What’s it like, Neverland? (Sylvia)
One day I’ll take you there. (J. M. Barrie)
Din culisele poveștii lui Peter Pan, băiețelul care a refuzat să crească
We’re all made of stars, We’re all made of dreams…
Uneori, ca lucrurile să se întâmple, trebuie să avem credință și magie. Așa gândea cel care a creat una dintre cele mai frumoase povești, Peter Pan, un basm modern, care impresionează prin caracterul ludic, într-o lume aflată, pare-se, sub semnul unei forțe necruțătoare: timpul. Își face simțită prezența din momentul în care înaintăm în vârstă, atunci când gândurile ne sunt înăbușite de grijile cotidianului, care nu mai lasă loc bucuriilor izvorâte din imaginație, din spiritul creativ, de fapt, din esența copilului.
Londra, 1904. James Matthew Barrie (1860 – 1937) este personajul principal în drama Finding Neverland (În căutarea Tărâmului de Nicăieri), film apărut în 2004, în regia lui Marc Forster. Este o ecranizare a vieții autorului unei povești unde fiecare dintre noi își regăsește, în momente privilegiate, rădăcinile sufletești, frumusețea lăuntrică autentică. În Neverland (Țara de Nicăieri), spirala timpului se oprește, cortina este ridicată și suntem spectatori la pregătirea călătoriei miraculoase spre conceperea unui element de noutate, un personaj excepțional, care atrage atenția spre libertatea creatoare prin abaterea de la idei și valori înscrise în societatea adulților, considerate indestructibile. J.M. Barrie uimește prin simplitate, căci, până la urmă, și adulții au un alter-ego în Țara de Nicăieri, o ipostază existențială accesibilă prin artă, iubire, copilărie și moarte.
Rolul principal este interpretat de către Johnny Depp, un fascinant Sir James Matthew Barrie: gentleman, atent, ușor distrat, sensibil și profund, adesea interiorizat, ludic sau meditativ, un personaj în personaj. Mama băiețelului care l-a inspirat într-atât încât să-și numească personajul după el, Sylvia Davies, este interpretată de către Kate Winslet, care impresionează prin eleganța gesturilor și prin intensitatea privirii, construind un personaj complementar lui J. M. Barrie, sclipirea ideii, emoția și suferința, dragostea și dăruirea, echilibrul și libertatea de care artistul are nevoie pentru a-și găsi drumul către propria creație.
Suntem părtașii întemeierii unui univers mai blând, al cărui adevăr se vede cu ochiul inimii și se intuiește pe calea imaginației, un univers care, se pare, există în culoarele sufletești subterane ale acestei lumi mari a adulților, provocând mirare (o stare similară participării la miracol), într-o lume de care ne simțim adesea înstrăinați și, precum J. M. Barrie, căutăm o cameră proprie, unde solitudinea rodește poveste. Descoperim că oricine va deveni odată adult, dar nu oricine poate și vrea să rămână copil, să nu-și ucidă visurile în fața preocupărilor banale sau a obligațiilor curente. Când totul se destramă precum un decor vechi de spectacol, învățăm lecția durerii, apoi pe cea a vindecării. Familia Davies a trecut prin multe greutăți, dar într-o zi, în parc, apariția lui J.M. Barrie pare să repună totul în armonie și viața lor își recapătă mersul firesc și liniștit al zilelor de altădată, în care ludicul conferea sens și construia frumusețe.
Un moment cu o încărcătură afectivă deosebită este, poate, acela când Peter – cel mai mic dintre băieții rămași orfani de tată – distruge scena pe care o pregătise cu tot sufletul pentru mama lui și domnul Barrie. Se vedea că tot ce se afla acolo era făcut de el, era puținul pe care îl putea oferi din puținul lui. Câteva bucăți de lemn, carton, pânză, acuarelă, curaj, credință și iubire. Aceasta este lumea unui copil, o lume pe care Peter se chinuie să o iubească iarăși. Alături de frații lui, a montat o piesă de teatru, o surpriză pentru domnul Barrie, a cărui prezență vindeca rănile unei familii tulburate, ajungând să fie prieten - confident pentru Sylvia și tată pentru băieți.
