Maria Cazacu
Să te oglindești în propria poveste
Pornind de la opera dramatică modernă publicată de Marin Sorescu în anul 1968, Victor Ioan Frunză și echipa Teatrului Dramaturgilor Români oferă mai mult decât o punere în scenă a unui text. Coordonatorul scenic își asumă libertatea de a adapta indicațiile dramaturgului, îmbogățind astfel universul în care spectatorii au ocazia să pătrundă. Iona al lui Victor Ioan Frunză duce scrierea lui Marin Sorescu la următorul nivel, transformându-l într-un spectacol al simțurilor.
Din rândurile sălii de spectacol, experiența este una fabuloasă. În rolul principal îl găsim pe actorul Lari Giorgescu, intonația și fluxul replicilor sale având sonoritatea unui dialog petrecut într-adevăr în interiorul conștiinței, singurul loc al deplinei singurătăți. Prin interpretarea sa, un actor tânăr, toate frământările interioare sunt amplificate, iar ideea că o confruntare a sinelui este inevitabilă la un moment dat, este redată cu atât mai sugestiv. Astfel, după ce ajunge în deplină singurătate, Iona își începe propriu-zis parcursul către propria identitate, fără a mai exista posibilitatea de întoarcere sau schimbare. Inițial, el consideră că destinul său este cel de a fi pescar, iar acest fapt nu poate fi schimbat, dar în urma înghițirii de către chit, își ia soarta în propriile mâini în încercarea de a evada. Asemenea profetului biblic, al cărui nume îl poartă, protagonistul este nevoit să petreacă timp în solitudine, pentru a-și afla adevăratul scop. Spre deosebire de Iona al Vechiului Testament, protagonistul lui Marin Sorescu trebuie să lupte pentru eliberarea sa din pântecele chitului, parcursul său semnificând o căutare de sine ce este încheiată prin conștientizarea adevăratei identități.
Discursul său este însoțit de momente muzicale, adăugate indicațiilor dramaturgului de către coordonatorul scenic, ce amplifică trăirile personajului și facilitează empatia spectatorilor față de zbuciumul sufletesc al acestuia. De fiecare dată când încep ritmurile muzicii, ochii privitorilor se umplu de speranța că personajul va reuși să evadeze. Adevărul este însă spus de lumini. La început, spoturile emit culoarea verde, dar pe măsură ce acțiunea se dezvoltă, culorile se schimbă sau își modifică intensitatea, din verdele speranței, trecând într-un alb gălbui și pal, parcă timid, ce este înlocuit de două nuanțe intense de galben și albastru, părți componente ale culorii verde, care vin conflictuale din sensuri opuse către protagonist. Acestea din urmă se unesc, pentru a deveni încă o dată verde, numai pentru a face tranziția la scena finală, în care lumina este din nou albă, însă vizibil mai puternică decât prima dată. Tot acest joc al fasciculelor luminoase ne arată parcursul conștiinței protagonistului de la momentul încarcerării în sine, al trecerii în necunoscut, al dorinței de a se întoarce la origine, până la exterminarea din propria conștiință prin uitarea acesteia (precum spune Julian Barnes: „ceea ce îți amintești definește exact cine ești; când îți uiți viața, încetezi să mai exiști, chiar înainte să mori.”), doar pentru a se elibera și a își redobândi identitatea în urma suicidului simbolic. De asemenea, decorul, ce se abate de la didascalii, întărește sugestia că, de fapt, tot freamătul are loc pe plan intern, acesta fiind incomparabil mai relevant în raport cu mediul exterior ce are ca scop exclusiv oferirea unui cadru în care desfășurarea de forțe a planului conștiinței să se petreacă.
Pentru mine, momentul în care Iona conștientizează că a fost înghițit a fost unul de o însemnătate aparte datorită poveștii pe care și-o amintește, ce își face simțit ecoul de-a lungul vieții înseși în nenumărate ocazii. Protagonistul relatează din amintiri povestea altui om ce fusese înghițit de chit, deznodământul parabolei fiindu-i incert. În același mod acționează asupra noastră orice experiență de viață, în care ne avântăm sau care ne ia pe nepregătite, fără vreo garanție că vom trece de ea neschimbați ori că acea experiență singulară nu determină cursul a nenumărate experiențe a căror sursă poate fi astfel trasată până la începutul memoriei.
Maria Baltag
Și cele mai înguste colivii pot fi cuprinse de furtună
Dacă mi-aș imagina că sunt un zeu mărunt, care poate pătrunde cu privirea până la cea mai mică și mai ascunsă dintr-un un șir infinit de Matrioșka sigilate și i-aș dezvălui acesteia că niciodată nu a văzut și nici nu va vedea nimic din afara carcasei de lemn care îi adăpostește existența, că nu este decât sufletul unei alcătuiri concentrice de ființe încremenite, iar în cele din urmă aș ruga-o să-mi explice tot ea mie ce caută în adâncul acesta labirintic și dacă ar putea scăpa de acolo, apoi cu puterea mea de zeu atoateștiutor aș auzi ce furtună agită carcasa aceea sufletească, probabil că, de fapt, aș vedea Iona în Sala Unirii a Ateneului din Iași, în interpretarea lui Lari Giorgescu, un actor care a oferit o experiență precum o revelație, copleșitor de vie și senină, frământată și dureroasă, făcând omul să zboare liber în dans peste limitele condiției sale mărunte.
Adică ce anume aș vedea?
Aș vedea ființa umană singură, pe o plută de lemn la fel de singură, pe o scenă care nu este scăldată în lumină, ci pe care se plimbă cercul luminos și singur al unui reflector. Aș auzi acordurile furtunoase ale unor instrumente care par să jelească singurătatea aceasta, iar apoi, într-o declarație a singurătății absolute, aș auzi un strigăt fără ecou: Iona! Dacă ființa este închisă într-o matrioșka înăuntrul alteia, înăuntrul alteia, continuând la nesfârșit, nici ecoul nu are loc să răspundă.
Dar și cele mai înguste colivii pot fi cuprinse de furtună. Nu de ape învolburate, nu de tornade înfiorătoare, ci cuprinse de dansul aproape sălbatic, într-un cerc care se lărgește fără să poată să spargă carcasa, al ființei care se învârte disperată până când mișcarea umple pustietatea scenei, până când lemnul se zguduie ca sub pasul unei armate. Ce singur trebuie să se simtă un om care, atunci când dansează, descătușează din sine o revărsare întreagă de emoții!
Mi-aș plimba privirea pe marginile unui borcan transparent plin cu apă opacă, în care doi pești își joacă rolul de pradă liberă, într-o sălbăticie iluzorie, pentru ca omul care se joacă de-a liberul arbitru să poată mima un sens al unei vieți strâmte, pentru ca Iona cel de pe scenă să pescuiască într-o lume în care nu se simte mărunt, într-o lume în care dansează în afara granițelor.
Aș auzi, nu un monolog, ci un dialog cu sine. Nu, nu sunt unul și același lucru, pentru că Iona cel de pe scenă nu ține o pledoarie împotriva propriei condiții, Iona cel de pe scenă se întreabă și își răspunde cu o sinceritate frapantă, cu o teatralitate captivantă care nu are nimic din liniaritatea unui monolog, ci fluctuațiile vocii, dinamica replicilor, amploarea gesturilor umplu scena de o infinitate de Iona, câte unu pentru fiecare pește și pentru fiecare matrioșka.
Aș vedea două personaje mute, ca două jumătăți de om care poartă două jumătăți de cruce, trecând fantomatic pe lângă Iona cel întreg. Dar crucea lui Iona e barca, iar geamănul lui Iona e tot Iona, iar Iona, ultima și cea mai ascunsă matrioșka, e și singura întreagă, singura care nu se desface în două, pentru că Iona de pe scenă nu e o carcasă de lemn, el este sufletul, mișcarea, poezia zbuciumată. De ce nu este acest Iona închis într-un pește, închis în alt pește, tot o matrioșka moartă? Pentru că atunci când Iona își spintecă pântecul cu o mișcare aproape tandră, lentă, lucidă, din Iona picură sânge, pentru că Iona nu este pustiu pe dinăuntru, în ciuda deșertului oceanic în care se află.
Iar dacă aș vrea să descriu un instantaneu al acestei povești despre singurătate, despre pești, matrioșka și năvoade, cu riscul de a nu surprinde nimic din fulgerarea dansului sau a cântecului, aș putea să mă aflu în fața tabloului Mioarei Trandafir Stancu, în fața unui Iona întins pe crucea unui destin inevitabil, în adâncul unui pește din adâncul unui pește, din adâncul unui pește, care, într-un final, s-ar putea să se afle în adâncul unui Iona care, dacă s-ar mai naște o dată, s-ar naște în adâncul unui pește din adâncul altui Iona răstignit pe o altă cruce, care nu promite nicio înviere, în afară poate de o altă reprezentație a unui Iona viu pe scena altui teatru.
