea, împărat al Etiopiei, astfel încât cititorul face mai întâi cunoștință cu ultima identitate a protagonistului, cu sinele său aflat la finalul călătoriei inițiatice. Însă, Cărtărescu nu ezită să sublinieze identitatea Teodor-Theodoros-Tewodros și faptul că esența personajului rămâne aceeași de-a lungul vieții sale, prin imaginea suicidului împăratului și sentința rostită de narator: „Căci n-ai intrat în lutul asudat al Ethiopiei nici ca Tewodros, încoronat cu santal și fildeș, nici ca Theodoros, spaima Arhipelagului și despotul jefuitor al Levantului, ci, fiindcă așa te aflase Domnul la botez, ca Tudor”. Astfel, este exprimată ideea conform căreia, indiferent de statutul pe care un om l-a obținut în timpul vieții, moartea egalizează toate ființele și le supune divinității, care este judecătorul suprem al adevăratei lor identități și esențe. De asemenea, scena morții personajului o precedă în roman pe cea a nașterii sale, sugerând faptul că viața și moartea nu sunt liniare, ci circulare, poate chiar interschimbabile, și cu siguranță codependente, căci viața este imperativă pentru moarte și moartea pentru viață; așa cum moartea lui Tewodros s-a realizat prin nașterea lui Tudor, nașterea lui Tudor este consecința noii vieți dobândite în Valahia de mama sa, Sofiana, și implicit a morții Aspasiei. Totodată, gestul împăratului poate fi privit drept încercarea sa de a accede la o condiție superioară, căci „Unul poate să ia vieți și să le dea înapoi când vrea și cui vrea El”, astfel că suicidul lui Tewodros provine din dorința sa de a deveni ceva mai presus chiar și decât împărat, de a deveni însuși Dumnezeu.
Prin complexitatea și varietatea temelor abordate, precum și prin călătoria fantastică a protagonistului și a parcursului inițiatic al acestuia, romanul lui Mircea Cărtărescu poate fi pus în oglindă cu poemul epic „Divina Comedie” al lui Dante Alighieri. Pe de-o parte, Theodoros se aseamănă lui Dante în ideea drumului parcurs, cel de descoperire a sinelui sub semnul absolut al divinității, iar, pe de altă parte, cele trei lumi traversate de Dante pot corespunde chiar identităților protagonistului. Dar, dacă corespondența Theodoros-Purgatoriu este mult mai sigură de presupus, dificil de stabilit este care dintre Teodor și Tewodros este Infernul și, respectiv, Paradisul. Atinge, oare, Theodoros idealul vieții în momentul în care devine stăpânitor al Etiopiei sau este, de fapt, totul o iluzie și adevăratul ideal se afla de la bun început în viața simplă din Valahia?
Paula Ciobanu - Maica, pruncul și îngerul
,,Și s-a arătat din cer un semn mare, o femeie înveșmântată cu soarele și luna era sub picioarele ei și pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Și era însărcinată și striga, chinuindu-se și muncindu-se ca să se nască”- Apocalipsa, capitolul 12
Theodoros este născut din poveștile paradisului, învăluite în sanctitate, în lumina îngerilor care parcă îi marchează destinul, încă înaintea nașterii sale. Sofiana îi povestește aventurile din Odiseea. Fiind încă un copil, era de așteptat ca acesta să nu înțeleagă tainele acestei aventuri, însă nu este un copil obișnuit, ci se naște sub semnul extraordinarului, o fire excepțională, ca a supraomului lui Nietzsche.
Mama lui, Sofiana, născută ea însăși sub semnul divin, este binecuvântată de un înger, este înfășurată în mantia celestă a acestuia, contopită cu aureola sa sfântă. În acel moment se împlinește o profeție, cuvântul ei, logosul, care ia forma de povestire destinată copiilor, creează un destin. Este folosit termenul minciună, însă semnifică tocmai contrariul său, un adevăr pur, de natură divină.
Conceptul de adevăr este enunțat într-o secvență ulterioară, respectiv: ,,Am venit în lume ca să aduc adevărul, spuse Hristos către Pilat. Ce este adevărul? adevărul nu este în lume, el vine de sus sau de jos, din cerul sau din iadul sufletului omenesc. ”
Prin puritatea Sofianei, care o apropie de figură sfântă, cuvântul ei, venit din sufletul său devine o realitate, un adevăr care îi va marca destinul lui Theodoros. Cele două degete aurite, care au simțit lumina tipsiei îngerului, pot fi folosite mai departe într-un ritual de însemnare a micului Theodoros, ritual întâlnit în toate religiile antice, precum și în creștinism, în timpul botezului și al împărtășaniei. Aurul este lumina transmisă mai departe, ca printr-o pecete, și odată cu ea, dorința imortalității: ,,ai putea opri soarele și luna ca Iosua, ai putea pluti pe heruvimi”.
Este lumină în întuneric, și întuneric în lumină, Theodoros, deși este marcat de heruvimi, acesta nu se conturează drept o figură a purității, care să aibă în lăuntrul său toate aceste caracteristici care definesc un spirit duhovnicesc, ci acesta zguduie, distruge, se scaldă în glorie și în dorința atingerii imortalității, dorința transformării într-un demiurg. Este chiar aproape de a enunța, la fel ca filosoful, că ,,Dumnezeu este mort”. Theodoros nu are frică de Dumnezeu, în fapt, nici în momentul fatal Dumnezeu nu îi oferă alinare: ,,Dar ți-e inima împietrită și nu se moaie la cuvintele rugăciunii lui Hristos”. Nici nu spune bine Amin, cuvânt care reflectă întreaga manifestare a credinței și a voinței divine, că împăratul comite actul fatal, păcatul capital: ,,N-ai avut alt Dumnezeu”. Este o sfidare dintre cele mai grave, care aduce cu sfidarea lui Lucifer, de asemenea atins de lumină, de divin, însă devenind un altfel de înger. Povestea împăratului Theodoros nu s-a încheiat, ci abia acum începe, scrisă pe firul ursitoarelor, la fel cum Apocalipsa nu este finalul, ci un început.
Sofiana povestește de heruvimii cu patru aripi, care apar în Geneză ca păzitori ai pomului vieții. Fiecare are patru feţe, aceea a unui om, a unui leu, a unui bou şi a unui vultur (Ezechiel 1:10); Theodoros este oglindit în imaginea leului cuceritor al tribului lui Iuda, faptul reprezentând existența unei similitudini între această ființă depărtată de Dumnezeu și o entitate divină. Lucifer se spune că a fost un heruvim.
Aurul rămas pe frunte, de pe degetele pătate ale mamei lui Theodoros, ca o pecete luminoasă, este umbrit de o a doua pecete, manifestată prin cele trei degete năclăite de sânge și crucea în numele Tatălui, al fiului și al Sfântului Duh. În locul în care degetele ating fruntea, rămâne o urmă de sânge, semnificând marcarea ireversibilă a forței supreme de acțiunea, forța care a creat această distrugere din jurul său. Theodoros este într-o ipostază complet izolată, individuală, de parcă ar fi chiar ,,ultimul om de pe planetă” oglindit în secvența ,,înainte să devii un foc mistuitor și-un potir plin până la buze de sânge”. In Biblie, atât Dumnezeu cât și Diavolul marchează omenirea cu peceți, însă niciodată un om nu a fost însemnat cu ambele peceți: ,,Și ea îi silește pe toți, ca să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte”. Theodoros este marcat de sânge, prin toate acțiunile sale, prin destinul său: ,,a mânjit cu sânge icoana Maicii Preacurate cu pruncul în poală”.
Revenind la figura celestă din fragmentul inițial, îngerul marchează nu numai destinul viitorului împărat, cât și începutul acestui roman: ,,Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” Primele patru peceți sunt reprezentate prin cai: un cal alb, al Anticristului, un cal roșu, al războiului, un cal negru, al foametei, și un cal galben, numit Moartea.
Domnul rupe primele patru peceți, pentru a pune în mișcare planul divin, renașterea cosmică prin distrugere, Alfa si Omega, începutul și finalul. Apocalipsa este astfel complet necesară. După ce sunt deschise cele șapte peceți, sunt oferite cele șapte trâmbițe, cea de-a treia remarcându-se, anunțând ceva cu adevărat deosebit. Se anunță căderea stelei Absintos, arzând ca o făclie și distrugând totul în jurul său. Un element luminos, care însă distruge, poate lua un rol luciferic, întocmai ca Theodoros.
Lucifer este cheia întregii desfășurări a Apocalipsei, dând viață unei fiare, care ocupă loc central ca forță voitoare de rău, a cărei perspectivă o regăsim în Paradisul pierdut, de John Milton, cu toate trăirile sale, de furie, dezamăgire, gelozie, dorință: ,,The mind is its own place, and in itself/ Can make a heaven of hell and hell of heaven”.
Anastasia Codreanu - Theodoros, un centru al lumii sale
„Theodoros este mutatis mutandis, modestul meu veac de singurătate. Unul bizantin, impregnat de cultură și imagistică răsăriteană. N-am scris niciodată cu mai multă fantezie, n-am făcut niciodată mai multe povești țesute împreună. Patru lumi diferite se rotesc în orbita lui. Sper acum să aibă și un pic de noroc, ca să poată atinge cât mai mulți cititori cu sufletul său.”, scrie Mircea Cărtărescu despre noua sa creație.
Theodoros este, de fapt, un centru al lumii sale. O lume concepută după chipul și asemănarea sa, de factură divină. Un Atotputernic care se află în căutarea a trei dorințe: iubire, mărire și mântuire. Încă de la început, acest personaj enigmatic a avut o strânsă legătură cu divinul. Mama sa, Sofiana, născută din lacrima Maicii Domnului, i-a insuflat în permanență iubirea pentru Dumnezeu. Născut în al zecelea ceas, pe 4 februarie, aceeași zi cu Sfântul Isidor, care, ulterior, apare sub o instanță profetică, el se înscrie în ordinea divină, autoritatea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, în cartea Genezei, „Dumnezeu” apare tot de zece ori, Acesta promițând că va deschide porțile cerului oricui îi aduce zecimea lui. Pentru a i se arăta măreția, primul cuvânt al băiatului este „vleau” (vreau), dovedind puterea sa de creație, care depășește limitele normalului pământesc.
Pe parcursul volumului apar cele trei ipostaze ale personajului, întruchipând Sfânta Treime: Tatăl (Împăratul Tewodros), Fiul (Theodoros, în ipostaza sa de copil) și Sfântul Duh (ipostaza aspirației sale, Împăratul Albastru), dar și cele patru lumi, ultima fiind cea a visului, marcată de ziua a patra, în cartea Genezei, unde Dumnezeu a creat Soarele, Luna și Stelele, dar și de prezența simbolului pentagramei, semnificând cele cinci răni ale lui Iisus în momentul în care a fost răstignit pe cruce (rana din zona capului, cauzată de cununa de spini, cele două răni din palme și cea din picioare, cauzate de cuiele bătute în cruce, și rana din coasta Mântuitorului, cauzată de suliță). Asocierea cu acest Împărat neobișnuit, Albastru, unic, trimite cu gândul la imaginea lui Iisus Pantocrator, înveșmântat în roba de un albastru regal, reprezentând cerurile și cuvântul lui Dumnezeu, o culoare a vindecării și a harului divin, nuanța închisă simbolizând stabilitatea, profunzimea, ordinea sacrului, nemurirea și puterea.
Prin acest Împărat Albastru, Theodoros se aseamănă cu însuși Dumnezeu, având putere peste întreg universul, mai marii regi ai lumii închinându-se în fața lui, imagine ce se regăsește și în momentul Apocalipsei, unde regii se închinau în fața Atotstăpânitorului.
Fragmentul care însumează toate aceste lucruri și poate și cel mai important, este momentul prorocirii destinului lui Theodoros: „Cunoștința e Adevăr. Cunoștința e astfel cea în care recunoaștem Adevărul. Frica de Domnul este Comoara Torei, mai presus de toate. Orice a creat Dumnezeu, i-a creat și opusul. Tu ești opusul. Dar opusul e legat pe vecie de opusul său. Între ele curge foc și apă, amestecate-n Duh viu. Ai fost ales să fii Opusul, și prin alegere ești de acum sacru. Tu ești cel așteptat de noi, cel sortit să citească semnătura.” Apare aici, nu o concurență cu Dumnezeu, ci formarea unui echilibru, două jumătăți, care alcătuiesc un întreg. Theodoros este Dumnezeul pe pământ, un așa numit geamăn al divinității, frica nefiind privită în sens negativ, sub formă de spaimă, ci ca o sursă de izvorâre, de ascultare, precum relația părinte – copil. „Am venit în lume ca să aduc adevărul”, mărturisise Hristos în fața lui Pilat, iar acesta îl întrebase, sau se întrebase, grav sau batjocoritor sau poate înțelept, „Ce este adevărul?”, și aceea fusese cea mai însemnată înfruntare de gânduri din istoria acestui pământ. Adevărul nu este-n lume, el vine de sus sau de jos, din ceruri sau din iadul sufletului omenesc. Poate fi mai mult adevăr în năluci, vise și nebunie, în basne și născociri, decât în dragostele și bătăliile lumii celei aievea.
