Cât e de uşor să fii filosof pe hârtie şi
cât de greu e să fii filosof cu adevărat.
(A. P. Cehov)
...Și Vanea trage încet bârnele de lemn ce leagă lumea scenei și sala tăcută, scufundându-se alături de Sonia sub valuri, valuri (mări întregi) de celofan negru. Apoi luminile Teatrului Național Iași se reaprind și trebuie să aplaud (ce formă răsunătoare de apreciere după liniștea și durerea personajelor!) și să-mi continui viața ca până acum, deși în clipa aceea mi s-a părut că aproape am prins ideea vieții-care-poate-deveni-moarte și că se prea poate ca această piesă de teatru să devină nucleul noii mele gândiri, dar mai ales abordări față de firul roșu și încolăcit al destinului.
Până la urmă, în viziunea regizorală a lui Claudiu Goga, Unchiul Vanea este despre ce înseamnă ”să trăiești”, mai precis, să-ți dai seama că o faci. Amuzament - Suferință, Încântare - Supărare, Fericire - Tristețe, Speranță - Neputință, Încredere - Frică, Calm - Tensiune, Seninătate - Furie, Prietenie - Dezamăgire, Dragoste - Interes, Surprindere - Plictiseală... emoții atât pozitive, cât și negative, pe care le-am trăit cu toții la un moment dat. Așa ar putea fi descrisă în câteva cuvinte viața unchiului Vanea și a celor care ”rătăcesc” în casa sa într-o ”zăpușeală” care slăbește conștiința adormită de munca monotonă și mult prea grea. Pentru aceste fiinţe fragile, resemnarea continuă să fie cea mai bună atitudine în faţa loviturilor sorţii. De la începutul acţiunii, ei ştiu că, orice ar face, vor fi striviţi. Poate chiar îşi doresc inconştient acest umil sacrificiu?
Toate personajele sunt marcate de înfrângere, ca o stare umană pe care nu o pot transcende. Doctorul Astrov (interpretat de către Cosmin Maxim), cel mai lucid, întruchipând idealul rusesc de tenacitate, se risipeşte îngrijind bolnavii şi îndoindu-se de propria vocaţie. Pe de altă parte, unchiul Vanea, fire sensibilă, dar și plină de elanul omului nedreptățit, va constata la sfârșitul piesei că şi-a ratat un posibil viitor (până la urmă destinul este atât de previzibil, ceea ce sugerează și Cehov, încât Vanea ar fi putut ajunge paradoxal în situația sa fără să fie ”vina” nimănui) dintr-un absurd spirit de familie. Elena spune singură că se simte neînsemnată, ca un personaj episodic, fiind definită doar de obsesiile personajelor ce se îndrăgostesc de ea. Serebreakov (Teodor Corban), cel care declanşează firul ce ține cheia destinului tuturor, se plânge că e atins de „josnica bătrâneţe” şi declară „În primul rând, pe tine te dezgust” Elenei, într-un moment de furie neputincioasă, dar care cumva a părut mimată față de trăirile mult mai profunde ale lui Vanea. Iar năvalnica Sonia (Petronela Grigorescu), nepoata ce pare la început naivă și foarte pură, descoperă în cele din urmă că nu i-a mai rămas nicio iluzie şi e gata să accepte o existenţă oarecare, monotonă, complet diferită de dorințele sale, printre care se numără și mersul la Ocolul Silvic, simbolic devenit un loc al escapadei. Ei îi aparţine ultima replică a piesei: „N-ai ştiut ce-i bucuria în viaţă, unchiule Vanea, dar mai ai răbdare puţin. Ne vom odihni, ne vom odihni…”. O împăcare stângace, surprinsă pe scenă în jocul de umbre și dinamica decorului. Profesorul şi Elena pleacă de la moșie, parăsesc sala tăcută. Unchiul Vanea şi Sonia vor rămâne la moșie şi vor continua să muncească, în uitare de sine, pentru bunăstarea şi renumele profesorului, căruia îi vor trimite, ca şi în trecut, veniturile moşiei, cu promisiunea deșartă că se vor ”odihni”. Astfel, încă o dată, mediocritatea triumfă, iar mărinimia este batjocorită.
Un spectacol despre dragoste și toate feluri ei de a fi, despre ratare, despre arta de a trăi și partea dificilă pentru om de a o înțelege, despre condiția noastră ca muritori, altfel spus despre moarte. Dar ce facem atunci când moartea nu este una a trupului, ci a sufletului?