Mihai Chirilă
Dansul eliberator al apei
Deseori ne întrebăm ce efort intelectual stă în spatele punerilor în scenă ale diferitor piese de teatru, fie că vorbim de creații contemporane, fie de opere dramatice consacrate. Ce este mai important pentru un regizor: să transmită un mesaj, fie el mai mult sau mai puțin criptat, însoțit de o oarecare direcție de interpretare și să se axeze pe natura filosofică a ceea ce vrea să exprime sau să pună în valoare mai degrabă componenta palpabilă, creând astfel un joc al elementelor vizuale și auditive care ține spectatorii în priză? Cum e posibil să reușești să realizezi un echilibru între viziunea artistică, în fapt, esența teatrului în sine, și ceea ce urmează ca publicul să aibă în față pe scenă, să simtă, să trăiască din punct de vedere fizic? Toate acestea, într-un soi de one-man show și într-un cadru relativ vag, ce suscită din plin imaginația.
Ei bine, din acest punct de vedere, consider că interpretarea lui Lari Georgescu a personajului eponim Iona din opera lui Marin Sorescu exact aceste aspecte le acoperă: o capacitate excelentă de a menține un echilibru între, pe de o parte, profunzimea mesajului transmis, frământările singurătății și statura unui om înțelept, gânditor, preocupat să înțeleagă ceea ce trăiește și cunoașterea propriului suflet, captiv într-un monolog sfâșietor, iar pe de altă parte, o vigoare tipică tinereții, un dinamism fin, dar îndeajuns de grăitor, licăriri de speranță născute din acele mișcări fluide, circulare, ce dau senzația unui dans al apei din care biruitor va ieși cel ce cutează să înoate.
Este adevărat că în această ecuație au rol exponențial un cumul de factori – jocul actorului și energia pe care o transmite acesta, luminile și modul prin care acestea pun în evidență anumite momente (meritând, deci, să menționăm și momentele în care scena era acaparată frontal de un reflector plasat în spate-dreapta în raport cu publicul, ce crea senzația că orizontul e vizibil, că peștele ce-l înghițise pe Iona părea să-și deschidă gura și că o nouă lume începea să se nască acolo), muzica, în general una apăsătoare, percepută de mine mai degrabă ca un mijloc de a echilibra balanța dintre momentele de disperare trăite de Iona pe parcursul spectacolului și cele vioaie, de mișcare, în care spectatorii erau, într-o anumită măsură, invitați să spere că personajul solitar va găsi într-un final mult-visatul țărm și va fi descifrat deja misterele copleșitoare ale propriului suflet.
Sofia Baciu
Drumul luminii de-a lungul existenței umane
Mai mult decât un spectacol, Iona, în regia lui Victor Ioan Frunză, este o interpretare aparte a parabolei dramatice scrise de Marin Sorescu, o interpretare ce face ca absurdul existenței să nu mai pară atât de absurd și care așează reflectoarele din suflet acolo unde lumina dispăruse de mult. Este o piesă fascinantă, plină de întrebări la care există nenumărate răspunsuri, printre care și răspunsurile lui Iona, care te fac să-ți pui întrebări despre propriul destin.
Piesa de teatru a fost gândită inițial având o singură melodie, reprezentând melodia de care ar fi fost nevoie tot spectacolul. Apoi, cu ajutorul lui Adrian Nour, a cărui interpretare a dat strălucire muzicii gândite de Lucian Maxim, au potrivit împreună note muzicale ce reprezintă frici, bucurii și secrete ale singurătății, secrete care pot fi recunoscute numai în fața morții. Toate secvențele ce implică muzica au o semnificație profundă, apropiind existența profană de existența divină. Una dintre acestea este cea din tabloul I, în care se accentuează motivul visului în gândirea copiilor lui Iona, iar aceștia, întrebați de către părintele lor ce visează, răspund “Marea”. Atunci actorul își umple ochii de lacrimi, apoi râde, semnificând disperarea și căutarea identității într-o viață ce are nevoie mai mult decât de trăire, are nevoie de supraviețuire și împlinire. Muzica ce a acoperit tăcerea în acel moment de haos silențios a fost un ansamblu de clopoței, o muzică sufletească în care actorul s-a transpus în inocența copiilor, cu o voce subțire și ținându-se de niște sfori, asemenea unor puncte de sprijin ce nu-l lăsau să moară.
Un aspect excepțional al spectacolului a fost modul în care actorul principal, Lari Giorgescu, a reușit să-și suprapună vocile interioare din text, fiind însuși Iona ce și-a deschis sufletul în fața publicului. Prin gesturile sale, Lari a sugerat, în cel mai expresiv mod, drumul luminii de-a lungul existenței umane. Cu ajutorul luminilor destul de palide, ce uneori se aprindeau de pe scenă, uneori din spatele scaunelor, a fost creată ideea ciclicității luminii în existența umană, întâi solare, apoi neexistente și, în cele din urmă, cea lăuntrică, adică acceptarea condiției și a destinului. Dansul actorului este încercarea de eliberare și reprezintă dovada conflictului interior în care trăiește, un dans vălurit, ondulat ca marea, uneori lent, uneori cu mișcări bruște, ceea ce subliniază sentimentul de disperare și încătușare în cușca realității, reprezentată de burta peștelui.
Iona este un spectacol-meditație, ce are nevoie de implicarea afectivă și intelectuală a publicului, de imaginația sa pentru a crea viziunea asupra existenței absurde a omului și pentru a pune un semn de întrebare în sufletele celor ce așteaptă lumina, în orice stare s-ar afla ea.
Teodora Borș
Cel bun, cel proaspăt, cel urât
„- Am auzit o poveste cu unul înghiţit de un chit.
- Ei, nu mai spune, serios?
- Pescuia tot aşa, şi vine chitul cel mare şi „haţ!”, apoi, „gâl, gâl!” – şi gata!
- Ce gata?
- L-a înghiţit.
- Şi-a mai ieşit el zdravăn?
- Cum să iasă?
- Păi, te întreb şi eu. Povestea ce zice, ce ne învaţă?
- Nu ştiu, c-am auzit numai partea asta, a-ntâia, care ne învaţă clar că poţi fi înghiţit de un peşte.
- Asta puteam să nici n-o mai învăţ.
- O aflam aici, de ce-oi mai fi pierdut vremea cu ea? De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?
- Pe mine mă interesa partea cealaltă…”
Iona vorbind cu Iona
Nimic nu este nou pe lumea aceasta; oriunde te-ai uita, vei vedea ceva ce a existat, într-o formă sau alta, dintotdeauna. Și totuși, viața continuă mereu să surprindă: un pescar poate găsi farmec în aerul rarefiat de la muntele ce i-a sfâșiat mereu orizontul, iar un naufragiat sărută cu bucurie pământul pe care mergea altădată atât de nepăsător. Frumusețea vine din ochii omului: fiecare vede aceeași rază de lumină într-un mod diferit. Din fericire, noi avem posibilitatea de a dezvălui lumii aceste imagini complementare, personale, prin artă – un mare mozaic al experienței umane.
Poate că Iona al lui Marin Sorescu este o distilare a acestei realități, că nimic nu este vreodată constant, atât cât timp este privit. Așa cum, în dialog cu sine însuși, Iona nu poate realiza dacă vrea să știe sensul poveștii sau doar povestea în sine, toată piesa de teatru este o continuă explorare a drumurilor posibile și a celor corecte. Poate blestemat, poate mântuit, destinul său este o formă închisă, falsul profet fiind mereu sortit să caute calea spre lumină. Această circularitate, intersecții dintre căutarea sa nesfârșită și răscrucea unui milion de direcții, este țesută în miezul operei; paradoxal, una dintre ițe este tocmai natura mediului artistic: deși cu scenariu fix, două spectacole ale aceleiași piese „Iona” nu vor fi vreodată identice.
Primul meu contact cu pescarul lui Marin Sorescu a fost făcut chiar prin textul scenariului; fără o altă voce regizorală decât dialogul meu intern și didascaliile autorului, calmul cu care pescarul își scrie scrisoarea „salvatoare” a devenit esența întregului personaj; tensiunea evenimentelor creștea încet, natural, și toată deznădejdea lui Iona, înțeleasă de toată lumea, era singurul rezultat posibil. Deși poate mai scurtă decât piesa reală, povestea din capul meu a evoluat asemenea Bolero-ului lui Ravel: încet, prea încet, dar punctat, clar, logic și toate momentele de pierdere de sine ale omului au părut firești situației; eu am făcut din Iona un nebun inofensiv și calm.
Însă Iona cel bun era un personaj în care vedeam prea tare propriile mele idei; căutând o viziune mai apropiată de cea a dramaturgului, am descoperit piesa regizată de Ilie Gheorghe, filmată în '96 și încărcată pe YouTube. Desigur, eu nu aș fi putut vizualiza personajul cu patosul unui actor adevărat, astfel că blândul Iona a devenit, prin discursul cu greutate, prin lumini și ecourile unui studio gol și mic, și prin trucurile televiziunii, un om care nu mai vorbește cu el însuși, ci cu un auditoriu imaginar, și a cărui iluzie sperie, invitând la introspecție. Totul a fost vijelios încă de la început, iar Bolero-ul a devenit In the hall of the mountain king de Grieg: deși tot treptată, creșterea laitmotivului nu mai e liniștitoare, dimpotrivă. Iona acesta mi-a părut un nebun periculos, singurătatea l-a otrăvit și abia acum mi-am amintit cât de urâtă poate fi decăderea.
