Povestea mea e doar a mea. Nu voi lăsa pe nimeni s-o inventeze. Nici s-o scrie în locul meu.
Nu suntem decât memoria noastră. Atâta câtă este, atât suntem.
Oare trădarea este legată de memorie?
A trăda morții înseamnă oare a ne trăda pe noi înșine? Poate există și trădări necesare, care încheie niște povești pentru a face loc altora? Cine să ne spună cât durează o trădare? Peste câte secole expiră? Și, mai ales, există viață fără trădare?
(Alionușka, Lilia Calancea)
Lovește-mă, frunză de măr
Cu neîndurare: am căutat adevăr în trădare.
(Apără-mă, frunză de tei, Dumitru Matcovschi)
Nu suntem nici cu o frunză de măr mai mult decât adevărul limpezit din trădare, decât paradoxalul, crudul și neîmblânzitul adevăr cernut din mizeria istoriei, măturat din cămările memoriei și țintuit pe spatele morților trădați.
Ceea ce limpezește Lilia Calancea în paginile ultimului său roman, Alionușka (2023) este povestea proprie, intimă și, mai ales, adevărată, a personajului Zoiei Vangheli, martoră la spectacolul tragic al Basarabiei anilor ‘90. Alionușka nu pretinde semnificația unei cronici postsovietice, a unui manual de istorie sau a unui studiu politico-social, ci a adevărului incontestabil și individual al unui copil care, aflat la răscrucea dintre trecut și viitor, dintre comunism și democrație, dintre alfabetul chirilic și cel latin, filtrează prin propria conștiință haosul unei societăți care desfigurează realitatea până la cel mai profund strat al ei, până la limbă și cuvânt.
Aceste memorii, mult prea mărunte pentru a fi consemnate în istoria colectivă a celor mulți și vii, se adresează unei povești singulare, neîncepute și nespuse, fără glas și fără lumină, se adresează unei povești care s-ar fi putut scrie în orice limbă, română, moldovenească sau rusă, care ar fi putut deveni un adevăr al generației speranței, dar care a fost răpusă de o trădare în numele loialității, răpusă de o alegere, de lipsa unui cuvânt. Se adresează copilului nenăscut căruia Zoia Vangheli îi este ne-nașă eternă. Viața (traducerea din greacă a numelui Zoe) îi este ne-nașă morții premature.
Acest ne-botez al pruncului ucis în pântecul mamei se consemnează, fără certificat și fotografii, în romanul care ar putea fi definit drept un manifest al limbii, o declarație a firescului și a forței acesteia. Pentru că limba nu reprezintă doar mediul de propagare a existenței nevăzute, a ideilor, a emoțiilor și a adevărului, ci devine aici instrumentul opresiunii și al trădării. Limba are dreptul ei fundamental, de a ființa firesc și nesilit în glasul omului, iar orice încălcare a acestui drept transformă cuvântul în cei treizeci de arginți cu care se vinde inocența copiilor Podului de Flori.
Memoriile Zoiei Vangheli recâștigă dreptul limbii punând degetul pe rana atât de adâncă a tuturor celor fără glas, a tuturor celor care n-au putut să strige adevărul pentru că acesta nu era exprimat în limba adevărată, care există. Dar dacă există fie și o singură carte scrisă într-o limbă, există și limba, și adevărul care răspunde întrebărilor Zoiei.
Ce facem cu limba?
Dar pe noi, copiii, ne-a întrebat cineva?
Mult prea puțini au întrebat copiii în ce limbă își mângâie durerea. Și mult prea puțini dintre aceștia au fost profesori.
Și doar în limba ta,
durerea poți s-o mângâi...
