Spectacolul de teatru CORD la UNAGE: Caruselul magic al clovnilor - provocarea ludică a adevărului

Miercuri, 9 aprilie 2025, în Sala Studio a Universității Naționale de Arte „George Enescu” Iași, elevii clasei a 9-a E au pătruns într-un univers aparte. CORD a fost un spectacol în care clovnii i-au luat alături de ei pe o „corabie a nebunilor” care navighează undeva între cotidian și suprareal și i-au dus la granița dintre râs și plâns, în care ludicul topește granițe și în care cheia comică plasează în derizoriu realitatea apăsătoare. O invitație la joacă și la reflecție, urmată de o apropiere firească și de o interacțiune plină de semnificații între tinerii actori și tinerii spectatori. (prof. Anda Boțoiu)

Activitate în cadrul Clubului GROW CNI

Coordonator – prof. Lavinia Ungureanu

Andrei Balan

Spectacolul Cord a fost o experiență pe care fiecare om ar trebui să o aibă măcar o dată în viață. În cadrul programului „Săptămâna Verde”, am avut norocul să merg la una dintre reprezentațiile acestei piese la UNAGE, loc din care am plecat cu o nouă viziune asupra lumii de astăzi.

Începutul a fost unul haotic: nimeni nu știa unde merge, ce urmărește, ce scop are. Actorii alergau dintr-o parte în alta a scenei, fără să se oprească într-un singur loc. Acest lucru simbolizează curgerea vieții și faptul că timpul nu stă niciodată pe loc și nu așteaptă pe nimeni să ia o decizie, oamenii fiind astfel nevoiți să își găsească mereu o nouă destinație în fluxul realității.

De asemenea, unii dintre clovni, care reprezentau niște pacienți ai unui spital de nebuni, aveau baloane în mână. Acest detaliu m-a dus cu gândul la semnificația unui balon în contextul dat: speranța. Speranța este singurul lucru care te poate scoate la suprafață chiar și din cele mai întunecate locuri, iar acești clovni-pacienți aveau nevoie de speranță ca de aer pentru a-și reveni, pentru a ieși din lumea lor distopică.

Un alt moment legat de baloane a fost cel în care una dintre fetele-clovn avea un balon pe post de burtă, semnificând faptul că era însărcinată, iar apoi a „născut copilul”. Scena respectivă poate simboliza nașterea unei speranțe într-un infern, în care toți cei care intră trebuie să lase orice speranță și să accepte faptul că au devenit „neoameni”, fără nicio cale de salvare.

Cel mai frumos moment, în opinia mea, a fost cel în care actorii au interpretat Bohemian Rhapsody, pianul, microfonul și restul instrumentelor fiind alcătuite din oameni. Această scenă a fost o reprezentare a adevărului despre ierarhia socială din zilele noastre, în care vedetele sunt în vârful piramidei, în timp ce oamenii de rând trebuie să se supună faimei și puterii lor, chiar dacă, în esență, cele două clase conțin persoane între care nu există nicio diferență.

Astfel, clovnii, care au ca rol punerea adevărului într-un context haios, ironizează societatea și normele ei, punând în prim-plan nevoia de trezire la realitate și găsirea speranței chiar și în cele mai mici lucruri. 

Daria Bortică

În cadrul spectacolului Cord, jucat de studenții de la Universitatea de Arte „George Enescu”, m-am simțit purtată într-o lume aparte, una în care realitatea se diluează și face loc visului, introspecției și simbolurilor. Încă de la început, m-a fascinat felul în care spațiul a fost folosit în întregime, nu doar scena, ci întreaga sală devenea o extensie a lumii interioare a personajelor. Mersul haotic al actorilor marca o tranziție subtilă, dar apăsătoare, din lumea reală în cea a visului, o lume distopică în care niciun personaj nu părea să-și găsească locul sau sensul.

Toți actorii purtau costume aproape identice: salopete și cămăși în dungi, detalii care inițial te trimiteau cu gândul la uniformele din închisoare. Ulterior, am aflat că spațiul în care se desfășoară acțiunea reprezenta un spital de psihiatrie, iar această asociere mi s-a părut extrem de puternică. Machiajul specific de clovn, cu sprâncene desenate diferit, adâncea și mai mult contrastul dintre uniformitate și individualitate, sugerând o societate care se vrea egalitară, dar care înăbușă expresivitatea și unicitatea fiecăruia. Pentru mine, acest decor a devenit o metaforă clară a unei societăți ironizate, unde fiecare pare „egal”, dar în interior, fiecare poartă o lume emoțională diferită, exprimată doar prin mici detalii. Fiecare clovn avea, de fapt, o identitate puternică, iar personajele erau expresia unor părți ascunse din noi înșine.

Mi-a plăcut enorm că spectacolul a fost interactiv. În acest tip de punere în scenă, studenții nu puteau urma un fir narativ fix, ci trebuiau să improvizeze constant în funcție de reacțiile publicului. Această colaborare dintre actori și spectatori nu doar că adăuga un plus de autenticitate, dar făcea ca fiecare reprezentație să fie unică. Fiecare spectator putea înțelege altceva și își putea interpreta propria poveste.

Unul dintre cele mai importante momente a fost cel în care două personaje,  unul în verde și altul în albastru,  marcau tranzițiile dintre secvențe. La prima vedere, păreau doar ghizi prin această lume haotică, dar cu fiecare apariție, deveneau tot mai mult niște de-mascatori ai realității. Verdele și albastrul păreau să simbolizeze speranța și introspecția, și, împreună, reprezentau un echilibru fragil între iluzie și adevăr. Prin gesturi, priviri și tăceri, cei doi clovni păreau să spună că doar acceptând contrastul dintre frumos și dureros putem ajunge la esența umană.

