Teona Mălaimare, clasa a XI- a D
Autor al unor piese jucate în peste 40 de țări și al unor texte traduse în peste 25 de limbi, Matei Vișniec este, la momentul actual, cea mai reprezentativă figură, atunci când ne gândim la teatrul postbelic și contemporan românesc. Pășind pe urmele lui Eugène Ionesco, acesta s-a stabilit în Franța din 1987, la început, ca refugiat politic, după ce scrierile s-au aflat timp îndelungat sub cenzura regimului comunist. De atunci, lucrează neîncetat pentru întărirea relațiilor culturale dintre Franța și România, fiind decorat la Ambasada franceză cu Ordinul de Merit în grad de Cavaler pentru contribuțiile sale remarcabile în literatură, în special în domeniul teatrului absurd.
Și-a început activitatea literară ca poet, iar apoi a devenit cunoscut ca dramaturg și prozator, treptat, poezia contopindu-se cu textul dramatic în piesele de teatru. În 1992, debutează cu piesa Caii la fereastră, pe o scenă profesionistă în Franța, la Teatrul „Les Celestins des Lyon” și, de atunci, piesele sale sunt nelipsite de la Festivalul Internațional de Teatru de la Avignon. În 2023 își dezvăluie și calitățile de regizor, cu piesa Cafe Bonheur alături de compania de teatru profesionist „A Escola de Noite” din Portugalia, ce a fost jucată în România, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, în vara anului 2024.
Viziunea unică asupra teatrului, caracterizată de o atmosferă absurdă, ironică și adesea metaforică în care realitatea se îmbină cu suprarealismul, libertatea cu opresiunea, umorul cu adevărurile dure și crude, este ceea ce îl face remarcat în rândul tinerilor și al iubitorilor de nonconformism. Acesta intenționează să provoace, să instige atât cititorul, cât și spectatorul la o revoltă a gândirii, la căutarea unor semnificații ce merg dincolo de text. Citind măcar una dintre piesele sale, ești absorbit în universul oniric pe care-l creează cu subtilitate, criticând în mod deliberat lumea modernă.
Principalele teme spre care se îndreaptă autorul sunt absurdul existenței, care nu este menit să inducă cititorului o stare de spleen, ci mai degrabă să-l îndrepte spre conștientizarea contradicțiilor și a paradoxurilor sociale. Textele lui Matei Vișniec explorează condiția umană și cea a artistului, prin alienarea indivizilor care se confruntă cu propriile temeri și frustrări într-o lume ce nu îi poate înțelege. De asemenea, cenzura și libertatea de exprimare joacă un rol considerabil în piesele sale. Nu doar ca o critică a regimului totalitar, ci și a tendințelor moderne de a controla individul prin forme subtile de manipulare și autocenzură, autorul creează o utopie, valorificând umorul și absurdul pentru a evidenția restricțiile asupra libertății de expresie și consecințele cenzurii asupra creativității și a comunicării.
Țara lui Gufi este exemplul perfect pentru a ilustra ce se întâmplă atunci când suntem conduși de o persoană care are o relație ,,imatură” cu puterea pe care o deține. Ce se poate întâmpla atunci când cortina cade, reflectoarele se sting, iar noi rămânem ,,bâjbâind” prin beznă? Așa e și Gufi: un om mic, ,,fără buric” și care ,,scoate vorbele pe nas”, încercând să conducă Țara Orbilor așa cum știe el mai bine. Aici, Vișniec clădește o lume alegorică, în care evenimente și persoane reale se ascund sub masca grotescului, unde ospățul pantagruelic cu gogoși este la ordinea zilei și numai ,,Prealogopedul” are voie să vorbească în versuri. Principala temă a piesei este manipularea și opresiunea unui sistem în care numai logica ilogică a lui Gufi trebuie să aibă logică.
Comunicarea specifică textului dramatic îi oferă lui Matei Vișniec calea de a satiriza regimul totalitar, umorul accentuând absurditatea unei astfel de lumi. Limbajul folosit de personaje este simplu, aproape banal și lipsit de sens, strecurarea unor termeni precum ,,neîncălțato” și ,,ciungupungi”,având menirea să ilustreze limitarea gândirii personajelor și exprimarea unor sentimente veridice ale unei societăți bazate pe „mită de pufuleți”. Scriitorul evidențiază faptul că într-un astfel de sistem, regulile devin nu doar arbitrare, ci și complet deconectate de realitate, ceea ce face ca întreaga societate să funcționeze pe o logică inversă, în care raționalul devine irațional.
O piesă care se află la polul opus este Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt, ce explorează teme precum iubirea, efemeritatea, identitatea și absurdul vieții. Structurată în nouă nopți, fiecare secvență reprezintă o etapă a relației dintre cei doi protagoniști, EL și EA . Piesa evocă un univers oniric și suprarealist, în care timpul și spațiul sunt percepute într-o manieră distorsionată, sfidând logica tradițională. În centrul piesei se află căutarea sensului și încercarea de a înțelege iubirea într-un cadru dominat de absurd și ambiguitate. Cele nouă nopți petrecute împreună reprezintă momente scurte de intimitate și conexiune, dar și distanțarea treptată dintre personaje, remarcându-se fragilitatea relațiilor umane. Fiecare noapte devine un univers propriu și irepetabil, în care iubirea este supusă inevitabil trecerii timpului.