Piesa prezentată de Teatrul Dramaturgilor din București a fost total altceva. Acest Iona nu a mai fost o joacă de-a mea cu același om nebun pe care l-am găsit în celelalte „Iona”; pescarul lui Lari Giorgescu a fost un om real, ce a descoperit deodată o formă de izolare pe care nu o cunoștea, într-o sală plină de oameni ce nu i-au întors ecoul. Vorbind, el nu a comunicat cu restul zecilor de perechi de ochi ce-l urmăreau atenți decât pentru a le dezvălui natura lor ascunsă, de pești urmărind nade promise. Cu adevărat singur, ultima sa cale de a ieși din nimicul bărcii-platforme (unic punct de stabilitate) era prin distrugerea acesteia, „bătălie” plină de armonie – un instantaneu al unor senzații adânc umane, de disperare, de așteptare cu cuțitul în mână, ce puteau fi percepute de oricine într-un mod personal și real. Imersiunea în fantasticul întregii seri a fost condusă, discret, de armoniile muzicale ale celor doi pescari, mereu prezenți, și totuși invizibili în nemișcarea lor: vocalizele acompaniate de percuție, prima limbă a omenirii, oglindeau atât de firesc frământarea bietului Iona, încât nu le mai auzeai cu urechile, ci cu sufletul. Iona ce înnebunește, mereu proaspăt închis, niciodată atingând fericirea libertății promise, a redat jocului ciudata gravitate tragică ce nu trebuie refuzată marii fabule a omenirii.
În cele din urmă, cred că acesta a fost scopul piesei: să vedem ce înseamnă deznădejdea reală, și cine este, de fapt, chitul legendar. Fie prin logică, frică sau empatie și cu o infinitate de arome de Iona, jocul unui om în stomacul Leviatanului trebuie mereu asociat cu imaginea pescarului ce și-ar fi făcut o eternă bancă în mijlocul mării.
Și gata cu legăturile.
Anca Damian
Frământările unei mări în furtună
Piesă dramatică postbelică ce a revoluționat teatrul românesc, celebra operă a lui Marin Sorescu, Iona, reprezintă o invitație la o călătorie în profunzimea psihicului uman, un îndemn de a fi martor la o desfășurare de emoții și gânduri ce relevă iremediabila natură damnată a omului modern.
Textul este valorificat într-o nouă valență în piesa lui Victor Ioan Frunză, ce la data de 8 octombrie 2023 a antrenat Sala Unirii din cinema Victoria într-un joc de lumini și sunete în centrul căruia Lari Giorgescu portretizează parcursul psihologic al ființei complexe, definite de tragedia cunoașterii și înțelegerii lumii. Viziunea regizorală împreună cu performanța extraordinară a actorului conturează o atmosferă de neuitat, transpunând spectatorul într-un spațiu asemănător unei oglinzi, în care acesta parcă privește esența omenirii.
Principalele direcții originale aduse piesei vizează elemente de prezentare scenică – Victor Ioan Frunză folosește lumina, percuția și coregrafia pentru a crea atmosfera dramatică și pentru a nuanța tensiunea resimțită de personajul al cărui monolog interior exteriorizat în dialog cu el însuși reprezintă textul modern în sine.
Lumina intervine în segmentarea monologului, stabilind repere din cadrul traseului personajului, fără a puncta trecerea de la un tablou la altul, ceea ce aduce fluiditate tensiunilor sufletești, sincronizate cu frământările unei mări în furtună sau cu legănările apei în temporară liniște. Singurele momente în care pe scenă se lasă un întuneric profund sunt cele ce marchează trecerea de la un tablou la altul, iar în restul desfășurării teatrale acestea capătă o gamă variată de culori ilustrative pentru ciclul speranței și al deznădejdii prin care trece Iona în timp ce despică fiecare pește numai ca să se găsească în altul. În ultimul pește pare să transpară cel mai puternic deznădejdea și disperarea măștii dramatice, iar acest sentiment este nuanțat de îmbinarea cromatică a luminilor difuze galbene și albastre într-o culoare tulburătoare, ce induce o stare de neliniște acută.
Marea schimbare adusă piesei o reprezintă elementul muzical. Fiecare scenă coregrafică în care Iona se luptă cu condițiile în care se află este acompaniată de un crescendo treptat melodic de două voci pe un fundal sonor furnizat de percuție, sistat brusc în momentul în care protagonistul trece dintr-un pește în altul. Și cântăreții în sine constituie o diferență majoră de la spectacolul proiectat în text, ei neexistând în original. Aceștia sunt însă asociați unor personaje figurante preexistente, anume cei doi pescari pe care Iona îi vede de câteva ori cărând niște bârne și cu care încearcă să comunice, însă fără succes. Cei doi artiști se ridică de la instrumente și, în ochii spectatorului, traversează scena până la barca lui Iona, pe care o dezasamblează, folosind scândurile pe post de bârne, păstrând o figură indiferentă sau chiar absentă în timp ce personajul principal încearcă în zadar să înțeleagă prezența lor. Această trecere de la un rol la altul este vizibilă pentru cei din sală, ceea îi conferă episodului o nouă semnificație: el există numai și numai pentru spectator, parcă pentru a clarifica situația lui Iona, pentru a sublinia faptul că pescarii nu există, iar noi, asemenea interpreților-personaje, suntem martori la degradarea celui ce îi imaginează într-o ultimă încercare disperată de a-și găsi salvarea.
Elementul definitoriu al întregului spectacol este interpretarea inedită a rolului lui Iona de către Lari Giorgescu, ce dă viață unor profunde tulburări spirituale despre existență, moarte și destinul uman. Actorul reușește să oglindească excepțional, cu naturalețe, pierderea treptată a speranței, încât rămâne impresia că spectatorul este parte din piesă: nu privește destrămarea personajului dintr-un plan exterior, ci este parte din aceasta, așa cum se citește pe expresia ce nu este o exacerbare teatrală, ci o simplă manifestare a emoției pure, dezinhibate.
Astfel, reinterpretarea piesei Iona în viziunea regizorală a lui Victor Ioan Frunză transpune mesajul creației dramatice într-o sinestezie de culoare și muzică ce surprinde profundele neliniști ale personajului modern.
Adela Rusan
Un spirit luminos trebuie să învingă
Opera dramatică Iona de Marin Sorescu nu este doar despre personajul principal cu același nume, care ajunge captiv în burta unui pește și despre dorința de scăpare, ci e despre cum conținutul acestei piese de teatru arată o luptă interioară a fiecăruia dintre noi prin intermediul monologului exteriorizat al pescarului ce se îneacă în propria mare de gânduri, scufundându-se într-o mare de pește. Mesajul transmis este o metaforă a disperării umane de a evada din multitudinea de concepte, idei și sentimente ce nu poate fi niciodată recunoscută sau exprimată altcuiva decât propriei persoane.
Reprezentarea lui Lari Giorgescu este unică, el dând viață unui Iona modern. Cadrul în care se petrece acțiunea este minimalist și metaforic, luminile schimbându-și culoarea pe parcursul piesei din negru intens în verde sau roșu, nuanțe profunde ce pot simboliza speranța pe care personajul o pierde treptat. Muzica spectacolului are o armonie desăvârșită, fiind interpretată de un solist vocal ce își nuanțează singur sunetele și de un maestru inegalabil al tobelor care dicta ritmul și ghida vocea spre niște melodii atent calculate. Pe tot parcursului spectacolului, Iona a stat în permanență pe scenă însoțit de cei doi muzicieni care, la un moment dat, ajung să reprezinte viața din burta peștelui și devin personaje fără glas. Acest trio de personaje mă duce cu gândul la reprezentarea axei timpului, cei doi interpreți muzicali pot fi asociați cu trecutul și viitorul, două intervale de timp ce nu au puterea de a interveni în derularea prezentului semnificată de însuși Iona și de monologul lui.
Mișcările dinamice ale actorului în rol principal dau operei un plus de vitalitate pentru a diminua atmosfera apăsătoare specifică unui cadru închis precum burta de pește. Iona dansând este modalitatea prin care actorul își pune în valoare talentul de a rosti replici cu o încărcătură filosofică inegalabilă, astfel spectatorii fiind puși în fața unui contrast dintre aparență și esență, între speranță și deznădejde, între singurătate și armonie. Cadrul scenic simplu îndeamnă mai mult la o introspecție a privitorilor pentru a putea cântări discursul deosebit ținut de Iona mai mult pentru sine decât pentru lume. Îmbrăcat într-un alb imaculat, Lari Giorgescu reușește să se facă remarcat nu doar prin vocea lui pătrunzătoare, cu un timbru puternic, ci poate mai ales prin asemănarea cu un spirit luminos, ce trebuie să învingă în lupta contra întunericului pentru a ajunge acolo unde îi e locul.
Mara Popa
Jocul de lumini al trăirilor
Piesa de teatru Iona care îl are în rol principal pe actorul Lari Giorgescu pune în scenă opera lui Marin Sorescu într-o interpretare cu totul unică, folosind atât un fond muzical, cât şi momente artistice de dans.