Scena cu orbul a fost, pentru mine, una dintre cele mai profunde. Personajul orb purta trei perechi de ochelari, pe care îi scotea unul câte unul, până la final. Această acțiune m-a dus cu gândul la procesul revelator prin care trecem atunci când ne desprindem de straturile iluziei și începem să „vedem” cu adevărat. Ironia era profundă: abia când îți dai jos ecranele ascunse și închise ale societății, când rămâi vulnerabil, ajungi să vezi lumea așa cum este – și, poate, să înțelegi că adevărul nu e mereu reconfortant.

Un alt moment care m-a impresionat a fost scena în care actorii împărțeau bomboane publicului. La prima vedere, părea doar o glumă simpatică, dar în spatele gestului se ascundea o metaforă subtilă: aceea a promisiunilor dulci ale societății, mici recompense oferite ca să ne mențină supuși și aparent fericiți. Așa cum copiilor li se dau dulciuri ca să fie cuminți, și nouă ni se oferă „vești bune” superficiale, menite mai degrabă să întrețină o stare artificială de confort decât să aducă schimbare reală.

Ultima scenă, în care toți actorii se bat cu perne și penele albe cad ca o ninsoare peste scenă, mi s-a părut un moment de revoltă colectivă, o eliberare totală. A fost ca o trezire din vis, un strigăt tăcut de libertate, în care fiecare personaj își revendică haosul interior. Penele, simbol al purității și visării, cad însă pe pământ, sugerând că orice ideal, oricât de frumos, se întoarce inevitabil la realitate.

Titlul spectacolului, Cord, m-a dus cu gândul la firul nevăzut care leagă toate aceste simboluri: firul emoției, firul vieții, firul care leagă omul de sinele său autentic, dar și de ceilalți. În final, am simțit că fiecare personaj era o parte din mine, din noi toți – că toți purtăm măști, că toți traversăm haosul unei lumi în care ne căutăm, ne ascundem și ne dezvăluim pe rând.

Sofia Butnariu

Ziua de miercuri din Săptămâna Verde a fost una plină de râsete, de zâmbete si de momente frumoase. Am fost spectatori la piesa de teatru ,,Cord” jucată de special pentru noi de către studenții Universității de Arte. Momentul artistic a fost ceva excepțional, bariera dintre public si actori s-a rupt si se formase un dialog intre noi. La început când personajele au intrat din toate părțile scenei semănau cu niște zombi, încă din începutul original am realizat ca piesa va fi nemaipomenită, și așa a și fost. Toate momentele amuzante, toate joculețele, toate acestea au alcătuit un univers în care oricine, indiferent de vârstă, poate sa simtă din nou frumusețea jocului. Când priveai dincolo de luminile jucăușe vedeai însemnătatea și semnificația fiecărui moment care ascundea in el un mesaj pe care am putut să îl descifrăm fiecare cum am vrut. Experiența oferită de către minunații actori este una de neuitat și, dacă aș putea, aș repeta-o la nesfârșit.

Ștefan Ciobanu

De-a lungul spectacolului Cord,  în cadrul Universității de Arte Enescu, m-am simțit ca un copil care vede adevărul în cea mai pură formă, sub aripa protectoare a umorului, ca mai apoi să-l privesc cu un set de ochi mai maturi.

La începutul spectacolului, toți clovnii se plimbau în întuneric, într-o mișcare haotică, care crea frică și care mi-a adus aminte de lucrarea „Somnul rațiunii naște monștri” de Francisco Goya. În același timp, unii clovni aveau baloane în mână, care păreau să îi ghideze, ele reprezentând speranța.

De asemenea, momentele de magie creau o atmosferă unică, una puerilă, dar și una plină de uimire, datorită explorării a ceea ce este posibil, marcă a copilăriei. Tranzițiile dintre momente, marcate de cei doi clovni, unul purtând verde iar celălalt albastru, marcau trecerea de la un moment frumos la altul sau poate necesitatea emoțiilor negative pentru a le valora pe cele pozitive, în contrast.

Momentele interactive i-au dat farmec spectacolului și am apreciat că, deși fiecare clovn se distra, ei tot își reprezentau emoția autentic. În final, cred că spectacolul este o reprezentare a ființei umane prin umor, acele bule de săpun fiind o simbolistică a spectacolului, acest adevăr prezentat sub semnul frumosului.

Smaranda Cojan

Cord este un spectacol de clovnerie creat și interpretat de studenții Facultății de Teatru, o radiografie ludică, dar profundă, a societății contemporane. Structurat ca o succesiune de momente inspirate din viața cotidiană, fiecare moment fiind despărțit de o secvență ce se repeta, jucată de doi clovni, aceasta marcând începutul unei noi povești. În deschidere, clovnii pășesc tăcut pe scenă și printre spectatori, un gest care marchează subtil tranziția dintre vis și realitate, invitând publicul într-un univers poetic.

Machiajul actorilor era uniform, păstrând o estetică clasică de clovn, însă sprâncenele difereau în funcție de emoția pe care fiecare personaj o întruchipa și personalitatea pe care aceștia doreau să o exprime, acest lucru ajutând la apropierea cu publicul, lăsând loc fiecărui spectator de a se regăsi în unul sau mai multe personaje. Spectacolul îmbină comicul cu tragicul, realitatea cu fantezia, creând un amestec de emoții care se transformă în divertisment.

