„Toți copiii librăresei”, de Veronica D. Niculescu
Ne aflăm în România anului 1983, o perioadă ale cărei realități sunt pentru noi
inimaginabile, indiferent câte relatări despre cozile interminabile la Alimentară am auzi, cozi care se formau cu mult înainte de a se ști ce se aduce. Lumina se ia timp de o oră pe zi, mâncarea e raţionalizată, magazinele goale, avorturile interzise, iar vestea aducerii unui nou produs la Măcelărie este un adevărat eveniment în viața celor ce trăiesc la blocurile din apropierea complexului.
În mijlocul acestei lumi haine, Silvia Albu, o tânără de 17 ani, îndrăznește să iubească, dar ceea ce este mai grav în contextul respectiv este faptul că rămâne însărcinată. Chiar și pentru cine nu a prins vremurile comunismului, nu este greu de imaginat ce consecințe are acest lucru într-o societate în care aparențele sunt valorificate în detrimentul adevărului, zvonurile răutăcioase sunt singurul motiv de bucurie al oamenilor și o greşeală făcută în tinereţe influențează întregul viitor. Pentru a salva onoarea familiei, Silvia se mută la Sibiu, pentru a locui cu o mătuşă și a-şi continua educația, pentru ca niciun cunoscut să nu afle de această “mare rușine”. Din nefericire, ea e zdrobită când copilaşul ei moare și e nevoită să treacă singură prin această durere, neavând parte de sprijin familial, ci doar de dispreţ.
Cinci ani mai târziu, se întoarce la Pitești și lucrează într-o librărie din Complexul care, pentru mulți, reprezenta un întreg univers al periodicei abundențe. Golul din inima ei este umplut de fiecare dintre copiii cărora le vindea radiere parfumate și pe care îi vedea privind cu jind către jucării pe care părinții lor nu și le-ar permite niciodată. Cu toate acestea, singurătatea este mai apăsătoare ca oricând în orașul bântuit de fantomele unui trecut “dinaintea evenimentului” și Silvia este însoțită pretutindeni de priviri aruncate pe furiș și de șoapte pe la spate (“Nu se vorbește despre asta, dar numai despre asta se vorbește! Nimeni nu știe prea multe, și totuși e primul lucru pe care-l auzi oriunde te duci”).
Unele capitole sunt relatate din punctul de vedere al diverșilor copii ce intră în librărie; astfel ni se conturează deopotrivă imagini reci ale spitalelor și ale zilelor încărcate de neajunsuri, dar și momente în care jocurile inocente fac posibile râsul și distracția, chiar și în mijlocul acestei realități (“Trei e ora când Cătălina, asistenta tânără pe care o iubesc toți copiii(...) intră în salon și te întreabă dacă vrei să te joci. Ai cu ce? Dacă ai, ai. Dacă nu, nu. Șase e ora când trece vizita. Dacă trece.”).
Ȋntâmplările cotidiene sunt relatate cu o sinceritate şocantă, pictând o imagine extraordinar de reală a anilor ‘80 în România. Cu toate acestea, greutățile și chinurile sunt abordate cu umor, pe parcursul cărții fiind inserate numeroase bancuri care “fac haz de necaz”(“Știi care e diferenţa dintre măcelăria dinainte și asta de-acu’? Ȋnainte scria “La Gogu” și înăuntru era carne. Acum scrie “Carne” și înăuntru e Gogu!”). Tocmai acestea însă amplifică amarul unei existențe lipsite de speranță sau consolare. Oamenii sunt obișnuiți cu lipsurile și tristețea, bucuriile sunt vagi, rare, umbrite de sărăcie și singurătate.
Silvia își găsește refugiul în prietenia tot mai strânsă cu un ceasornicar, care lucra și el în cadrul Complexului și care pare o oglindă a propriei personalități, ei fiind singurii care ”sunt mai interesați de cărți, nu de ce carne se vinde”. Între cei doi se ȋnfiripă o poveste de dragoste timidă și stângace, el promiţându-i că se vor muta împreună la București, unde viața părea mai bună și viitorul capătă în sfârşit culoare. Deși Silvia începe din nou sa aibă încredere în oameni și se ȋndrăgosteşte, firul narativ rămâne suspendat, ea nemaiprimind nicio veste de la el; se pare că rămâne la latitudinea cititorului să hotărască dacă librăreasa a avut parte cu adevărat de iubire sau doar de o scânteiere fugară.
Ȋntâmplările din carte capătă o cu totul altă perspectivă datorită notei autoarei, care mărturisește că multe dintre evenimentele profund tulburătoare sunt inspirate din experiențele ei sau ale prietenelor sale. Mai mult, unele capitole sunt interpretări în culori românești ale unor opere pe care Silvia Albu le citea, totul căpătând astfel o nuanță personală.
Indiferent de vârstă, acesta este un roman despre noi, toți românii a căror viață este în continuare impregnată într-o oarecare măsură de mentalitatea comunistă și cu siguranța multe dintre personaje ne sunt cunoscute tuturor, deoarece le întâlnim în fiecare zi, ele reprezentând o amintire palpabilă a trecutului de care încă nu am reuşit să scăpăm.
Comments