Theodoros este pragul de legătură între divin și satanic, tras în sus de către îngeri și în jos de către diavoli. Drept element comparativ se poate folosi însăși căderea lui Lucifer, ipostază prezentată foarte expresiv în tabloul lui Alexandre Cabanel – ”Fallen Angel”, ilustrându-se legătura dintre sacru și profan, dintre cer și pământ, dintre îngerul Lucifer, cel mai iubit dintre îngeri, și Dumnezeu Tatăl. Apare și asemănarea lui Theodoros cu însuși Dante, în „Divina Comedie” în momentul în care tânărul Theodoros, dornic de cunoașterea tainelor universului, îndrăznește să deschidă Chivotul Legământului sau al Legii, care conținea tablele de piatră cu Cele zece porunci primite de Moise pe muntele Sinai și toiagul lui Aaron, moment în care vede minunile lumii, Facerea și puterea Sa, culminând cu ridicarea privirii spre cer și privitul stelelor, prezente la finalul fiecărei părți din opera lui Dante, tronând peste Infernul înghețat al lui Lucifer.
Romanul „Theodoros” este creația prin care se prezintă, în același timp, formarea lumii prin momentul Genezei, puterile atotputernice ale divinului, mâna destinului, care oferă, dar și ia, ajungând până la Apocalipsă, purtându-ne prin cele trei ipostaze ale semnului divin, prezentând viața, moartea și tot ce se află între și după acestea. „Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” (Apocalipsa) – „Dar eu râvnind în taină la bunurile toate,/ Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate.” („Psalm – Sunt vinovat că am râvnit” – Tudor Arghezi).
Alexia Cojocaru - Copilăria ca timp al plămădirii idealului
În sens larg, cel mai recent roman al scriitorului Mircea Cărtărescu se conturează drept o poveste despre soartă și aspirațiile umane, două aspecte existențiale care nu ajung mereu să se sincronizeze. În sens restrâns însă, cartea reconstruiește, natural și totodată original, viața unui monarh dintr-o țară a cărei istorie o știu prea puțini. Astfel, ultimul rege al Etiopiei, Tewodros al II-lea, devine o emblemă a problematicii destinului și a împlinirii idealurilor prin propriile forțe.
Un fragment cu însemnătate indiscutabilă din cadrul romanului „Theodoros” se găsește în al patrulea capitol al cărții, acolo unde, în detalii amănunțite și semnificative, cititorii descoperă treptat fragmente din copilăria viitorului conducător. Mai exact, se remarcă secvența poveștilor românești spuse de mama Sofiana, devenite mai târziu lecturi de căpătâi pentru evoluția personajului masculin. Asemenea primului său cuvânt, „vleau”, preferința în materie de protagoniști ai basmelor anticipează drumul ce va fi urmat de copil. Împărații devin simboluri-cheie ale puterii, bogăției și împlinirii, indiferent de nuanța straielor purtate. Măreția figurilor regale este dublată de imaginea celui mai mare dintre ei, adică Dumnezeu, al cărui chip copilul îl poate vedea doar în picturi bisericești („căci Doamne-Doamne la care te-nchinai în genunchi, lângă pat, în fiecare seară, alături de Sofiana, era zugrăvit aidoma în turla bisericii”).
Pe fondul influențelor folclorice și religioase, copilul își realizează idealul, acela de Împărat Albastru, „cu nume atât de sfânt, că moșii și strămoșii tăi nu cutezaseră să-l rostească”. Capul încoronat amintit anterior nu e nimeni altul decât divinitatea însăși, a cărei forță depășește ființa umană. Contrar realității, percepția copilului transfigurează aspirația într-un țel tangibil. Sublinierea înclinației copilului Theodoros spre putere și deținerea acesteia se desprinde dintr-o comparație aparent simplă între împărații basmelor și divin: „Căci împărații acestei lumi își împărțeau tărâmul știut, unde se războiau și se-ncuscreau unii cu alții, dar Împăratul Albastru stăpânea peste ei și peste întreaga Sferă”.
Armătura de cuvinte este atât de sugestivă, încât dorința nepotului ișlicarului, respectiv a fiului de slujnică se trasează chiar sub ochii lectorului, asemenea unei sentințe, căci rolul Lui Dumnezeu nu aparține decât unuia: „era un gând cumplit, păcat de moarte și de neiertat, dacă n-ai fi fost doar un prunc, să vrei să fii aidoma Lui”.
Această sentință este ireversibilă, întrucât soarta protagonistului se desfășoară sub semnul celui care vrea să-și schimbe condiția nu doar pe plan individual, ci și universal.
Diana Cordun - Cel ce s-a înspăimântat de îngeri
Pe parcursul romanului, experiența trăită de Theodoros oferă impresia unei tulburări puternice, totuși extatice, care nu pare a se putea termina, nici măcar în momentul în care se sfârșește viața sa. Însă, singura inimă care se oprește din a bate este cea fizică. Abia în momentul morții sale corporale începe adevăratul episod de manie, atunci când „apeși brusc trăgaciul și lumea se sparge-n țăndări și viața ți se sfârșește și povestea ta poate să-nceapă”.
În același mod încep poveștile Sofianei și Aspasiei, fiică, mama lui Theodoros și mamă, bunica lui Theodoros, își trăiesc viața bucurându-se de ea întru totul. Lasă la o parte, temporar, orice limite și aspecte neîndurătoare ale vieții cu care se confruntă. În consecință, ceea ce trăiesc nu poate decât să iasă din tipare, să devină cu totul unic, deosebit; pot numai să apese pe trăgaciul îndreptat acum spre propriul piept. Destinele lor încep, de fapt, înainte de a fi vreodată amintite, căci ele sunt cele ce conduc cu adevărat oamenii precum ar trebui să o facă un monarh al Etiopiei, prin împărtășirea unor experiențe proprii; fie ele adevărate, sau interioare, plăsmuite de ceva ce numai sufletul ar putea înțelege. Iar asta se întâmplă numai prin copacii falși pentru lumea obișnuită, ce sunt de fapt îngeri ce veghează cu atenție. Totul se naște prin poveștile pe care le împărtășesc pentru a fi trăite de alții. Probabil că Theodoros, Tudor, e cuprins de teamă când află de existența – falsă, pentru cei cu voință, dar cărora le lipsește credința – unor astfel de entități ce protejează și străjuiesc numai pe cei ce se lasă păziți.
Ele duc o cu totul altă viață față de oricine din jurul lor, fiindcă văd cu adevărat ce trebuie văzut, indiferent de ce presupune acest aspect. Mai important, indiferent de cât de fascinant ar fi sau chiar de dus într-o extremă a frumosului ce deja se desprinde din sfera realului.
Sofiana este astfel ca o Sonia a unchiului Vania, care încearcă să îl aducă în lumina zilei, să îl învețe să privească, după ce a învățat să meargă și să vorbească. Totuși, faptul că Tudor se lasă înspăimântat de îngeri, deci de frumusețe, frumos și credință, spune mai multe decât cele șapte scrisori ale sale. Ea îi vorbește unui om surd, iar el se ascunde scriindu-i unui om nevăzător. Sofiana este un orb care dărâmă orice barieră, care trăiește doar pentru a avea o viață, e nevăzătorul ce vede mai multe decât oricine ar putea, decât oricine și-ar dori vreodată. Nu este, totuși, aceeași nepoată din drama lui Cehov, ci se aseamănă cu reinterpretarea din finalul filmului realizat de Ryûsuke Hamaguchi după o poveste scrisă de Haruki Murakami, căci ea este mută și îi vorbește punându-și mâinile în fața trupului său, iar el este orbit de propria viziune banală, dar totuși distorsionată tocmai de monotonia sa.
În același fel îi povestește mama lui Theodoros despre întâlnirile sale cu îngerii, pe care numai ea și bunica regelui Etiopiei îi poate vedea, sau chiar între cele două și restul lumii, fiind singurele ce pot născoci astfel de entități îndeajuns de puternice încât să le aducă la realitate, chiar dacă trăiesc numai în lumea în care pot pătrunde doar ele, absolut nimeni altcineva.
Miruna Damir - Sub semnul păcătoasei condiții umane
Ce este credința și în ce măsură depindem de ea? Poate ea oare să ne mântuiască și atunci când păcatele ne-au scufundat sufletul în sânge, în vinovăție, în ură, în suferință? Ni se poate dezvălui cu prilejul unui ultim act disperat al apropierii de Dumnezeu adevărul, așa cum este el, crud și dureros, vulnerabil și sincer? Ar trebui să ne întoarcem la origini ca să putem desluși acest echilibru neînțeles dintre păcat și mântuire, dintre vină și iertare, dintre rău și bun pentru că, în fond, așa cum mărturisește și Mircea Cărtărescu, omul este o comuniune a extremelor, nu poate alege dintre credință și voință fără să fie implicit extrem de nefericit.
Așadar, romanul lui Mircea Cărtărescu urmărește pașii unui personaj principal complex, intenționat construit în așa fel încât să poată fi judecat / înțeles atât pentru binele, cât și pentru răul său. El apare în trei ipostaze – Theodoros, Tewodros și Tudor – și are, la rândul său, trei dorințe – iubirea, avuția și mântuirea – toate acestea balansate simultan într-o incertitudine constantă. Este atât de ambițios și bine intenționat, cât este și un tiran însetat de putere, aspirație ce îi aduce într-un final o moarte dureroasă de natură duală. Acest sfârșit marchează începutul reconstrucției cu fir de aur al unei narațiuni aproape mitice a vieții sale. Bine și rău, alfa și omega. Înțelegem treptat dintr-o perspectivă superioară, a unui narator-Dumnezeu, totalitatea ființei confirmată și afirmată de dualitatea acesteia.
O interpretare posibilă este aceea că Theodoros reprezintă chiar ipostaza lui Dumnezeu pe pământ, o înlocuire nu la fel de pură a divinului. Putem discuta la nivel conceptual și despre ideea de gemeni, fenomen pentru care toate culturile și mitologiile au dat dovadă de un deosebit interes. Altfel, am putea explica atât perfecta simetrie, cât și discrepanța paradoxală care se construiește. Theodoros aspiră la armonia și puterea divină oglindind-o totuși doar parțial, incapabil să depășească păcătoasa condiție umană sub al cărei însemn s-a născut. El este atât Iisus în toată credința, înțelepciunea și unicitatea sa, cât și un rău constant prezent și inevitabil. Asemănător demonului lui Lermontov, Theodoros va rămâne neînțeles, un decăzut aflat la pol opus cu înălțimile spre care tânjește în continuare. Va rămâne să-și dorească mereu să devină Împăratul Albastru.
Fie că așteaptă să-l detroneze pe acesta sau încearcă el însuși să se preschimbe într-un astfel de personaj fantastic, un simbol emblematic al basmelor, dar în același timp neîntâlnit până acum, rar în existența sa superioară, cert este că Theodoros trece printr-o continuă evoluție marcată încă de la naștere. El ajunge în această lume în contextul paradoxal al păcatului nașterii sale înainte de binecuvântarea nunții părinților săi, o ruptură care îi va influența drumul încă de la început. Și totuși se reia interesant ideea pe care o întâlnim citind Mendebilul, aceea a unor nașteri consecutive și evolutive, în pântecul-cuptor al mamei copilul crescând de la furnică, la broască și așa mai departe până la un om aurit cu aripi de lebădă. Dacă Theodoros a ajuns să atingă mândru ultima etapă, el fiind până și prin nume darul lui Dumnezeu, atunci înțelegem că acesta face parte și din lumina superioară, nu este doar o ființă demonică decăzută.
Theodoros este, de fapt, la limita dintre uman și ce se află dincolo, un mit, o poveste, așa cum este ilustrat în pictura lui Wassily Kandinsky intitulată Blue. El rămâne un punct roșu, însângerat, josnic și minuscul în păcatul său, dar aspirând în continuare la albastrul adânc, cristic, mult superior, imens în strălucirea și înălțimea sa. Credința nu îl poate salva, în mod tragic, deci, de la destinul dual pe care îl poartă.