Publicul nu rămâne pasiv, ci este implicat activ în desfășurarea acțiunii, construind astfel o atmosferă intimă.

Rareș Corneanu

Spectacolul "Cord" este o punere în scenă a unei lumi distopice și a unor minți aparent bolnave. Acestea sunt interpretate de clovni, fiecare având o proprie emoție dominantă dusă la extrem, lucru observabil prin intermediul sprâncenelor, modelate diferit de la o stare la alta. Acțiunea pare să se petreacă într-un spital de nebuni, un mediu ostil, în care imprevizibilitatea este la ordinea zilei.

În acest context, publicul se prinde în hora nebunească dictată de stările sufletești ale clovnilor, ce se împletesc în diferite momente de comedie, dramă și tensiune la superlativ. Bariera dintre aceștia si spectatori devine inexistentă, iar spitalul de nebuni devine o oglindă în fața propriului psihic. Astfel, clovnii au "năvălit" peste public cu diferite giumbușlucuri și bomboane, care devin fărâme de haos, cu scopul de a ne arăta ce înseamnă excesul emoțiilor, ce învăluie raționalul și tulbură mintea.

       Prin urmare, contactul cu furtuna puternică de neprevăzut, creată de emoțiile incontrolabile ale clovnilor, ne duce într-o călătorie interioară, prin care ne scoatem la suprafață sclipirea de nebunie lăuntrică ce se află în fiecare dintre noi. De asemenea, gama variată de emoții transpuse de actori ne-a oferit libertatea de a ne identifica cu una dintre acestea, respectiv cu cea care ne definește cel mai profund. 

Maria Cot

Coulrofobie. O fobie pe care cu toții am simțit-o la începutul “circului”, inclusiv clovnii, experimentând un sentiment acut de uncanny valley, o entitate care seamănă foarte mult cu un om, dar nu exact. Frica de tine însuți, sau frica care include deghizarea facială ce elimină temporar din interacțiunea socială partea corpului care dezvăluie sentimentele personale. O mască ascunde adevăratele intenții ale persoanei care o poartă, astfel nu știm dacă persoana de sub mască reprezintă sau nu o amenințare.

Clovni internați la spitalul de nebuni, ca pacienții din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Așa cum McMurphy se răzvrătește împotriva autorității reci a instituției și încearcă să reaprindă scânteia umanului în ceilalți pacienți, la fel și un clovn ,absurd și tragic, poate deveni un simbol al rezistenței emoționale, al nebuniei care spune adevărul, al râsului care ascunde un strigăt mut. Așa cum pacienții din romanul lui Ken Kesey nu sunt neapărat bolnavi, ci mai degrabă oameni care nu se încadrează în normele impuse de o societate sufocantă, la fel și clovnii pot simboliza acei indivizi care au ales (sau au fost forțați) să își poarte suferința în spatele unui zâmbet pictat.

Meseria de a fi copil. De a cânta, dansa, a-ți face prieteni noi sau a-ți bate joc de cineva fără consecințe, a nu vedea lumea în adevărata sa oroare, a-ți fi dor de mama, cine nu și-ar dori această meserie? Poate doar clovnii speriați și depresivi, care se folosesc de comedie ca un mecanism de apărare pentru a-și suprima trăirile și pentru a se preface fericiți. Paradoxul clovnului trist, rezultatul mascării emoționale. Oamenii tind să-și ascundă adevăratele emoții în spatele unei fațade. Această tulburare sugerează că acele persoane care aduc bucurie în viețile altora se luptă adesea cu propriii demoni interiori. Poate că sunt conștiente de importanța fericirii și tocmai de aceea doresc să o răspândească în lume. În spectacol, acest clovn trist este scos în evidență cel mai bine în momentul cântării Bohemian Rhapsody, fiind cel care este judecat pentru propria tristețe. 

Când a fost ultima dată când ai întrebat un clovn dacă se simte bine?

Casiana David

Spectacolul de clovnerie „Cord”, pus în scenă de către studenții Facultății de Teatru de la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, este o creație profundă, ce îmbină armonios umorul cu accente tulburătoare.

Acțiunea se desfășoară într-un azil de nebuni cu o atmosferă sumbră, unde pacienții sunt clovni – o alegorie provocatoare. Însă, pe măsură ce ne lăsăm purtați de poveste, uităm de condiția lor și realizăm că acești clovni devin reflexia unei societăți absurde, un haos în fața căruia nu ne rămâne decât să râdem asemenea lor. Ni s-a spus că este vorba de niște nebuni, dar totuși, aceștia sunt îmbrăcați în clovni. Cele două ipostaze devin aproape identice: clovnul, inspirat din comportamentul lipsit de logică al nebunului, folosește masca jucăușă pentru a-și ascunde suferința și vulnerabilitatea. Sub stratul de culoare și gesturi exagerate se ascunde o durere profundă, o luptă cu propriul sine și cu lumea.

Clovnii au fiecare un mers specific și o altă mască, ce reprezintă, poate, diferitele trăiri ale inimii, de la tristețe la bucurie, furie și îngrijorare. Un aspect interesant este ilustrarea speranței ce se naște și pe care o căutăm cu toții prin intermediul baloanelor care încearcă să ajungă cât mai sus, dar care pot fi sparte de ochii invidioși și lacomi. Clovnul orb, înainte închis în lumea sa interioară, în propriile idealuri și iluzii, capătă „ochi” și odată cu vederea, descoperă realitatea dureroasă din jur. Uimit, apoi revoltat, el se confruntă cu urâțenia și perfidia societății, aspect ce evidențiază clarificarea adevărului dureros pe care alegem să îl evităm.

