DEMONUL lui Mihail Lermontov
„Îmi amintesc un vis... Mergeam undeva singur în furtună… Îmi e atât de viu în minte, parcă îl văd.”
(Lermontov - Film documentar biografic, regia Maksim Bespalyi, 2014)
Orice cuvânt este scris sau rostit în folosul ne-uitării. Orice cuvânt deschide poarta unei noi tensiuni umane, orice cuvânt poate vorbi de tragedia existențială a omului. Iată mantra romanticului în fața unei lumi dezaxate, care se crede atât de bine înrădăcinată în univers doar pentru că uită sentimentul și aclamă valori care sunt trecătoare, mai trecătoare decât chiar viața. Atitudinea romantică pare cu atât mai greu de înțeles astăzi, o poezie la prima vedere puerilă, un „copil rebel” al unei lumi care pentru mulți rămâne doar între paginile unei cărți. Cu toate acestea, unele nume răsar și nu se lasă ignorate prin forța lor vitală totală. Mihail Lermontov. M-am regăsit în scrierile poetului rus, în spiritul său liber și profund care se reflectă și în viața tumultuoasă, dar atât de scurtă, un adevărat vis haotic ce-și caută eliberarea în sfârșitul apoteotic, un început, de fapt, al zborului său infinit.
Mihail Iurievici Lermontov este un important simbol al literaturii ruse din prima jumătate a secolului al XIX-lea, o perioadă literară denumită Epoca de Aur. Nu este întâmplătoare această denumire care scoate în evidență statutul material renegat, dar și forța de sugestie a operei tânărului. Născut la data de 15 octombrie 1814 în Moscova, Rusia, Lermontov a fost scriitor, poet și pictor, denumit câteodată și „poetul Caucazilor”. Este considerat ca fiind cea mai mare influență a romantismului rusesc și cel mai important poet rus după Alexandru Pușkin, modelul său, cel mai probabil punctul de pornire a unei răzvrătiri atât ideologice, cât și culturale. Amprenta sa unică asupra perioadei literaturii ruse imediat următoare este încă resimțită în spațiul contemporan, nu doar prin operele sale lirice, ci și prin cele în proză, lucrări care au întemeiat romanul psihologic rusesc, precum cel dostoievskian.
Se poate spune că poemul Demonul este „opera vieții”, o lucrare controversată, a cărei complexitate este dată de multipla nivelare a perspectivelor ce creează lumea Demonului și o întregește pe cea a Tamarei. Căutarea sinelui are loc în trăirea interioară, în viziunea inedită a perceperii lumii mitice a Caucazului, pe fundalul perspectivei cosmice, relația cu divinul completând tabloul universului lermontovian. Deși autorul nu este singurul care a introdus dinamica aceasta conflictuală înger căzut – Dumnezeu, modul de percepere a acesteia este diferit. Demonul lui Lermontov este o reprezentare remarcabilă a unei puteri supraumane de care se înlănțuie scopul arzător de înțelegere a destinului, de a scăpa de acesta și de singurătate, ajungând să se resitueze de partea binelui. Tema condiției geniului situat într-o lume grotescă, incapabilă să-i înțeleagă idealurile ce îl asaltează, este preluată de Lermontov din filosofia lui Schopenhauer pentru care „Geniul este, prin esența lui, un singuratic”.
Lermontov a început să scrie poemul Demonul în anul 1829, la vârsta de numai 14 ani. Prima versiune reprezenta o descriere a unui demon și a unui înger care erau amândoi îndrăgostiți de o instanță feminină, versiune al cărei concept a fost modificat ulterior, în favoarea unuia mai dramatic: demonul îndrăgostit îl ucide pe îngerul păzitor al fetei, din ură și gelozie, împlinindu-și destinul nefast. Opera a suferit nu mai puțin de opt modificări de-a lungul vieții. Cu fiecare modificare, autorul a schimbat acțiunea, cadrul și modul în care cititorul putea descoperi cuplul Demon-Tamara, lăsând un singur element așa cum a fost conceput inițial, și anume imaginea personajului principal. Eroul poemului alegoric este unul dintre simbolurile preferate ale romanticilor, haotic și inițiat, rece și inefabil. El reprezintă îngerul alungat din Paradis pentru dorința de a deveni atotcunoscător, este revoltatul care oferă ființei, într-o recreare a darului prometeic, dorința de regăsire a sinelui. Dacă geniul romantic al vremii se caracterizează prin izolare și retragere, geniul lermontovian este definiția rebeliunii, un răzvrătit și un luptător pentru libertate, exact ca un alter ego al scriitorului. Ființa biblicului înger căzut, semeț, răzvrătit, proscris, acesta rătăcește încercând în zadar să învingă solitudinea prin trezirea sentimentului erotic pentru enigmatica prințesă-călugăriță Tamara: „Vreau să mă rog, vreau să iubesc / În bine iar să cred voiesc.”