Mavra Dîrțu - Chipul mamei și cerul înstelat
În cel de al treilea capitol, mama personajului central al romanului pe care Mircea Cărtărescu îl consideră „modestul meu Veac de singurătate”, se adresează copilului său cu „Iubitul meu cocon Theodoros”. Adjectivul ales pentru a-l dezmierda nu este deloc întâmplător pentru cel care, asemenea coconului, pentru a trăi în plan simbolic transformarea pe care și-o dorește, trebuie să renunțe la tot. Această „exuvie” care este Theodoros, această cușcă de carne găzduiește înăuntrul său aspirațiile unui Rege al Regilor, imaginea cerului înstelat de pe plaiurile Etiopiei sau cetatea Troiei, naivitatea unui copil și pe urmă aventura bărbăției. Peste toate, veghează și călăuzește drumurile chipul cald al mamei.
Asemenea unei picturi a madonei cu pruncul, mama și Theodoros, în timp ce, citind, imaginează lumi în lumina lumânărilor din sfeșnic, par să fie chiar sursa luminozității din camera întunecată cu obloanele ferecate. Deosebirea pruncului Theodoros față de restul lumii vine din capacitatea sa de a vizualiza peisajele exotice și abundente în viață, în opoziție cu peisajul sterp al ogrăzii de la Ghergani. În același timp, în peisajele monotoniei și sărăciei vizuale pentru micul Theodoros se disting unele culori (galben, roșu și verde), chipuri ale oamenilor, senzații tactile diverse, sunetele diferitelor „orătănii” și toate compun o lume plină și sonoră; iar odată cu zăpada, totul se acoperă de alb, iarna este atât de albă, încât rămâne întipărită în amintirea protagonistului ca „vedenie dumnezeiască”. De asemenea, în mod paradoxal, în acest cadru care ar prevesti moartea, unde ca ultimă speranță se înalță crucile bisericilor îngropate în zăpadă, manifestarea vieții continuă și poate fi observată prin intermediul sătenilor care își croiesc drumuri prin nămeți.
De mic, tânărul Theodoros este transpus în fantastica lume a Greciei antice prin intermediul poveștilor Sofianei. Ea povestește despre călugării greci, chilii, mirosul de sfinți, de mir. Este de observat faptul că Mircea Cărtărescu îmbină elemente din lumea rurală, cu toate caracteristicile simplității vieții omului de rând din Valahia, cu elementele ce țin de miturile marilor civilizații și cu descrierea unor lumi în comparație cu care curtea de la Ghergani pare un univers liliputan. Această alegere a unirii contrariilor transformă locul natal al lui Theodoros într-un mit în sine, mai ales în momentele în care acesta, departe de locul de naștere, visează la sau rememorează copilăria sa din Ghergani, care, văzută prin ceața timpului, devine la rândul său un spațiu al fantasticului.
În text se conturează, de asemenea, legătura profundă pe care o are Sofiana cu religia; originea sa greacă („ținutul Akti, cel mai sfânt ținut al ortodoxiei”) face din ea un personal al unui tărâm unde au avut loc marile povești cu eroi și monștri, unde au fost clădite templele în care se ofereau jertfe panteonului grecesc, dar, în același timp, unde se înalță biserici în care „călugării îl băteau pe Satana din răsputeri”. În poveștile Sofianei despre îngeri, aceasta le dă o înfățișare rece, le pune în mâini săbii și îi transformă în vânători de păcate, cu chipuri cioplite în stâncă. Îngerul, din minciună a Sofianei, devine prezență măreață și protectoare peste întreg universul, profund religios, al satului.
Momentul conceperii lui Theodoros avusese loc în luna mai – acesta se naște dintr-o dragoste mânată de viața ce prosperă în Ghergani. Primele sale clipe de conștiință vin însă cu iarna, cât timp Sofiana îi spune povești cu eroi și îngeri, iar maturitatea și-o petrece pe plaiurile fierbinți ale Etiopiei, privind dincolo de cerul înstelat, în care revedea chipul mamei, Crăciunul cu miros de cozonaci, frigul și zăpada.
Alexia Dorin - Un alt drum al Crucii
Theodoros, romanul scris de Mircea Cărtărescu, este ancorat într-un orizont extins, al întregii lumi, din Danemarca și Anglia, până în miezul Africii, Etiopia, trecând prin Arhipelagul grecesc și prin Valahia. Este un tot, din care a înviat Universul.
Iar totul se termină cu semnul crucii, ce poartă păcatul strămoșesc “Dacă îți faci cruce cu trei degete năclăite de sânge, mânjind cu sânge în frunte, deasupra sprâncenelor (de unde o dâră ți se scurge de-a lungul nasului negricios și coroiat pe mustața legată în partea stângă cu fir de aur, ca să picure pe dalele de malachită ale fortăreței regale), punând apoi o pată pe poalele cămășii tale de atlaz atât de alb că pare auriu, și alte două pe umerii ei cu epoleți de opale, mai întâi pe dreptul, apoi pe stângul, în numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, Amin, va fi crucea ta primită?”. Și începe cu sinuciderea dătătoare de viață „Ai încărcat pistolul și l-ai privit în desăvârșirea sa… îți vii în fire și știi că s-a sfârșit și cuprins de fiorul morții, dar hotărât și neîmpăcat, spui Tatăl nostru în rumânește, carele ești în ceruri… vie împărăția Ta, facă-se voia Ta…”, dar ți-e inima împietrită și nu se înmoaie la cuvintele rugăciunii lui Hristos, și nici n-ai zis bine Amin, că vâri țeava pistolului în gură, îi simți o clipă gustul de fier pe limbă, proptești capătul în cerul gurii... apoi apeși brusc trăgaciul și lumea se sparge-n țăndări și viața ți se sfârșește și povestea ta poate să înceapă, împletită cu poveștile ce sclipesc ca firele de aur, pe veșnicul gherghef al zilelor și al nopților.”
Astfel, drumul dintre final și început stă sub semnul cunoașterii credinței și voinței, al întregii vieți, în toată măreția sa. Tewodros, cel cu care se termină și începe totul în acest roman, este o ființă umană, ce alege să trăiască sub semnul hybris-ului, din adâncul său, ajungând să trăiască în temnița gândurilor sale, din dorința de a depăși limitele umane, de a fi superior celor din jur, de a fi, în final, un Dumnezeu. Acesta devine distincția platonică dintre cel mai fericit om din lume, adică regele, și cel mai nefericit om din lume, care era tiranul, încălcând limitele omenești, după cum evidențiază și Mircea Cărtărescu într-unul dintre interviurile sale. Tewodros primește, în fapt, tot ce a dat universului, pedeapsa întemnițării propriei ființe. Iar, această pedeapsă reprezintă un drum al Crucii, asemenea celui pe care l-a parcurs Iisus pentru mântuirea oamenilor, prin care ajunge, poate, să cunoască și apoi să conștientizeze cu adevărat diferența dintre voință și credință.
Finalul aparent marcat de sinucidere reprezintă, de fapt, începutul, căci Tewodros atunci reușește să se elibereze din temniță cu adevărat, dându-și propriul suflet ca să câștige lumea, mântuind-o prin păcatul său.
Astfel, prin sângele care i s-a scurs pe întregul trup, Universul s-a purificat, reprezentând al doilea botez al întregii lumi, după cel al lui Iisus. Iar, cum Iisus a călcat cu moartea pe moarte pentru a învia, Tewodros a călcat cu păcatul peste păcat pentru a purifica tot ce a atins în viața pe care a trăit-o, pentru a-și cere iertare în fața Universului și pentru a se ierta pe sine, pentru ca, în final, crucea să fie primită.
După cum evidențiază și Nichita Stănescu în poezia sa, Anatomia, fiziologia şi spiritul, „Ea e memoria. / Dar se șterge, se acoperă / cu sânge / cu miros de carne arsă / cu mirarea sângelui, numită groază / cu sunetul de nisip de clepsidră / al ruperii osului. / Atât îţi zic, miră-te, / atât îţi zic, urlă de durere.”, totul ia naștere și moare dintr-un urlet, iar urletul de durere al lui Tewodros este glonțul, care îi răpește ultimele cuvinte pe care ar fi putut să le rostească, să le strige până la disperare.
Însă a fost un urlet mut, al întregii sale ființe, care a dat naștere, din nou, Universului.
Maria Gorodea - Un destin născut din poveste
Theodoros, cel mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu, este un volum în care s-au adunat toate operele şi experiența literară a autorului de-a lungul timpului şi care va deveni, cu siguranță, cartea emblematică a literaturii române contemporane. Firul narativ este unic şi împletit cu măiestrie la fel ca în „Poveștile Șeherezadei”, iar granița dintre fantastic şi real este aproape invizibilă, cele două planuri contopindu-se uneori şi construind astfel o legendă istorică veritabilă.
Este o poveste despre destin, iar Theodoros este un personaj fabulos, a cărui existență este marcată de războiul dintre credință şi voință. Rând pe rând, victorioase, credința sau voința, vor scrie adevărate legende, vor da naștere unor eroi, vor schimba istoria. „Dacă credinţa și voința sunt același lucru, credința este de la Dumnezeu, voinţa este de la Diavol”, astfel cucerirea lumii de către Theodoros se va face plătind cel mai mare preţ: pierderea propriului suflet.
Triplicarea personajului: Tewodros, Tudor, Theodoros intensifică atmosfera de basm, călătorind pe toate cele trei tărâmuri: trecut, prezent şi viitor, cele trei ipostaze ale aceluiaşi eu care are, de asemenea, trei dorințe importante. În căutarea tumultuoasă a iubirii, a supremaţiei şi a mântuirii, ajunge să se piardă pe sine, fiind ancorat între cele trei fantezii spulberate de destinul său nefast.
Tudor este un visător crescut sub influenţa lecturilor şi a poveştilor spuse de mama sa în care „regina” lumii era credinţa, iar conducătorul ei era Dumnezeu. Impresionat de eroii fantastici ai basmelor, împăraţii ce stăpâneau şi apărau regatul lor, acesta dorea să devină singurul conducător nenumit şi neîntâlnit în poveşti. Împăratul Albastru, cel ce era stăpânitorul cerului şi al pământului:“...vestmântul Lui era cerul, iar pământul întreg, cu munţi, ape şi păduri, ostroave era aşternut sub picioarele Sale” este întruchiparea divinului pe care copilul îl adora atât de mult, încât se proiecta asemenea unei oglinzi a acestuia pe pământ. Ulterior, devenind Theodoros, având sensul de darul lui Dumnezeu, parcurge o călătorie modelatoare, spre a-şi depăşi condiţia umană.
Această dorință pare uneori predestinată, astfel precum profesorul Azur, din romanul Cele trei fiice ale Evei, de Elif Shafak, în speranța de a se afla în controlul propriei vieţi şi implicit al persoanelor care fac parte din aceasta, îşi creează propriul seminar în încercarea deslușirii misterului inexplicabil al existenței divine. Fiind purtătorul unui nume fatidic, ce are drept referință albastrul cerului, acesta este menit pentru visul de a pune stăpânire asupra lumii, asemenea lui Theodoros. Totodată, acesta sfidează legile firii prin supunerea propriilor studenţi la o serie de experimente sociale de natură religioasă, încoronându-se astfel, singur, drept un Dumnezeu al universului miniatural din care făcea parte.
Acest joc de-a Dumnezeu are consecințe nefaste, lipsa unor răspunsuri certe ducând la haos şi destrămare.
Povestea ta poate să înceapă, împletită ca toate poveștile, ce sclipesc ca firele de aur pe veșnicul gherghef al zilelor și al nopților.
Maria Hărățu - Un personaj al contrastelor
Este acest suflet un dar al lui Dumnezeu, fiu al dorienilor („doros”), botezat în apele Elladei, sau un blestem, un suflet damnat și claustrat, o simplă piesă de puzzle în ansamblul jocurilor politice din secolul al XIX-lea ? Volumul lui Mircea Cărtărescu, Theodoros, prezintă viața împăratului etiopian Tewodros al II-lea, care a domnit între anii 1855-1868. Autorul conturează atât biografia conducătorului Etiopiei, supranumit „Regele Regilor”, cât și personalitatea acestuia, respectiv motivațiile din spatele acțiunilor sale barbare, cum ar fi încarcerarea britanicilor sau a misionarilor protestanți.
