Ascensiunea de Nikos Kazantzakis, roman scris în anul 1946, dar publicat de abia în 2021, îl are în centrul său pe Kosmas, un tânăr scriitor ce se întoarce în țara natală, Creta, la puțin timp după moartea tatălui său și ca urmare a încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Alături de el o aduce pe soția sa, Noemi, supraviețuitoare a Holocaustului, care găsise în el un motiv de a trăi. Kosmas se dovedește a fi nu mai puțin decât însăși reprezentarea scriitorului, o dublură a lui, care o apucă pe același drum.
Romanul se deschide chiar cu sosirea lui Kosmas și a lui Noemi în Creta. Viziunea fiecăruia asupra locului este foarte diferită, încă de la început fiind prevestită incapacitatea femeii de a se adapta, de a se simți acceptată printre oamenii locului și chiar în propria familie, în calitate de evreică. Kosmas se arată foarte similar Sfântului Minas, protector al orașului Megalo Kastro (Iraklion) și a cărui viață a fost și ea strâns legată de război. Se consideră că acesta este un ocrotitor al celor păgubiți, motiv pentru care oamenii împovărați de durerea unei pierderi vin pentru a i se închina. Pentru Noemi, Kosmas a apărut asemenea unui Minas, reușind să dea un sens existenței ei, deschizându-i ochii în fața valorii timpului. Bărbatul este conștient de puterea amintirii și se raportează mereu la tatăl său, despre care el știe că nu va muri atâta timp cât el trăiește, căci oamenii își continuă viața prin ceea ce lasă în urma lor.
Prezența spiritului bătrânului căpitan Mihalis, tatăl lui Kosmas, în casă constituie poate cel mai important factor din evoluția femeii. Un om dur, impozant, care și-a lăsat permanent amprenta asupra întregii sale familii, continuă să își arate autoritatea chiar și după trecerea în lumea de dincolo. Respingerea inițială față de femeia străină se risipește în timp, acesta rămânând singurul refugiu al ei după plecarea lui Kosmas în Anglia. Momentele petrecute în cimitir în compania lui sunt cele în care Noemi nu se mai simte singură.
Am putea-o considera centrul întregii povestiri, având în vedere că toate schimbările majore din viața personajului masculin sunt strâns legate de ea. Bântuită de un trecut tragic, plin de suferințe și rămasă singură după ce familia sa a pierit în timpul Holocaustului, tânăra Noemi se gândește să renunțe la viață. Întâlnirea dintre ea și Kosmas este, în aparență, o simplă întâmplare, dar faptul că a avut loc chiar în momentul când fiecare avea cea mai mare nevoie de celălalt este chiar mâna destinului. Ea – cea care tocmai scăpase din iad, care asistase la moartea semenilor săi, și el, care se îndrepta către iadul reprezentat de război. Amândoi se grăbeau să “plece”, fiecare pe drumul său, dar amândoi către moarte, întâlnirea dintre ei aducându-i împreună, pentru a “merge” către viață. Inițiativa plecării lui Kosmas în Anglia pornește tot de la ea, în urma asistării la ultimele momente ale bunicului acestuia, căpitanul Sifakas. Contactul cu urmările războiului, cu impactul asupra oamenilor de rând, cu moartea și cu viața care ia naștere în aceste împrejurări reprezintă adevărurile crunte ale unei vieți pe care Noemi deja o cunoștea. Imposibilitatea găsirii unei căi de scăpare de sub puterea destructivă, aflată chiar în mâna semenilor, reprezintă factorul marcant al călătoriei. În fața războiului, tot ce le rămâne oamenilor este chiar sufletul lor.
Totuși, mereu a existat undeva acel ceva care să îl determine pe om să meargă înainte, să se agațe de viață cu toate puterile. Pentru că omul pornește de undeva și trebuie să se și îndrepte către ceva, toată viața nefiind mai mult decât o călătorie. Dilema existenței omului este reluată de căpitanul Sifakas, care, aflat în ceasul morții, adresează exact această întrebare: De unde venim și încotro mergem?, căci toate întrebările sosesc în momentul în care omul știe că finalul se apropie, că nu mai este loc pentru clădirea unor noi povești, ci tot ce rămâne de făcut este înțelegerea celor vechi.
