Manuscrisele nu ard, a spus Diavolul.
Nimic mai adevărat, căci romanul aici prezentat este o carte supraviețuitoare a perioadei staliniste, marcate de scoaterea literaturii libere în afara legii.
Mihail Bulgakov făurește Maestrul și Margareta pe perioada a 12 ani (1928-1940), realizând nu mai puțin de 6 versiuni, ultima terminată chiar în anul morții. Romanul nu va vedea lumina tiparului decât în 1967, dar cenzurat, abia în 1973 publicându-se în întregime.
Din prima pagină răsună un puternic ecou faustian, una dintre cheile mesajului dezvăluindu-se în dialogul cu Mefistofel: „Cine ești tu, la urma urmei, spune? ”O parte din acea putere / Ce veșnic răul îl voiește / Și veșnic face numai bine.”
Având astfel în minte dilema ambiguității binelui și răului, pornim pe calea primului fir narativ. În Moscova anilor ’30, aflată sub semnul ateismului, își face intrarea, sprijinindu-se într-un baston împodobit cu un cap de pudel (oare nu chiar simbolul lui Mefistofel?), un străin. Se recomandă ca fiind magician, profesor de istorie (expert în istorii care se vor întâmpla în viitor) și martor la judecarea lui Iisus de către Pilat. După raționamentul societății moscovite: un nebun periculos; după raționamentul cititorului: Diavolul în carne și oase.
Dacă Necuratul poposește în orașul ateilor, sub numele de Woland, cu siguranță își va demonstra existența dezlănțuind haos. Suita sa se alcătuiește din figuri demonice pe măsură: Koroviev (poate fost dirijor al unui cor angelic), Azazello (poate îngerul căzut Azazel), Behemot (un motan uriaș pasionat de șah și vodcă) și Hella (poate un vampir cu chip frumos).
Spectacolul demonic începe cu o dezbatere pe tema existenței (de fapt a inexistenței) lui Hristos între Mihail Berlioz, figură importantă a literaturii moscovite și poetul Ivan Ponîrev, cunoscut ca Bezdomîi (cel pribeag). La discuția menită să-I nege ființa (căci dacă Dumnezeu este o invenție, nici Diavolul nu există) se alătură și Woland și aduce ca argument în favoarea propriei existențe prezicerea morții lui Berlioz, pe șinele tramvaiului. Iar dacă cel considerat nebun are dreptate, cel care s-a crezut lucid îi ia locul, iar Bezdomîi va ajunge în spitalul pentru alienați recomandat străinului.
Așa începe sejurul zbuciumat al Diavolului la Moscova. Woland își stabilește reședința în apartamentul răposatului Berlioz, transformându-l într-o gaură neagră de unde nimeni, odată intrat, nu mai iese la fel. Dar la o analiză atentă observăm că nimeni cu adevărat nevinovat nu-i trece pragul.
Diavolul pune pe jar întreaga elită a societății moscovite, teleportând oamenii la sute de kilometri distanță, provocând amnezii și halucinații, servind vin otrăvit, într-o frază, semănând groază și nebunie, punând la îndoială orice convingere rațională a moscoviților.
Impactul vizitei își atinge apogeul prin reprezentația susținută de suita demonică la Teatrul de Varietăți. O mulțime avidă de senzațional este contextul perfect pentru ca Woland să pedepsească pofta nestăvilită a omului pentru avere și lux. Unde sunt cumpătarea și rațiunea societății, când o înșiruire de haine scumpe și o ploaie de bancnote dezlănțuie manifestări demne de circ în rândurile elitei Moscovei. Din păcate pentru spectatori, din fericire pentru scopul moralizator, Woland va avea în vedere să demonstreze ce iluzie fatală este lupta pentru ceea ce se numește în popor ochiul diavolului.
Al doilea fir narativ se țese, din cuvinte scrise, la mile și milenii depărtare de Moscova anilor ’30. În Ierușalaimul (pronunția ebraică a numelui Ierusalim) legendar, în fața marelui procurator Pilat din Pont este adus tocmai cel a cărui existență este contestată în primele pagini, Ieșua Ha-Nozri (Iisus Nazarineanul), însă departe de a corespunde descrierii biblice. Având în mâini soarta filozofului rătăcitor care crede cu tărie că pe lume nu există oameni răi, Pilat este pe de o parte intrigat, pe de alta înduioșat, dar se respectă desfășurarea evenimentelor evanghelice și, la presiunea mai marilor Ierușalaimului, Ieșua este condamnat la moarte, urmat îndeaproape pe drumul patimilor doar de Levi Matei, singurul apostol prezent în roman. Însă nu narațiunea biblică trezește cel mai mare interes, ci trăirile procuratorului. Torturat de o durere de cap ameliorată doar de prezența lui Ieșua, cuprins de remușcări pentru că i-a hotărât acestuia răstignirea, Pilat rămâne încarcerat în propriul coșmar (sau poate coșmarul celui ce l-a scris), timp de 2000 de ani până când va fi eliberat (discutabil dacă de Dumnezeu, Diavol sau Maestrul care l-a creat din hârtie și cerneală) să pășească în lumină.