În spatele împăratului însetat de vărsare de sânge, cu un orgoliu de neîntrecut, regăsim un copil emotiv, înfricoșat de Dumnezeu și de îngeri, fiul Sofianei, o femeie credincioasă care l-a crescut pe Theodoros în spiritul tradiției ortodoxe apusene. Asemenea Fecioarei Maria, Sofiana, cândva o tânără pioasă, pare a fi de o sanctitate aparte („obrazul ei era străveziu, cu trăsături blânde și dulci de fată tânără, cu buze frumoase și nas drept de grecoaică”). Născută din lacrima Născătoarei, Sofiana crește, la rândul ei, un om cu un caracter puternic și neînfricat, o întruchipare deopotrivă a divinului și a demonicului, un bărbat care trece peste nivelul său omenesc și în mod direct râvnește la puterea supremă, amintind de Psalmii arghezieni: „Păcatul meu adevărat / E mult mai greu și neiertat. / Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!” – „Tâlharul de ceruri” se naște din păcat, primește pecetea de aur a credinței prin educația mamei sale, crește în sânul bisericii, în care se resimte aievea ca fiind un paria și ajunge în mod implacabil să întineze cu sânge sufletul unui biet copil care, în momentele de teamă, își găsea alinarea în brațele calde ale mamei.
Coperta volumului de un albastru regal relevă un alt motiv cristic și prefigurează sfârșitul tragic al lui Theodoros – pistolul cu cremene, un cadou din partea reginei Victoria, este cheia către evadarea din ghearele trupelor britanice, care, precum în discursul profetic al mamei despre îngeri, vin cu scopul de a distruge ceea ce este împotriva firii divine („Dacă-ți intră în odaie, se fac flori de gheață căci răspândesc în jur un vifor rece. … miros păcatul de la mari depărtări și vin în stoluri să sfârșească viața celui ce a ucis, a preacurvit sau a luat numele Domnului în deșert”) – actul curmării propriei vieți reprezintă, deci, o ultimă răzvrătire în fața lui Dumnezeu. Așa cum Iisus, răstignit pe cruce, se revoltă în fața Tatălui său ceresc și, într-un moment de slăbiciune, își plânge destinul tragic, Theodoros îi reproșează instanței supreme finalul nedrept al vieții sale, moartea nedemnă și spulberarea tuturor visurilor într-o clipă: „Doamne al oștirilor, de ce m-ai adus pe lume dacă totul trebuie să aibă un capăt?”
Theodoros este, într-adevăr, un personaj al contrastelor. Cum ar putea un tânăr inițiat în tainele credinței să conducă o țară cu o asemenea duritate, să își rezerve dreptul de a decide asupra vieților a zeci de oameni, dar și asupra destinelor (învestirea „împăratului” Norton în lipsa oricărei calități de a numi conducătorul Statelor Unite) și totuși intențiile sale să fie dintre cele mai pure ?
Asemenea Sfintei Treimi, eroul romanului are trei ipostaze: Tudor, Theodoros și Tewodros. Acesta este deopotrivă un băiat modest, fiu ilegitim al unei slugi din Ghergani, slugă, la rândul său, a Dumnezeului creștin, dar și un conducător tiranic însetat de putere, cu un final absolut tragic. Cifra trei pare a fi definitorie în construcția volumului lui Cărtărescu, întrucât protagonistul pretinde, de asemenea, trei visuri mărețe în viața sa: cunoașterea erosului, avuția lumească nemărginită și mântuirea. Dramatismul operei se reflectă în dureroasa ironie a destinului împăratului: iubirea devine o simplă amintire îndepărtată, pierdută în timp, fiind unul dintre ultimele gânduri ale împăratului înainte de moarte, grandoarea cetății Magdala, dar și a castelului său dispar într-o clipă, în fața focurilor de armă ale britanicilor, iar mântuirea este imposibilă, deoarece, așa cum se prezintă în primele pagini ale volumului, sângele vărsat rămâne pe degetele cu care credinciosul își face cruce, întinând sufletul, damnează și străpunge brutal spiritul lui Theodoros.
Așadar, volumul lui Mircea Cărtărescu, Theodoros, îmbină în mod inedit adevărul și ficțiunea, fiind asemenea unui basm, o poveste fantastică, exotică, a lumii orientale de la sfârșitul secolului al XIX-lea, o culegere de legende și tradiții care definesc sufletul uman, atingând subiecte de o importanță culturală aparte pentru umanitate.
Elena Mihai - Theodoros, un izvor care unește lumi
Theodoros fascinează prin conținutul fantastic, prin bogăția fabulosului, romanul te invită să pătrunzi într-o lume a legendelor și a miturilor, creând astfel o călătorie ce antrenează imaginația lectorului.
Romanul lui Cărtărescu se construiește ca un izvor care unește mai multe lumi și mai multe timpuri în curgerea sa uneori lină, alteori năvalnică, o lectură pentru cei inițiați, aspect semnalat inițial prin versetul din Apocalipsa: ,,Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?”. Fraza de început este o uvertură copleșitoare, fiind o întrebare pe care vocea narativă-Dumnezeu o adresează: este posibilă mântuirea după comiterea unor fapte monstruoase? Aici, sângele are semnificația păcatului, opusul credinței, exprimate prin intermediul albastrului. Se creează antiteza dintre cele două elemente: roșu-pământ (sângele) și albastru-cerul, Diavolul-ispita și Dumnezeu-credința. Numele Theodoros apare astfel și ca o ironie, fiind o îmbinare a cuvintelor grecești theos, care înseamnă ,,Dumnezeu” și doron, care înseamnă ,,dar oferit ca sacrificiu lui Dumnezeu”, legând acest nume de Împăratul Ceresc.
Apare apoi numele Tewodros al II-lea, împăratul Etiopiei. Acesta a fost cunoscut pentru natura sa sângeroasă, dar și pentru faptul că se considera ,,alesul lui Dumnezeu”, descendent al Regelui Solomon și al Reginei din Saba. Astfel, conducătorul este descris în detaliu, observându-se faptul că dorința de putere, trufia și aroganța, armele Diavolului, l-au acaparat. Acesta ajunge pe tron prin minciună, luând numele de Tewodros pentru a împlini o profeție sacră: cel ce poartă acest nume va domni în Etiopia, aducând pace și prosperitate. Asumarea unui rol necuvenit, încercarea de sfidare a voinței divine duce la dezastru, poporul său suferind din cauza imprudenței sale. Drept dovadă, acesta s-a aflat pe tron timp de treisprezece ani, număr nefast, care semnalează o destrămare a echilibrului universal, acțiunea omului devenind oarbă și irațională: în momentul cuceririi cetății Magdala de către britanici, Tewodros își ia viața cu ajutorul pistolului primit în dar de la Regina Victoria, punând capăt perioadei de tiranie în care au trăit supușii săi. Deși gestul împăratului reprezintă moartea, sfârșitul călătoriei sale, acesta este văzut drept un nou început, o multiplicare a firului care acum transmite mai multe povești: ,,apeși brusc trăgaciul și lumea se sparge-n țăndări și viața ți se sfârșește și povestea ta poate să-nceapă, împletită cu toate poveștile ce sclipesc ca firele de aur pe veșnicul gherghef al zilelor și-al nopților.”
Romanul poate fi corelat cu psalmii arghezieni, prin faptul că se transmit trăiri asemănătoare. În Psalmul ,,Sunt vinovat că am râvnit” se exprimă ideea regretului ce apare în urma râvnirii, a dorinței călăuzite de către Diavol sau poate a nevoii de Dumnezeu a unui om care îl caută pe alte căi decât cele limpezi, obișnuite. Psalmistul, asemenea lui Tewodros al II-lea, este măcinat de ideea păcatului comis, de slăbiciunea în fața ispitei: ,,Sunt vinovat că am râvnit / Mereu numai la bun oprit.”. Aici, ,,bunul oprit” este puterea pe care conducătorul a obținut-o prin încălcarea legilor divine, ducând la un dezacord în plan universal. Versurile ,,Păcatul meu adevărat / E mult mai greu și neiertat. / Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!” pun în evidență sfidarea față de divin. Ultima strofă a psalmului ilustrează imaginea finalului împăratului: ,,Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate, / Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se poate.”, conștientizarea păcatului comis.
Tudor Mihăescu - Un dar pentru cititori împătimiți, precum Împăratul Albastru
Mircea Cărtărescu mărturisește: „N-am scris niciodată literatură ca să public cărți, ci ca să trăiesc în ele. Fiecare carte a fost pentru mine o lume nouă și specială, o experiență nouă ca o nouă îndrăgostire sau ca o nouă călătorie (da, uneori și ca o nouă boală).”
În cadrul romanului Theodoros, autorul creează o operă bazată pe un nucleu narativ incitant, descoperit într-o scrisoare trimisă de la Londra de către Ion Ghica lui Vasile Alecsandri în 1883, în care se spunea că tânărul servitor dispărut din Ghergani, de la curtea tatălui său, ar fi devenit, după câteva decenii de aventuri nebuloase, Împăratul Tewodros II al Etiopiei. Această supoziţie nu are o bază istorică reală, dar deschide fascinanta perspectivă a unei istorii ficţionale şi mitice, tocmai potrivite să facă substanța unui roman. Vizionarul nostalgic Mircea Cărtărescu mărturisește că „de la prima lectură a Scrisorii lui Ion Ghica, acum patru decenii, am știut că voi scrie odată romanul lui Theodoros, unul pseudoistoric, de imaginație, în care imposibilul devine posibil, într-o altă lume, cu alte raiuri și alți zei. Asemenea semnificației titlului „Theodoros”, ce reprezintă darul lui Dumnezeu, romanul este conceput ca un dar pentru cititori din partea autorului îndrăgostit de literatură, ca Dumnezeu însuși, un cititor împătimit de aventurile vieții, „o carte scrisă cu mare dragoste”, după cum a transmis Cărtărescu în cadrul târgului de carte „Gaudeamus”.
O călătorie monumentală pe jumătate de Glob, o istorie inventată dintr-o lume retrezită la viață, romanul m-a captivat cu aventurile năucitoare ale personajelor, oferindu-mi bogăția spirituală a lumii îmbrăcată într-o limbă română luxuriantă, spectaculoasă.
Pentru a-şi îndeplini cele trei visuri în viață iubire, mărire și mântuire, personajul eponim se va cățăra spre cer pe frânghia celui mai înalt zmeu înălțat peste târgul Bucureștilor, va fi zapciu și haiduc strângând bogăţii şi dobândind împărăția în îndepărtata ţară a Etiopiei, va căuta simboluri ascunse în ostroavele din Grecia. Cu toate acestea, neștiind că destinul nu îngăduie decât unul dintre aceste visuri, totul dispare ca o fantasmă în colbul drumului și-n deșertăciunea lumii, fapt ce reiese din relaţia sa cu Regina Victoria, care, deşi iniţial este armonioasă, se va deteriora din cauza sfidărilor, lucru care va duce la confruntarea cu armatele britanice, într-o ultimă fortăreaţă, într-o ultimă bătălie, la Magdala.
Un fragment impresionant din acest roman este cel din capitolul trei, unde este prezentat în mod detaliat sacrificiul mamei fratelui de cruce al lui Theodoros, Kassa, un omagiu pe care autorul îl aduce părinţilor lui. În acest fragment sacrificiul mamei lui Kassa, al cărei nume nu este dezvăluit, deoarece era cunoscută doar ca „mama”, este reprezentat de obţinerea ingredientelor specifice pentru leacurile împotriva limbricilor, omniprezenţi în acea societate „ce mânca doar carne crudă”. Deşi efortul femeii este foarte mare, asemenea minunii lui Iisus „Vindecarea celor zece leproşi”, cei vindecaţi nu îşi arată recunoştinţa, aceştia bătându-şi joc de munca pe care mama lui Kassa a depus-o. Important este şi locul unde aceasta vindea leacul împotriva limbricilor, oraşul Gondar din Etiopia având o însemnătate aparte, tradiţia spunând că un bivol l-a condus pe împăratul Fasilide la o baltă de pe lângă râul Angereb, unde un „bătrân şi vulnerabil pustnic” i-a spus împăratului că acolo îşi va stabili capitala.
O pictură de care îmi amintește acest fragment este cea a lui Gustav Klimt, intitulată „Cele trei vârste ale femeii”, care prezintă relaţia mamă-copil şi sacrificiul pe care aceasta este mereu dispusă să îl facă. Un astfel de sacrificiu face şi Sofiana, când nu respectă cerinţele soţului său Gligorie şi îl învaţă pe Theodoros limba greacă. Numele sunt alese sugestiv, Sofiana semnificând înțelepciune, în timp ce Gligorie, în etimologia populară a fost asociat cu termenul latin „grex” care înseamnă turmă, dar și din grecescul Gregorios, adică atent, vigilent, adică un păstor atent care știe să ghideze, numele având, desigur, și conotație religioasă.