Ceea ce mi-a atras cel mai tare atenţia încă de la începutul piesei a fost jocul de lumini ce a fost într-o armonie perfectă atât cu muzica, dar şi cu momentele de dans, oferind întregii piese un caracter fluid, omogen şi estompând trecerile de la un tablou la altul. Unul dintre momentele cele mai semnificative din acest punct de vedere consider că a fost cel în care pe Iona au fost proiectate două culori, pe o parte galben, iar pe cealaltă albastru. Pe tot parcursul piesei, culoarea dominantă a fost verdele, din când în când alternând şi cu complementara sa, cu roşu, dar în acel moment a fost singura dată când au fost doua culori diferite puse în acelaşi timp pe actor, culori din combinaţia cărora ar rezulta verdele predominant în piesă. Cromatica scenei respective arată momentul de cumpănă al personajului, exteriorizând trăirile interioare ale acestuia. Consider că momentele de muzică și dans, precum şi jocul de lumini sunt ceea ce fac această interpretare a piesei cu totul specială, completând parcă emoţiile portretizate prin jocul actoricesc şi amplificând senzaţiile transmise publicului.
Rolul unei piese de teatru transcende simpla punere în scenă a unei poveşti, acesta este de a transmite diferite stări şi emoţii publicului, iar această piesă şi-l îndeplineşte cu succes în special prin muzică. Deşi lipsită de orice vers coerent şi fiind alcătuită doar din sunete ce la început pot părea pur aleatorii, muzica a oferit publicului senzația că s-ar fi aflat poate chiar împreună cu Iona pe mare sau în interiorul unui peşte. Adrian Nour şi Lucian Maxim, interpreţii care au asigurat fondul sonor, au oferit o fluiditate fascinantă piesei îmbinându-se cu mişcarea scenică fluidă și energică a lui Lari Giorgescu şi creând pentru public o atmosferă cu totul unică.
Melania Popescu
Cel mai greu este să trăim
Ceea ce ne apasă cel mai mult e găsirea unui motiv pentru care să trăim, așa cum spunea și piesa, așa cum spunea și Iona, "nu vă mai pierdeți timpul cu lucruri care nu vă folosesc după moarte", adică să lăsăm tot? Nimic nu folosește după moarte sau cel puțin asta credem, pentru că nu știm ce este moartea. Ar trebui să ne oprim din a ne pierde timpul cu găsirea unui motiv, însă Iona nu poate, în mintea lui se nasc necontrolat și continuu întrebări peste alte întrebări.
Exteriorul e o reprezentare mai simplă a ceea ce interiorul vrea să spună, e greu de transmis tot ce se întâmplă înăuntru, și chiar de s-ar reuși, nu toți ar fi capabili să înțeleagă. Coregrafia și mișcarea piesei Iona a reușit o ilustrare perfectă în ceea ce privește dinamica frământărilor umane, faptul că omul se simte încarcerat în propria condiție, se zbate singur și se tot întreabă. Caută să afle răspunsuri. Știe că nu-și poate depăși condiția. De ce mai încearcă? Încă e speranță? Actorul dansează brusc, sălbatic, pe o scenă de lemn, un loc limitat în care e nevoit să danseze în cerc, o buclă a suferinței, un mediu apăsător. Locul mic și izolat de lume în care actorul dansează, unde Iona suferă, parcă devine constant mai mic, dar chinul crește progresiv; locul poate fi corelat cu mintea umană, care, îngreunată de întrebări și de căutarea unor sensuri, nu mai are loc pentru simplitate, nu mai înțelege nimic, totul e ambiguu, începe disperarea.
Cred că farmecul piesei a stat în dansul lui Lari Giorgescu, brutalitatea mișcărilor a creat atmosfera perfectă pentru exemplificarea zbuciumului personajului, mișcări spontane, impunătoare, dar și fluente, curgătoare, arătând astfel schimbările permanente, de la liniște sufletească la un zgomot de care simți că nu vei mai scăpa, din nou liniște și ciclul continuă până... nu există un "până", există doar "continuă", nu putem alege până când continuă acest ciclu în care încercăm să ne înțelegem existența, Iona însă a considerat că înțelegerea existenței va fi posibilă prin inexistență. Moartea nu a fost moarte, sinuciderea nu a fost sinucidere, a fost o modalitate de autocunoaștere și depășire a propriei condiții; actorul nici nu ajunge să moară cu totul, rămâne cu ochii deschiși pentru a fi legat în continuare de lume.
Hainele actorului erau albe, contrastul dintre întunericul sălii și albul hainelor lui a focusat întreaga piesă pe dimensiunea lăuntrică a personajului. Hainele sale erau simple, iar spre sfârșitul piesei a ales să renunțe la ele, gândirea simplă nu l-a reprezentat. Pe lângă muzica dramatică, pentru lumini a fost aleasă o culoare solicitantă, verde, care a ajutat la crearea atmosferei tensionate. Piesa a reprezentat un adevărat ansamblu de contraste, în principal cel de liniște-zgomot, precum și cel interior-exterior .
Teodor Munteanu
Captiv între oasele craniului său
Personajul Iona din piesa de teatru eponimă a lui Marin Sorescu este unul tragic, întrucât fiecare încercare de a scăpa din burta chitului se termină printr-o înfrângere și o treptată acumulare a deznădejdii. Această continuă luptă cu destinul său absurd – cel de a muri singur în tractul gastro-intestinal al unei balene – este pusă în scenă prin coregrafia eclectică realizată de actorul Lari Giorgescu. Modul în care flutură cuțitul strălucitor în toate părțile arată determinarea personajului și cât de mult se poate chinui un om pentru a-și atinge libertatea demult apusă.
Singurătatea este o temă centrală a operei. Ea este prezentă în toate aspectele spectacolului. Întunericul aproape total care împânzea sala fostului cinema Victoria, tăiat de două conuri de lumină, m-a dus cu gândul la un spațiu ermetic, din care nu există scăpare, apăsător ca o carapace de smoală. Iona abia mai respiră între infinitatea de pereți care se extind la orizont. Gândul său este așijderea captiv între oasele craniului său, întrucât nu are cui să-l împărtășească (decât poate cititorului, dar Iona n-are de unde să știe de existența acestuia). Ecoul i-a murit, așadar nu-și poate auzi propria voce. Este ca și cum ar fi fost separat la naștere de geamănul său, iar acum strigătele de ajutor îndreptate spre el nu vor primi nicicând un răspuns. Opacitatea lumii în care se găsește din senin este precum o condamnare la moarte. Fără comunicare cu altcineva, Iona ajunge la nebunie. Apar frecvente schimbări de stare (între agonie și extaz), fapt reflectat în modul în care sunt livrate replicile și în expresiile faciale pregnante ale actorului.
Disperarea nu-l acaparează însă complet pe Iona, fapt sugerat de ultima replică: Răzbim noi cumva la lumină. El își găsește un mic culcuș în ideea că sinuciderea l-ar putea salva, i-ar putea da o a doua șansă. De ce n-ar fi mai bine după? De ce nu ne-am reîncarna? Chiar și nimicul este mai bun decât o viață asupra căreia nu avem deloc control și în care ne simțim închiși ca într-o cușcă năpădită de spini. De asemenea, acest act care învinge legile conservării de sine este cea mai puternică formă de libertate.
Smaranda Cîrțu
Centrul de efervescență este efemeritatea
Regizorul a urmat îndemnul replicii din text ,,Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate’’ din opera Iona, scrisă de Marin Sorescu, prin punerea în scenă a ideilor complexe și, deci, prin materializarea acestora. Colaborarea dintre actor și regizor a dus la transformarea cuvintelor și gândurilor în acțiuni, a abstractului în concret. Actorul Lari Giorgescu a reușit, în ciuda perimetrului său restrâns, reprezentat de scenă, să își concentreze toată forța creatoare în mișcările și vorbele sale, amplificându-le constant, până la atingerea unui potențial emoțional, care a lăsat o amprentă puternică asupra publicului.
Scândurile, obiectele aflate în permanență pe scenă, s-au situat atât sub actor, în paralel cu acesta, cât și deasupra lui, demonstrând căutarea neîncetată a ființei pentru un loc al ei, cât și schimbările prin care trece pe parcurs. Bucățile de lemn care formau fundația erau fixe, însă câteva dintre acestea puteau fi mutate pentru a construi fereastra, care nu schimbă lumea în sine, ci percepția despre aceasta, sugerând că, deși omul nu poate modifica ordinea universală care îi dictează cursul vieții, și anume naștere-trăire-moarte, acesta poate să abordeze situația sa pe această lume din alte perspective. Deși punctul de plecare și cel de finalizare al vieții sunt prestabilite de divinitate, depinde de noi ce drum alegem care să conecteze cele două puncte. Generalizând, omul, în timpul său limitat și în lumea înconjurătoare ce îl îngrădește, depune un efort pentru a lăsa ceva frumos în urma sa, folosindu-se de resursele brute pe care le are la îndemână, făcând o lume dintr-o altă lume. Acestea, prin intermediul unei viziuni demiurgice, pot căpăta viață, așa cum și opera Iona a fost adusă la viață.
Exuberanța actorului a dus la crearea unui amalgam de senzații, printre care se numără imagini vizuale, reprezentate de mișcările dinamice ale actorului, și auditive, conturate prin melodiile prefigurative, toate fiind îmbinate într-un mod armonic. Acest echilibru, care s-a datorat sincronismului și fluidității, aspecte care pot fi observate și la valuri, stă la baza artei teatrale, care poate fi asemănată cu o întreagă mare, în care actorul, împreună cu spectatorii, înoată. Arta are rol de aer pentru cei care doresc mai mult, și anume unul salvator, revelator, care împrospătează, menționându-se că pentru a simți aerul, respectiv viața, ,,îți venea să-ți deschizi și tu toți porii. Îți venea să-ți deschizi chiar venele’’.
