Medeea Ențuc, XI D
Cum se face că speranța pare să fie ingredientul principal al vieții, chiar și atunci când, de la naștere, suntem condamnați la suferință și la pierdere? Adesea, pare că totul se petrece în orizontul finitudinii noastre, dar, cu toate acestea, îndrăznim să sperăm și să trăim căutând binele. Ce reprezintă, de fapt, universul speranței și ce are de-a face cu fericirea?
Bărbatul care aduce fericirea, romanul lui Cătălin Dorian Florescu, este o altă încercare a literaturii de răspunde la aceste întrebări, fiind un roman al căutării de sine și al căutării celuilalt, în care pierderea devine motorul psihologic ce pune în mișcare viețile personajelor. Cu toate acestea, odată cu durerea ce pare a fi un confluent inevitabil al existenței lor, apare și nevoia descoperirii unui sens, a unui destin propriu, atât în prezent, cât și în trecut, printre meandrele istoriei. Romanul devine, astfel, o călătorie în sens larg a personajelor, care, suferind de o acută lipsă de afecțiune și de fericire, străbat lumi în căutarea lor.
Cartea surprinde, prin alternanță, poveștile de viață trăite de Ray și de Elena, construite pe două fire narative diferite, care, de fapt, nu le aparțin, căci destinele lor nu încep odată cu ei. În cazul lui Ray, viața sa devine o simplă continuare a poveștii bunicului său, o poveste proiectată pe fundalul ghetoului american din New York-ul emigranților, undeva, la granița dintre secolele XIX-XX, într-o lume consumată de păcat, sărăcie și de disperare, pe unde speranța pare să nu treacă niciodată. În paralel, povestea Elenei se naște în pustietatea și nesfârșitul Deltei Dunării, la Sulina, precum și în leprozeria din Dobrogea, în primele decenii ale secolului trecut, și începe cu istoria mamei sale, care poartă același nume, Elena. Astfel, în ciuda contrastului dintre cele două lumi surprinse, inițial incompatibile, are loc o surprinzătoare și, totodată, subtilă coeziune a destinelor umane, fiecare personaj fiind descris ca un fiu al vremurilor sale, ce trăiește acele timpuri și încearcă să supraviețuiască în demnitate sau, alteori, în dizgrație.
Voiam să încep exact de acolo de unde se oprise bunicul meu. Si asta era cu mult, mult mai devreme. Cred că încă de pe atunci trăiam în afara timpului.
Romanul debutează cu povestea adolescenței bunicului, poreclit Chibrit, care este o poveste mai degrabă despre supraviețuire decât despre viață, plasată pe fundalul suburbiilor newyorkeze din anii 1900: un spațiu al dizgrației prin excelență, dar, cu toate acestea, adiacent visului american specific acelor timpuri, ce nu era altceva decât un simplu ecou îndepărtat al visurilor împlinite. Autorul reliefează, astfel, cu precizie, detalii stupefiante asupra existenței din ghetou, unde sărăcia vorbește la fiecare pas, unde orice cotlon semnifică o tentație spre păcat, unde chiar și limpezimea râurilor poartă însemnele morții. Prin urmare, cum este posibil ca un astfel de loc, sufocat de moarte și de mizerie, să reprezinte „acasă” pentru cineva? Unde își găsește loc speranța, în acest caz?
Râul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știut că sunt niște morți deosebiți. Oricât de nestăpânit putea fi câteodată, East River se întindea în zori ca o fâșie lată de plumb. Era răbdător, nu voia să se amestece în treburile oamenilor. În ziua aceea n-avea să mai capete morții ghetoului, în schimb îi va lua pe alții. Asta era aproape sigur.
Bunicu’ este descris ca un fiu veritabil al ghetoului. Copil fiind, el trăiește în virtutea inconștienței, fără perspectiva vreunui viitor, rezumându-si existenta la vânzarea de ziare, la înfruntarea zilelor, a frigului și a foametei, asemenea nenumăraților emigranți. Fără a-și cunoaște originile, el găsește o pasiune în a-și imagina istoria venirii sale pe lume, asumându-și poveștile altor persoane, preferata sa fiind cea a lui Berl, prietenul său cel mai bun din ghetou, sau crezând că ar fi căzut de pe lună: un concept pe cât de pueril, pe atât de semnificativ. Cu toate acestea, în planul acestor istorii fictive, se reliefează destinul tragic al ființei dezrădăcinate, condamnate, prin naștere, la suferință și pierdere, dar care năzuiește, în continuare, spre un sens al vieții și trăiește cu speranța binelui.