Astfel, acest fragment reprezintă un omagiu adus părinților autorului care, oferindu-i o copilărie fericită, l-au lăsat pe acesta să viseze, şi implicit să-şi atingă scopul de a crea artă care, reprezentată de romanul Theodoros, este un dar pentru cititori.
Teodora Mocanu - Timpul spiralat al poveștii până la cer
Sângele este elementul care deschide viziunea autorului, în incipitul cărții. Acesta denumește latura umană, slăbiciunile trupești precum și cruzimea și agresivitatea ce sălășluiesc în interiorul omului. Florile de sânge, spre exemplu, se referă la crin, de obicei considerat o floare a purității, asociat cu Fecioara Maria. Însă, în perspectiva lui Cărtărescu, este transformat într-un simbol al decăderii ființei. Frunzele, care în mod obișnuit înfățișează modestia, creația, în Theodoros, fac referire la toxicitate și impuritate. Mâinile, crucea, degetele învăluite în sânge, situează ființa în planul păcatului, în ciuda simbolurilor religioase, aceasta fiind înconjurată de semne ale urâtului și mizeriei (silitra, unghii împuțite). Elementele chipului sunt abstractizate: "mânjind cu sânge în frunte, deasupra sprâncenelor (de unde o dâră ți se scurge de-a lungul nasului)". Acestea accentuează degradarea sufletului, comparat cu o stihie străvezie, ca și cum tot ce a rămas din acesta este o amintire vagă, dureroasă și scăldată în sânge ("străpuns de piroane și urlând de durere").
Este dezbătută capacitatea de izbăvire a sufletului, rezultat din gestul de martir, însă care este materializat prin structura "cruce de carne". Într-o astfel de condiție ființa își pune la încercare credința ("va fi crucea ta primită?"). Pe de altă parte, sângele poate fi metafora mântuirii căutate de Theodoros, în ipostaza lui Isus, cel care "ne iubește şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său" (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, capitolul 1). Astfel, surprinde două conotații antitetice, scriitorul având deopotrivă aspirația de a îl întrece pe Dumnezeu precum și de a-și însuși defectele Diavolului, prin voință ("Aceeași energie, dar prima țâșnind dintr-o inimă neîntinată, cealaltă dintr-o minte perversă").
Cercetătorii susțin că numele „Etiopia” provine din expresia greacă „Aithiops” care înseamnă „fețe arse”. Din mitologia greacă, povestea lui Phaeton este inclusă, indirect, în partea de început a cărții, pe post de mit genezic al spațiului precizat. Se presupune că Phaethon, fiul lui Helios, a împrumutat carul solar al tatălui său doar pentru o zi. Însă, acesta nu a putut să țină cursul pe calea obișnuită a soarelui. Phaeton a fost incapabil să controleze caii fioroși care trăgeau carul. Mai întâi a zburat prea sus, astfel încât pământul a înghețat. Apoi, s-a scufundat prea aproape, iar vegetația s-a uscat și a ars. A transformat din greșeală cea mai mare parte a Africii în deșert, arzând pielea etiopienilor. Pentru a preveni o catastrofă și mai mare, Zeus l-a lovit pe Phaethon cu fulgerul său, iar tânărul a căzut pe pământ în râul Eridanos ("ai fi fost părtaș la Creație și l-ai fi văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer, tu, cel care și-a văzut visul cu ochii, și ochii săi n-au putut să îndure nici blestemul, nici binecuvântarea"). Astfel, ia rolul unei făpturi luciferice, alungate spre a trăi în propria distrugere. Această distrugere poate fi sugerată prin referirea la sinuciderea împăratului Tewodros al II-lea, în urma expediției britanice din Etiopia ("trupele lui Napier"). Încă din această parte ne este prezentat cum un fragment din Theodoros se stinge, suferind o moarte inițiatică, ce deschide drumul unei noi călătorii.
O prezență feminină precizată în carte este Ytege Yetemegnu, despre care Theodoros se acuză pe sine a fi pângărit-o. Viața sa este prezentată în cartea "The Wife's Tale", fiind o cronică întocmită de Aida Edemariam despre traiul bunicii sale în Etiopia din secolul al XX-lea. Înainte de moartea ei, pe măsură ce se apropie de 100 de ani, Yetemegnu o întreabă pe nepoata sa, scriitoarea: "What time is it now? What time?" Este o întrebare ciudată pentru o femeie care nu știe în ce an s-a născut, a cărei viață este delimitată nu de ceasuri sau date consecutive, ci de ritualuri repetate, inclusiv cele zece eforturi ale ei de a aduce copii pe lume sau de tratamentul abuziv al soțului său ("țiitoarea ta cea plină de vânătăi pe pântece, pe fese și pe pulpe"). Prin întrebarea sa, aceasta se pregătește de o renaștere spirituală, timpul având semnificație de abia în apropierea morții, ca etapă intermediară. Așa și Theodoros moare de repetate ori în decursul cărții numai pentru a se redescoperi pe sine ("Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului"). Cu toate acestea, rolul pe care Yetemegnu îl are în cele din urmă nu este cel de mamă, ci de povestitor. Istorisirile acesteia au fost „povestite și repovestite de zeci de ani, modelate si remodelate". Astfel, Theodoros, un povestitor la rândul său, preia mituri, legende și eroi, remodelându-le în călătoria sa drept plămăditorul propriului cosmos. Raportându-ne la contextul din viața autorului, referitor la copilăria sa, Mircea Cărtărescu mărturisește: "Era ciment pe jos, era un pat în care dormeam toți trei, primul an de viață al meu n-am coborât din el. Și pe marginea căruia, mama, ținându-mă în brațe, îmi citea. E prima mea amintire". Prin urmare, scriitorul caută să clădească o lume la fel de frumoasă și semnificativă precum universul ficțional originar alcătuit de către figura maternă. Yetemegnu poate fi asemănată cu mama protagonistului, întrucât amândouă sunt ipostaziate drept Fecioara Maria. Sofiana este o figură nobilă și pură în ochii fiului ei. În cazul lui Yetemegnu, la înmormântarea sa, preoții care i-au purtat sicriul s-au oprit de șapte ori pentru a recita cele șapte capitole ale Cărții "Lauda Mariei", în timp ce cei îndoliați au strigat-o „Mama lumii”. Pângărirea comisă constă, astfel, în păcatele săvârșite, din cauza cărora Theodoros consideră că a decăzut în ochii mamei, dar mai presus de toate, în aspirația sa pentru mântuire.
Theodoros încearcă să îl întreacă pe Dumnezeu, în termeni de statut și putere, asumându-și rolul de Antihrist. Pe de altă parte, în carte el este descris drept "leul leilor și împăratul împăraților", având simbolul heraldic al leului din tribul biblic al lui Iuda, din care provine dinastia solomonică a Etiopiei. În Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, se menționează: "Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor".
În concluzie, Theodoros reprezintă dualitatea valorilor bine-rău, binecuvântare-blestem, divin-profan, surprinzând ambele părți ale spectrului și devenind un întreg în destinul său unic, prin explorarea visurilor și aspirațiilor sale.
Alexandru Palaghia - Urcușul păcătosului
Romanul Theodoros este o călătorie spirituală într-o lume imaginară, foarte poetică. Însuși autorul mărturisește că a trăit “scriind Theodoros, povești de dragoste, povești eroice, povești atroce, povești reale și fantastice”. Toate acestea formează un întreg univers care așteaptă să fie descoperit de către cititor.
Numele “Theodoros” provine din limba greacă și înseamnă “darul lui Dumnezeu” (“theos” - Dumnezeu, “doron” - dar). “A fost numele purtat de mai mulți sfinți, inclusiv Theodor din Amasea, un soldat grec din secolul al IV-lea, Theodor din Tarsus, arhiepiscop de Canterbury în secolul VII și Theodor Studitul, un călugăr bizantin al secolului IX. Numele a fost purtat și de doi suverani pontifi.” (https://semnificatianumelui.ro). O altă semnificație reiese și din originea celtică a numelui, "Teutorigos" care înseamnă "conducătorul poporului". În romanul scris de M. Cărtărescu, Theodoros este personajul central, “conduce” acțiunea și pe noi, cititorii, în această călătorie prin Valahia, Grecia și Etiopia.
Partea întâi a cărții se intitulează Tudor, după varianta românească a numelui protagonistului, căci drumul cultural va începe din sudul Valahiei, în jurul secolului al XIX-lea. Construcția retorică (“va fi crucea ta primită?”) însumează tema creației divine. Naratorul i se adresează în mod direct protagonistului, asemenea unei mustrări sau unui blestem: “ai făcut ce este rău înaintea Domnului, ai mâncat cu sânge și ai băut sânge, și de-aceea jertfa ta nu va fi primită, fiindcă viața oricărui trup e în sângele lui”. Motivul sângelui și al crucii pot trimite la mitul cristic. Mai mult decât atât, naratorul își judecă personajul, pe un ton al acuzării: “după ce-ai împlinit jumătate de veac în care nu te-ai ocupat decât cu o singură faptă, câștigarea lumii cu prețul pierderii propriului suflet”. Asemenea romanului Portretul lui Dorian Gray se face o trimitere la pactul demonic. Ființa își pierde umanitatea, sensibilitatea din cauza violenței, a ororilor la care este prezentă. “Războiul” dintre Bine și Rău aduce moarte atât în suflet, cât și pe trup. Astfel, se anticipează căutarea mântuirii.
Deși originea lui Theodoros este menționată în cadrul cărții: “așa te aflase Domnul la botez, ca Tudor al părintelui tău, Grigore Ișlicarul, sluga lui Tachi Ghica”, M. Cărtărescu s-a inspirat din scrisoarea trimisă lui V. Alecsandri de către boierul Ion Ghica. Precum în basmul lui Ion Creangă, Theodoros este Harap-Alb, cel care din slugă a devenit împărat. Protagonistul are trei aspirații; iubirea, înălțarea în putere și mântuirea.
Călătoria lui Theodoros poate fi asociată cu celebrul cadru din filmul “Osânda”, regizat de Sergiu Nicolaescu. Imaginea îl înfățișează pe protagonistul filmului, Manlache Preda, ducându-și crucea pe culmea unui deal. Deși în film această secvență este asociată Mitului lui Sisif, în contextul romanului lui M. Cărtărescu, acest cadru poate simboliza povara păcatelor pe care naratorul le numește la începutul operei, dar și aspirația cristică a personajului. Păcate pe care Theodoros este nevoit să le care în drumul său către mântuire. Iarna este un mediu al încercărilor, asemenea celor pe care Tudor trebuie sa le treacă.
Bogdan Raicu - Visul și amintirile Împăratului Albastru
Theodoros, Tudor şi Tewodros, trei ipostaze, trei vieţi şi trei realităţi cât se poate de diferite coexistă în romanul lui Mircea Cărtărescu sub semnul unui divin absent, marcat de o cifră trei falsă, căci încă din primul capitol al romanului postmodernist, înstrăinarea personajului principal triplu față de divin este cât se poate de clară. O cruce făcută cu degetele „năclăite de sânge” şi „răzvrătirea ca păcatul vrăjitoriei” arată textul ca un semn prevestitor, ca un avertisment, căci ceea ce nu este sacru este profan, iar în profan se ascund toate elementele murdare, de blasfemie şi superstițioase ce se aruncă asupra omului unde realitatea însăși pare să îşi piardă granițele. Astfel lumea din romanul „Theodoros” depășește limitele imaginației umane şi ale realității sacre protejate şi stă astfel sub semnul oniricului. Ea este fluidă şi se desfășoară asemenea unui râu ce parcurge toate planurile existenței materiale de la izvor la vărsare şi în imensitatea sa acoperă toate planurile temporale.
O ilustrare ideală a universului creat de autorul român în roman este celebra pictură a artistului suprarealist Salvador Dali, Persistența Memoriei. Limitele neclare ale peisajului, granițele șterse ale planului fizic, dar şi timpul ce se scurge prin imaginea ceasului ne aduce înapoi la imaginea răului pe care îl reprezintă universul lui Mircea Cărtărescu. Dar pictura lui Dali poate construi încă un pod între ea şi romanul „Theodoros” prin titlu – Persistenţa Memoriei. Motivul-cheie al întregului roman este relația dintre amintire şi identitate, şi felul cum amintirile trecutului, reale sau imaginare, definesc lumea prezentului şi viziunea personajului principal despre sine.