În fața lui se află trei căpitani, cu toții fiindu-i tovarăși la vremea tinereții. Deși răspunsurile lor sunt diferite, fiecare are dreptate în felul lui, deoarece fiecare redactează paginile propriei vieți după preferință. Căpitanul Mandakas, cu plosca sa în care păstra urechile turcilor pe care i-a ucis, susține că omul se naște rob și luptă întreaga viață pentru a se elibera. Al doilea este căpitanul Petrakas, agresiv, dominat în tinerețe de dorința de a distruge, de a-i supune pe cei din jur și care acum, la bătrânețe, se resemnează în fața neputinței sale și își așteaptă sfârșitul. Pentru el, omul se naște din pământ și tot acolo urmează să se întoarcă, iar cei slabi sunt făcuți pentru a fi devorați de cei puternici. Dumnezeu și Charon sunt totuna, căci omul iese din lume tot așa cum a pătruns în aceasta. Singura diferență o face ceea ce se află între cele două călătorii. Cel de-al treilea căpitan, învățătorul, are o abordare mult mai pașnică asupra problemei. Mângâindu-și lira cu arcușul, acesta începe să țeasă povestea vieții omului: mai întâi sprinten, dulce, asemenea copilăriei, urmând mai apoi graba adulților, care trebuie mereu să facă ceva, care au datorii față de țară și față de semeni și pentru care timpul nu mai binevoiește să încetinească. Sfârșitul este unul calm, liniștitor, asemenea unui om a cărui putere trupească s-a dizolvat, rămânând doar cu forța sufletului. La încheierea melodiei, sufletul căpitanului Sifakas își începe și el noua călătorie, fericit, împăcat și fără niciun regret, cântecul dascălului fiind cel care i-a oferit răspunsul de care avea nevoie, căci frumusețea vieții este dată tocmai de trecerea prin aceasta.
Din acest moment se pune problema plecării lui Kosmas. Orientat mai mult către cuvinte, către scris, pare că Noemi ar fi fost mai potrivită pentru această misiune decât el. Orientată către acțiune, femeia pătrunde înțelesul momentelor petrecute în Creta la un nivel mult mai profund decât soțul ei, dar știe că singurul care are puterea de a declanșa schimbarea este el. De dragul întregii lumi, ea este dispusă să își sacrifice propria fericire, alimentată doar de prezența lui, pentru a fi dus la capăt ceea ce probabil ar fi făcut tatăl ei, dacă destinul i-ar fi fost favorabil, după cum își amintește momentul petrecut alături de el la circ: Fiindcă mă gândesc la ce minuni ar putea să facă sufletul, dacă omul l-ar exersa și pe el și l-ar iubi, așa cum își exersează și iubește trupul.
În clipa despărțirii celor doi rămâne totuși suspendată o întrebare: Mai avem dreptul s-aducem un copil pe lumea asta?. Intrarea în lume este tratată asemenea unei condamnări la suferință, la incertitudine și pierderi. Și de ce ai dori să chemi pe cineva să sufere, doar pentru a te simți mai puțin singur în suferința ta?
