Daria Dăniloaia, XI D
„Într-o vreme a compasiunii generalizate, a grijii față de celălalt, a toleranței și a înțelegerii nemărginite, mi-a fost mai clar ca oricând, erai la fel de singur în fața durerii”.
Ultimul roman al Andreei Răsuceanu, Linia Kármán, ne vorbește despre suferință. Suferința unei mame care și-a pierdut copilul, a unei adolescente care încearcă să-și găsească locul într-un spațiu al dezrădăcinării, a unei familii care își dorește să transforme un loc străin în „acasă” sau a unei femei în lupta sa cu fricile ce par să se materializeze continuu. Și totuși, dincolo de perspectivele diverse asupra durerii, este reliefată de fiecare dată și o formă de salvare, de evadare din fața acesteia, cu ajutorul dragostei sau prin intermediul morții, care apare însă aici, ca singura formă de curmare a suferinței, ca trecerea într-un spațiu al păcii și al bucuriei.
Se află ființa umană într-o schimbare permanentă, fiind o însumare a tuturor experiențelor trăite sau rămâne veșnic aceeași în esență, schimbările fiind doar aparențe?
Romanul este structurat în trei părți: Mis dos países, Ulița italienilor și Necorespunzător, toate fiind legate printr-un element comun și anume satul C., care este punctul de plecare sau destinația finală a personajelor, rămânând permanent un simbol al circularității, fiind „parte a ceva ce se schimbă, dar rămâne de fapt același lucru.” Astfel, este lansată una dintre întrebările care stau la baza romanului: Se află ființa umană într-o schimbare permanentă, fiind o însumare a tuturor experiențelor trăite sau rămâne veșnic aceeași în esență, schimbările fiind doar aparențe? Misterul pleacă de la paradoxul lui Tezeu, „al corabiei care mai este sau nu aceeași la întoarcere, după ce a fost înlocuită pe drum bucată cu bucată.”
Prima parte a romanului urmărește povestea Ianei, o adolescentă care locuiește în Spania alături de părinții români, care au fugit după Revoluție cât mai departe de țara unde, de-a lungul tinereții, au avut de-a face cu atât de multă tristețe. Apropiindu-se de maturitate însă, tânăra alege să meargă în România, într-o vacanță, cu scopul de a se regăsi, prin înțelegerea poveștii propriei familii, iar de aici și titlul Mis dos países (Cele două țări/ patrii ale mele). Așadar, tânăra vine în vizită la o rudă, naratoarea, încercând să înțeleagă impactul pe care l-a avut fostul regim asupra oamenilor, dar în special asupra părinților ei, să înțeleagă ce o leagă de acele meleaguri atât de diferite de cele spaniole, cu care era obișnuită și să reîntregească, măcar în propria minte, familia din care provenea mama ei, pe care o percepe ca pe o ființă atât de rece și cu care avea o relație la gândul căreia totul devenea furie sau suferință. Astfel, lupta Ianei pare să se desfășoare pe două fronturi diferite: pe de o parte, plină de revoltă, tânăra își dorește să se rupă de familie, în căutarea libertății sau, mai degrabă, a unei înțelegeri adevărate a propriilor sentimente, iar de cealaltă parte, apare adolescenta sensibilă, în luptă cu suferința și cu dorința de a-și forma niște legături profunde, căutând locul unde se va putea simți „acasă”.
Naratoarea îi face un portret, cuprinzând detalii esențiale ale personalității tinerei, creând o fereastră pentru cititor, către un personaj atât de enigmatic:
„Uneori mi se pare că Iana e o țară necunoscută și întunecată, despre ale cărei zone de profunzime nu știu de fapt nimic. O hartă de teritorii întregi pe care nu o să le exploreze nimeni niciodată. Când adormea mai devreme, mi s-a părut că seamănă cu personajul din Moartea lui Marat, cu rana aproape invizibilă, chiar sub clavicula dreaptă, cu chipul detașat și inocent, chiar și în moarte, sau poate mai ales atunci, pare că zâmbește, pe măsură ce te depărtezi de tablou. [...] E un fel de moarte ireală, nepalpabilă, teoretică, un concept al morții surâzătoare și nevinovate. Poate că asta e și ceea ce o definește, o enigmă a morții, care o înconjoară fără să știe, a tuturor morților ei ratate. Poate că de fapt asta și suntem cu toții, suma morților noastre ratate.”
Sunt oare propriile traume și nefericiri o scuză pentru comportamentul mamei față de fiică?