Dar totul pare să se prăbușească atunci când mama lor se îmbolnăvește subit, o altă lovitură pentru copii, după moartea tatălui. Pare dintr-odată că momentele acelea frumoase petrecute împreună au dispărut, ca orice altă amăgire, ca o fericire efemeră, făcută să dureze o clipită. Camera focalizează lacrimile din ochii lui Peter, lacrimile unui copil care nu mai vrea să fie mințit. Nu mai vrea să creadă în povești și să-și imagineze roluri, știind că nimic nu se va adeveri în cele din urmă. Tatăl lui îi promisese o excursie la pescuit; o zi mai târziu a murit, fără a-și fi îndeplinit făgăduința vreodată. De atunci, Peter devine un copil retras, sceptic, care se deosebea de frații lui, plini de viață. Promisiunile nu mai au valoare, poveștile nu-și mai fac efectul. Sclipirea din ochi îi revine pentru puțin timp, când îl cunoaște pe domnul Barrie, întâmplător, în parc.
Dar evenimentele se vor alcătui în așa fel încât, în maniera lui mereu misterioasă, destinul să ne spună încă o dată că nimic nu este lipsit de sens în existența noastră, însă avem de căutat și de construit, prin suferință și cu dragoste. Inițial, scriitorul adult și copilul păreau că nu vor putea întemeia o relație, căci Peter nu-și putea imagina cum un câine se transformă în urs, cum dacă va cânta, grijile vor dispărea sau cum niște băieței pot deveni pirați. Treptat însă, lucrurile au prins contur frumos, armonia familiei s-a refăcut, mai ales după ce au înălțat împreună un zmeu prin puterea credinței. Trebuie doar să crezi și se va întâmpla. Păreau cu toții o familie fericită, doi părinți și trei copii, împreună trecând peste normele societății, care avea un cuvânt sever de spus și în privința domnului Barrie, aflat într-o căsnicie în care se înstrăinase de soție și reciproc, și care își petrecea timpul alături de o văduvă, a cărei mamă este o prezență dură aparent, dezaprobatoare din frică și din spirit conservator. Nimic din toate acestea nu are însă legătură cu fericirea, o lecție pe care uneori doar copiii o pot preda adulților.
Vedem totul în jur în culorile pe care vor alții să le vedem. J.M. Barrie ne face complicii unei altfel de lumi, în care fiecare poate fi ce vrea, se poate juca oricât, poate iubi infinit. Nu este nevoie de mai mult decât de credință. În acest ton, o altă scenă care emoționează este cea dinspre final, când are loc premiera piesei despre băiețelul care a refuzat să crească. Un moment, o clipă doar, observăm privirea puțin tulburată, cu o notă de îngrijorare, din ochii lui J. M. Barrie, dar de îndată ce camera surprinde un alai de copii orfani alături de o femeie care pare a fi învățătoarea lor, atmosfera pare că se schimbă complet. Auzim pașii lor pe fundal, acompaniați de un sunet de clopoței discret, iar vocile lor nerăbdătoare se disting ca niște șoapte frenetice. O iluzie confuză este pentru fiecare diferită, acesta este farmecul Țării de Nicăieri, este pentru toți un alt loc, o amintire frumoasă care vrea să treacă spre nemurire, este imaginația creatoare de minciuni adevărate, în care credem oricum.
Imaginea de ansamblu este aceea a unui film-basm, născut din speranța de a putea alina suferința efemerității noastre prin poveste, magie, dragoste, sugestia venind mai ales datorită luminilor calde care se completează cu nuanțele deschise ca motiv general, un setting senin când povestea se prelungește în viața noastră de aici, dar doar pentru a ne chema spre acel dincolo care promite visul, Neverland.
Dacă este să rămânem cu o singură idee la finalul celor 106 minute, cred că cea mai potrivită este lecția copilăriei. Învățăm că iubirea vine de la oameni care cred în ceva, într-un ideal, că până și cei mai fără de nădejde au o șansă în lumea aceasta mare, care trebuie să fie iubită de toți. Poate nu este despre Peter Pan acest film, poate este despre fiecare. Ce-ar fi dacă am avea fiecare, în intimitatea sufletului, măcar un motiv să iubim? Și ce-ar fi dacă motivul acela ar fi iubirea? Ce-ar fi dacă am iubi iubirea?