(Grigore Vieru)
Indiferent de numele țării, de simbolurile partidului, de discursurile emfatice ale conducătorilor, copiii nu-și schimbă limba de pe o zi pe alta. Dar copilul Basarabiei anilor ‘90 (nu este singur, dar nu am dreptul să multiplic adevărul Zoiei Vangheli) a adormit cu cântece de leagăn în limba lui și s-a trezit cu alt nume, în alt alfabet. Copilul Basarabiei anilor ‘90 a adormit cu siguranța unei limbi statornice, firești pentru glasul lui sincer, și s-a trezit intoxicat de minciunile unei limbi străine. Dar nu limba română era veninoasă, nu limba rusă era absurdă, nu moldovenească lui aparte era inexistentă, ci glasurile celor care foloseau sacralitatea limbii și patriotismul de fațadă drept pretext pentru conflicte multe prea josnice pentru a fi menționate în vreo limbă.
Războiul limbilor care a succedat războiul armelor nu se purta, așa cum li s-a predat copiilor, între alfabetul chirilic și cel latin, între Pușkin și Eminescu, între profesorii de literatură rusă și cei de literatură română, ci între orgoliile naționaliștilor pentru care a fost mai profitabil să mintă într-o limbă decât în cealaltă.
Iar Zoia Vangheli i-a povestit ne-finei ei nenăscute cum limba este prea vie ca s-o vinzi peste noapte pe treizeci de arginți.
Cum, mama, să cântărești cărțile la kilogram? Poveștile, basmele, peripețiile? Cine sunt eu fără bibliotecă?
Dacă există fie și o poveste scrisă într-o limbă, atunci există limba cu toate cuvintele, toți vorbitorii și toți cititorii ei. Dar dacă cei care aplaudau comunismul sovietic nu mai există, pentru că s-au convertit toți la românism, de ce să mai existe cărți, vorbitori și cititori de limba rusă? Cine este copilul care a iubit poveștile rusești?
Cine este Zoia Vangheli, copila de bibliotecară și eleva eminentă care a crescut printre rafturile bibliotecii, care a respirat versurile lui Lermontov și a crezut cuvintele lui Dostoievski, cine este cititorul limbii ruse, când cărțile scrise în alfabet chirilic sunt smulse din biblioteci și arse?
Copilul Basarabiei anilor ‘90 a încercat să-și salveze poveștile și basmele copilăriei furând cărțile preferate din bibliotecă, ascunzându-le odată cu limba. Dacă nu se aud citind în limba rusă, nu există, iar în locul lor, în registrele bibliotecilor trădate, apar cifre absurde ale cititorilor altei limbi, înlocuind cititorii morți ai cărților moarte. În bibliotecile proaspăt eliberate se sub jugul literaturii ruse se face comerț cu sufletele moarte ale lui Gogol.
Iar Zoia Vangheli i-a povestit ne-finei ei nenăscute despre poveștile copilăriei sale.
Cine a spus că biblioteca e un rai? Acel om nu știe nimic despre Iadul bibliotecilor din Chișinăul anilor ‘90. Iadul prin care trece un copil ce-și vede cărțile îndrăgite legate cu sfori și aruncate în mașină pentru a fi duse la reciclare.
Eram oare într-atât de mutilată? Într-atât de retardată în simțuri?
Copilul Basarabiei anilor ‘90 a fost forțat să asimileze o cultură care, deși nu-i era străină în totalitate, era prea îndepărtată pentru a și-o aminti, mult prea adânc îngropată în conștiința colectivă pentru a-i mai fi firească, iar sensibilitatea cuvântului, a limbii, a cântecului și a istoriei i-a fost brutal deformată de mâna de fier a societății ipocrite. Tandrețea lacrimilor i-a fost anulată de parada de eroism contrafăcut.
Dar Zoia Vangheli descoperă în România, în timpul unei excursii în inima Moldovei de pe celălalt mal al Prutului, candoarea românismului impus cu forța în Basarabia anilor ‘90. Descoperă în prietenia Mihaelei, românca din Iași care o primește cu brațele deschise, un suflet îndeajuns de sincer cât să tresalte la cântecele rusești și să plângă la versurile fredonate netulburat de Zoia:
Doi în poiană se întâlniră, se-admirară, în lumină...