Călătoria lui Kosmas în Anglia are scopul de a transmite omenirii ceea ce Noemi căuta să împărtășească, dar, întâi de toate, el este cel care trebuie să pătrundă în profunzimea cauzei ei. Intrarea în contact cu englezii și cu mentalitatea acestora îi accentuează ideea necesității unui salvator. Într-o lume în care fiecare își apără propriile interese, Kosmas se întreabă dacă mai există loc și pentru dragoste față de semeni. Întâlnirea din librărie cu bătrânul profesor de istorie deschide întrebări și cu privire la direcția în care generațiile următoare vor îndrepta lumea, căci ordinea atât de prețuită de înaintași nu mai valorează nimic în ochii tinerilor. Convins că este datoria oamenilor de cultură să ilumineze întreaga masă de oameni, organizează o întrunire cu aceștia. Visul cu gorila care dădea foc întregii Londre îl face să conștientizeze care este adevărata problemă, cea pentru a cărei rezolvare venise aici: sufletul omului a rămas cu mult în urma minții acestuia, iar mintea nu poate lucra pentru binele celorlalți fără ajutorul sufletului. În această situație, oamenii rămân asemenea gorilei din vis, care caută doar să distrugă, din simplul motiv că are puterea de a o face. Persoanele alese de Kosmas pentru luminarea minții popoarelor se dovedesc a nu fi ceea ce căuta el. Caracterizați de superficialitate, aceștia erau mai mult atrași de simplul statut de “om de cultură”, de recunoașterea în rândul oamenilor și de autorealizare, mai degrabă decât de educarea poporului.
Singura interesată de ceea ce dorea bărbatul să înfăptuiască se arată o femeie irlandeză din cercul intelectualilor. Salvându-și sufletul de sub robia propriei minți prin intermediul credinței în Dumnezeu, aceasta își trăia viața alături de ceilalți, cei care renunțaseră de mult la al lor. Purtându-l prin orașele industriale ale Angliei, aceasta îi deschide drumul către oamenii reali, ce trăiesc într-o lume fără zâmbete și în care se instaurase rutina. Legile naturii nu îl mai satisfac pe om, motiv pentru care acesta a căutat să își scrie chiar el un set de reguli, care însă îi sfidează chiar propria fire. Munca la câmp este înlocuită cu cea din fabrică, iar relațiile cu cei din jur se destramă, rămânând doar egoismul și orgoliile. Mașinăria este văzută asemeni unei tulpa, o creație a omului, menită să îl slujească, dar care ajunge să îl domine.
Despărțirea lui Kosmas de irlandeză se desfășoară rapid, fără prea multe explicații. Reușind să pătrundă mesajul acesteia, bărbatul și-l proiectează totuși într-un mod diferit, dorind să vadă o imagine de ansamblu a problemei, spre deosebire de femeia axată pe detalii. Nici chiar în ultimele momente petrecute împreună, aceasta nu se prezintă, dat fiind rolul ei de îndrumător în viața lui, căci el avea nevoie doar de o persoană care să îi deschidă lui ochii, înainte ca el să îi deschidă pe ai altora, căci de abia în acest moment a pătruns adevăratul sens al misiunii încredințate de soția sa. Acum, când opiniile lor sunt contradictorii, este timpul ca fiecare să o ia pe drumul său: Kosmas să pună în aplicare ceea ce a descoperit, iar irlandeza să-i învețe și pe alții.
−Vorbesc două elemente eterne, a răspuns Kosmas, încercând s-o liniștească pe tovarășa lui. Două elemente etern rivale și colaboratoare: bărbatul și femeia. Ar fi vai și-amar dac-ar vedea amândoi viața cu aceeași ochi; ar sărăci armonia lumii. Suntem amândoi pietricele colorate în uriașul mozaic care-l reprezintă pe Dumnezeu.
−Eu sunt în inima lui, a spus femeia.
−Iar eu în ochiul lui, a răspuns Kosmas râzând.
Rămasă singură în Creta, Noemi își găsește liniștea în momentele petrecute în cimitir, la mormântul socrului său. Viața ei ajunge să intre într-o rutină, o alternare a liniștii sufletești cu tristețea, căci motivele de bucurie nu mai există. Ziua este dedicată plimbărilor, observării naturii, iar noaptea este doar suferință, căci cei dragi care au părăsit lumea materială continuă să trăiască în lumea minții ei. Potârnichea în colivie primită de la Minas, unchiul soțului său, îi aduce în față chiar viața pe care ea o trăia. Eliberată, pasărea se întoarce în locul în care fusese închisă, după un foarte scurt contact cu lumea exterioară. Avântarea către necunoscut pare primejdioasă, iar resemnarea și limitarea ființei la orizontul restrâns al lumii ce-i este familiară pare o variantă mai atrăgătoare. Privind către celelalte femei cretane, care muncesc doar pentru a trăi și pentru a avea copii, care vor face la fel, o întristează. Așadar, pe lângă monstruozitatea lumii în care trăia, Noemi găsește marcantă și banalitatea vieții omului.