Replica ,,Mamă, mai naște-mă o dată. Prima viață nu mi-a ieșit (...) Și dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea.’’, rostită de către actor cu atâta dăruire, prin analogie, poate face referire la o dramă existențială prezentă în fiecare dintre noi, al cărei nucleu, centru de efervescență, este efemeritatea, al cărei sfârșit previzibil duce la simțirea unui neajuns. Poate de aceea răspunsul la întrebarea introspectivă "De ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte?" este că unele persoane se tem de ce urmează și prin gândul la ce rămâne după moarte, ar trebui să se gândească implicit și la moarte. Se menționa la un moment dat că dacă oamenii văd un exemplu de înviere, pot privi liniștiți moartea, însă nu cred că este complet adevărat, lucru demonstrat și de finalul spectacolului – rămâne o frică.
Piesa o asemăn cu activitatea pescuitului, deoarece actorul făcea spectatorii să fie absorbiți de orice mișcare, dovada fiind suspinele, oftaturile și inspirațiile profunde ce le urmau de fiecare dată, ca o undiță care îi tot trăgea, până i-a adus lângă el spiritual.
Diana Vaman
Un ocean infinit al sufletului
„Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul.” – Iona, Marin Sorescu
Piesa de teatru Iona de Marin Sorescu, în coordonarea scenică realizată de Victor Ioan Frunză, prezintă o viziune nouă și dinamică a operei originale. Monologul se îmbină cu muzica și dansul, cu arta pură, ce conectează întreaga lume și formează un spectacol ce ne îndeamnă să privim către noi înșine, să ne întrebăm cine suntem cu adevărat. În cadrul acestuia, toate formele de artă creează o imagine de o complexitate deosebită ce poate fi redusă la un singur cuvânt – viață. Acesta este de o intensitate unică, fiind concentrat într-o lume a simbolurilor și a simțurilor.
Personajul dramatic Iona, interpretat de actorul Lari Giorgescu, trăiește o dramă a existenței, o frământare pentru aflarea sinelui, o călătorie ce, deși pare una fizică, este cu adevărat doar una interioară.
Un aspect impresionant al acestei piese de teatru a fost reprezentat de muzică. Special compusă, conturează o imagine mai ușor de înțeles a trăirilor interioare, accentuând punctele culminante și cele mai intense sentimente. Aceasta ne poartă în sufletul personajului, este un liant ce ne captează întreaga ființă și ne proiectează într-o altă lume. Muzica oferă sentimentul de continuitate a acțiunii, a unei ciclicități ce aparține unei lumi infinite ce se deschide în fața noastră. Aceasta este învăluitoare, deoarece reușește să se îmbine cu dansul, captând întreaga ființă a privitorului. Creația muzicală, uneori halucinantă prin ritmicitatea sa, invită fiecare om la o reflecție interioară, alocând un moment în care acesta poate înțelege cu adevărat cele petrecute. Îmbinarea instrumentelor muzicale cu vocea interpretului formează momente de maximă intensitate, dar care se topesc în dansul și mișcările actorului. În finalul piesei, muzica înregistrată și mixată pe parcursul piesei rămâne pe fundal, ca o posibilă continuare a operei. Fiecare este îndemnat să-și creeze o proprie continuare, o continuare așa cum o vede și o trăiește el, căci opera nu este doar despre Iona, ci și despre fiecare persoană care o descoperă și care acceptă această aventură a descoperirii de sine.
Limbajul corporal are o importanță specială, ca și cum acesta ar fi un personaj de sine stătător. Dansul actorului Lari Giorgescu este unul ciclic, în care fiecare mișcare este una curgătoare. Cercurile realizate de către actor aduc în perspectivă ideea continuității, a infinitului, a unei greutăți ce nu are un început și un sfârșit concret. Acestea pot fi asemănate cu lumea întreagă, căci manifestarea sufletului său reprezintă un alt univers captiv în această lume. Mișcările pe care acesta le face sunt atât în jurul său, rotindu-se, cât și sub forma infinitului, dintr-o parte în cealaltă a lumii exterioare limitate în care se află. Astfel, el transformă infinitatea de lumi în care este metaforic captiv într-o evadare prin artă și pasiune. De asemenea, deși poartă un cuțit în mână, continuitatea mișcării este una impresionantă. Încrederea pe care o împărtășește este accentuată în finalul piesei, căci frica sa nu este de acel cuțit, ci de dimensiunea în care se află, pe care nu o înțelege la început.
Decorul spectacolului se reduce la esențial, astfel încurajează privitorul să-și deschidă imaginația pentru a umple anumite goluri. Valoarea simbolică a acestora creează o legătură mai strânsă între artist, artă și iubitorul de artă, fiind o deschidere spre profunzimea din sufletul fiecăruia.
De asemenea, continuitatea piesei este dată și de lumini. Acestea creează impresia de o închidere fără ieșire în multe situații, accentuând sentimentul prinderii de lume din care nu aparținem. La trecerea între acte, lumina se stinge complet, astfel că privitorul este lăsat cu propriile gânduri, într-o lume a sufletului, contemplând propria cale către lumină.
Dorința de scăpare îi macină sufletul personajului în fiecare moment, căci scopul său este de a retrăi frumusețea lumii exterioare. Pe parcursul acestei încercări de a evada realizează că nu ceea ce credea el este cel mai important lucru, ci din contră, că este total greșit. Nu calea către exterior este cea importantă, ci aceea către sine. Aceasta este singura care are o însemnătate, cea care luminează ființa umană. Găsirea sinelui după încercarea disperată de a-și găsi o identitate, de a și-o păstra pe cea veche este conturată prin replica „Eu sunt Iona!”. Finalul, deși pare contradictoriu cu descoperirea sinelui, printr-o tăiere lentă și dureroasă a abdomenului, subliniază tocmai calea către sine. O evadare simbolică din burta peștelui, a lumii exterioare, prin intrarea într-o lume a sufletului și a luminii.
Eric Țibichi
Lupta cu înstrăinarea
Punerea în scenă a operei Iona, de Marin Sorescu, a reușit să dezvăluie situația dramatică din viața interioară a personajului principal și relația sa inedită cu divinitatea.
Ideea centrală a piesei de teatru se refera la dorința pescarului Iona de a atinge idealul uman, fapt exprimat metaforic prin prinderea celui mai mare pește din mare, fiind dezamăgit de neputința sa impusă de destin și condiția umană. Prin persuasiunea actorului, muzica de fundal și jocul de lumini, spectacolul devine din ce în ce mai emoționant, creând în sală o atmosferă sumbră, dar pe alocuri terifiantă datorită sentimentelor de exasperare ale personajului central.
Lari Giorgescu, interpretul personajului Iona a dat dovadă de o expresivitate fantastică prin fiecare gest, fiecare privire, fiecare moment de liniște, reușind să îmbine comicul și tragicul. Prin talentul său nativ pentru dans, actorul reușește să redea într-o manieră veridică lupta internă pe care personajul o duce, dorind să evadeze din destinul său nefast, sugerată prin asemănarea orizontului său cu o burtă de pește.
Opera abordează diferite probleme ale lumii moderne, însă replica actorului care mi-a atras în mod special atenția este „Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet./ Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul”, ce ilustrează indiferența oamenilor față de sentimentele celorlalți, fiind nevoie de o „barieră” care să protejeze sufletele tuturor. O altă secvență cu o încărcătura emoțională deosebită este cea în care își roagă mama să-l mai nască o dată, sugerându-se nemulțumirea cu privire la modul în care și-a construit viața, dar și asupra destinului său nefericit. Nu în ultimul rând, atitudinea egoistă a societății contemporane, plină de oameni care se înstrăinează unul de celălalt din cauza concentrării asupra propriului destin, este redată prin replica: „Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toți or să-ți dea dreptate, dar să intre în mare după tine – niciunul./ Pe omenire o doare în fund de soarta ta”.
Miruna Nechifor
Fiinţa umană are destinul unei ape care curge
“Mamă mai naşte-mă o dată, prima viaţă nu prea mi-a ieşit”. Astfel se manifestă zbuciumul interior al lui Iona, din drama cu acelaşi nume, scrisă de Marin Sorescu. Povestea celebrului personaj biblic înghiţit de un peşte, din burta căruia încearcă să evadeze, doar pentru a se trezi prizonier într-o burtă şi mai mare, a reuşit să fie perfect pusă în scenă de actorul Lari Giorgescu.
Spre deosebire de personajul din Biblie, Iona al lui Sorescu nu poartă pe umeri nicio vină şi niciun păcat. Totuşi, pescarul solitar pare prins într-un infinit ciclic al interiorului unui peşte – un simbol pentru propria lui închisoare, această stagnare devenind în final o condiţie a existenţei umane. Astfel pedeapsa captivităţii eterne se dovedește mult mai sufocantă pentru fiinţa umană singuratică: să încerci să evadezi dintr-un univers şi să te trezeşti la infinit în altul.