Încă din primele versuri ale poemului, Lermontov introduce lectorul în lumea Caucazului, prezentând viziunea sa romantică asupra îngerului căzut. Cu ajutorul puterilor supranaturale ce-i sunt atribuite, Demonul zboară trist și lipsit de speranță deasupra maiestuosului peisaj ce pare desprins din visurile veacurilor, contemplându-și existența damnată. Imortalitatea și puterea infinită reprezintă o povară imensă, pe care ajunge să o poarte într-un act sisific de acceptare. Inima îi este umplută de dispreț-ură pentru omenire și de durere pentru încarcerarea eternă la care a fost pedepsit de Divinitate. În ochii protagonistului, oamenii sunt incapabili să se iubească între ei, ajungând de fiecare dată la ură, întrucât iubirea lor este una pământească, lipsită de puritate și pasiune. În acest punct Demonul aproape devine Daimon: din expansiunile infinite ale cosmosului, Demonul este incapabil să observe și să înțeleagă frumusețea naturii pământești, a cărei structură androginică a fost distrusă, fără o urmă de pasivitate, până o întâlnește pe Tamara. Cu toate acestea, Lermontov demonstrează că nici cel mai deznădăjduit suflet nu poate scăpa de vraja sfântă a iubirii, figura feminină dobândind onomastic o nouă interpretare: Tamara provine din forma ebraică „tamar” sau palmierul, simbol al frumuseții și fertilității.
Zburând deasupra lumii, Demonul observă pregătirile unei nunți aflate în toi. Toate rudele și toți prietenii se adunaseră pentru a sărbători cel mai important eveniment din viața prințesei, fiica lordului Gudal. Protagonistul se îndrăgostește de frumoasa fată, sentimentele sale devenind contradictorii, măcinătoare, în raport cu viziunea sa asupra lumii și asupra iubirii. Poemul urmărește și analizează legătura care se formează și ia naștere din dragostea dintre cele două personaje, o legătură atent formată prin prisma întoarcerii către sinele ascuns al celor două personaje. În final, demonul, asemenea lui Lermontov, ajunge să considere dragostea ca fiind cea mai înaltă treaptă a împlinirii cunoașterii și este pregătit să își sacrifice definitiv statutul de nemuritor și puterile sale demonice pentru Tamara. Deși acesta o înspăimântă, scoțând-o din pasivitatea unui destin neîmplinit, tânăra este capabilă să pătrundă în fondul său intuitiv și să observe nu un demon, ci un suflet torturat, a cărui singură salvare este iubirea pe care i-o nutrește și împlinirea acesteia. Poemul se încheie cu moartea prințesei Tamara, provocată de sărutul otrăvitor al Demonului, al cărui suflet a fost salvat, într-o manieră amintind de filosofia lui Descartes, prin zâmbetul plin de îndoială. Eroul înfrânt își exprimă dorința de a-și alunga iubirea și puterea de a iubi, fiind, astfel, veșnic condamnat la o imposibilă mântuire. „Și Demonul, înfrânt, sălbatic / Își blestema nebunul vis, / Din nou, trufaș și singuratic, / Pribeag rămase prin abis”. Blestemul ne-uitării se împlinește astfel încă o dată de la prima cădere a Demonului.
Lermontov a făcut ultimele modificări ale poemului în 1834, dar încă nu considera opera nici pe departe pregătită pentru a fi publicată, mereu adăugând câte ceva din sine. Poemul evoluează în fapt cu propria dezvoltare intelectuală, psihologică, spirituală și culturală, afectată de mediul în care se află. Primul său exil în Caucaz i-a adus poetului inspirația necesară pentru ultimele versiuni, unde se folosește de legendele tradiționale care spun povestea unei prințese Tamara și a unui Duh rău. Câteva luni petrecute în spațiul caucazian au avut un impact major asupra lui Lermontov, găsind o voce nouă în poezia și proza sa, o nouă foaie pe care o folosește pentru a se regăsi pe sine prin scris. După întoarcerea sa în Sankt Petersburg, scriitorul a decis să-și modifice radical opera, adăugând descrieri cu impact puternic ale naturii și sălbăticiei din spațiul montan, precum și diverse cugetări profunde la adresa lumii aproape uitate a munților unde tradiția povestirii creează un nou univers puternic. După prima versiune „caucaziană”, finalizată în 1838, poemul a fost distribuit masiv și a cunoscut repede faima în înalta societate din Moscova și Sankt Petersburg, totuși încă diferit de versiunea cunoscută astăzi prin cenzurarea sfârșitului: Tamara nu moare, ci este salvată de... Demon. Ce ar fi, ca paranteză culturală, ca unii autori să fi rămas cenzurați? Astăzi am fi goi, despuiați de simțirea profundă a altor vremuri pe care măcar încercăm să le reaccesăm, într-un joc de întrecere cu timpul.
În orice caz, mai există o întrebare ce nu poate fi evitată: ar fi fost Demonul o operă diferită astăzi dacă Lermontov ar fi ridicat brațul în ultimul său duel, evitându-și moartea prematură? Cum spune unul dintre cei mai cunoscuți succesori ai săi, Dostoievski, omul care își uită de credință este în stare de orice. Se poate ca forma neortodoxă de credință în propria vitalitate să se fi consumat în doar 26 de ani, iar Demonul lui să fi rămas încă tânăr pentru cititor. În orice caz, poemul rămâne o declarație romantică de referință a spațiului rusesc.
Mira Zaharia, clasa a XII-a E
Surse imagini:
Mikhail Vrubel - Tamara and the Demon
Mikhail Vrubel - The Demon Seated
Konstantin Makovsky - Tamara and the Demon
Lermontov - Film documentar biografic, regia Maksim Bespalyi, 2014
Comentários