Astfel, înțelegem atât comportamentul lor cât și pe al nostru. Nu râdem ca act de divertisment, ci pentru a ne apăra, pentru a nu fi copleșiți de absurditatea pe care o recunoaștem, cu teamă în noi și în jurul nostru.

Daria Dobre

În spectacolul CORD, lumea se destramă și se reconstruiește prin ochii unor clovni – personaje fragile, dar surprinzător de reale. Ei nu sunt doar figuri haioase cu nasuri roșii, ci oglinzi sparte ale umanului, purtând pe umeri traume, suferințe, și zâmbete forțate.

Publicul devine parte din acest univers. Interacțiunea nu e opțională – e esențială. Privești clovnii și, fără să vrei, te regăsești: în singurătatea lor, în încercările lor disperate de a fi altcineva, în lupta absurdă cu o autoritate rece, uneori sub forma unui doctor, alteori a unui spital în care nimic nu e vindecat cu adevărat.

Fiecare scenă e o reflecție a gândurilor noastre – acele voci din subconștient care nu tac niciodată și care, în haosul lor, ne împing spre colaps sau iluminare. Obstacolele, întreruperile, apar la fiecare pas – ca în viață – dar în mijlocul tuturor acestor frânturi, un balon se înalță. Speranța.

Clovnii ne dau bomboane. Un gest simplu, dar profund – o amintire a copilăriei, a gesturilor mici care pot vindeca. Dar karma nu uită. Fiecare alegere, fiecare mască purtată, fiecare renunțare la sine se întoarce, într-un fel sau altul.

CORD e mai mult decât un spectacol. E un fir subțire între râs și plâns, între joc și adevăr, între clovnul de pe scenă și omul din public. Și acel fir, oricât de fragil ar fi, leagă totul.

Sofia Donici

Spectacolul din cadrul Universității de Arte “George Enescu” s-a diferențiat de celelalte printr-o atmosferă apăsătoare și melancolică care poate fi simțită atât de tineri, cât și de vârstnici.

Spectacolul “Cord” este redat de personaje care se află într-un spital de nebuni, având costum și machiaj de clovn. Primul meu gând pe care l-am avut legat de spectacol a fost ideea de respingere în societate, având un comportament copilăresc și exprimându-se indirect. Personajele evidențiază mimica, arătând că acțiunile sunt mai importante decât vorbele, un fel de “actions are louder than words”.

Momentele interactive cu spectatorii pot semnifica o încercare de a intra în lumea de astăzi, a realității, însă nu are succes 100%. Balonul prezentat în diverse scene semnifică speranța rămasă în urma întâmplărilor și fragilitatea. Personajele încearcă să aibă balonul doar pentru ei înșiși, fapt ce ar putea reprezenta comportamentul copilăresc al acestora. De asemenea, interpretările ale unor “concerte” ar putea semnifica încă o încercare de a intra în lumea cotidiană și de a fi acceptați în societate în același timp.

  Titlul spectacolului este sugestiv și important pentru înțelegerea în profunzime al mesajelor ascunse. Inima este considerată “motorul vieții”, semnificând că în funcție de starea acestuia, la fel funcționează și restul corpului. Inima acestora este una fragilă și tânăra, ce are nevoie de afecțiune, iar din acest caz personajele caută afecțiune și validate prin diverse activități pentru ca le îmbogăți inima.

Spectacolul “Cord” are o semnificație profundă dar neînțeleasă de la bun început, potrivită pentru toată lumea din perspective diferite.

Diana Drugu

Spectacolul de clovnerie Cord din data de 9 aprilie 2025 a fost adus în scenă de talentații actorii în devenire ai Universității de arte George Enescu. Acest spectacol nu doar că a fost parcă ruptă din spațiul oniric, ci a susținut ideea haosului din mintea artistului.

Deși clovneria are ca rol de suprafață creionarea unei atmosfere scăldate în amuzament, în spectacolul Cord a fost folosită și pentru a evidenția teme importante ale umanului precum căutarea și explorarea sinelui, iubirea, pierderea lucidității, pierderea contactului cu realitatea.

Momentul meu preferat din cadrul spectacolului a fost cel în care clovnul orb și-a dat jos câte o pereche de ochelari, încercând să ajungă la realitate, formând un algoritm parcă etern, dar care se încheie cu capabilitatea sa de a observa, în sfârșit, exterioriul, de a-și părăsi propria lume plămădită în interiorul minții sale. Această posibilitate de a vedea realitatea pe care, probabil, doar și-o imaginase până atunci nu doar că îl dezamăgește pe clovnul orb, ci îi provoacă un oarecare dispreț, odată ce acesta și-a sacrificat propria reverie pentru un loc atât de gri, de monoton, de înfricoșător.

De asemenea, m-a fascinat faptul că un clovn rătăcea în zona publicului cu un balon în mână, simbolizând parcă o căutare a sinelui, o rătăcire veșnic sortită tragicului, amintindu-mi nu doar de stilul poetului George Bacovia cu tema rătăcirii veșnice, parcă fără rost, adesea utilizată în scrierile sale, ci și de mitul Evreului Rătăcitor. Aici, balonul era farul clovnului, singura lumină care îl mai ghida, ca o muză metamorfozată care îl ghidează în călătoria sa nesfârșită. Tot balonul mai poate fi și un simbol al puerilului, al copilului încătușat în noi care ne ajută să alegem drumul inocenței.