Încă fiind măcinată de soarta copilului pe care îl poartă, aceasta îi adresează soțului ei aceeași întrebare din clipa despărțirii. Dorind acum cu tot sufletul să renunțe la viața sa, tot ce îi mai lipsește este o aprobare din partea acestuia, căci în nenumărate rânduri îi ceruse să o lase să moară. Răspunsul lui Kosmas arată că acesta a intuit care era adevărata ei dilemă. Vorbind despre ciclul vieții cum ar vorbi despre un ritual sacru, la care toți sunt invitați, despre rolurile deja stabilite ale bărbatului și ale femeii, acesta încearcă să o convingă pe cea iubită că tocmai copilul va fi cel care o va scoate din adâncurile tristeții. Urmează o plimbare prin Londra, spectacolul de dansuri javaneze, iar ziua se încheie cu o scrisoare, de această dată nu cu semnătura ei, căci ea nu ar mai fi putut oricum să semneze. În acea noapte, pe nesimțite, se strecurase afară din casă și, sub umbra măslinului, a pus capăt vieții pe care el o prețuia atât de mult.
Ultima parte a romanului, intitulată Singurătate, pare să aibă ca personaj un cu totul alt om. Măcinat de pierderea soției sale, Kosmas se refugiază în vise, în brațele ei calde prezente de fiecare dată, și în opera shakespeariană. Viața scriitorului englez este transpusă în cea a personajelor sale, acesta trecând de la a scrie despre dragoste, la tragedie și suferință. Din operele și viața sa, bărbatul reușește să se alcătuiască tocmai pe sine, Romeo-Hamlet, îndrăgostitul și suferindul. Mergând să vadă Furtuna lui Shakespeare, o cunoaște pe Rita, care trăia în prezent, în ciuda lucrurilor îngrozitoare pe care le-a văzut ca infirmieră de război. Întâlnirea cu aceasta este ca o cunoaștere a sinelui din trecut. Repulsia simțită inițial față de gesturile acesteia provine din conștientizarea superficialității sale inițiale. Din salvator, el ajunsese a fi cel care avea nevoie să fie salvat. Felul în care femeia aceasta privește moartea partenerului său este peste puterea de înțelegere a lui Kosmas. Iubirea este esențială pentru om, de existența sa fiind nevoie permanent, chiar dacă implică să aduci în viața ta pe cineva nou. Bărbatul, orientat spre trecut, vede iubirea unei alte femei ca pe o trădare în fața soției sale, motiv pentru care alege să iubească doar în vis. Încercând să se conformeze, acesta acceptă să se vadă cu Rita, dar o boală misterioasă îl face să o respingă în fiecare seară. Dar boala aceasta era semnul atingerii a ceea ce a aspirat pentru omenire pe parcursul întregii sale călătorii: dominația sufletului asupra trupului. Loial lui Noemi până la capăt, prefera să se refugieze în vise.
Salvarea pentru el rămâne, așa cum ne-am așteptat, chiar la ea, cuprinzându-se în scopul nobil pentru care călătoria a și început. Ca și cum ar scrie un crez propriu, Kosmas începe să-și aștearnă pe hârtie viziunea și credințele, redobândindu-și totodată frumusețea trupului. Modelat de atâția oameni, încheierea poveștii sale reușește să cuprindă esența întregii călătorii: cunoașterea sufletului uman. Venit din întuneric și pregătit să se întoarcă tot către acesta, sufletul primește în dar doar un dram de lumină, insuficient pentru ca acesta să își atingă potențialul. Diferența o face valorificarea acestuia, căci ne putem accepta soarta de muritori, asemenea multora, sau putem atinge veșnicia, împărțind acea frântură de lumină întregii lumi.
Comments