Iubirea este legată și de tema identității, atât a celor doi protagoniști, cât și a relației în sine. Personajele nu au nume proprii, iar identitatea lor rămâne vagă, contribuind la sentimentul de alienare și de căutare continuă. Această abordare sugerează că iubirea nu este doar o experiență de comuniune, ci și una de confruntare cu propriile nelămuriri și frici. În stilul teatrului absurd, Matei Vișniec folosește dialoguri și situații bizare pentru a reflecta asupra nonsensului existenței moderne. Cele nouă nopți petrecute împreună nu par să urmeze o logică narativă tradițională, iar evenimentele se desfășoară într-un spațiu atemporal, oniric. Personajul principal, saxofonistul, pare să fie într-o continuă căutare a sinelui și a sensului propriei existențe. Faptul că nu cunoaștem niciodată detalii clare despre identitatea sa sau despre motivele călătoriei sugerează o încercare de a se regăsi în mijlocul unei existențe absurde și fragmentate.
Prin acest text, Matei Vișniec explorează iubirea dintr-o perspectivă complexă și neconvențională, tratând-o ca pe o experiență paradoxală, marcată de fragilitate, mister și ambiguitate. Îmbinând elementele teatrului absurd cu o poetică profundă, autorul provoacă publicul să reflecteze asupra naturii iubirii și asupra modului în care aceasta influențează identitatea și percepția asupra realității.
În teatrul lui Vișniec, poezia nu este doar o formă estetică, ci un instrument prin care se subminează așteptările legate de sens și se provoacă permanent gândirea critică a publicului. Limbajul poetic creează o ambiguitate intenționată, făcând dificilă o înțelegere directă și univocă a textului. Aceasta reflectă o lume în care sensurile se descompun și realitatea devine imposibil de definit cu certitudine. Practic, poeziile sale devin spații de explorare a paradoxurilor și a nonsensului existențial.
Autorul creează frecvent imagini poetice care par să evoce vise sau halucinații, construind o atmosferă onirică. Poezia sa se află la granița dintre realitate și vis, între concret și abstract, iar această abordare subliniază latura metafizică a textului. Prin utilizarea de imagini simbolice și fragmente de vis, Vișniec explorează întrebări fundamentale despre sensul existenței, moartea și absurdul condiției umane.
Poezia Mă iartă, nu mă iartă este o meditație profundă asupra vinovăției, a iertării și a fragilității umane. Prin simboluri puternice și imagini contrastante, aproape cinematografice, acesta explorează tensiunea emoțională și a efortul disperat de a repara o relație afectivă. Gestul de a-și smulge inima și de a o pune pe masă este un act simbolic de vulnerabilitate extremă, un efort disperat de a dovedi sinceritatea și puritatea sentimentelor.
eu nu făcusem însă nimic, de câte ori să-ţi mai spun
că n-am făcut nimic, i-am spus
jur cu mâna pe inimă, mâna mea n-a atins altă inimă
şi ca să vadă ea mai bine că inima mea n-a atins altă inimă
îmi smulg cu delicateţe inima şi i-o pun pe masă
Însă, chiar și acest act este întâmpinat cu incertitudine și anxietate, reflectate în întrebarea repetată „mă iartă, nu mă iartă.” Inima palpitândă, aproape scăpată de sub control, devine o expresie a dorinței de libertate, dar și a fricii de respingere:
cinci minute am stat aşa, cu mâna pe inima mea palpitândă
abia reuşind să-mi stăpânesc inima palpitândă excitată de
imensa zonă de libertate întrezărită brusc pe faţa de masă
cinci minute am stat aşa așteptând ca ea să-şi termine cântecul
întrebând-mă cu inima strânsă
mă iartă, nu mă iartă.
Pe o tonalitate gravă și, oarecum, melancolică, poezia Firmiturile care cad aduce în prim-plan viziunea asupra artei poetice și a rolului poetului. În această lume, cuvintele devin din ce în ce mai rare, iar semnificațiile lor sunt distorsionate. ,,Firmiturile” simbolizează creațiile poetice, care deși par nesemnificative, stârnesc reacții enorme, uneori poate chiar tragice. Consecințele reverberează în realitate, nu doar în lumea creată de poet, și creația prinde viață, poezia depășind cu mult intențiile autorului:
Firimiturile care cad de la masa de lucru a poetului
fac uneori un zgomot asurzitor
se aud țipete, bufnituri
o bătrână leșină pe trotuarul din fața casei poetului
un om moare strivit sub o mașină ploioasă
de la masa de lucru a poetului
cad uneori firimituri enorme, inadmisibile
când poetul este obosit orașul însuși înnebunește
fântânile arteziene îngheață, tramvaiele se izbesc de ziduri
cuvintele însele devin mai rare, mai greu de înțeles.
În poezie, cuvintele își pierd sensul obișnuit și devin din ce în ce mai greu de înțeles. Acest lucru poate fi interpretat ca o criză a limbajului poetic, o reflecție asupra dificultății de a exprima realități interioare și exterioare complexe. În fața cuvântului „liniște” sau a cuvântului „dragoste”, se creează o „coadă enormă,” indicând faptul că aceste concepte sunt râvnite, dar în același timp, epuizate. Limbajul poetic devine insuficient pentru a satisface nevoile existențiale ale oamenilor.
Cel mai afectat este cuvântul ,,om”, ce a devenit atât de golit de conținut, încât nu mai atrage decât câinii. Este sugerată nevoia de o revitalizare a limbajului și a sensului uman. Poezia nu mai poate fi un refugiu în fața suferinței și a haosului, ci trebuie să se confrunte cu ele și să le dea formă.
Comentários