În scena interpretării celebrei piese "Bohemian Rapsody", am simțit că personajele simpatice de pe scenă încearcă să ne arate faptul că fiecare modelează arta după personalitatea sa. Deși nimeni nu cânta cu adevărat, ci doar își sincronizau buzele cu versurile melodiei, cu toții interpretau ceea ce mimau într-un fel anume, specific lor, fiecare devenind precum un demiurg în propriul univers, deținând această omnipotență de a interpreta și modela piesa după bunul plac.

Acest spectacol va rămâne cu siguranță în sufletul meu precum un far, precum balonul clovnului rătăcit, deoarece nu doar m-a fascinat, ci m-a făcut să sesizez legătura atât de strânsă dintre perioada inocenței și maturitate.

Alesia Mihoc

Nu știam la ce să mă aștept când luminile s-au stins și muzica a început, doar la faptul că vom viziona un spectacol de clovnerie, ceva la care numai fusesem martoră până atunci. Fusesem la circ doar o dată, când eram foarte mică, deci nu mai văzusem până atunci nimic de felul acesta. Teatrul ,,Cord” ne-a invitat pe fiecare dintre noi să pătrundem într-o lume fantastică, în care clovnii reprezintă diferite tipuri de oameni pe care îi întâlnim în viața noastră cotidiană.

M-a fascinat în mod special sinceritatea expresiilor personajelor, faptul că mereu păreau să spună, prin sunetele pe care le scoteau, dar și prin gesturile și mimica lor, exact ceea ce simțeau. Această exagerare a sentimentelor pe care le trăim zilnic are rolul de a scoate în evidență importanța conștientizării acestora, precum și nevoia umană de a se afirma în fața celorlalți. Actorii au reușit să realizeze aceste lucruri și prin implicarea publicului, introducându-i direct în această alegorie a complexității ființei umane transformată în joc.

Piesa a început cu toți actorii străbătând sala cu diferite viteze și feluri de mers, întunericul și muzica sinistră oferind momentului o atmosferă stranie, care m-a luat prin surprindere. După câteva minute de frenezie și agitație, toate personajele s-au trezit, fiecare urmând să aibă mai multe secvențe care să reprezinte imagini semnificative din viața oricărei persoane, precum și reproșuri asupra societății actuale. Unul dintre momentele care mi-au atras atenția a fost reprezentarea unei logodne, femeia fiind însă interesată doar de bogăția materială, de așa-zisul inel. Atunci când un alt clovn îi cere mâna, aceasta nici nu se mai uita la fața lui, ci pur și simplu ia balonul și pleacă în direcția opusă.

O altă secvență deosebită este cea în care clovnul orb îs dă jos ochelarii, ca să își folosească ochii pentru prima dată. Atunci când vede lumea din jurul său, acesta face un gest plin de dezgust, uimit de cât de oribilă a ajuns să fie societatea în care trebuie să ne încadrăm.

Deși la început eram sceptică în legătură cu întregul spectacol, neștiind exact pe ce se bazează un moment de clovnerie, am fost impresionantă de capacitatea actorilor de a reda atât de clar emoțiile și trăirile acestora, exemplificând perfect aspectele negative ale sistemului plin de constrângeri umane. 

Renata Norocea

Spectacolul Cord se deschide ca o trecere într-o lume paralelă, ca o alunecare lină din realitate în vis, unde clovnii par a fi nu doar personaje de circ, ci reflecții ale noastre, într-o formă distilată. Îi vedem aplecați, parcă apăsați de o greutate invizibilă, fiecare purtând în sine o poveste nespusă. Unul singur ține un balon, altul se sprijină într-un baston, ca și cum ar fi orb, detalii care nu sunt întâmplătoare, ci indicii despre umanitatea din ei. Poate că acel balon este speranța, visul, copilăria care nu s-a pierdut. Poate că orbul este cel care a uitat să vadă cu inima. Toți ceilalți se mișcă în același ritm, parcă obosiți, parcă în căutarea a ceva.

Urmează o scenă de adormire, o oprire bruscă, ca o întoarcere în interior. Totul devine liniștit, aproape solemn, ca un vis în care trupurile se odihnesc, dar sufletele se pregătesc să revină. Apoi vine înviorarea , o trezire la viață, o explozie de energie pură, tranziția către lumea lor, a clovnilor. Încep să interacționeze cu publicul, dar nu oricum ,cu o blândețe copilărească, cu gesturi tandre, cu mimică bogată, însă fără să se folosească cuvinte, evidențiind faptul că spectacolul se adresează tuturor vârstelor și că este o călătorie către sine pe care o poate face oricine . Se nasc legături nevăzute, fire subțiri de empatie care se întind din scenă spre sală, și înapoi. Clovnii par să se hrănească din această conexiune, din zâmbetele, mirarea și emoțiile celor care îi privesc. Magia lor nu constă în trucuri, ci în capacitatea de a transforma emoția în spectacol și spectacolul în oglindă.

Se joacă, se provoacă, creează lumi noi prin cele mai simple lucruri cum ar fi un zâmbet. Și încet, fiecare clovn capătă un balon. Este ca și cum, prin joc și interacțiune, au câștigat ceva, poate un vis personal, o fărâmă de putere, o bucățică de suflet. Doar unul avea balon la început, iar acum toți. Totul este exprimat prin muzică și mișcare. În lipsa cuvintelor, fiecare sunet devine trăire, fiecare melodie devine voce interioară.

Scenele de magie care urmează sunt profund simbolice. Clovnii trec prin tot felul de stări, unul e fricos, altul plângăcios, altul orb, fiecare întruchipând tipologii umane pe care le recunoaștem imediat. Este ca o radiografie a societății, prezentată cu duioșie și umor, fără judecată. Sunt oameni-copii, fiecare cu o durere și o lumină proprie, fiecare demn de iubire. Spectacolul devine un omagiu adus clovnului universal, sufletului care trăiește intens, care suferă și râde cu aceeași ușurință, care nu se teme să fie vulnerabil.