Cu trecerea timpului, el devine un martor constant al morții, fiind, parcă, hărăzit acesteia, dar cunoaște și compasiunea, ajungând să fie luat în grijă de Herschel, un bătrân evreu care l-a salvat din brațele morții. Totuși, într-o astfel de lume plină de oroare și monotonie, fiecare își revendică locul printr-un anumit farmec. În cazul bunicului, el se deosebește de toți ceilalți prin vocea sa, prin pasiunea pentru cântat. Cine altcineva ar fi putut fi bărbatul care aduce fericirea, dacă nu un tânăr băiat zămislit suferinței, dacă nu un suflet lipsit de aceasta?
Băiatul, adică bunicul meu, care nu știa nici măcar dacă va supraviețui până a doua zi, nicidecum dacă se va îndrăgosti vreodată, dacă va zămisli copii si va avea un nepot, pe mine, Ray - bunicul meu tânăr s-a întors triumfător acasă.
În paralel, Cătălin Dorian Florescu conturează povestea de viață a Elenei, plasată în pustietatea Deltei Dunării, în îndepărtata Sulină, într-un timp al superstițiilor, în care fiecare ochi de apă pare să împrăștie propriul blestem, cel puțin după credințele locuitorilor. Într-un astfel de loc, îndepărtat de civilizație, în care nașterile impuneau ajutorul bătrânelor pricepute, adunarea eresurilor, a superstițiilor și perpetuarea credințelor fac să planeze un fel de magie asupra realității dure a acelor timpuri, autorul reușind să le redea o atmosferă specifică, veritabilă.
Dacă sufla în sobă, femeia gravidă avea să facă febră și să piardă copilul. Dacă își trecea firul de lână pe după ceafă, nou-născutul urma să fie sugrumat de cordonul ombilical. Dacă vedea un cadavru și nu-și făcea cruce și nu murmura „Nu văd niciun mort”, o aștepta nașterea unui copil mort. Dar cel mai rău era noaptea, dacă dracul, care avea nouăsprezece nume și putea face nouăsprezece lucruri rele, intra în casă. Când femeia sărea din somn, sleită de puteri și plină de vânătăi, asta se întâmpla fiindcă o vizitase el.
Astfel, Sulina se dovedește a fi un loc în afara timpului, în care știrile sunt foarte iubite, chiar și cele vechi de un an, iar valurile istoriei ajung cu întârziere. Cu cât aparții mai puțin lumii, cu atât dorești sa afli mai multe despre ea, iar Elena reprezintă o victimă a acestei dorințe. Tânără fiind, dorește să evadeze din satul natal, așezându-se în orizontul unui anumit ideal: să ajungă în America. Cu toate acestea, într-un moment de plenitudine și speranță, când visul pare să se materializeze, tânără află că este purtătoare de lepră, iar aspirațiile îi sunt înăbușite.
Elena ajunge, așadar, în leprozeria din Dobrogea, devenind, asemenea bunicului lui Ray, hărăzită morții: o moarte latentă, care ajunge să o înconjoare, să o sufoce, pe zi ce trece. Într-un astfel de context, apare din nou interogația: cum e posibil ca cineva să considere acel loc „acasă”?
Romanul lui Cătălin Dorian Florescu oferă un simplu, obișnuit răspuns: prin speranță.
Prin urmare, istoria trece prin fiecare, ne leagă, ne dezbină, iar toate întâmplările unei vieți au, la sfârșit, o configurație care se poate numi destin. Întâlnirea acestor doua povești de viață, după un secol, respectiv pe 11 septembrie 2001, pe fundalul căderii Tunurilor Gemene din New York, și convertirea lor în destin, reprezintă deznodământul romanului Bărbatul care aduce fericirea. Astfel, Cătălin Dorian Florescu reușește să creeze o parabolă atât a pierderii, cât și a speranței, dovedind că speranța nu are de-a face cu fericirea, iar universul ei este, pur și simplu, un univers al căderii.
Comments