Andreea Ciubotaru, VI E
Învățând să iubești viața alături de cel mai bun prieten
Cartea mea favorită este Memoriile uni motan călător, de Hiro Arikawa. Această poveste emoționantă și captivantă este despre prietenie și sacrificiu.
Autoarea prezintă lumea prin ochii motanului Nana, personajul principal. Acesta a fost nevoit să renunțe la viața sa de pisoi vagabond odată cu libertatea lui după oribilul accident de mașină pe care îl avusese. El a fost adoptat de Satoru Miyawaki, un mare iubitor de pisici. Între ei s-a format o prietenie de nedespărțit, atașându-se foarte tare unul de altul. La un moment dat, Nana, alături de dragul său prieten, a trebuit să își caute un nou stăpân, dar Satoru nu a spus niciodată de ce. Aceștia au călătorit dintr-un oraș în altul pentru a vedea dacă apropiații lui Satoru îl puteau păstra pe Nana. La fiecare întâlnire cu vechii lui amici, Satoru povestea alături de ei toate peripețiile petrecute împreună, iar Nana asculta curios. Motanul a aflat că stăpânul său nu a avut o copilărie ușoară. Acesta și-a pierdut ambii părinți, în ziua înmormântării lor a aflat că aceștia nu erau cei biologici, și-a pierdut și primul său motan, Hachi și a trebuit să se mute în alt oraș alături de mătușa sa, Noriko.
Cu toate acestea, nimic nu-l împiedica pe Satoru să fie tot timpul vesel și prietenos cu cei din jur. Deoarece pisoiul nu putea rămâne cu niciun prieten de al stăpânului său, cei doi s-au dus la casa lui Noriko, mătușa lui Satoru. Acolo, motanului îi era în sfârșit bine, deoarece era alături de dragul său prieten. Acesta nu își putea dori mai mult de la viață. Dar Satoru a început să meargă din ce în ce mai mult la spital, iar uneori stătea acolo și o săptămână întreagă, fără să se întoarcă acasă. Nana o vedea uneori pe Noriko plângând în bucătărie. Într-o zi, motanul l-a văzut pe Satoru fără păr pe cap, foarte slab și a observat că a pus într-o valiză mare o poză cu ei doi. Atunci și-a dat seama că iubitul său stăpân nu mai avea mult de trăit.
Acesta a fost fragmentul meu preferat. Pisoiul i-a făcut semn lui Satoru să-l ia și pe el, frecându-se de cușcă. Acesta l-a pus cu grijă acolo, a închis ușița și a întors cușca la perete. Motanul a început să miaune disperat până a răgușit. L-a implorat pe Satoru să nu-l lase și să nu plece, dar nu l-a ascultat. La acest episod trist am vărsat multe lacrimi. Mi-am dat seama că Satoru încerca să-l facă pe Nana să sufere mai puțin, ca să nu-l vadă când pleacă. M-a impresionat și fragmentul în care Nana a ieșit din mașină și s-a întors la viața sa de motan vagabond, doar pentru a-l vedea și vizita pe Satoru când ieșea pe terasa spitalului și mi-a plăcut foarte mult atunci când Noriko l-a adus pe Nana în spital, chiar dacă nu avea voie, în ultimele clipe ale lui Satoru. În aceste episoade m-a copleșit puterea de sacrificiu și, cel mai important, am înțeles cât de profundă era iubirea dintre Nana și Satoru.
Acest roman nu a fost neapărat unul trist, ci unul foarte emoționant. Recomand această carte iubitorilor de animale și nu numai lor, deoarece vor aprecia mai mult lucrurile din jurul lor, datorită cărții „Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa.
Matei Mera, VI E
Vorbele unui copil pot doborî chiar și un adult
În vacanța de vară am ales să încep lecturile cu romanul grafic Să ucizi o pasăre cântătoare, o adaptare în ilustrații a celebrei povești a scriitoarei americane Harper Lee.
Acțiunea este prezentată prin ochii personajului principal, Scout, o fetiță de 7 ani. Aceasta locuiește împreună cu fratele său mai mare, Jem, și cu tatăl lor, Atticus Finch, în orășelul Maycomb din Alabama.
Romanul începe cu o aventură din copilăria celor doi frați și a prietenului lor, Dill. Ei sunt curioși de ce vecinul lor, Bau Radley, nu iese niciodată din casă. Despre el se spun povești înspăimântătoare, iar copiii vor cu orice preț să vadă dacă sunt adevărate și încearcă "să-l stârnească pe Bau din bârlogul lui". În finalul cărții, Bau chiar va ieși din casă și le va salva viața celor doi frați. El se dovedește a nu fi un monstru, ci un suflet bun, o pasăre cântătoare nevinovată.