Când începe Bohemian Rhapsody, totul capătă un nou nivel de intensitate. Piesa, cu toate schimbările ei de ritm și tonalitate, devine coloana sonoră a unei renașteri interioare. Este momentul în care spectacolul se recunoaște pe sine ca fiind un act profund uman, nu doar artistic. Iar de aici totul devine un joc, nu doar viața, ci chiar și suferința. Orbul își recapătă vederea, își pune ochii înapoi, ca și cum ar fi înțeles că vederea nu e despre a privi, ci despre a simți. Clovnii dansează, se caută, se adună ca o familie. Sunt împreună, cu toate ale lor. Baloane de săpun, perne care zboară, bomboane, culori peste tot, haine largi, râsete și lacrimi, toate acestea nu sunt doar amintiri ale copilăriei, ci dovezi că realitatea poate fi transformată prin joc. Magia este reală atunci când este trăită împreună.

Machiajul lor e același, dar sprâncenele diferă subtil, evidențiind trăsături distincte ale caracterului fiecăruia. Este o artă a expresiei, o poezie vizuală care spune că fiecare detaliu contează în felul în care ne prezentăm lumii. Niciun personaj nu este complet, dar împreună alcătuiesc un întreg. Spectacolul nu oferă un răspuns, ci o stare: o senzație de apartenență, de conexiune profundă, de căldură. Numele lui, Cord, devine clar în final. E firul care leagă totul: oamenii între ei, prezentul de copilărie, realitatea de vis, jocul de adevăr. Este inima acestui univers în care totul este permis, atât timp cât rămânem împreună.

Daiana Palic

Spectacolul „Cord”, prezentat în incinta Universității Naționale de Arte „George Enescu”, s-a distins printr-o atmosferă intensă și o abordare artistică unică, reușind să capteze atenția publicului prin originalitatea și complexitatea sa. Această complexitate a fost subliniată de o multitudine de detalii subtile, încărcate cu ambiguitate interpretativă, care au însoțit întreaga reprezentație, provocând spectatorii să reflecteze și să descifreze fiecare element în parte. Un exemplu semnificativ este reprezentat de baloanele pe care fiecare clovn își dorea să le aibă, simboluri ale ultimei fărâme de speranță pentru o viață normală, într-un loc unde realitatea părea complet străină de orice normalitate.

Acest spectacol mi-a adus aminte de romanul “Pacientul” de Jasper DeWitt, întrucât ambele lucrări explorează teme profunde legate de speranță, realitate distorsionată și dorința de a găsi normalitatea într-un mediu unde aceasta pare imposibilă. Asemenea baloanelor din spectacol, care simbolizează speranța clovnilor pentru o viață normală într-un spital de nebuni, în romanul lui DeWitt, pacienții trăiesc într-o realitate tulburătoare, unde iluziile și speranțele lor se amestecă cu suferința și confuzia. Așa cum clovnii se agăță de baloane ca de un vis imposibil, personajele din “Pacientul” sunt prinse în capcana unei iluzii care le controlează viețile și le blochează drumul către adevăr.

Atât spectacolul „Cord”, cât și “Pacientul”  de Jasper DeWitt, ne invită să reflectăm asupra fragilității speranței umane în fața unei realități adesea implacabile și distorsionate, fiind un apel la înțelegerea profundă a sinelui și a limitelor pe care le impun condițiile exterioare.

Laura Pintilie

       În cadrul programului Săptămâna Verde, am avut parte de o experiență teatrală neobișnuită și profundă prin intermediul spectacolului „CORD” ce a fost interpretat cu o energie contagioasă de studenții de la „Universitatea de Arte George Enescu” din Iași. Am fost imediat atrasă de atmosfera creată pe scenă, deși era lipsită de decor, unde fiecare personaj-clovn devenea un purtător vibrant al unei emoții distincte. Modul în care aceștia interacționau între ei și, mai ales, cu noi, spectatorii, a transformat vizionarea într-o experiență personală și imprevizibilă. Încă de la început am fost cu toții invitați într-o lume a stărilor sufletești intense, exprimate prin gesturi, mimică și o prezență scenică captivantă, ce părea să aparțină, la prima vedere, universului comediei. Însă în spatele glumelor se ascundea complexitatea umană cu tot cu defectele ei, determinându-ne poate chiar, la un moment dat, să râdem de propriile noastre cusururi.

Unul dintre momentele care mi-au plăcut cel mai mult din „CORD” a fost cel al clovnului orb și al ritualului său cu multiplele perechi de ochelari. După ce și-a scos toate perechile și și-a pus ochi, reacția sa era un dezgust profund, o grimasă care părea îndreptată spre însăși esența a ceea ce îi apărea în față. Lângă el, prezența constantă a valizei pe care se afla un craniu avea un conținut care îi provoca durere  la atingere și astfel intensificând misterul scenei. Din perspectiva mea, nebunia personajului sugera o posibilă regresie la o mentalitate infantilă, o stare în care conceptele sunt percepute pentru prima dată în forma lor brută. În acest context, „vederea” dobândită prin perechea de ochi noi ar putea reprezenta o confruntare inițială cu realitatea societății umane, cu imperfecțiunile și poate cu putreziciunea ei. Dezgustul său nu era față de un detaliu, ci față de ansamblul condiției umane pe care o percepea acum fără filtre. În același timp, valiza cu craniu simboliza moartea, un concept nou și înfricoșător pentru această minte „de copil”, iar atingerea ei dureroasă marca prima sa întâlnire concretă cu efemeritatea vieții, declanșând o frică constantă.