Doar doi copii cu ochii limpezi de izvor
Doar doi copii își duc un dor ușor-ușor, un dor.
(Greierul și Mihaela, Surorile Ciorici)
Iar Zoia Vangheli i-a povestit ne-finei ei nenăscute cum e să plângi răvășit de tandrețe.
A trăda morții înseamnă oare a ne trăda pe noi înșine?
Și, mai ales, există viață fără trădare?
Se spune că au existat doi Iuda diferiți. Unul este cel care l-a vândut pe Hristos pentru treizeci de arginți, cel care s-a tocmit cu mai marii fariseilor și cărturarilor punând preț pe viața prietenului său, cel care a înjunghiat mielul și i-a risipit sângele. Iar celălalt este cel care l-a sărutat pe Hristos în Grădina Ghetsimani recunoscându-și învățătorul, cel care nu și-a negat iubirea prin trădare, cel care și-a luat viața pentru a răscumpăra sângele mielului.
Zoia Vangheli spune că au existat două trădări diferite în Basarabia anilor ‘90.
Unul este trădătorul care a pus preț pe poveste, care a compromis verticalitatea vocației sale, care a mânjit versurile cu neadevăr. Un Iuda este poetul care, cu câțiva ani în urmă, glorifica legenda lui Lenin, stea îndrumătoare și evoca cu fervoare ceasul de la Kremlin, semnându-se sub coperțile roșii, iar în prezentul Zoiei Vangheli citește poezii despre Ștefan cel mare și Sfânt, dintre rândurile cărora răsună clopotele de la Putna, în bibliotecile jefuite, în fața copiilor care, cu inocența mielului, învață că patrioții și eroii naționali numără nerăbdători banii cu care le-au fost cumpărate glasul și limba, în văzul tuturor, spre disperarea cititorilor care n-ar putea pune preț pe libertatea literaturii.
Trădarea se învață din zbor. Din școală.
Nu cumva de aici frica de a nu fi amăgit? Pentru că, nu-i așa, orice libertate, cât de mică, începe cu o mare trădare.
Altul este trădătorul care a avut de ales între două loialități, pendulând între două sărutări care ar condamna o viață compromisă sau una neîncepută și care răscumpără acum mielul nenăscut prin cuvânt. Zoia Vangheli, copilul Basarabiei anilor ’90. se numește cel de-al doilea Iuda, adevăratul trădător din iubire, din cea mai sinceră și loială iubire.
Pe fundalul transformărilor Moldovei post-sovietice se naște prietenia dintre Zoia și Katia, pe cât de unite în lupta de a salva fărâma de integritate a tinerilor educați în spiritul lepădării de trecut, în maturizarea precoce și nefirească a celor dezrădăcinați, pe atât de diferite prin prisma alegerilor care vor construi destine diametral opuse, dar legate printr-o trădare resimțită plenar, de trădători, de cei trădați, și de cititor.
Katia a descoperit singură schimbările inevitabile care transformă inocența copilăriei în răspunderea adultului în fața propriei vieți, răspundere pe care și-o asumă în deplinătatea îndrăznelii sale față de subiectele tabu din societatea post-sovietică. Drama Katiei culminează însă cu momentul în care răspunderea însușită trebuie să se răsfrângă asupra unei alte vieți, tot proprii tinerei care, adolescentă fiind, poartă în pântece o fetiță care i-ar fi devenit fină Zoiei Vangheli.
În URSS nu există sex, spunea ironic Ludmila Nikolaevna Ivanova în emisiunea americano-rusească Femeile discută cu femeile, dar în spatele camerelor de filmat, pe străzile Basarabiei, există cu siguranță.
Katia era fiica unei comerciante mărunte care își ducea cu greu existența prin gările marfarelor, și a unui naiv patriot adevărat, singurul patriot adevărat din Piața Marii Adunări Naționale.