La un moment dat, liniștea micului oraș este dată peste cap de procesul lui Tom Robinson, un bărbat de culoare, care este acuzat de o faptă urâtă asupra unei femei albe. Atticus, tatăl copiilor, este avocat și se angajează să-l apere pe Tom. Scout și Jem participă pe furiș la proces și sunt uluiți de tot ce văd acolo. Inocența lor află ce înseamnă rasismul, nedreptatea, minciuna, conflictele dintre oameni. Ei își pun toată speranța în tatăl lor că va câștiga procesul și Tom va fi eliberat.
Un moment care m-a impresionat a fost cel în care Scout l-a înfruntat pe domnul Cunningham. Acesta a venit cu mai mulți locuitori ai orașului să se răzbune pe Tom, aflat în locul de detenție. Atticus era deja în fața clădirii și stătea de pază. Copiii l-au urmărit, iar când au vrut să plece, au apărut niște mașini. Oamenii care au venit l-au amenințat pe avocat și i-au cerut să renunțe În ajutorul lui au sărit copiii. Scout l-a sensibilizat pe domnul Cunningham când l-a întrebat despre fiul lui. Asta l-a determinat să îi adune pe ceilalți și să plece. Vorbele unui copil pot doborî chiar și un adult. Uneori prietenul îți poate fi dușman sau invers.
Am tot sperat că până în final Tom va fi eliberat, dar el a avut un sfârșit tragic. A devenit o pasăre cântătoare doborâtă de ura și răutatea oamenilor acelor vremuri.
Eva Coslac, VI E
Moartea pare blândă când te ține de mână un prieten
În Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne este prezentată o poveste din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, despre un băiețel pe nume Bruno, care locuia împreună cu mama sa, tatăl său și cu sora lui, Gretel.
Tatăl a primit un nou loc de muncă, a devenit comandant de lagăr nazist și au fost nevoiți să se mute la țară. De la geamul casei, Bruno, care nu știe nimic din tot acest adevăr groaznic, zărește lagărul de concentrare, neștiind ce e și ce se întâmplă în acel loc. Pentru că era mai toată ziua singur, Bruno s-a dus să exploreze locul, deși nu avea voie, din dorința de a se juca, de a trăi o aventură. Depărtându-se mult de casă, ajunge la gard, unde în depărtare se zăresc niște barăci. Aici se întâlnește cu un băiețel pe nume Shmuel. El era evreu și stătea de partea cealaltă a gardului, îmbrăcat în pijama în dungi, cum i se pare lui Bruno, de fapt aceea fiind uniforma spațiului morții. Deși erau din lumi diferite, unul în lagăr, trăind în condiții atât de crude, suferind de foame și unul având tot ce își putea dori, cei doi copii s-au împrietenit și se întâlneau în fiecare zi. După ce se jucau, băiatul cu pijamale în dungi îi amintea mereu să nu uite să-i aducă ceva de mâncare și de multe ori Bruno îi aducea acestuia câte ceva, ce ascundea de la masă. În timpul petrecut împreună și din ce își povestesc cei doi, mi-am dat seama că Bruno îl invidiază pe Shmuel, pentru că el crede că are mulți prieteni, spre deosebire de el, care nu are niciun copil de vârsta lui cu care să se joace.
Această poveste este prezentată din perspectiva unui copil de nouă ani, care nu a înțeles cruzimea naziștilor. De la geamul casei din Out-With se vedeau evreii și Bruno credea că sunt fermieri îmbrăcați în pijamale cu dungi. El era prea mic să înțeleagă cu adevărat realitatea și în final neștiința și curiozitatea lui au mers prea departe și adevărul a devenit un final tragic. Cel mai greu îi este cititorului care își dă seama de groaznica realitate și nu poate face nimic pentru a-l avertiza pe copil, trăind astfel durerea pierderii lui ca și cum ar fi un apropiat drag.
M-a impresionat secvența în care Bruno a venit pe cealaltă parte a gardului și împreună cu Shmuel a săpat o groapă. El s-a strecurat prin ea și apoi s-a îmbrăcat în pijamale cu dungi. După aceea, au fost puși să defileze și au murit din cauza gazelor toxice din camera unde au fost trimiși, fără să li se spună ce li se va întâmpla. Bruno era sigur că totul e în regulă și că nu se va petrece nimic rău, pentru că tatăl lui era comandant, pentru că nu i s-a spus și nici nu a aflat că tatăl său era un ucigaș, alături de mulți alții care lucrau pentru Hitler. El s-a dus să exploreze, fără să știe că își pune viața în pericol. Faptul că a murit este doar vina tatălui său, care nu făcea rău doar evreilor, ci și lui și propriei familii, răul întorcându-se împotriva sa, în final.