Dansul a fost reprezentativ pe tot parcursul monologului: mişcări scenice extrem de bruşte, haotice, dar precise, asemenea unei lupte cu toate loviturile previzibile. Toate aceste mişcări par o bătălie cu vidul, cu inexistentul, poate chiar cu propriile lui gânduri sau propria conştiinţă. Există, de altfel, şi o aşa-zisă criză de identitate – declanşatoarea tulburării interioare – surprinsă prin încercarea de a suprima ideea morţii dinăuntrul său.
Este prezentă o metafizică a culorilor: luminile s-au succedat, paradoxal, urmărind cu exactitate cercul elementelor cromatice. Mai întâi, vedem în imaginea de ansamblu verde –speranţă sau marea limpede visată de către copii – verdele care a fost predominant pe tot parcursul piesei, apoi nuanţe de roşu – sângele, viaţa, iar spre final actorul devine un liant între culorile calde şi reci, asupra sa fiind proiectate din părţi diferite galben şi albastru (care combinate vor rezulta în verde).
“Începe să fie târziu în mine”. Fiinţa umană are destinul unei ape care curge: fluxul conştiinţei şi fluxul gândirii. Mimica şi gesturile protagonistului au avut un curs atât de lichid, încât nici nu s-a simţit trecerea între cele patru tablouri ale tragediei. Conştiinţa aici pare să se fi dizolvat printre gratiile sufletului, iar gândirea, fără ecou, a rămas ca o intrigă apasătoare alături de trupul pescarului, urmărindu-i îndoielnic evoluţia: relaţia cu divinitatea, cu speranţa, cu disperarea, cu angoasa şi în final moartea.
“Trebuie să dăm drumul vieţii fără să mai facem legături care nu ţin”. Şi astfel, poate învierea nu se va mai amâna. Poate totul va deveni un gol, un nimic: fără culori, fără lumini, fără gânduri, exact cum Iona – Lari Giorgescu – a rămas privind spre o lumină albă, estompată de intensitatea trăirilor care au fost eliberate. Artistul se luptă continuu cu materialitatea: se instaurează spaima, chiar nesiguranţa că arta va fi uitată prea curând, iar sufletul nu va avea timp să dăinuie destul cât să cuprindă absolutul.
Tudor Bîrliga
Muzica apei și dinamica trăirilor
Piesa de teatru Iona reprezintă o experiență profundă și captivantă pentru spectatorii care asistă la o adaptare scenică a textului plin de semnificații al lui Marin Sorescu. Este o explorare complexă a temelor religioase și umane, plină de subtexte și simboluri.
Unul dintre aspectele remarcabile ale spectacolului a fost jocul actorului Lari Giorgescu în interpretarea personajului Iona. Cu gesturi expresive, mimică intensă și mișcare scenică absolut captivantă, actorul a reușit să transmită suferința și agonia interioară a personajului în mod remarcabil. Mimica sa a fost într-adevăr impresionantă, reflectând disperarea și confruntarea cu divinitatea, dar și momente de speranță și revelație. Interpretarea actorului a putut să evidențieze abilități și mișcări impresionante, asemănătoare celor ale unui acrobat. Personajul Iona trece prin numeroase experiențe extreme și trăiri intense în cursul poveștii precum: lupta interioară, disperare și singurătate, confruntarea cu propria moarte, iar acest lucru a cerut de la actor o pregătire fizică și tehnică deosebită pentru a da viață acestui rol.
Cromatica de lumini a fost impresionantă. Lumina verde a surprins misterul și forța mării, în timp ce nuanțele de albastru cu galben intens au adăugat profunzime și emoție scenelor. Aceste culori au subliniat stările interioare ale personajului și au oferit un cadru vizual captivant pentru spectacol. Un aspect notabil a fost jocul de lumini care a inclus și momente de lumină reflectoarelor care se stingeau brusc, contribuind la atmosfera dramatică și la exprimarea schimbărilor de stare ale personajelor.
Decorul spectacolului Iona a fost simplu, dar profund evocator. Scena a fost dominată de o punte din lemn, plasată în mijloc, subliniind conexiunea cu mediul marin, iar frânghiile și o plasă de pescuit au completat imaginea. Aceste elemente de decor au contribuit la crearea unei atmosfere naturale și autentice, care a întregit povestea și a adăugat profunzime reprezentării scenice.
Muzica a fost un acompaniament subtil, dar puternic, care a ajutat la transpunerea stărilor interioare ale personajelor. Intonația actorilor a fost remarcabilă, variind de la tonuri adânci și melancolice la tonuri încărcate de emoție și disperare. Ritmul vorbirii a fost bine echilibrat, reflectând cu precizie momentele de contemplare și cele de intensitate dramatică. Sunetele groase nearticulate produse de cei doi actori care imitau apa și mediul înconjurător au fost sugestive, aducând în scenă mediul marin și oferind o senzație de autenticitate și prezență vie. Ele au adăugat o dimensiune suplimentară spectacolului, permițând publicului să se simtă aproape de natura umană devenită forță a destinului.
Iustin Tiron
Scrisoare către sine
Unul dintre aspectele interesante ale spectacolului și elementul principal prin care se diferențiază de textul original al lui Marin Sorescu este coregrafia. Se folosește o nouă modalitate de a transmite idei și sentimente. Părerea mea este oarecum împărțită. Dansul mi s-a părut bizar și haotic. Totuși nu se poate nega faptul că acesta are un rol, umple un gol în piesă, care fără acea coregrafie ar fi un monolog, acțiunea fiind minimă și cu rol simbolic. Mărește gradul de expresivitate, deoarece sentimentele personajului se transmit printr-o cale adițională. Creează tensiune și conferă dinamism piesei, ceea ce o face mai umană. Un alt mod prin care se umple golul este prin cei doi pescari, care, pe parcurs, produc în timp real coloana sonoră. Prin muzică par să comunice cu Iona, spre deosebire de textul original, în care îl ignoră complet. Comunicarea este observată mai ales la final, când cei doi se așează aparent resemnați pe postamentul de lemn, părând să recunoască în sfârșit prezența lui Iona.
Un moment interesant este când actorul principal este luminat de două reflectoare, unul albastru și unul galben, el fiind situat la intersecția dintre cele două lumini. Astfel fața sa este împărțită în mod vizibil în două, sugerând că monologul ar trebui văzut ca un dialog între Iona și sine. În text ideea este indicată de faptul că fiecare replică are la început o linie de dialog, ca și cum ar fi o conversație între două personaje. Această dualitate este evidențiată și în momentul în care Iona își găsește propria scrisoare, luând o atitudine disprețuitoare față de autorul ei, nerealizând că autorul este el însuși.
Sinuciderea de la final a fost surprinzător de fină, executată într-o singură mișcare lentă. În textul original se folosește verbul ,, spintecă “, sugerând o acțiune violentă. În scenă, fapta a fost una deliberată, un act conștient în urma unei revelații.
Diana Andrieș
Cine îl poate pescui pe Dumnezeu?
După ce a strâns într-un borcan, ținut acum pe pervazul său, pești pe care obișnuiește a-i mai pune la încercare, din când în când, nu soarta, ci nevoia arzând a renașterii l-a rupt pe acesta din lumea în care visa marea cu pești. Dar de culcat, tot trebuie să se culce, mai cu seamă după ce viața ia sfârșit.
Ajuns în peștele aflat într-un altul, care este la rându-i într-un altul și astfel fiind continuat șirul, Iona dobândește o libertate ce îi poate aparține doar în prezența limitelor. El poate merge unde vrea, pentru prima dată, chiar dacă asta se rezumă la spațiul din interiorul peștelui. Poate vorbi, dar să tacă este adevărata provocare. „La început a fost cuvântul”, care își păstrează puterea de a crea, chiar și atunci când cel ce îl rostește este bolnav. Cuvântul iese din cel dat lumii pentru a o crea, fie că acesta își dorește sau nu. Iona nu-și amintește nimic precedent „morții sale”, nici că ar fi preferat să fie pescar de nori, nici că era gelos pe copiii săi, pentru că puteau visa marea fără peștii din ea. Cerul și marea, cele două întinderi albastre dispuse una deasupra celeilalte și menite a se reflecta una în cealaltă, nu se pot intersecta, cel puțin nu în lumea în care este ordine, iar apa se află sub pescar, iar pescarul sub cer. Poate că lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să aibă în grijă doar sufletele celor ce nu mai sunt, mai devreme decât pe ale celor ce aleargă după lumina soarelui, când văd că în ochii săi nu este decât otravă. Dar „lumina le dă de toate, numai nu le dă drumul”. Peștele e condamnat la strâmtoarea borcanului său, în care aleargă după nada cea mai mare până când își dă seama că nu mai are apă și moare, înainte de a aflat măcar ce gust are o nadă, iar pescarul e destinat la veșnică singurătate.
„De ce oamenii-și pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?” este o întrebare pe care Iona o adresează sieși de la distanță, spre a induce în eroare... viața. Când viața omului e atât de scurtă și moartea lui e atât de mare, de ce ai mai irosi energie spre a te pregăti pentru viață? Răspunsul vine mult mai târziul, de la Iona din depărtare sau poate tot de la geamănul său din apropiere: pentru că s-ar putea ca oricând să te naști din nou, să ieși din singurătatea ta și să te îndrăgostești și tu de soare, într-atât de mult încât să vrei să-l pui la sărat, cât să fie și pentru mai târziu.