O astfel de amintire, probabil una dintre cele mai puternice de natură personală, este cea a mamei din timpul „primei ierni de care aveai să-ţi aduci aminte”. Mama, într-un stil postmodernist proeminent în scrierea lui Mircea Cărtărescu, invoca elemente mitice, mai exact, creațiile grecului antic Homer, Iliada şi Odiseea. Aceste două uriașe aventuri eroice, povestite lui Theodoros „știind că nu vei pricepea prea multe” au rol în formarea identității sale ca personaj în cadrul universului romanului. Cunoașterea marilor eroi antici de la o vârstă în care universul părea la fel de mic ca satul natal, dar şi a călugărilor de origine „greci, rumâni, bulgari, ruşi şi sârbi din zecile de mănăstiri, din chiliile şi din kalivele din Akti” îi pune în braţe micului om, un destin mare, apoteotic, de erou, de împărat al lumii şi poate al cerurilor. Totodată, imaginea iernii cu „zăpezile valahe”, în contrast cu ceea ce până atunci a fost un univers fierbinte al dunelor Etiopiei, ce pot fi comparate cu idolatrizatele câmpii asire ale poemului eminescian „Floare albastră”, întăreşte imaginea destinului lui Theodoros, ce este menit în drumul său să se lepede complet de condiţia sa iniţială şi astfel adaugă identităţii sale, din nou prin amintire, caracterul supraomenesc tinzând spre divin.
Dar în drumul său, un drum „al sângelui”, Theodoros se prăbuşeşte în profan, este înstrăinat de Dumnezeu, poate tocmai datorită destinului său ce l-a adus, ca pe Icar, prea aproape de soare unde „ochii săi n-au putut să îndure nici blestemul, nici binecuvântarea”, căci energia să ţâşneşte acum dintr-o „minte idolatră al cărei idol eşti tu însuţi.”. Mircea Cărtărescu spunea despre Eminescu că a fost obsesia vieţii sale şi aici, mai bine poate ca în întregul roman, se observă influența directă a poetului romantic târziu şi a operei sale „Sărmanul Dionis”. Căci în această operă, găsim asemenea lui Theodros ce şi-a văzut visul cu ochii, pe Dan, ce aflat acum la apogeul condiţiei sale în univers şi alături de Dumnezeu, se abate de la calea sacră, şi grăieşte, idolatrizându-se pe sine asemenea regelui Etiopiei: „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...”.
Astfel, romanul lui Mircea Cărtărescu, unul al trecutului şi în acelaşi timp al prezentului, al identităţii sinelui şi al modului în care aceasta este definită de amintiri, surprinde în paginile sale ipostazele multiple ale unei singure entităţi, fie ea Tudor, Tewodros sau Theodoros, ce este la graniţa dintre sacru şi profan, la limita dintre mântuire şi damnare.
Ramona Rășcanu - Renunțarea la har
Credința e de la Dumnezeu, voința de la Diavol.
Această idee este una la care se raportează artiștii de sute de ani, poate involuntar, poate voluntar, poate fiecare este fidel credinței sale, dar în același timp își simte puterile neajutate, asemenea lui Arghezi în perioada de carceră, în care arta și creația depășeau cu mult universul credinței în Dumnezeu. Astfel artistului nu îi este greu să caute în altă parte inspirație ce se vrea de factură divină, dar care părăsește ființa umană și o lasă pradă satanicului, care, printr-o fascinație oarbă, ne atrage în capcana creației sale.
La nivelul cel mai de jos al creației, autorul apelează la o oarecare artă laică, pe care o abordează ca pe o renunțare la acest har, de care nu mai are nevoie, pe care prin ființa sa l-a depășit, față de care se situează departe, atât de departe încât îndepărtarea de Dumnezeu îl aduce alături de o altă forță pe care o interpretează creatoare și din care naște creație, din suferință, urât, sânge, tristețe si neputință.
Ființa pusă în fața sfârșitului și a suferinței mizerabile ce o viață întreagă a stat sub semnul credinței într-o lume în care toți erau preoți și preaslăveau credința și îi acordau fiecare părticică din noi și îi închinau fiecare sclipire artistică, acum se simte mai aproape de satanic, de cel care nu vrea o slăvire continuă și surdă și cel care nu cere confirmare. Diavolul nu își asumă creația, Diavolul nu cere să îi dedici arta, Diavolul cere controlul absolut asupra sufletului de artist din umbră, cere să intre în fiecare cameră a încăperilor inimii artistului și să creeze împreună, să pună stăpânire pe ființa sa, nu din dragoste pentru el.
,,Iar dacă Dumnezeu n-ar fi vrut, tu tot te-ai fi făcut împărat, cu propria mână”, Împăratul pe care nimeni nu l-a văzut vreodată, împăratul absolutului, Împăratul Albastru, dar nu cel asociat albastrului cerului, aproape de divinitate și de milostenie smerită, ci un albastru închis, nou, asociat valurilor tulburi controlate de Diavol, care ,,s-ar fi făcut singur împărat”, care prin forța creatoare supremă ar fi făcut tot posibilul să ajungă la basmul său ideal, la basmul său cu Împăratul Albastru, care se afla așa de departe de orice idee pe care ar fi explorat-o vreodată artiștii comuni care îi dedică fiecare rând, vers și idee Domnului.
El trebuia să fie un Împărat, se simțea menit să ajungă departe în Etiopia, țara lui ,,Hristos cel bătut pe cruce”, cu un destin ce depășește multe tiparele tradiționale și scopul pentru care fiecare dintre noi ajunge pe lume, aici Theodoros avea altfel de sclipire, poate divină, poate satanică, poate pur și simplu creatoare, sau poate doar o răsplată pentru o mamă frumoasă, care nu se încadra într-o lume absurdă și incoloră, până la acel albastru împărătesc.
Albastrul regal nu este un albastru al cerului și al speranței, este un albastru al frigului și al înghețului, al necredinței, al catifelei moi, dar vechi și îmbătrânite, al unei nuanțe născute din cer, dar care nu a rămas în stadiul incipient, care a trecut orice barieră, asemenea lui Theodoros, care nu poate fi urmărit într-un parcurs prin Infern, ca al lui Dante, dar nici pe calea divinului, în încercarea de a fi el însuși Împăratul Albastru.
Deși nu îi închina Domnului totalitatea artei sale creatoare, ,,păcat de moarte, căci doar Unul poate să ia vieți și să le dea înapoi când vrea și cui”, așadar vede umbra apăsătoare a divinului asupra existenței care involuntar se naște sub puterea lui, dar din voința satanică. Voință pe care noi o purtăm veșnic, cu care ne hrănim și desăvârșim, cu care înaintăm și luăm decizii, cu care punem stăpânire supremă asupra vieții noastre, departe de ceea ce ne-a învățat Dumnezeu și a încercat să răpească Diavolul și aproape de sufletul de ființă rătăcitoare prin viața fără sens, în care singurul sens e căutarea vieții de mai departe de suferință și durere și de sentimentul pistolului rece în gură, mai departe de incoerențele între așteptări și realitate și mai departe de destin și dorință.
Ingrid Rusu - Firele destinului se adună în ochiul lui Dumnezeu
Mircea Cărtărescu, una dintre cele mai apreciate și influente voci ale literaturii contemporane, propune o adevărată călătorie în noul său roman. Theodoros constituie retrospectiv o aventură ce explorează identitatea complexă, puternic contradictorie a unui protagonist aparent ideal, (sau cel puțin perfect prin titlurile care îi erau atribuite: „leul leilor și împăratul împăraților”). Dumnezeu este cel care relatează povestea lui Theodoros, perspectiva divină fiind cea care adună, ca niște piese de puzzle, momente fundamentale care i-au construit drumul de la fiu al unei simple slujnice la soț al Etiopiei și Logodnic al Ierusalimului. Sunt îmbinate diferite repere spațiale, precum Arhipelagul (insulele din Marea Egee), Valahia sau regatul Etiopiei, analizate din perspective temporale distincte. De la dragostea, sau mai bine spus atracția efemeră dintre două slugi de la curtea lui Tachi Ghica, la ipostaza unui împărat neputincios care renunță să mai lupte, Theodoros este surprins în evoluție, dictată de vărsarea de sânge și avansare injustă către tronul frumoasei Etiopii.
Împăratul a fost constant desconsiderat ca fiind nedemn de rolul asumat, cei din jur atacând ființa la care ținea cel mai mult: mama sa. Originea sa era contestată necontenit, fiind răspândite zvonuri degradante cu privire la Sofiana, ce ajunsese să fie considerată o grecoaică vânzătoare de leacuri pentru limbrici. Inspirându-se din realitatea unui Tewodros II care a domnit în Etiopia în perioada 1855-1868, Mircea Cărtărescu compune imaginea fictivă a unui conducător aspru, măcinat de remușcări în fața propriului eșec și pus în fața alegerii între viață și moarte. Finalmente, Theodoros eșuează în încercarea sa de a deveni “Pantocrator”, sau în fapt însuși Dumnezeu, și sfârșește prin a-și lua viața din frica de a nu fi prins de atacatori.
Încercând să își creeze propria poveste de basm, asemenea celor pe care adora să le audă în copilărie, Theodoros se confruntă cu cele trei identități ale sale: Tudor, dată de descendența română din partea tatălui, Theodoros, elementul grecesc din partea mamei și respectiv Tewodros, în urma preluării poziției de împărat. Acestea sunt cele trei măști ale protagonistului problematic, care vor genera un amplu conflict lăuntric, deoarece acestea se anulează reciproc. Construind identitatea autentică, cele trei fețe se suprapun ireversibil, rezultând astfel o imagine care îmi amintește de opera lui Salvador Dali, The Face of War, fiind astfel desemnată încercarea lui Theodoros de a se regăsi și de a-și înțelege rădăcinile în contextul unui conflict interior amplu, care îl consumă.
În cadrul celui de-al patrulea capitol, în momentul în care Sofiana a încercat să îl înțarce, copilul nu s-a conformat la dorința mamei sale, spunând “vleau”. Refuzul categoric al bebelușului a stârnit un val de mândrie pentru tatăl său, Gligorie Ișlicarul, în timp ce mama sa, Sofiana, a rămas înspăimântată de propriul prunc care tocmai își prefigurase menirea. Tudor / Theodoros / Tewodros a continuat să vrea din ce în ce mai mult și să țintească spre frumusețe, ideal sau bogăție, pentru ca în cele din urmă să aspire la „câștigarea lumii cu prețul pierderii propriului suflet”. Din punctul meu de vedere, acesta este momentul în care destinul lui Theodoros este decis, este punctul de plecare al unei ambiții ample: “ai fi vrut să ajungi cândva singurul împărat a cărui culoare nu se afla în basme”. Acest pasaj m-a dus cu gândul la pictura lui Leonardo da Vinci Madonna of the Yarnwinder, o transpunere într-un cadru profund întunecat a unei figuri materne și a pruncului său, făcând totodată aluzie la ideea de țesere a propriului destin. Theodoros alege calea păcatului și a trufiei, care vor face ca mântuirea să fie irealizabilă.
Pe tot parcursul vieții sale raportul cu credința a fost unul tumultuos, marcat de incertitudine, pe care Theodoros probabil nici nu a reușit să îl înțeleagă pe deplin. Pe partea mamei, religia și credința în divinitate reprezintă un factor fundamental, încât Aspasia ajunge să o aibă pe Sofiana în momentul în care soarbe lacrima icoanei Maicii Domnului. Se construiește în acest mod o paralelă la Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu, fiind evidențiată influența spiritualității asupra liniei familiale. Sofiana își amintește cu plăcere de vizitele la mănăstirile din proximitatea Muntelui Athos și, la rândul ei, încearcă să-i insufle copilului său iubirea față de Dumnezeu. Cu toate acestea, sunt de părere că Theodros a fost predestinat unui drum marcat de cruzime inimaginabilă și păcate înfiorătoare, din clipa în care a fost conceput în afara cuvântului lui Dumnezeu și a spus, în loc de „mamă” sau „tată”, „vleau” (vreau).
Mircea Simionescu - Un om de sânge și mir
Începutul este inedit, mi se pare atipic, ambiguu, dar stârnește curiozitatea celui care citește. Relatarea la persoana a II-a singular îi oferă omului din fața cărții o nouă stare, ca și cum el ar fi, de fapt, Theodoros, iar naratorul – o voce divină.