O legătură cu adevărat specială se formează între tânără și naratoare, alături de care călătorește prin țară, prin zonele atât de pline de semnificație pentru istoria familiei ei. Adolescenta capătă încredere și îi povestește despre mama ei, despre relația pe care o au, evidențiindu-se, prin emoțiile fetei, durerea pe care i-a provocat-o, de-a lungul timpului, atitudinea acesteia față de ea:
„Îmi amintesc foarte bine, când ieșeam în parc, dacă mă loveam sau cădeam, mama nu mă ridica niciodată, iar dacă Sofi voia să mă ridice ea, n-o lăsa. Poate și singură, zicea și o uram atât de tare atunci. [...] Mereu am avut senzația ca mama nu mă vede, indiferent ce fac. [...] în parc mereu îi urmărea cu privirea pe ceilalți copii, îi lăuda, îi mângâia chiar. [...] Dacă cuiva îi plăcea o jucărie de a mea, i-o dădea fără să mă întrebe, iar când mă revoltam, mă ducea în urlete acasă, spunându-mi că sunt o sălbatică și o egoistă.”
Și totuși, atitudinea mamei este justificată, într-o anumită măsură. Sunt oare propriile traume și nefericiri o scuză pentru comportamentul față de fiică?
Această întrebare rămâne vie în mintea cititorului, căci nici povestea Petruței, mama Ianei, nu e lipsită de nenorociri, devenind la rândul ei o victimă, atât în adolescență, cât și la maturitate. Chiar Iana, din dorința de a-i critica raționamentul, aduce în atenția cititorului justificarea mamei în ceea ce privește plecarea din țară:
„Anii ăia bezmetici, ce-ți mai amintești tu despre ei nu e mare lucru, dar pentru noi a fost un interval foarte ciudat, al iluziilor care începuseră să moară, după o scurtă perioadă de entuziasm. [...] Și ce faci când îți dai seama că trăiești într-o lume de aparențe și că dedesubt acționează aceleași forțe obscure, aceleași rădăcini infinit ramificate ale unui sistem căruia nu i se retezase decât capul? [...] Noi am ales să plecăm și, chiar dacă tu, în locul nostru, n-ai fi făcut asta, ca un copil mic și cu atâtea incertitudini, nu ai dreptul să ne judeci.”
În ceea ce privește tinerețea mamei, cititorului i se dezvăluie, prin alternanța subtilă a momentelor temporale ale narațiunii, un eveniment tragic din adolescența târzie a acesteia și anume experiența avortului în contextul regimului comunist și în prezența unui tată abuziv:
„Petruța era atunci în ultimul an de liceu, dar părea mai mică, cu silueta ei îndesată, nu foarte înaltă, cu fața de copil bătrân pe care o are și acum, la maturitate. A fost un miracol că i-au salvat uterul, că au trimis-o acasă pe picioare. Peste câteva luni, când a aflat întâmplător toată povestea, Mitrică a bătut-o metodic, sportiv, câteva zeci de minute, cu baretele unei genți de piele, până le-a rupt. Petruța a rămas pentru totdeauna cu semne de tăieturi pe mâini și picioare.”
Așadar, Iana pare să ducă, în comparație cu mama sa, o viață mult mai bună, de care nu este însă mulțumită. Are dreptul să se revolte în ceea ce privește comportamentul mamei? Este acesta justificat de suferințele trecutului? Există o cale de comunicare sinceră între două generații atât de diferite și care rămân totuși unite prin suferință? Iată câteva dintre dilemele ridicate de-a lungul poveștii tragice despre relația dintre mamă și fiică.
În paralel, sunt urmărite etapele prin care trece naratoarea în urma morții unei bune prietene, Ioana, mătușa Petruței, care i-a fost ca o mamă și pe care a pierdut-o în urma luptei cu o boală. Deși des abordată în literatură, tema suferinței capătă o formă inedită de fiecare dată, experiența fiecăruia fiind diferită, iar percepția asupra durerii se bazează pe experiențele trecutului. Așadar, naratoarea povestește despre încercarea de a scăpa de suferință prin ignorarea acesteia și despre modul în care, într-un final, aceasta cuprinde omul, inevitabil:
„Întâi am încercat să ignor durerea, am ieșit, m-am întâlnit cu prieteni, am făcut cumpărături, dar mi-am dat seama că treceam pe lângă toate ca pe lângă niște obiecte străine, fără identitate. Până la urmă am alunecat definitiv sub ea, ca sub o apă. [..] Mi-am petrecut ore întregi privind aceeași imagine, a unei părți necunoscute din univers [...] o iluzie făcută din praf, gaz și cine știe ce alt element necunoscut, pe care fizica pământeană n-o să-l descopere niciodată. [...] Era ceva consolator în asta, în privitul unui obiect suficient de îndepărtat, mi-aș fi dorit să mă bucur și eu de depărtarea aia. [...] Nu voiam să mor, voiam să încetez o vreme să mai exist. O stare intermediară, în care să continui să trăiesc fără sa fiu eu.”