Un aspect din carte care mi s-a părut interesant a fost faptul că Bruno spunea numele lagărului greșit, după cum îl deducea auzindu-l rostit de cei din jur: îi spunea Out-With în loc de Auschwitz, tradus în română înseamnă „afară-cu” și de fiecare dată când pronunț această denumire îmi vin în minte cuvintele teribile Afară cu evreii. Nu voi înțelege niciodată răutatea fără limite și o văd ca pe un mare păcat și îl asociez cu Lucifer, îngerul dornic de putere care se credea mai presus decât Dumnezeu. Deși povestea este sfâșietoare, singurul lucru care mi-a alinat puțin suferința trăită alături de personajele cărții a fost puritatea vârstei lor fragede, vârsta la care nu își puteau închipui încotro se duc cu adevărat. Ei erau într-un joc, fără să simtă frica, s-au ținut de mână, convinși că sunt protejați de ploaie.
Sunt total de acord cu ceea ce a spus autorul la sfârșitul cărții:
„Desigur, toate acestea s-au întâmplat acum mult timp în urmă și nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată,
NICI ACUM ȘI NICIODATĂ”
Ioana Cîmpeanu, VI E
Sperând la o lume în care să putem fi doar oameni
În cartea Jurnalul Annei Frank se prezintă viața unei familii de evrei, care încearcă să se protejeze de legea nazistă în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Aceștia ajung într-o anexă a unei clădiri de birouri din Amsterdam, în care locuiesc ascunși timp de doi ani, alături de încă o familie și un dentist. La aniversarea de 13 ani, Anna primește un jurnal, în care își scrie toate gândurile pe care nu le poate împărtăși cu restul persoanelor din casă. Fata îi atribuie și un nume, Kitty, ca al prietenei ei pe care nu o mai putea vizita din cauza restricțiilor. Pe data de 5 iulie 1942, Margot, sora Annei, primește o citație prin care este anunțată ca urmează să fie deportată într-un lagăr. Atunci familia Frank decide să părăsească locuința și se mute în anexă. Pe parcursul izolării, fata încerca să fie mereu optimistă, gândindu-se la planurile de viitor pe care ar fi dorit să și le îndeplinească în momentul în care va ieși din ascunzătoare. Deși, în timp, din cauza spațiului redus, s-au ivit conflicte între locuitorii anexei, Anne își găsea un refugiu, scriind în jurnalul ei (,,hârtia este mai răbdătoare decât omul’’).
Relațiile dintre Anne și Peter, mama sa și tatăl ei suferă modificări. Peter este băiatul familiei Van-Pels, blocat în Anexă împreună cu familia Frank, care o ajută pe Anne să se cunoască mai bine, să înțeleagă sentimente și trăiri noi, ajungând să se îndrăgostească. Cu toate acestea, descoperindu-se, Anne consideră că Peter are un caracter slab și decide să consolideze doar o relație de prietenie. Chiar și cu mama sa apar conflicte provenite din opinii diferite, deoarece fiecare avea propria perspectivă asupra situației. Anne, dorind să vadă lumea și să se bucure de natură și ieșiri, ajunge să fie criticată de mama ei, deoarece, copleșită de frică, știa că riscă să fie văzută de un soldat german și ucisă. Singura scăpare din crunta realitate pe care o trăiau era relația apropiată cu tatăl său. Seara, când bombele se auzeau, Anne se refugia în patul tatălui său, deoarece îi oferea un sentiment de siguranță. El este cel care menține vie speranța unei vieți mai bune, fiind un exemplu de curaj. Anne acceptă critici și sfaturi doar de la el, datorită blândeții cu care îi vorbea. Relația lor bună se reflectă în acțiunile tatălui, singurul supraviețuitor din Anexă, care, după moartea Annei, își dedică întreaga viață publicării jurnalului. Astfel, aduce un omagiu Annei pentru suferința prin care au trecut.
În această carte, sunt copleșitoare sentimentele de frică, deoarece locuitorii din anexă mereu simțeau presiunea faptului că ar fi putut fi prinși oricând, dar și sentimente de izolare socială, prin faptul că Anne a fost forțată să-și părăsească prietenii, școala, orașul natal. Aceste schimbări au făcut-o pe fată să se maturizeze și să înțeleagă modul în care oamenii se schimbă în situații de pericol.
Publicarea acestui jurnal a avut un mare impact pe plan internațional, datorită mesajului pe care Anne Frank l-a transmis prin intermediul scrisului, cel de a fi optimist, de a te adapta și de a spera, chiar dacă situațiile par a fi fără soluție. Totodată, jurnalul evidențiază un moment terifiant din istoria omenirii, Holocaustul, evenimentul tragic reprezentând un punct de reper în formularea și protejarea unor valori importante pentru omenire, precum: combaterea discriminării, a rasismului și condamnarea comportamentelor inumane.
Comments