Totodată, dincolo de individualitatea  fiecărui personaj-clovn din „CORD”, purtător al unei emoții distincte, o idee m-a făcut să mă tot gândesc la ea: „Și dacă nu am asistat la o acțiune cu indivizi separați, ci la proiecțiile fragmentate ale unui singur suflet uman?” Fiecare clovn, cu reacțiile sale exagerate și cu interacțiunile sale particulare, ar putea reprezenta o fațetă a spectrului emoțional pe care fiecare dintre noi îl traversează. Bucuria, tristețea apăsătoare, furia oarbă, frica paralizantă – toate aceste stări, personificate distinct pe scenă, nu sunt ele oare componente ale aceluiași mozaic interior care ne definește? Spitalul de nebuni devine, în această lumină, o metaforă pentru labirintul minții umane, un spațiu unde aceste emoții coexistă, se luptă și se împletesc. Spectacolul „CORD” s-a transformat astfel într-o introspecție artistică, o explorare a dinamicii interioare care ne face unici și, în același timp,  similari. Fiecare interacțiune, fiecare moment scurt, contribuie la conturarea unui portret emoțional, sugerând că, sub o mască aleasă pentru societate, se ascunde un caleidoscop de sentimente.

În final, spectacolul „CORD” a fost o experiență teatrală memorabilă în cadrul Săptămânii Verzi. Am apreciat în mod deosebit abordarea studenților de la UNAGE asupra clovneriei, transformând scena într-un laborator emoțional. Observând interacțiunile și expresiile fiecărui personaj, am înțeles mai bine subtilitățile acestei forme de artă. „CORD” nu a fost doar un spectacol, ci un studiu interesant al capacității clovnului de a comunica stări intense fără a recurge la cuvinte, lăsând în urmă o impresie puternică și demonstrând că emoțiile pot depăși barierele comunicării. 

Eliza Prodan

Pentru mine, spectacolul CORD nu este doar o simplă reprezentație, ci ar putea fi văzută chiar ca o bibliografie a societății umane, deci o reprezentare teatrală a sufletului uman. Improvizaţia joacă astfel un rol esenţial în acest spectacol, acesta devenind într-un fel o oglindă vie a celor prezenţi în sală, care îşi schimbă forma în funcție de cine o privește.

Încă din primele momente, suntem introduși într-un univers ciudat, nemaivăzut, într-un spital de nebuni în care toți pacienții sunt clovni. Acești clovni ar putea reprezenta trăsături omenești ascunse. Dar de ce sunt clovnii într-un spital de nebuni? Pentru că ei reprezintă adevărul pur, iar adevărul este de cele mai multe ori perceput ca fiind nebunie în ochii celor care se feresc de el, adică, în ochii societății de azi. Clovnii sunt cei care, prin gesturi și expresii exagerate, nu se feresc niciodată să arate ceea ce alții ascund cum ar fii fricile, dorințele sau vulnerabilitățile noastre .Clovnii râd, plâng și exagerează, dar fiecare zâmbet și fiecare lacrimă sunt încărcate cu o sinceritate brută.

Fiecare mișcare reprezintă astfel un adevăr spus în față, un adevăr despre natura noastră umană. Adică clovnii nu ascund nimic. Ei trăiesc prin a fi autentici, chiar dacă această autenticitate este adesea considerată o formă de nebunie.

Fiecare clovn ne amintește de o parte din noi înșine. Sprâncenele lor  groase, uneori încruntate, alteori arcuite, devin măști ale sufletului. Sprâncenele ar putea fi cele care tratează adevărul înainte ca gura să-l rostească. Sprâncenele clovnilor sunt astfel un simbol al identității, iar hainele completează acest portret, fiind diferite de la clovn la clovn.

În prima parte a spectacolului s-a văzut cum clovnii se plimbau fără rost, par pierduți, lipsiți de o direcție. Dar, de fapt, această rătăcire este un fel de introducere în lumea lor, o lume în care rătăcirea este sinceră și defectele nu pot fi ascunse. Deci, spectatorul e invitat să râdă, dar nu de clovni, ci de sine  prin ei. Spitalul de nebuni ar putea de fi, de fapt, văzut ca societatea noastră ,iar clovnii sunt cei considerați nebuni pentru că îndrăznesc să fie sinceri într-o lume care fuge constant de adevăr.

Dar râsetele se sting atunci când cade noaptea. În acel întuneric, clovnii devin malefici. Dar de ce devin clovnii malefici fix noaptea? Pentru că noaptea este momentul în care fricile noastre ies la suprafață. În întuneric nu mai poți râde de defecte, deoarece ele devin monştri. Clovnii reflectă astfel această teamă. Devin simboluri înfricoșătoare ale umanității, umbre ale ceea ce încercăm să ascundem ziua. În acea tăcere și în acele zâmbete înțepenite simți o tensiune profundă. Adevărul doare, iar în beznă fiecare mască devine tot mai greu de suportat.

,,Bohemian Rhapsody” are un rol esențial în atmosfera spectacolului. Piesa este plină de contrast, de la fragmente lente și melancolice, până la izbucnirile de furie. Această piesă ar putea reflecta perfect conflictul interior al clovnilor, un conflict între realitate și fantezie, între dorință și dezamăgire. ,,Bohemian Rhapsody” devine astfel nu doar o coloană sonoră, ci şi o adâncire și amplificare a trăirilor și zbuciumului clovnilor.