Totuși, dacă îmi îngădui, aș vrea să ne oprim la un personaj care merită un firicel de milă. La cel mai nefericit om din lume. Patriotul trădat. La o specie lirică și rară, care mai crește azi doar în poienile Republicii Moldova. Cel care nu râvnește la niciun fotoliu – fie el de deputat, ministru, etc. Cel care nicio clipă nu s-a gândit să iasă în Piața Marii Adunări Naționale pentru a câștiga altceva decât alfabet latin, demnitate și o țară reunită. El și-a sacrificat totul. Sufletul, timpul, familia. El n-a știut cât l-a urât fiică-sa pentru naivitatea lui de miel și cât l-a iubit soția, sacrificându-se pentru a-l întreține. Ca el au fost mulți. Creduli, naivi, plângând cu busuiocul în mână pentru o idee. N-a mai aflat că a fost cât pe ce să devină bunic, exact când flutura tricolorul în piață, pe 27 august. El s-a sacrificat pentru viitorul copiilor și nepoților lor, ai patrioților cu microfoanele în mână, fără să știe, bietul de el, că viitorul nepoatei lui era deja canalizarea.
Katia a fost nevoită să avorteze copila ca să salveze, poate, două vieți. Viața sa, a tinerei aflate în derivă, încercând să nu se înece în ape tulburi, și viața unui prunc care ar fi venit pe lume ca să învețe că limba are un preț bine stabilit, că poveștile se ard, că nu se plânge în orice limbă, că trădarea este o normalitate. În schimb, netrădând-o pe Katia, ascunzând secretul și susținându-i deciziile, complice la moartea copilului nenăscut, Zoia Vangheli și-a trădat cu un sărut al lui Iuda pe pântecul Katiei ne-fina eternă, dar aceasta a murit ca să învețe că limba este mult prea vie ca s-o vinzi peste noapte cu treizeci de arginți, că poveștile și basmele copilăriei trebuie salvate din flăcări, a învățat cât de frumos este să plângi din tandrețe și că trădarea poate fi un act de iubire. Zoia Vangheli i-a arătat ne-finei ei eterne imaginile de care memoria ei, devenită acum una cu memoria celei nenăscute, nu vrea să se despartă.
De ce memoria mea nu vrea să se despartă de imaginea asta?
De imaginea Troiței lui Andrei Rubliov, de pagina 27 din Maeștri și Capodopere de Igor Dolgopolov pe care Zoia Vangheli o rupe din carte și o poartă cu ea la școală, după ce află că prietena ei este însărcinată și pe care o numește singura imagine cu tine. De ce nu vrea să se despartă de cei trei îngeri care-i vestesc lui Avraam că Sara va avea un copil, ca apoi să se așeze la masă pentru a mânca vițelul jertfit? De ce își amintește de Tatăl care își trimite Fiul la moarte, fără a fi părăsit de Sfântul Duh, atunci când se gândește la mama ta și la tine, căreia nu a mai apucat să-ți devină părinte spiritual?
De imaginea Katiei, în fața ferestrei, privind luna fără să se gândească la nimeni și nimic, pe vremea când încă trăiai, amintindu-i de un tablou de Vrubel? De ce adormind alături de voi două, se visează ghemuită, ca un copil în pântecul mamei, pe malul unui râu întunecat, cu moartea respirându-i în ceafă? De ce apa se transformă în lapte, apoi în sânge, iar râul trandafiriu vă poartă pe amândouă spre tărâmuri de care se sparg toate visurile?
De imaginea unui copil plângând în curtea unei grădinițe din Bruxelles, ghemuit sub o tufă de liliac, înțelegând că nu mai există om pe lumea asta să-l consoleze. De ce simte ea nevoia să-și ridice ochii spre cer, să zboare departe, către căsuța albastră de pe malul Nistrului, unde bunica se întoarce veșnic din grădină, cu baticul ei alb pe cap, ca să se așeze pe laviță și să plângă amândouă? De ce nu doar ele două, ci și tu, alături de ele, de pe malul unui râu negru, din tabloul lui Victor Vasnețov, din amintirea unui basm rusesc, Alionușka?
Maria Baltag, clasa a XII-a C