În cele din urmă, naratoarea și adolescenta ajung la destinația finală a călătoriei lor, satul C., unde pacea dealurilor aurii de colilie și a sfârșitului verii pătrunde și în sufletele lor, aducându-le liniștea mult așteptată în timpul suferinței. Astfel, spațiul satului face legătura dintre primele două părți ale romanului, marcând trecerea către Ulița italienilor.
Cea de-a doua parte a cărții urmărește povestea unei familii de italieni care se mută, în secolul al XIX-lea, în zona satului C., oglindind, într-un mod inedit, tema emigrației românilor în Occident. Se observă o schimbare fascinantă a stilului, fiind introduse elemente de realism magic, întreaga natură modificându-se odată cu venirea străinilor. Una dintre cele mai interesante idei dezvoltate în această parte este singurătatea unor străini aflați departe de casă, chiar și în mijlocul unei comunități. Sentimentul dezrădăcinării și frica de necunoscut îi unesc pe cei doi soți, Iacomo și Iovana, care nu trăiesc doar o dată, ci de nenumărate ori, frica de moarte, fie în timpul călătoriei, fie chiar și după stabilirea în locul în care au visat că se vor muta:
„Niciodată singurătatea nu fusese o siluetă care mergea alături de ceilalți, un corp viu, cu brațe și cu ochi neliniștiți. [...] Mirosea a depărtare, a necunoscut, a vânt răscolitor, cum era cel care întorcea frunzele livezilor [...] Nu se aveau decât unul pe altul în deșertul fără perspectivă al fiecărei zile, durata ei se lungea neverosimil, nu era nimic de făcut cu timpul gol, în care orele nu mai aveau nicio semnificație.”
Este reluat misterul schimbării locurilor și a oamenilor, totul transformându-se major, doar pentru a ajunge din nou în același punct:
„Aici totul era veșnic în mișcare și schimbător, dar nu se întâmpla oare asta dintotdeauna cu toate lucrurile? [...] La fel erau și ei, parte din ceva ce se schimba, dar rămânea de fapt același lucru.”
Un element de noutate este însă reprezentat de venirea unor dezastre asupra întregului sat, odată cu sosirea străinilor; pământul devine sterp, iar roiuri întregi de lăcuste acoperă întreaga zonă, atacând mai întâi culturile, mâncând apoi greierii și mai târziu, devorându-și propriile picioare, dar, cel mai important, răpind liniștea oamenilor, zgomotul asurzitor pătrunzând chiar și în case.
Povestea nu se termină însă odată cu moartea primilor italieni veniți, ci continuă cu următoarea generație, a fiului lor, a cărui poveste de dragoste sfârșește tragic, prin moartea copilului la naștere și apoi a soției, care, nereușind să depășească suferința și vina pe care le-a simțit, crezând că pierderea nou-născutului a fost o pedeapsă pentru un avort din tinerețe, motiv care se reia astfel și în a doua parte a romanului, alege să se sinucidă, pentru a scăpa de durere:
„Drăgana s-a gândit că pe măsură ce mureai, adevărul din lucruri se pierdea și el, viața se retrăgea din obiectele care te înconjurau. Cu tine moare lumea ta [...] Perdeaua s-a făcut neagră, Drăgana și-a simțit corpul scuturat de o forță necunoscută și întunericul s-a închegat în forme necunoscute și în chipurile unor apropiați [...] La urmă era copilul, nu mai mare decât un pumn de bărbat, dar viu, râzând și întinzând spre ea degetele minuscule.”
Așadar, moartea apare din nou ca unică metodă de curmare a unei suferințe profunde, suferință care face trecerea către a treia parte a romanului și anume Necorespunzător, care începe în același spațiu, din care totul începe și în care totul se termină, în C.
Ultima parte a cărții revine într-un spațiu temporal mai apropiat de prezent, spunând povestea lui Sofi, mama Petruței și bunica Ianei, personaj care este un simbol al fragilității feminine, dar și al puterii cu care reușește să trăiască într-o relație abuzivă sau de-a lungul războiului, copil fiind, și prin modul în care reușește să-și păstreze feminitatea și capacitatea de a se bucura de viață, în ciuda experiențelor atât de apropiate de moarte pe care le-a trăit.