,,Cord” nu ar trebui să fie văzut doar ca un spectacol, ci este o călătorie în nebunia umană, o poveste despre speranță, frică, visuri, dar și realitate. Indiferent de vârstă, cu siguranță găsești ceva cu care să te identifici. Deci, Cord poate fi văzut atât un act de divertisment, cât și o introspecție profundă. Ne arată că, în ciuda defectelor și nebuniilor noastre, sunt toți conectați prin aceleași emoții fundamentale.

Alexandra Timofte

Studenții din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” Iași au adus la viață o nouă piesă de teatru tulburătoare, pe care spectatorii o vor purta în suflet mult timp după ieșirea din sală. A spune că acest spectacol este interactiv ar fi o insultă, pur și simplu din cauza faptului că acest cuvânt nu poate cuprinde în totalitate experiența publicului și implicarea lor în acțiunea propriu-zisă.

„Cord” a fost creat de către studenți, aceștia împletind critici subtile asupra societății cu momente inspirate de evenimente importante din viața cotidiană și din lumea clovneriei. Această piesă m-a ajutat să descopăr lucruri despre propria persoană, precum o surprinzătoare frică pentru clovni, dar și cât de orb poate omul să fie, până nu îi sunt deschiși ochii, uneori chiar cu forța.  Scena în care orbul își dă jos cele trei perechi de ochelari, urmând ca apoi să își scoată ochii a fost una terifiantă, ilustrând văluri iluzorii pe care societatea le impune asupra omului, încețoșându-le vederea. Pentru a vedea adevărul lumii, unul grotesc și revoltător de care clovnul se sperie, acestea trebuie înlăturate.

Am avut parte de o experiență inedită, fiind introdusă în două secvențe ale piesei. Intrând în sală nu m-am așteptat să fiu ridicată de un clovn și adusă pe scenă. A doua intervenție, cea din timpul momentului de magie, a fost și mai neașteptată, dar la fel de incitantă. Aceste momente de improvizație sunt cele care oferă un aer aparte întregului spectacol, lăsându-l să curgă în mod natural, precum un râu al voii bune. Întreaga mișcare scenică a fost construită în jurul jocului, oferind dinamicitate acțiunii. Deși la bază piesa de teatru este una tehnică, actorii, prin distracția și fericirea lor, o transformă într-un portret al bucuriei copilărești.

Prin reinterpretarea secvențelor celebre precum Bohemian Rapsody, tinerii actori ne introduc în propria lume, în spațiul lor creativ, care stârnește curiozitatea publicului, îndemnându-l să caute răspunsuri în sinele fiecăruia. Astfel, „Cord” nu este doar un spectacol jucat pentru amuzamentul publicului, dar și o invitație la introspecție.

Miruna Ursanu

În cadrul spectacolului ”Cord”, interpretat de către studenții Universității Naționale de Arte ”George Enescu”, am surprins adevăratul sens al clovneriei. Interpretarea infantilă, comună clovnilor, a fost încorporată cu note mult mai profunde, menite să țină un echilibru între superficialitatea abordării, tipică clovnilor și gravitatea situațiilor puse în scenă.

Piesa începe cu actorii aflați într-o stare de somnolență, într-un spațiu al visării și al vulnerabilității, acest aspect făcând trecerea subtilă din lumea noastră în lumea lor. Însă, prin această acțiune, chiar și actorii s-au transpus în lumea piesei, uitând de sine și devenind una cu personajul.

Piesa a fost jucată fragmentat, nefiind un șir de evenimente  definit, ci un amalgam de acțiuni ce construiau o poveste, un sens. Fragmentele erau în antiteză; cele principale aveau o temă veselă, iar cele intermediare, interpretate de doar doi clovni, aveau o temă lugubră.

Aceste fragmente "de trecere" erau, în cea mai mare parte, sintezele acțiunilor precedente, însă cu o interpretare terifiantă, fiind mereu surprinși, la final, cu baloane de săpun de alți clovni, deși nu sesizau. Evenimentul poate reliefa o purificare sau o manipulare, menită, în orice caz, să instige uitarea, ignoranță la fragmentele de avertizare cu privință la societate. Fragmentele principale erau mereu conduse de către un clovn, fiind instaurată puterea superioară a conducătorului față de societate. Aceste fragmente erau constituite din jocuri clovnești, precum joaca cu baloane, mima, magia. Însă, ceea ce interpretau erau evenimente serioase, dar mascate printr-o abordare copilăroasă, amuzantă.

Clovnii aveau o înfățișare comună, singurele detalii care făceau diferența fiind sprâncenele, salopetele și culoarea pe care o adoptau. Fiecare clovn reprezenta o emoție, constituind multitudinea emoțiilor resimțite într-o societate.

„Cord" reprezintă un joc între real și imaginar, unde clovnii deschid porțile către latura umană ascunsă în fiecare dintre noi. Într-un spațiu al visării și al vulnerabilității, ei se joacă cu limitele dintre râs și melancolie, invitându-ne să explorăm, împreună, fragilitatea umană. Într-o atmosferă interactivă, spectatorii se transformă în parteneri de joc, iar granițele dispar.

Spectacolul ”Cord” este un avertisment mulat pe toate categoriile de vârste, așadar un mesaj pentru toată lumea cu privire la societate, la mecanismele ei, manipularea lor orbindu-ne și punându-ne în inferioritate. Abordând acest subiect prin clovnerie a oferit un mod oportun de a înțelege adevărul din perspectiva ludicului cu esență gravă.