Al treilea fir narativ construiește o punte între primele două, dar se desprinde de semnificațiile acestora, căci nu țese nici satira societății moscovite, nici răstălmăcirea evenimentelor biblice, ci o poveste de iubire tragică.
Vino cu mine, cititorule! Cine ți-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veșnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă!
Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, și am să-ți arăt o asemenea dragoste!
În spitalul în care este redus la tăcere Bezdomîi, își numără zilele și Maestrul, autorul unui roman despre Pilat din Pont, pe care veninul opiniei publice l-a determinat să se ascundă de tot și de toate în clinica doctorului Stravinski. Protagonist al propriei povești de dragoste, în fiecare clipă a exilului său poartă povara dorului de Margareta.
Aceasta, căsătorită cu un alt bărbat, este de asemenea măcinată de aceeași și aceeași întrebare: mai trăiește sufletul ei pereche? Woland, până acum nemilos, îi oferă acesteia șansa a-și schimba destinul sub semnul iubirii. Bineînțeles, pactul cu Diavolul are mereu un preț, dar ce înseamnă lepădarea naturii umane și o noapte în slujba Întunericului în comparație cu împlinirea iubirii? Un sacrificiu pe care cei îndrăgostiți sunt dispuși să-l facă.
Sarcina este să găzduiască, în calitate de regină, Marele Bal la Satan. Porțile Iadului se deschid în salonul înțesat de magie neagră, iar Margareta, metamorfozată în vrăjitoare, urează bun venit celor mai înfiorători ucigași ai istoriei, păcătoși stimați pentru crimele lor abominabile, unii la rândul lor victime, pentru că răul naște rău. Margareta va descoperi aceasta în Frida, femeia siluită care a sufocat rodul violului cu o batistă pe care o va regăsi în fiecare dimineață a eternității sale. Balul grotesc se încheie și vine rândul lui Woland să onoreze înțelegerea, oferindu-i Margaretei două dorințe. Frida va fi iertată de chinul batistei, iar Maestrul va fi răpit din spital și reunit cu iubita sa. La adăpostul apartamentului unde și-au început povestea, o vor continua cu dorința celor care au sacrificat totul pe altarul iubirii.
Deși soarele apune peste Moscova istovită de jocurile Diavolului, de undeva, din Lumină, Ieșua urzește un alt final poveștii Maestrului (paradoxal, omul îl scrie pe hârtie pe Dumnezeul care îl scrie pe om în lume). Woland primește, prin Levi Matei, porunca divină, de a le oferi Maestrului și Margaretei pacea. De ce nu lumina? Cerurile sunt zgârcite în răspunsuri, dar justificarea zace în fapta artistului de a-și arde arta și de a lăsa neîncheiat romanul.
Binele și răul nu există unul în absența celuilalt, ci unul prin celălalt, prin urmare Diavolul se supune voinței lui Dumnezeu și îi trece pe cei doi îndrăgostiți pragul morții, dar înainte de a primi pacea, Maestrul trebuie să o ofere și să scrie un sfârșit poveștii lui Pilat. Pildă stând întreaga făptură, un cuvânt al creatorului schimbă soarta creației și o singură frază rostită de autor îi deschide personajului calea spre Cer: Ești liber! Liber! El te așteaptă! Iar Pilat și câinele Banga au pășit în Lumină.
Maestrul și Margareta își găsesc pacea într-o căsuță cu viță de vie și muzică de flaut, unde el va dormi și ea va veghea, eliberați de lume, de timp, de viață.
Moscova rămâne Moscova, intrând pe făgașul normal. A fost, susțin toți, doar vremelnic răscolită de farsele sadice ale unui hipnotizator. Doar câteva excepții, un poet pe care primăvara îl aduce în parcul unde l-a întâlnit pe magician, un director de teatru care se mută din oraș, un apartament cu reputație cel puțin bizară și câteva morți prezise, atâta tot, cum fie opera Diavolului, fie Dumnezeu nu există, manuscrisele ard și dragostea adevărată este pură ficțiune.
Ești liber să crezi asta, cititorule, dar dacă dacă-mi spui că ai stat de vorbă cu Diavolul în parcul teilor, că ai scris un roman care nu arde sau că iubești cu adevărat, eu te voi crede pe cuvânt, eu îl cred și pe Bulgakov, cred și cele scrise în Maestrul și Margareta.
Maria Baltag, clasa a XI-a C