Dar „mai târziul” cui? Un exemplu de înviere a fost suficient, iar Iona știe acum unde vrea să ajungă: afară. Întreaga tragedie se concentrează în acest „afară”, pe care și-l doresc și peștii și pescarii și Dumnezeu însuși, dar spre care se poate porni doar după ce ai renăscut o dată și ți-ai găsit ecoul într-un „Ionaaaa” pe care îl strigi fie tu, fie universul lăsat pomană lumii, dar oricum nu este de găsit vreo diferență între cele două.
Sorana-Maria Dobrea
Suferința se revarsă ca marea
Spectacolul Iona este o experiență artistică uluitoare, care aduce la viață universul poetic și filosofic creat de Marin Sorescu în celebrul său poem dramatic. Cu un text atât de bogat în semnificații și metafore, un spectacol bazat cu Iona necesită o abordare profundă și un efort colectiv remarcabil, atât din partea actorilor, cât și a echipei de producție.
Unul dintre aspectele care m-au impresionat cel mai mult în acest spectacol a fost jocul actorului Lari Giorgescu. Actorul care interpretează rolul lui Iona trebuie să poată transmite publicului suferința, confuzia și rezistența personajului. Gesturile, mimica și mișcările scenice ale actorului au fost extraordinare în transmiterea acestor trăiri. În unele momente, am simțit cum suferința lui Iona se revărsa în întreaga sală de spectacol, făcându-ne să ne punem întrebări profunde despre condiția umană și rolul divinității în viața noastră. Intonația și ritmul vorbirii au fost, de asemenea, aspecte remarcabile ale spectacolului. Regizorul a ales să mențină o anumită tensiune în discursul actorului, crescând ritmul pe măsură ce acțiunea avansa. Acest lucru a contribuit la crearea unei atmosfere de neliniște și incertitudine care se potrivea perfect cu tema parabolei.
Decorul și luminile au fost esențiale pentru a crea o atmosferă adecvată pentru povestea lui Iona. Un decor minimalist, cu un fundal marin și elemente care sugerau o lume interioară și exterioară în același timp, a contribuit la amplificarea sentimentului de izolare și pierdere al personajului principal. Luminile subtile, care schimbau culorile în funcție de starea de spirit a lui Iona, au adăugat o dimensiune suplimentară spectacolului. Muzica a jucat, de asemenea, un rol semnificativ în derularea scenică frământării umane. Coloana sonoră a contribuit la intensificarea emoțiilor și aprofundarea interpretării. Tonurile muzicale, de la cele melancolice până la cele discordante, au accentuat aspectele psihologice și spirituale ale poveștii.
Viziunea regizorală asupra textului lui Marin Sorescu a fost una creativă și provocatoare. Regizorul a ales să sublinieze natura absurdă a căutării lui Iona, iar interpretarea actorului principal a evidențiat contrastul dintre umanitate și divinitate.
Ioana Tudorache
În căutarea geamănului
Spectacolul Iona a trezit în mine sentimente de neliniște, de răscolire, încercând să găsesc răspunsuri asupra unor dileme existențiale, pe care le-a acutizat protagonistul. Atmosfera creată m-a desprins de realitatea imediată, de apăsările inevitabile finalului de liceu, deschizându-mi perspectiva trăirilor unui adult, confruntat cu realitățile crunte ale vieții de zi cu zi, marcate de incertitudinea siguranței.
Regizorul Victor Ioan Frunză a valorificat cu măiestrie textul lui Marin Sorescu, conturând atât de frumos esența operei de artă: lupta cu sinele, într-o atmosferă apăsătoare, sufocantă, într-o lume în care personajul principal este captiv în labirintul propriului destin.
Încă din primele minute, actorul Lari Giorgescu a reușit să-mi acapareze atenția prin mișcările scenice, care, deși la o prima impresie păreau haotice, reprezentau zbuciumul trăirilor interioare, ce capătă o formă a dansului ritualic, cale spre evadarea din cotidianul captivant, ce limitează condiția omului de rând. Încercarea de a spinteca burta peștelui, de a depăși limitele sale, este un proces ce se repetă la nesfârșit, negăsind astfel calea. Toate aceste momente tensionate au fost amplificate de intensitatea muzicii interpretate cu măiestrie de cele două personaje secundare și a cromaticii apăsătoare, ce se îmbinau armonios conferind astfel o atmosferă propice introspecției.
Am fost surprinsă de monologul confesiv al pescarului Iona, de încercările acestuia de a demonstra că ființele umane sunt libere să-și construiască propriul destin: „pot să merg unde vreau , fac ce vreau , vorbesc. Să vedem dacă pot să și tac. Să-mi țin gura. Nu mi-e frică”.
Protagonistul exprimă disperare, caută parteneri de discuție, invocând existența unui geamăn, alungând astfel solitudinea care îl macină profund. Acest moment reprezintă o incursiune în viața de dincolo, evidențiind dualitatea ființei umane: spirituală sau materială, simbolizând opoziția internă dintre om și lupta pe care trebuie să o dea. Gemenii capătă o semnificație sacrificială, a uitării de sine, a renunțării unei părți, pentru binele celeilalte. Actorul trăiește într-o dedublare interioară, jumătate acționează, trăiește, tânjește după cealaltă jumătate, fiind în același timp și spectatorul propriei ființe. ,,Şi copiii nenăscuți vorbesc – între ei. Doar gemenii. Dacă sunt geamăn? – Cu cine? – E aici, numai că nu-l văd. – De mult trebuia să-mi pun ochelari. Neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ţi mai vezi fratele. – Geamănul.’’
Spectacolul Iona a fost unul captivant, emoționant, care m-a făcut să meditez asupra greutăților reale, să mă bucur de prezent, să realizez cât sunt de norocoasă că sunt înconjurată de oameni dragi mie, care sunt alături la fiecare pas al vieții. Eu nu trebuie să invoc niciun geamăn…
Sara Doboș
Omul singur aflat între cer și pământ
Duminică, 8 octombrie, am avut ocazia de a privi opera dramatică ,,Iona”, transpusă într-o impresionantă piesă de teatru, regizată de Victor Ioan Frunză. De cum a început piesa de teatru, am fost surprinsă de simplitatea elementelor de decor, reduse la minimum, dar mai ales de personajul principal și singular, în rolul acestuia fiind Lari Giorgescu. Simplitatea piesei este însă ceea ce o face cu totul diferită, întrucât oferă privitorilor un spectru larg de interpretări către imaginar. Jocul actorului și expresivitatea acestuia sunt ceea ce îți captivează întreaga atenție, fiecare gest sau schimbare de tonalitate aducând opera lui Marin Sorescu la viață.
Elementul ce cred că mi-a plăcut cel mai mult a fost muzica live, o muzică simplă, însă atât de vibrantă și răsunătoare, încât simțeai că ești alături de Iona, doar că separat. Căci Iona este întruchiparea omului singur aflat între cer și pământ, viață și moarte, un om ce și-ar dori să aibă parte de conexiune interumană, însă odată înghițit de pește, rămâne fără ecou. Fără propria voce, dar totuși trăiește. Marea bogată reprezintă de fapt lumea, libertatea, viața, iar peștii suntem noi, oamenii, Iona fiind atât pescar, cât și pește. Odată înghițit de pește, caută să scape, momentul tăierii burții fiind cel mai intens din toată piesa de teatru. Mișcările haotice și sigure ale actorului, luminile de pe scenă, muzica tulburătoare, într-un ritm alert, ce trezește parcă un haos în tine, în contrast cu întunericul din sală, de parcă ne-am afla cu toții în ipostaza lui Iona te fac să trăiești fiecare clipă alături de el, deconectându-te de la realitatea din jurul tău.
Astfel, piesa de teatru Iona este o îmbinare între comic și tragic, între viață și moarte, cât și între singularitatea ființei umane și ,,marea” de oameni în care ne aflăm, trezind în spectatori o gamă largă de emoții ce te fac să trăiești, pentru o oră, alături de personajul principal.
Adela Pădurariu
În ambiguitatea destinului uman
Piesa de teatru Iona ilustrează într-un mod sugestiv viziunea regizorală asupra operei. Actele piesei de teatru au fost delimitate prin pauze scenice, lumina dispărând din întreaga sală. Astfel se remarcă trecerea lină de la o secvență la alta. Luminile folosite pe parcursul spectacolului au un rol important în transmiterea mesajului. Astfel, de fiecare dată când se interpreta un moment intens, plin de emoție și sentiment, reflectoarele se concentrau într-un punct fix, pe chipul actorului principal, sala, oamenii, celelalte personaje, decorul părând că se dizolvă treptat.
Scena care m-a impresionat cel mai mult este reprezentată de ieșirea lui Iona din burta peștelui, deoarece se remarcă sugestiv trecerea de la fericire la panică datorită revelației trăite de acesta. Atmosfera din burta peștelui este una apăsătoare, ce trimite cu gândul la izolare și singurătate, construită cu ajutorul luminii roșii, estompate, ce se putea observa pe întreaga scenă. De asemenea, muzica live de pe scenă interpreta cu precizie ambiguitatea spațiului, a trăirilor și stărilor sufletești ale personajului principal. Inițial, după ieșirea din pește, Iona este renăscut metaforic într-un univers unde ar trebui să-și găsească scopul și să trăiască fericit, însă în mintea sa apare revelația despre lumea exterioară văzută, de fapt, în mod metaforic, tot ca o burtă de pește. După această conștientizare, luminile încep iar să se coloreze în roșu, iar muzica sugestivă se intensifică treptat, pe măsură ce spectatorii din sală pricep și ei, la rândul lor, conceptul de viață ca temniță în burta unui pește, de unde ființa umană nu poate evada.