Un eveniment din copilăria ei, care marchează cu siguranță cititorul, este venirea rușilor în satul C., în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, întâmplare care reamintește de atrocitățile pe care le-au trăit românii, în special femeile, la venirea Armatei Roșii în țară:
„Vin, vin rușii, cuvintele alea care cu greu au căpătat un sens concret, agățate prin crengile copacilor de pe marginea drumului, vuietul care venea în urma lor, porțile trântite, ușile încuiate în miezul zilei, țipetele ascuțite ale femeilor.”
Un alt element tragic al vieții lui Sofi este relația acesteia cu propriul soț, de atenția căruia s-a bucurat la început:
„Și m-am văzut și pe mine, mică și slabă, cu părul lipit de cap, cu rochia prea subțire pentru vremea de afară, nu mă adusese nimeni, nu mă aștepta nimeni acasă, nu-mi imaginam că cineva de acolo, vreunul din bărbații ăia tineri, s-ar putea uita la mine, m-ar putea invita la dans, mi-ar spune vreodată că mă iubește. [...] El [...] m-a invitat să dansăm. Am rămas perplexă, [...], dar când m-am ridicat n-am mai simțit nimic decât mirosul lui puternic, un miros de lemn ars, de țigări și un pic de alcool.”
Fuga din fiecare seară atunci când el se întorcea acasă, frica în fața superiorității fizice a bărbatului și grija continuă față de copil, au dominat cu siguranță căsnicia cu Mitrică:
„Stăteam la parter și m-am gândit mereu la asta ca la un noroc. Chiar sub fereastra bucătăriei era terasa de la ghenă, puteai sări cu ușurință de pe pervaz jos [...] uneori, noaptea încălecam pervazul întunecat și, cu fata în brațe, mă ascundeam acolo de Mitrică. [...] uneori nu aveam timp să iau copilul și nu riscam să-l las în calea lui sau pur și simplu adormeam așteptându-l și ne trezeam amândouă cu el peste noi, deja cu cureaua scoasă și îndoită, și în toți anii ăia nu m-am gândit niciodată că puteam să fac și eu, la cât de beat era, ce făcuse Sandu când Ioana nu mai suportase și-l trimisese la noi. Să-i smulg cureaua, să-l pocnesc cu ea metodic, așa cum făcea el, începând cu gleznele care rămâneau umflate câteva zile, continuând cu gâtul, acolo unde durea cel mai tare, terminând cu obrajii pe care i-aș fi pocnit cu pumnii, cu palmele, cu pumnii. Ce regrete aveam.”
Cum reușește Sofi să-și păstreze feminitatea, să vadă micile bucurii sau să își crească fetița? Puterea ei rămâne un mister de-a lungul romanului, însă relația cu sora ei, Ioana, căreia pare ca îi este adresată întreaga parte, pare că o umple de speranță și de viață. Alături de ea aceasta își găsește pacea, simțindu-se întotdeauna protejată.
Deși finalul romanului vine cu o notă de tristețe, readucând în prim-plan moartea, care pare să nu fi fost niciodată prea departe de Sofi de-a lungul întregii sale vieți, bucuria apare odată cu liniștea pe care i-o aduce această trecere lină către un spațiu plin de pace, care deși la început pare a fi acoperit de o singurătate apăsătoare, capătă, în cele din urmă, forma întunericului, „dar în mod surprinzător, nu era rece, ci călduț și mirosea a depărtare, a vânt și a colilie și dintr-o dată am știut, am știut ce sens aveau toate astea, ce sens avuseseră viața mea și plecarea Petruței și moartea lui Mitrică, am vrut să mă ridic să-ți spun, dar între timp camera dispăruse și ea în aerul cald.”
Sofi moare alături de cea pe care a iubit-o atât de mult, de Ioana, singura în preajma căreia putea fi cu adevărat liniștită. Ultima frază a romanului reamintește de nucleul care a legat toate firele narative, punctul de plecare și destinația finală a tuturor personajelor și locul pe care Sofi îl revede, în sfârșit, în momentul morții, satul C.:
„Am stat așa, adulmecând aerul cald, până totul s-a făcut un arc luminos, albastru, un fel de C întors, care s-a închis în curând deasupra mea.”
Linia Kármán este un roman de referință al literaturii române contemporane, atât prin stilul inedit al narațiunii, prin alternarea perspectivelor și prin suprapunerea cronologică a evenimentelor, cât și prin complexitatea personajelor, prin care autoarea reușește să construiască o poveste emoționantă despre firul subțire dintre viață și moarte, urmărind poveștile unor femei din aceeași familie, femei cu vieți atât de diferite, dar care rămân unite în suferință, formând legături atât de profunde una cu cealaltă, dincolo de timp și de spațiu.
Commenti