Primul capitol se deschide cu gestul sacru, semnul crucii, ritual simbolic care marchează cele patru direcții ale Crucii de pe Golgota. Dar această puritate și sacralitate sunt spulberate imediat de imaginea sângelui de pe cele trei degete, care murdărește fruntea, apoi fața, umerii, apoi cămașa alba, alt semn al purității pătate. Întrebarea referitoare la acceptarea unei cruci făcute cu mâna pătată de sânge este una fără răspuns, dar care pune cititorul pe gânduri, în încercarea de a găsi totuși o ipoteză.
Theodoros a fost “un om al sângelui”, care a comis multe păcate în fața lui Dumnezeu, încercând să se bucure și de sânge și de mir, adică și de bine și de rău, și de lege și de fărădelege, care a făcut din cruce armă, care l-a visat pe Satan. Se observă iar cromatica roșu-alb “cizmele pline de lut roșu pe lemnul alb și imaculat, ca de mesteacăn, al crucii”, care accentuează sfidarea și distrugerea purității și a lucrurilor sfinte. El seamănă cu leul de pe steagul pe care îl ține în mână și aspiră să fie Împăratul lumii.
În “Testamentul lui Solomon”, Rath este un demon în corpul unui leu. La întâlnirea cu Regele Solomon, leul îi explică lipsa fricii față de el. El i se adresează lui Solomon cu titlul de rege, recunoscându-i astfel puterea, dar sugerând că aceasta este pământească, fără vreun efect asupra lui, un spirit demonic, nepământesc, intangibil și imposibil de perceput. Rath explică felul cum vânează bărbații pe ascuns, făcându-i slabi. Acest lucru ar putea însemna că el atacă oamenii care au o stare precară și caută să o agraveze. O altă sugestie ar fi referitoare la oamenii care se prosternează înaintea lui Dumnezeu, boala lor fiind de fapt credința. Se mai spune că Rath alungă demonii, ceea ce este surprinzător, el însuși fiind un demon. Poate, asemenea lui Theodoros, încearcă să împace sângele cu mirul, răul cu binele.
Încă de mic, Theodoros vedea credința ca pe o mare putere care poate face minuni. Mai târziu în viață a găsit răspunsul la întrebarea mamei sale, despre credință si voință, realizând că voința e de la Diavol, iar credința, de la Dumnezeu.
Cătălina Tartan - Răzvrătitul născut din lacrimă
Unul dintre capitolele care mi-a trezit cel mai mare interes este cel de-al III-a. Un capitol care vorbește despre familia protagonistului, și anume despre cele mai importante persoane din viața lui, mama și bunica, pe care nu a ajuns să o cunoască, pentru că aceasta „murise jefuită, siluită și cu gâtul retezat de tâlhari pe când se întorcea acasă”. Poate că aceasta a fost grăuntele ce a sădit asprimea în sufletul lui Theodoros, deoarece bunica lui, Aspasia, îi fusese luată cu aceeași malițiozitate.
Mama lui, Sofiana (de la numele Sofia, care este de origine greacă și înseamnă înțelepciune), deși era o simplă servitoare, avea o minte ascuțită și un univers destul de larg, un univers pe care a încercat să i-l transmită și micuțului, deși nu înțelegea mare lucru la vremea aceea. Astfel, aflăm despre faptul că îi „citea în greacă din Odisee”, una dintre cele mai vechi și renumite opere din literatura antică, epopeea lui Homer. Aceasta prezintă peripețiile lui Ulise și ale însoțitorilor lui din Itaca, pe drumul de întoarcere acasă, după încheierea Războiului Troian. De aici, putem deduce de unde și-a însușit Theodoros spiritul de războinic. Totodată, pe parcursul romanului aflăm despre faptul că protagonistul fusese conceput înainte de momentul căsătoriei părinților lui, de aceea, nașterea era de la început o încălcare a legii universale, dar mai ales a celei divine. Poate că de aici și provine această nerespectare față de cele sacre. Acest lucru se va confirma odată ce micuțul va pronunța primul său cuvânt: ,,Vleau". Chiar mama lui va susține faptul că nu este cuvenit acest lucru, deoarece singurul care poate să spună așa ceva este Dumnezeu.
Bunica sa, Aspasia, nume de fată de origine greacă, ce înseamnă plăcut, dorit, era o femeie foarte apreciată mai ales în rândul bărbaților, care îi tot dădeau târcoale, deși aceasta era deja căsătorită. Aceasta, în schimb, se dedica iubirii sale față de Hristos, de aceea pleca adesea în pelerinaj, lucru pe care îl va învăța și fiica ei, Sofiana. Într-una dintre plecările sale, Aspasia a ajuns la Biserica Maicii Preacurate, din preajma fântânii Kato Vrysi. Cu secole în urmă, unii ciobani au descoperit un deal care era plin de surse naturale de apă. Pe unul dintre izvoare a fost construită această primă fântână. Bătrâna povestea că a îngenuncheat în fața Icoanei Născătoarei de Dumnezeu și s-a rugat să aibă un prunc. După, cum se consemnează în carte: ,,Atunci i se păruse că Fecioara lăcrimează, și-i sorbise lacrima cu smerenie. Fusese vis sau aievea, Aspasia n-ar fi știut s-o spună, dar după 9 luni i se născuse o băiată, care se făcuse curând destul de mare ca Aspasia să-și înceapă, cu ea de mână, drumurile sfinte promise Maicii Domnului”. Această întâmplare, reală sau nu, ne aduce aminte de basmul lui Mihai Eminescu, Făt Frumos din lacrimă. Aici împărăteasa se afla în aceeași ipostază, precum Aspasia, nereușind să-i aducă pe lume împăratului un urmaș. După cum se spune acolo: ,,Sculată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolți în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbrăcată în argint a Maicii durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreața ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată.” Astfel, atât în basmul lui Eminescu, cât și în romanul lui Cărtărescu, suntem martori la o naștere miraculoasă.
Ulterior, toată această credință pe care i-a insuflat-o Aspasia fiicei sale Sofiana, ea o va insufla, la rândul său, fiului ei: ,,Sofiana avea să-ți povestească despre miile de călugări greci, rumâni, bulgari, ruși și sârbi din zecile de mănăstiri, din chiliile și din kalivele din Akti, care se munceau pe stânca goală zi și noapte, pedepsindu-se-n post și-n rugăciuni, bărboși și sălbatici și neștiutori de lume, puțind a hoit, căci nu se-mbăiau niciodată, dar unși cu mirul sfințeniei și-al poveștilor miraculoase.”
Prin urmare, o asemenea poveste miraculoasă este și romanul Theodoros, care dezvăluie, în esență, dragostea de literatură, născută dintr-o viață de excepție a unui erou-antierou, pe care însuși Dumnezeu se delectează citind-o. Totuși, la final, rămânem cu o întrebare: De ce a ajuns protagonistul să fie o întruchipare a răului, dacă la plămădirea făpturii acestuia s-au insuflat credința, înțelepciunea, iubirea față de familie, dar mai ales față de Dumnezeu?
Teodora Udișteanu - Călătorul părtaș la miracolul creației
Încă de la început este nuanțată figura deosebită a lui Theodoros, pe motiv că ar fi fost părtaș la Creație și că l-ar fi văzut pe Satan „căzând ca un fulger din cer“. Această referință trimite la momentul căderii din rai a îngerului Lucifer. Faptul că este ultimul om de pe pământ, sugerează un timp mitic, apocaliptic. Nu degeaba romanul se deschide cu întrebarea retorică, preluată din Apocalipsă: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?“ Acest fragment este pregătitor pentru cititor, întrucât avertizează pe de o parte asupra conținutului cu tentă religioasă (în ciuda existenței și comuniunii sacrului cu elementele laice, profane și profanate), și pe de altă parte fiind o interogație esențială, de inițiere într-un traseu cu final necunoscut. Crucea pe care stă Theodoros înseamnă moarte, dar lemnul acesteia este alb, fiind cel al unui mesteacăn, simbol al frumuseții. Moartea este aici un oximoron între gingășia și speranța reînvierii, întrucât mesteacănul este un semn al primăverii, și spaima necunoscutului.
Figură istorică, Tewodoros al II-lea, Rege al Regilor și Împărat al Împăraților este surprins în trei ipostaze esențiale devenirii sale. O dată este Tudor, simbolic slugă a omului, fiind ființa profană în lume, comună. Apoi este Theodoros, slugă a Domnului, echivalentul darului lui Dumnezeu, trimis pe pământ. Însă mai apoi, devine conducător al Cetății Etiopiei, dar mai mult decât atât, se răzvrătește, voind el însuși să fie cel dătător de dar.
Spațiul în sine conține repere care sunt autentice, precum Valahia, Moldova și Etiopia, chiar Cartierul Fanar sau Poarta Otomană. Astfel, referirile istorice sunt ancorate în realitatea vremii, ceea ce face povestea lui Theodoros să capete nuanțe reale. De exemplu, Debre Tabor (este echivalentul Muntelui Tabor), acesta fiind un oraș din partea de centru a Etiopiei.
Deși încă din primul capitol, cititorul se află pus în mod direct și șocant în fața unei întâmplări ce se află în proximitatea groazei, anume moartea conducătorului Etiopiei, de fapt acesta este momentul de la care începe, la fel ca viața de după moarte, viața romanului. Povestea personajului se reconstruiește parcă fiind adunate fragmente din timpul vieții lui Theodoros. Astfel, un rol important îl are copilăria, din care aflăm despre înclinația pentru elementele culturale și istorice, insuflată de mama sa. Aceasta îi citea de mic, moștenirea culturală având o valoare aproape de neprețuit, prin intermediul legendelor grecești, acesta aflând despre Ahile și Elena. Desigur că cei doi sunt purtători ai unor trăsături distinctive, precum curajul sau frumusețea. Prin poveștile mamei i se conturează umbrele lumii.
De pildă, devine călător al lumii, pe corăbii închipuite. Poate fi asemănat cu Sindbad, marinar de poveste, care face șapte călătorii prin mările din estul Africii și are parte de aventuri miraculoase, istoria lui fiind adăugată mai târziu la colecția O mie și una de nopți. Sindbad este o figură simbolică a exploratorului dornic de cunoaștere pentru a se crește pe sine însuși ca o mare lume de poveste și magie, figură prezentă și în lirica lui Nichita Stănescu, unde comoara îndrăgostitului-Sindbad este iubirea însăși, pentru care el își aruncă mereu pânzele sufletului spre cer, precum urca Theodoros pe frânghia zmeului ca să se apropie de icoana Stamatinei, domnița pe care o va purta în suflet toată viața, precum Dante, ochii Beatricei. Textul lui Nichita Stănescu în care apare Sindbad este Cântec de dragoste la marginea mării: Uite epava corăbiii lui Simbad marinarul / cu un colț se sprijină-n scoicile cenușii / cu un vârf înjunghie-n mijloc cleștarul / peste toate punțile aleargă raci vii / Îți dăruiesc o stea de mare, un crab și un delfin! / adu-i în spinare până la nisipuri. / Mă voi preface orb și am să vin / cu brațul întins să-ți mângâi chipul.
Dar spre deosebire de Sindbad, Theodoros copil călătorește cu gândul, prin imaginație, străbătând limitele concrete. Nu degeaba numele mamei sale este Sofiana, derivat de la Sofia, care înseamnă înțelepciune. Continuând ideea, mama îi povestește despre miile de călugări greci, români, bulgari, ruși și sârbi, astfel ca el să știe despre toate ariile vieții, dar si despre spațiul ei natal. „Gherganii erau atunci lumea ta întreagă” – spune textul din roman. Universul copilului este doar spațiul acela pe care îl știe, pe care îl poate delimita, astfel că se explică și călătoria sa cu gândul prin lume. Desigur că experiențele copilăriei influențează dezvoltarea ulterioară. În acest sens, este menționat cum, peste ani, în țara fierbinte a Etiopiei, Tewodros al II-lea își va aduce aminte de iernile Valahiei. Cromatica zăpezii, albă, este simbol al condiției demne, nobile, un destin confirmat apoi de o putere superioară.
Ruxandra Ungureanu - Cel ce și-a pus singur coroana
Înțelegerea mesajului necesită o anumită maturitate a gândirii. Mircea Cărtărescu spunea următoarele: Degeaba l-aş fi început la 25 sau la 30 de ani. N-ar fi ieşit nimic din asta. Este dezvăluită astfel complexitatea textului, acesta putând fi realizat numai odată cu acumularea unui fond consistent de experiențe și cunoștințe.