În această abordare, piesa de teatru Iona reprezintă una dintre cele mai sugestive interpretări regizorale, întrucât reușește să transmită privitorilor prin sunet, culoare, lumini și talent actoricesc o multitudine de idei, fie ele, într-o primă instanță ambigue, fie foarte intense și pline de emoție.
Marta Rotariu
Frumusețea răzbate printre strigăte și prăbușiri
Prin punerea în scenă a dramei Iona de Marin Sorescu, actorul Lari Giorgescu a reușit să dea viață unui personaj complex, cu mai multe personalități (un pescar ghinionist), ce este „înghițit” de problemele vieții moderne, reprezentate simbolic de un pește. Prin patosul actorului, prin jocul de lumini, prin senzațiile auditive generate de instrumentele muzicale, spectacolul devine o explozie de emoție și te cuprinde gradual, creând o atmosferă sumbră, apăsătoare, spre final parcă regăsindu-te chiar tu într-o burtă de pește. Intensitatea reprezentației generează uneori chiar neliniște, însă înțelegând adâncimea dramei lui Iona, poți surprinde frumusețea chiar printre strigăte și prăbușiri.
Interpretul personajului Iona a dat dovadă de o expresivitate fantastică prin fiecare gest, fiecare privire, fiecare moment de liniște, reușind să îmbine comicul și dramaticul. Prin talentul său nativ în ale dansului a făcut posibilă o demonstrație mai detaliată, mai veridică a zbuciumului interior al personajului, ce încearcă să-și redobândească identitatea și libertatea, sugerate de lupta sa pentru evadarea din burta peștelui.
Opera abordează diferite probleme ale existenței moderne, însă două replici ale actorului mi-au atras atenția. Prima dintre ele se referă la faptul că oamenii, în zilele noastre, devin mai neglijenți și mai indiferenți la suferința celor din jur și că ar trebui pusă o „barieră” la fiecare suflet pentru ca oamenii să nu mai aibă posibilitatea de a-l răni atât de ușor („Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet./ Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul”). Cea de-a doua idee tragică este faptul că fiecare om este interesat doar de existența sa, văzându-și doar propriul destin și se înstrăinează unul de celălalt, uneori chiar și de sine („Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toți or să-ți dea dreptate, dar să intre în mare după tine- nici unul./ Pe omenire o doare în fund de soarta ta”).
Muzica live a fost cheia către transpunerea spectatorilor în universul dramatic al lui Iona. O muzică tulburător de profundă, poate chiar răscolitoare, simplă, însă în același timp atât de complexă. Iar cei care produc aceste sunete sunt chiar umbrele unor personaje figurante, sugerând poate societatea care este presantă și produce anxietate.
Andrei Tudorache
Ritualul revenirii la sine
Participarea la acest spectacol a fost o experiență teatrală inedită. Opera, ce se întinde pe patru tablouri, abordează o temă cu totul specială: meditația asupra condiției existenței umane.
Un aspect al spectacolului care m-a captivat în mod deosebit a fost reprezentarea extraordinară a ideii principale din opera lui Marin Sorescu de către actorul Lari Giorgescu. Prin prestația sa remarcabilă, Lari Giorgescu a surprins nuanțat o atmosferă apăsătoare și sufocantă, transmițând efectiv o senzație permanentă de captivitate asemănătoare cu a fi prins într-un labirint. Cu toate acestea, mai degrabă decât să percep lupta protagonistului ca pe o simplă zdruncinare, o interpretez ca pe o călătorie profundă către descoperirea sinelui.
Întreaga concepție este foarte bine concentrată în mișcarea scenică a protagonistului, ce încă din primele minute ale piesei se transpune în dans. Un dans unic, predominat de mișcări, deși foarte repezi, ciclice, având rolul de a exprima această condiție a omului, care oricât de mult încearcă să-și depășească limitele, să scape din ‘burta unui pește’, ‘ajunge în burta altuia’: ‘’Toate lucrurile sunt pești. Trăim şi noi cum putem înăuntru’’.
În plus, originalitatea compoziției muzicale sporește și mai mult impactul general al producției, conferind astfel o atmosferă sacră, conturându-se ideea unui ritual al redescoperirii, al renașterii, însă această renaștere nu este evidențiată prin spintecarea burților peștilor, ci prin momentul în care își taie propriul pântec. Zilele în care așteaptă în captivitate, în interiorul animalelor marine, reprezintă procesul de redefinire a propriei sale condiții, ajungând că în final, prin gestul de sinucidere să renască din propria persoană, un gest al purificării spirituale. Iar lentoarea cu care actorul săvârșește aceasta acțiune mi-a transmis impresia de pace, un sentiment liniștitor de împăcare cu sine.
Participarea la acest spectacol mi-a oferit o experiență teatrală cu adevărat unică și profundă. A explorat cu măiestrie complexitatea existenței umane și a oferit perspective incitante asupra luptei pentru autocunoaștere și creștere personală. Interpretarea excepțională, mișcarea scenică sugestivă și complexă și compoziția muzicală convingătoare, toate au contribuit la crearea unei atmosfere ritualice, un îndemn către contemplare, care a rezonat profund cu publicul.
Alexandra Enăchescu
Până și ecoul este mut
Marin Sorescu a afirmat la începutul operei sale Iona faptul că el a vrut să scrie povestea unui „om singur, nemaipomenit de singur”. Consider că acest monolog continuu purtat de Iona, pe parcursul întregii piese însoțit parcă de o coborâre tot mai rapidă în nebunie, la intersecția vieții cu moartea, în „burta peștilor”, denotă chiar această idee, de un om mistuit treptat de către singurătatea sa absolută.
În întunericul chinuitor în care se află, Iona încetează să existe în forma lui inițială. Atât textul, cât și interpretarea mi-au creat senzația de lipsă de simțuri, iar în absența oricărei senzații, izolat de tot ceea ce aparține lumii materiale, el recurge la o ultimă scăpare, ecoul, o umbră a încercării sale de a-și înțelege soarta. Dar se dovedește că până și ecoul – pustiul – este mut, că până și IO-NA, esența a ceea ce este el, s-a mistuit. În burta peștelui, ce este și a fost Iona este șters, totul devine nimic și nimicul devine toată lumea lui. Actorul joacă rolul solitar strivit de greutatea întregului spațiu gol, întunecat, el făcând și doar pentru un moment o diferență, până când în final va deveni și el o parte din cadru, o parte din Peștele Lumilor.
Iona a visat peștele cu mult timp înainte să fie distrus fizic și psihic de către acesta. Deși condiția lui umană este una limitată, mărginită de neputința dovedită în fața destinului, el are puterea de „a vedea”, de a-și prezice prin vis călătoria circulară, repetitivă, către burta peștelui. Drumul lui este unul interiorizat, spațiul în care se află devine tot mai mic și sufocant, nebunia lui crește treptat odată cu sentimentul constant de închisoare a minții. În continuare, el vede, știe ce va urma, că intrarea lui nu este într-un loc lipsit de ieșire, ci că acea ieșire va fi făcută doar printr-o renaștere, care coexistă cu moartea a tot ceea ce este: „-Până ies eu poate se mai limpezesc lucrurile. (râde) – Până mă „nasc” de-aici”. Este în același timp speriat, șocat de neputința lui de a-și modifica condiția; amuzat într-un fel isteric de disperarea sa, de cum este dispusă lumea lui nouă, consumată de ceea ce ar trebui el, un pescar să consume, un pește; viața lui a fost întreținută de pește, acum el întreține viața peștelui și devine însuși peștele care va întreține viața altui pescar, altui Iona.
Ideea de vis este omniprezentă, dar rămâne neclară, Iona visează peștele, se visează în burta lui, în burta vieții și morții, iar apoi în acel loc la limita dintre lumi, el se simte din nou ca într-un vis: „(țipând, ca într-un vis)”. Nu mai știm ce este autentic, dacă visul lui are la rândul său un vis care ascunde realitatea, dacă textul este doar visul inițial, subiectiv de dinainte de moarte. Dacă visul moare, moare idealul, moare șansa de a renaște prin intermediul peștelui. Din acest motiv consider că ideea de vis este întreținută până în ultima clipă, până când Iona îl conștientizează și poate să o ia de la capăt, pe un alt drum ca un alt Iona, într-un alt pește: „Dar drumul, el a greșit-o. Trebuia s-o iau în partea cealaltă.” „Iona, Ionaaa!... E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou.”.
În final, el nu învie ca Iona, nici nu poate să devină ceea ce era deja, nu poate să treacă prin vis și să ajungă iar la condiția inițială, neschimbată: „Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia”. În burta peștelui, izolat de lume se aseamănă cu un Dumnezeu, ceva singular într-un spațiu pustiu înainte de venirea sa. El nu poate reveni sub forma sa prezentă, nici sub ce trecută, ci prin intermediul monologului adresat începe călătoria sa, evoluția sa, acea conștientizare a visului repetitiv.
Fotografii spectacol și afiș: