Alesia Mihoc, Alexandra Timofte, 9E
Miracolul vieții umane este ceea ce mulți ar descrie ca darul lui Dumnezeu. În realitate, eu îl văd mai mult ca pe un blestem aruncat asupra lumii. Însăși existența omului înseamnă existența urii, a haosului și a nebuniei într-un univers altfel echilibrat și împăciuitor. Complexitatea spiritului uman vine din dorința de a ordona haosul întrebărilor existențiale, de a le adăpa setea cu răspunsurile milenare și a găsi raportul perfect între sentiment și rațiune.
Cu toate acestea, pentru a ajunge la acest echilibru, umanitatea caută scurtături, croindu-și drum prin lume și luptându-se chiar cu răspunsurile propriilor întrebări. Omenirea inundă pământul cu oceanele sale de curiozitate, stingând focul păcii și al iubirii divine cu apele rațiunii și pragmatismului. Omul încearcă mereu să confere logică tuturor elementelor naturii, neacceptând că poate logica nu există și că este doar o încercare a minților noastre slabe de a înțelege perfecțiunea. Nu este acesta începutul fiecărei povești? Oameni lacomi însetați de cunoaștere adaugă greutăți pe balanța lumii, fracturând însăși esența sa, iar urmașii lor trebuie să plătească prețul prin sudoare, lacrimi și sânge, spălându-se de păcatul strămoșesc.
Toate picturile de la care vom porni către seria de romane fantasy discutată fac parte din colecția aflată la Galeria de Artă europeană de la Palatul Culturii Iași.
,,Irodiada” este un portret realizat de către artistul Guido Reni în secolul al XVII-lea, aparținând stilului baroc, fiind surprinse personaje de proveniență biblică. Femeia ilustrată are un chip luminos, dar rece, precum lumina soarelui reflectată în zăpadă: absolut orbitoare. Aceasta poartă un colier auriu, având un pandantiv negru, sub formă de inimă. El este pe jumătate ascuns privirii, fiind umbrit de chipul Sfântului Ioan Botezătorul. Capul sfântului este așezat pe tava aurită ținută de către Irodiada, fiind îndreptat către cer, prezentând o expresie calmă.
Corelând această imagine cu seria autoarei americane de origine pakistaneză Sabaa Tahir, „An Ember in the Ashes”, asociem femeia ilustrată cu persoanjul Keris Veturia, iar în palmele sale pătate cu sângele a mii de oameni, se află capul fiului său Elias. Ioan Botezătorul, ca personaj biblic, este definit ca un eliberator, cel care oferă pace sufletească, purificând spiritul de păcatul strămoșesc. Elias, prin întregul său parcurs ca om, ajunge la rândul său să elibereze suflete încarcerate de existența lumească, el însuși fiind unul dintre ele. Mama sa, încercând să îl lipsească de rațiune, pentru ca el să nu mai dispună de gânduri trădătoare și eliberatoare. Însă, corpul său nu este reprezentat, fiind neatins de ură, mama sa nefiind în stare să smulgă umanitatea și sufletul său. Iubirea este ceea ce îl face pe el om, ceea ce îl readuce la viață. Mantra lui „Câmpul de luptă este templul meu, tăișul sabiei îmi este preot, dansul morții este rugăciunea mea, iar lovitura de grație îmi este iertarea păcatelor.”, care i-a fost parcă întipărită ca un tatuaj sub piele, se schimbă în momentul în care simte adevărul vieții, iubirea. Iubirea sa, îndreptată nu doar spre Laia, dar și către dreptate, către oameni și către libertate, îl descătușează de legământul morții. Mântuirea sa nu se află în moarte, ci în iubire. Elias este ceea ce Socrate ar considera ca fiind un Daimon, el nefiind vreodată zeu, dar nici om pe deplin, aflându-se pe linia între cele două sfere. Întregul său parcurs în viață este definit de către Eros, iubirea pentru dreptate și speranța unei lumi a păcii și a prosperității.
Pictura ,,Lupta de cavalerie”, realizată de către pictorul Salvator Rosa, reprezintă speranța lui Elias pentru libertate, care este smulsă din rădăcini în momentul în care trebuie să participe la o serie de încercări pentru a deveni împărat, fiind obligat să se lupte și să își ucidă proprii prieteni. În fiecare chip, el vede un vis, un vis povestit la lumina lumânărilor unei taverne, ascunși sub plăpumi în barăcile academiei, sau sub un infinit de stele atunci când erau trimiși departe de casă pentru a împlini misiuni grotești. Morțile lor sunt dovada de care Elias are nevoie pentru a vedea că nu va obține vreodată libertatea minții și a sufletului. Atunci el ajunge să o cunoască cu adevărat pe Laia, petrecând o noapte povestind și înlăturându-și toate măștile una după alta. Ei nu mai sunt războinic și cărturar, mască și sclav, ci doar Elias și Laia, om și om. Astfel, Elias își atinge libertatea cu vârfurile degetelor. În fața întregii nobilimi, el decide să nu o ucidă pe Laia, care era considerată inferioară, ci să încerce să o protejeze. El știe și este gata să moară pentru dreptate.
Destinele tuturor personajelor se împletesc în pictura realizată de către Evaristo Baschenis, ,,Natura statică”, realizată în secolul al XVII-lea în stil baroc. Centrul atenției se îndreaptă către buchetul de flori, fiind reprezentate mai multe tipuri de flori. Cele mai relevante sunt garoafele, daliile, păducelul și floarea pasiunii. Înflorirea este primul semn al morții. Înflorirea lui Elias a fost momentul eliberării din Blackcliff, începând atunci să se îndrepte către eternitate, fiind lovit de către cuțitele otrăvite ale propriei sale mame. Florile de pe margini, garoafele, simbol al iubirii materne și ofranda oferită morților, sunt deja ofilite, în timp ce floarea pasiunii, ce semnifică credința, deși slăbită, încă mai stă în picioare. Păducelul și daliile din mijloc, speranța, devotamentul și iubirea eternă, rămân neatinse de trecerea timpului. Buchetul este o metaforă a sufletelor lui Elias și a Laiei, pentru războinic iubirea mamei sale îl rănește, ea încercând să îl protejeze în felul său grotesc, dar făcându-i sufletul să se ofilească în proces. Viața lui Elias a fost mereu o luptă împotriva ultimei bătăi a ceasului controlat de profetul Cain și mama sa, ceas ce apare și în pictură. Ceasul este sprijinit de două statuete, ce pot reprezenta chiar această lipsă de libertate și manipulare. Iubirea pe care Mira, mama Laiei, o purta copiilor săi a fost mereu învăluită de umbra iubirii pentru popor. Aceasta decide să-și sacrifice familia pentru siguranța cărturarilor. Laia rămâne devotată mamei sale și nu trece peste suferința provocată de aceasta, neavând posibilitatea să o jelească. Florile care simbolizează iubirea pentru mama sa se ofilesc odată ce aceasta află adevărul legat de moartea tatălui și a surorii sale.
Ca o mică paranteză, dorim să vă aducem în vedere statuia ,,Văduva pescarului”, de Mathurin Moreau, în care este reprezentată o femeie încercând să își protejeze copiii de furtună. Pe unul îl ține la piept, în siguranța brațelor sale, în timp ce celălalt încearcă să se ascundă în spatele ei de furia naturii. Cu toate acestea, atenția sa este îndreptată asupra copilului din brațele sale. Femeia poate fi asociată cu Mira, care a avut întotdeauna grijă mai întâi de popor și abia apoi de proprii copii.
Revenind, în partea stângă a picturii se regăsește statueta unei femei, ce pare a ține în mână un cuțit. Aceasta se uită cu uimire și dezgust la obiectul din palma sa, întrebându-se parcă „Chiar aceasta sunt eu?”. Putem asocia această sculptură cu durerosul conflict interior pe care Helene îl are de-a lungul romanelor. Acesteia nu îi vine să creadă că a ajuns să ucidă nevinovați și să tortureze persoane care îi fuseseră odată familie. Umbra lăsată de statuie pe perete își lasă pumnalul în jos, dar încă îl ține ferm, semn că ea nu va mai păta pământul cu sângele mieilor, dar nu își va lăsa garda jos în fața haitei de lupi însetați de „Negru lapte-al zorilor”(„Fuga morții” Paul Celan), cel înnegrit de cenușa lumii arse de ura lor.
Helene nu va fi slabă împotriva celor care i-au furat umanitatea, familia și marea sa dragoste. Vioara și partiturile muzicale reprezintă darul magic al lui Helene. Aceasta, cântând chiar melodia vieții unui om, îl poate vindeca de toate rănile trupești. Magia sa este un blestem pentru ea, războinicilor fiindu-le frică de magie, motiv pentru care ar putea fi ucisă. În sens metaforic, de ce este puterea sa atât de periculoasă și de rea pentru regim? Răspunsul e simplu. Muzica este un lucru ce aparține sufletului: „Mi-ați luat vioara! Mi-ați luat sufletul!”(filmul „Pianistul”, 2002). Muzica aduce speranță și umanitate, aduce libertate, dar și cea mai periculoasă virtute dintre toate: empatia. Acestea sunt trăirile pe care academia a încercat să le ucidă din sufletele copiilor soldați creați. Înflorirea lui Helene a fost momentul în care devine Sfrâncioc, a doua cea mai puternică persoană din Imperiu, dar își pierde familia și prietenii. Când devine înmpărăteasă, își pierde jumătatea iubită, al ei Emifal Firdaant (death shall claim me first).
Toată viața sa a fost ca o pasăre slabă și neajutorată în potriva măcelarului care i-a ucis persoanele dragi, precum în pictura „Vânat”, operă în stil baroc a lui Adriaen van Utrecht. A fost mereu nevoită să privească moartea în față, să devină un mesager al morții.
Comments