Aceasta este o viață ce devine o adevărată povară. Ca de obicei, actorii ieșeni pun în valoare o piesă cu o încărcătură specială prin viziunea inedită (vom vedea mai târziu, chiar reinventată) a lui Claudiu Goga. Toți actorii protagoniști se mişcă, vorbesc, gesticulează, lâncezesc sau întreprind acţiuni impulsive pe o scenă deschisă şi luminată într-un clar obscur, ceea ce nu înseamnă însă că devin exponate fade, previzibile, modele țepene ale unei lumi de care nu se pot detașa. Deși am avut ocazia să observ mai multe abordări ale teatrului cehovian, cred că este prima dată când, în momentele de tăcere care subliniază dramatismul specific rusesc, liniștea e atât de profundă, încât simplul act al respirației părea o profanare a ideii de durere, pe care nu mi-am permis-o. Constantin Pușcașu (în rolul lui Vanea) a urcat pe scenă și și-a asumat toată durerea unei stirpe în care dezolarea propriului spirit, împletită strâns, este descoperită abia în ultimul act, ca petalele unei roze din buchetul oferit frumoasei Elena Andreevna, interpretată de către Ada Lupu.
În viziunea regizorului, personajele se manifestă complet, dezinhibat: se țipă, se trântește, se fumează, se bea, se iubește gălăgios și mai ales se vorbește șfichiuitor și mai mereu cu un înțeles mai profund decât pare la prima vedere, ceea ce nu lasă spectatorul să-si piardă atenția nicio clipă, într-o dorință însetată, subconștientă de a se regăsi în fiecare cuvânt. Sala nu mai este doar un simplu receptacul al fiecărei replici, ci însăși ”casa” moșiei în care locuiau Vanea, Sonia și, pentru un timp, Aleksandr Vladimirovici Serebreakov cu soția sa și în care fiecare își descoperă cele mai întunecate laturi, printre care faptul că atât Vanea, cât și doctorul Astrov dezvoltă o pasiune dusă spre limitele obsesiei și disperării pentru Elena Andreevna.
„Ar fi fost un spectacol despre condiția umană supusă unei paradigme înspăimântător de crude – viața e fundamental nedreaptă.[…] Am montat „Unchiul Vanea” anul acesta. 2020.Dar spectacolul nu mai putea fi la fel. Este un spectacol despre toate cele de mai sus dar și despre... altceva. Nu mai este doar un imn închinat vieții omului. Este și un imn închinat vieții Teatrului.”
Ceea ce mărturisește franc Claudiu Goga este un lucru pe care mulți l-au uitat cel mai probabil în ultimii doi, trei ani. Viața nu devine mai puțin nedreaptă doar pentru că descoperim formule, mai mult sau mai puțin complicate, de a o ușura.
Pentru mine a fost destinul, să fac parte din povestea Unchiului Vanea într-o reinterpretare nouă, nu doar la nivelul decorului sau al costumelor, ci și al gândirii și înțelegerii fiecărui personaj. Fiecare spectator este un fel de Vanea care descoperă că se poate să-și fi pierdut o parte din viață sau e pe cale să o facă. Uneori, trebuie să ne descătușăm din micile probleme de zi cu zi, să ne așezăm pe un scaun cu catifea roșie din Sala Mare a Teatrului și să îi dăm dreptate lui Vanea și doctorului Astrov și să râdem de fiecare glumă care ascunde câte un adevăr trist. Asta am făcut și vizionând Livada cu vișini pusă în scenă de Teatrul de la Chișinău la noi, însă, din tot teatrul cehovian, am simțit personal revelația nimicniciei umane în persoana lui Vanea. Cred că, în propriu-mi scaun cu catifea, l-am judecat, dar și înțeles pe omul de hârtie adus la viață de Constantin Pușcașu. Probabil asta va ține în viață Teatrul Adevărat de acum încolo. Bunăvoința de a te lăsa voluntar să înțelegi lumea în caleidoscopul pieselor cehoviene.
Astfel se prezintă piesa de teatru închinată vieții și diferitelor moduri de a o îndura. Un spectacol excepțional, care te face părtaș clipă de clipă la disperarea personajelor în care te oglindești, iar spre final te îndeamnă... să trăiești.
Comments