Fetița care se juca de-a Dumnezeu de Dan Lungu este o poveste tulburătoare, ce pune în lumină dramele unei familii, ca multe altele din România, care se confruntă cu problemele societății postcomuniste. Toate aceste greutăți impuse de lupta pentru supraviețuire, precum lipsa locurilor de muncă, și implicit, a banilor, au puterea de a dezumaniza și de a dezbina oamenii, indiferent cât de apropiați ar fi.
Evenimentul ce declanșează neplăcerile este reprezentat de plecarea mamei, Letiția, în Italia, care se sacrifică pentru bunăstarea familiei. Spre deosebire de aceasta, soțul ei, Vali, dă dovada de un orgoliu exagerat, ce-l împiedică să-și găsească un loc de muncă după pierderea serviciului, deoarece el, fiind inginer, refuză să-și găsească un job sub capacitățile lui intelectuale.
Mama este nevoită să se despartă de cele două fiice, Rădița și Mălina, care percep diferit, în funcție de caracter și vârstă, plecarea ei. Rădița, sensibilă și introvertită, este cea mai afectată, punându-și speranța într-un joc inventat de ea, supranumit „Jocul de-a Dumnezeu”, în care își imaginează că, dacă un eveniment pe care-l anticipează se întâmplă, mama sa se va întoarce cât mai curând acasă.
Având ca prioritate îmbunătățirea situației financiare de acasă, Letiția pierde controlul asupra fetelor și a soțului, nemaifiind atentă la schimbările lor comportamentale. Astfel, Rădița devine închisă în sine și pune la cale un plan pentru a o vizita pe mama sa în Italia, iar Mălina și tatăl își pierd integritatea morală.
Eforturile Letiției nu numai că nu sunt apreciate, ci sunt percepute drept ceva normal, care li se cuvine. Aceștia nu mai au respect față de ea și nu se sinchisesc nici măcar să-i răspundă la telefon („-E soneria pentru numărul de Italia, oare s-o fi întâmplat ceva? -Cine știe? zice el.”) Numai Rădița își mai dorește revenirea mamei, fiind dispusă să facă orice sacrificiu pentru acest lucru.
Totodată, romanul scoate în evidență faptul că societatea actuală se înrăiește pe zi ce trece, deoarece valori morale esențiale pentru păstrarea armoniei în lume, precum empatia, respectul, loialitatea, recunoștința și, mai ales, iubirea își pierd complet semnificația.
Fenomenul de emigrație temporară, ce a marcat profund România postcomunistă, este întregit de niște personaje secundare complexe, cu experiențe de viață impresionante, precum Laura, o fire muncitoare și onestă, care are niște principii clare, și nenea Miron, un bătrân blajin și darnic, de care Rădița se simte foarte apropiată.
Cartea atrage atenția asupra faptului că adevăratul stâlp al societății este mama, indiferent de perioada istorică, și că alegerile ei, dacă sunt pripite, destabilizează ireparabil echilibrul familiei.
„În viață nu înving cei care fac alegerea cea mai bună, ci cei care o evită pe cea mai proastă.” este un citat reprezentativ pentru mesajul puternic al romanului, făcând referire la impactul devastator al deciziei mamei de a pleca în Italia, fără a lua în considerare eventualele consecințe negative ale acțiunilor ei.
Astfel, într-o notă amuzantă și prin împletirea mai multor fire narative, autorul reușește să prezinte în oglindă perspectivele diferite ale personajelor asupra unor probleme complexe ale societății românești, lăsând astfel cititorul să mediteze asupra suferințelor ascunse ale lumii actuale.
Alexandra Aramă, clasa a VIII-a D