Prima parte a romanului, intitulată Tudor, se concentrează în jurul copilăriei și al adolescenței protagonistului, petrecute la conacul de la Ghergani. Încă de mic, Tudor a fost fascinat de basmele pe care mama sa i le citea înainte de culcare, dorința lui cea mai mare fiind aceea de a deveni împăratul al cărui nume nu fusese niciodată amintit în povestiri – Împăratul Albastru. Entitatea nu este însă întâmplător omisă, căci Dumnezeu este numai unul, iar încercarea ființei umane de a-i ocupa locul ar fi o adevărată sfidare. Până și gândul săvârșirii unei astfel de fapte este condamnat („moșii și strămoșii tăi nu cutezaseră să-l rostească, poate pentru că el locuia în cu totul altă lume și era cu neputință măcar să-l vezi fața, și era un gând cumplit, păcat de moarte și neiertat, dacă n-ai fi fost doar un prunc, să vrei să fii aidoma Lui.”).
Pornind de la această idee, se poate face trimitere la nuvela Sărmanul Dionis, a lui Mihai Eminescu, o posibilă conexiune cu textul dat regăsindu-se în episodul în care personajul Dan-Dionis face un pact cu propria umbră și pornește într-o călătorie cosmică, pe lună, alături de iubita sa, Maria. El are îndrăzneala de a se considera Dumnezeu, nesupunere ce îi va aduce prăbușirea. În cazul lui Theodoros, decăderea este înțeleasă prin prisma faptului că acesta, considerându-se superior, va porni, fără a realiza, pe o cale fără posibilitate de salvare sau de mântuire, finalul său tragic fiind o consecință a faptelor de cruzime săvârșite de-a lungul vieții. În vreme ce în opera eminesciană gândul nu va fi dus la bun sfârșit („Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne...?), protagonistul lui Mircea Cărtărescu își asumă cu toată ființa rolul de stăpânitor, o dovadă în acest sens fiind scena în care se încoronează singur, asemenea lui Napoleon al III-lea. Ceea ce la început va fi pus sub semnul naivității copilului („era un gând cumplit, păcat de moarte și neiertat, dacă n-ai fi fost doar un prunc, să vrei să fii aidoma Lui.”), se va dovedi pe parcursul romanului centrul către care se vor îndrepta toate eforturile personajului principal.
Creatorul deține locul cel mai înalt în ierarhia universului, iar puterea sa nu trebuie contestată. Totul începe și se termina cu el, iar autoritatea supremă îi aparține („Căci împărații acestei lumi își împărțeau tărâmul știut, unde se războiau și se-ncuscreau unii cu alții, dar Împăratul Albastru stăpânea peste ei şi peste întreaga Sferă.”). Culoarea albastră este asociată unui orizont al infinitului, al spiritualității, al păcii și serenității. Denotă așadar o condiție sfântă, desăvârșită, inaccesibilă omului care nu poate cuprinde vastitatea ce îl înconjoară („vestmântul Lui era cerul, iar pământul întreg, cu munți, ape şi păduri, cu mări și ostroave, era așternut sub picioarele Sale”).
Pentru Theodoros, există patru lumi. Cea dintâi menționată este cea a basmelor, cunoscută datorită mamei sale, aceasta fiind urmată de cea a sfinților, iar apoi de cea a planului real. Ordinea celor trei este esențială, căci fantasticul apare înaintea concretului, Theodoros născându-se parcă din poveste, pentru ca de-abia apoi privirea să fie îndreptată către universul nașterii sale. Ultima lume numită este cea a viselor și aparține subconștientului, fiind esențială pentru surprinderea personajului în complexitatea sa („se afla în sufletul tău a patra lume, cea în care te cufundai noapte de noapte, lumea viselor tale, la-nceput limpezi ca apa de izvor, apoi de-a lungul vieții, tulburate ca de un șuvoi gros de lacrămi și sânge.”). Punctele de vulnerabilitate ies la iveală, iar totul este resimțit cu maximă intensitate. Împăratul Albastru capătă imaginea tatălui său, a preotului sau chiar a Pantocratorului, fiind o reprezentare ce reflectă cele mai aprigi frici ale protagonistului („Căci în adâncul inimii tale erau peșteri întortocheate, cu jigănii de vânt și de foc și chipuri ce treceau unu-ntr-altul, şi doar acolo înțelegeai că Albastru-mpărat avea chipul taicului tău, Gligorie, şi-al popii ce cânta în biserică și-al Pantocratorului zugrăvit pe turla acesteia, și-al tuturor tronurilor şi stăpânirilor şi îngerilor cumpliți care-i cercetau pe muritori încă de la moşul Adam şi moașa Eva.”). Fiarele din pădure surprind în mod concret cele menționate anterior, de această dată într-o modalitate mult mai înspăimântătoare. Ele pot fi atât o oglindire a tumultului lăuntric, cât și o reprezentare a amenințărilor exterioare din planul real. Singura posibilitate de scăpare a lui Theodoros pare a fi avansarea în ierarhie, cu toate că acest aspect ar conduce la pierderea propriului suflet. Alege să domine, pentru a nu fi el cel stăpânit de alții. („De toți ți-era frică în vis, la fel ca de fiarele pădurilor, de lupii ce iarna coborau până la conac şi de urșii ce mai sfâșiau câte-un țăran găsit la mure, ți-era frică şi-ai fi vrut să fii ca ei și mai presus de ei, ca să scapi odată de mireasma veștedă a fricii tale.”).
Prin urmare, romanul Theodoros spune povestea unei lumi care, prin reactualizarea unor motive, legende, mituri, capătă originalitate, rămânând impregnat în memoria cititorului ce are experiență în sfera întâlnirilor cu literatura.
Mira Zaharia - Un Ghilgameș modern sau Mitul care modelează istoria
„Dar opusul e legat pe vecie de opusul său.”
Theodoros, Norton I – Despre opuși (capitolele 5-6)
Theodoros este cel mai recent roman al scriitorului Mircea Cărtărescu, o epopee a credinței și a cruzimii, a nebuniei și a visului, care se întinde pe jumătate de glob, într-o mărturisire sinceră, dură a ceea ce înseamnă să fii om. Omul lui Cărtărescu este „văzut”, pe alocuri judecat, de vocile „Împăratului Albastru” care „stăpânea peste ei și peste întreaga Sferă.” Eroi, motive, legende se adună și se întrepătrund într-o lume care, pentru cititor, pare inaccesibilă, însă care se dezvăluie treptat, ca literele numelui lui Dumnezeu în Arhipelag – SAVAOTH.
După descoperirea Solenoidului și a Orbitorului, acest roman ne-a oferit o nouă lume a avatarurilor, conturate după povestea pe care o numim Istorie, dar din care adesea omitem elementul de eroare și posibilele legături pe care poate tratatele, scrierile le uită. Un astfel de caz este prietenia lui Theodoros, „Rege al Regilor și Împărat al Etiopiei, Leul cuceritor al tribului lui Iuda, Soțul Etiopiei și logodnicul Ierusalimului” cu Norton I „Împăratul acestor State Unite”, o legătură a destinului între doi... opuși.
Norton, se poate spune, are o influență puternică asupra lui Theodoros, deoarece este introdus în marea scenă a vieții acestuia, fiind Tudor, exact după descrierea nașterii, a destinului („vleau!”) și primele descoperiri, primele intenții de a cuceri divinul: „El, Theodoros, n-avea să trăiască pe lumea asta degeaba”. Ce știm în realitate despre Joshua Norton este incomplet, pe alocuri neclar: un evreu care copilărise în Africa de Sud, ajunge să emigreze în Statele Unite ale Americii în 1849, să facă o afacere dezastruoasă cu orez în Peru și să se cufunde într-o nebunie-vis, proclamându-se rege în SUA. Un detaliu interesant este faptul că proiectele sale, publicate în ziarele din San Francisco și gustate cu o doză de amuzament de publicul care începuse să îl aprecieze, au fost realizate, la mult timp după moartea sa, cum este podul care leagă San Francisco de Oakland Bay. Exact ca Theodoros, Norton își găsește puterea prin cuvânt, împrumutând din destinul profetic al prietenului său „de cruce”, destin care îl face să împlinească și să ajute firul de aur al vieții.
Nașterea în aceeași zi este fatidică, 4 februarie 1818, zodia Vărsătorului. Reordonând numerologic această dată, se obține un număr la fel de interesant: 499 este un număr care simbolizează aproprierea de un sfârșit, spre a lăsa loc unor noi posibilități. Amândoi se nasc sub semnul morții, trăind experiențe care le cimentează locul lor în lume: la botez, Tudor este cufundat într-o cristelniță cu apă aproape înghețată, dobândind un frig în oase ce îl va urma toată viața, iar Joshua, în timpul în care este luat ca sclav, este complet cufundat în mirosul de cuișoare, miros de care nu putea scăpa. Aceste însemne în lumea materială sugerează delimitarea dintre cei doi, născuți să conducă sub zodia fluidității și a puterii, fiind diferiți într-un mod unic în povestea vieții lor. Apa, a cărei pojghiță este spartă din cristelnița în care este botezat Theodoros, surprinde nașterea lui în spațiul sacru, menit să distrugă și să trezească viața sau să o curme. Cuișoarele au, pe lângă o formă specială și un miros distinct de care Theodoros va rămâne marcat atunci când îl întâlnește pe Joshua, o simbolistică aparte în credința populară: cuișoarele sunt muguri înmiresmați, care nu apucă niciodată să înflorească și din acest motiv păstrează esența virilității neîmplinite. Cicatricea înfrățirii lor și visul celor doi, fiecare împlinindu-se, („Dar de atâtea ori și omul cel mai întreg stăpânește în vise ceea ce nu poate avea în lume și află-n lume ceea ce visele îi refuză.”) sunt răspunsul la întrebarea lui Pilat: „Ce este adevărul?” Adevărul este puterea gândului, ca în pilda bobului de muștar. Theodoros și Norton devin prieteni prin propria voință de „a muta munții”.
Totuși, „a muta munții” înseamnă pentru vocea întreit divină împietrirea inimii. Joshua nu respectă tradițiile, obiceiurile în care ar fi trebuit să crească și va fi pedepsit cu nebunia sa pentru aceasta, însă, în spiritul strămoșilor săi din neamul iudaic, își folosește slăbiciunile pentru a-și dovedi destinul unic. Nu o dată este precizat că acesta simțea că putea fi, ca Theodoros, curajos pentru că știa că nu îi era sortit să moară în Arhipelag: „soarta scrisă-n stele a lui Joshua, ce trebuia mort-copt s-ajungă-mpărat la altă margine-a mărilor.”
De ce e important Norton pentru Theodoros? El este doar un avatar modern pentru Enkidu, iar viitorul împărat al Etiopiei este el însuși un Ghilgameș modern, crud și crezându-se aproape Dumnezeu. Norton devine unealta destinului în descoperirea primei litere a numelui sacru al divinității Savaoth. Domnul Sabaot sau Savaoth (șapte litere, șapte zile ale creației) înseamnă Domn al oștirilor. Profeția-blestem a evreului Moshe din București care îi citește din cartea sa sfântă, Sefer Ha-Bahir, îl face pe Theodoros să caute, de fapt, singurul Dumnezeu pe care l-ar fi putut înțelege: un Dumnezeu luptător, neiertător, cu care s-ar putea identifica și care, în cele din urmă ar putea deveni. O rămășiță din copilul curios care a încercat să descopere ce era în chivotul bisericii este, în final, mărturisită, o taină a lui Tudor pe care amândoi ajung să o împărtășească: icoana Stamatinei, păstrată cu sfințenie la piept, învelită în scrisoarea mamei. Stamatina este simbolul întregii creștinătăți, al poporului pe care Theodoros va ajunge să-l stăpânească, cu o mână de fier. Poate exact acea privire, rămasă mută pentru Theodoros, îi vorbește lui Norton, spunându-i „Caută-mă, căută-mă!”, un glas disperat al ultimei fărâme de inocență, pe care evreul, în neștiința sa, o asemuiește figurii Maicii Domnului (este foarte interesant că acest Joshua, după nume, este un nou Iisus, care simte că trebuie să fie împărat, deși lumea îl refuză inițial, acceptându-l ca pe un confiscat ridicol al ficțiunilor sale).
Opuși, dar reflectându-se ca într-o oglindă cosmică, un creștin valah ajuns împărat al Etiopiei și un evreu sărac care devine împăratul autoproclamat al Statelor Unite fac un legământ de sânge și în acest mod, lumea aflată sub semnul mitului, al durerii și al extazului profund se mișcă încet, firul de aur al destinului legându-se în istorie, și istoria în Theodoros de Mircea Cărtărescu.
Imagine copertă:
Comments