Matei Vișniec – Un Creator între două lumi
Matei Vișniec s-a născut în România, la Rădăuţi. Este dramaturg, prozator şi poet, care trăiește și activează în prezent în Franța. Vișniec s-a impus atât în cultura română, cât și în cea franceză, devenind o punte între cele două spații culturale.
Traseul său profesional începe cu studiul istoriei și filozofiei la Universitatea din București. A fost membru al Cenaclului de Luni, sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu, un mediu de efervescență creatoare care a sprijinit debutul său literar. Primele sale poeme au fost publicate în reviste precum Luceafărul și România literară, iar în 1980 a debutat cu volumul de poezie „La noapte va ninge”.
Între 1977 și 1987, a scris numeroase piese de teatru, multe dintre ele cenzurate în perioada comunistă, însă scriitorul reușește să le pună în circulație clandestin, o formă de frondă şi de samizdat literar. Inspirat de diferențele dintre ideologia oficială și realitate, piesele sale reflectă adesea tensiunile sociale și politice din România comunistă. A continuat să scrie poezie, aceasta fiind mai puțin afectată de cenzură, însă romanul său și alte texte dramatice au fost frecvent respinse de autorități.
În 1987, Vișniec a părăsit România, cerând azil politic în Franța, iar în 1993 a obținut cetățenia franceză. S-a stabilit la Paris, unde a lucrat ca jurnalist la Radio France Internationale și a început să scrie și să traducă piese de teatru în limba franceză.
După 1989, piesele sale au fost intens jucate în România și în străinătate, fiind prezentate la festivaluri importante precum Festivalul de la Avignon și Bienala de Teatru de la Bonn.
A obținut numeroase premii și distincții, iar operele sale sunt traduse în peste 25 de limbi. Printre temele explorate se numără rezistența culturală și impactul istoriei asupra individului, ceea ce îl face un reprezentant important al literaturii care se opune totalitarismului.
Matei Vișniec este un „om între două culturi”, având „rădăcinile în România și aripile în Franța”, cum spunea el însuși. Opera sa continuă să atragă audiențe din întreaga lume prin stilul său unic, care combină realismul cu elemente de absurd și de suprarealism. Astăzi, Vișniec este recunoscut ca un scriitor de referință în ambele culturi, contribuind semnificativ la îmbogățirea literaturii europene contemporane.
Pentru că trebuie risipită ceața
Un secol de ceaţă este cel mai recent roman al său (Polirom, 2021), o carte scrisă ca un memento pentru generaţia noastră şi pentru cele viitoare; o ficţiune care s-a născut din întrebarea, deloc retorică, de ce oamenii nu învaţă din greşelile trecutului? Romanul ar putea fi încadrat în categoria ficţiunilor istorice, deşi, după spusele autorului, ,,toate bazele sale de plecare sunt reale; ele se hrănesc din evenimentele trăite de propria familie, precum şi de mine însumi în naveta mea culturală Est-Vest. Evident, orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare, dar sute de oameni vii se oglindesc în aceste pagini. Umbra lui Hitler şi umbra lui Stalin planează deasupra multor capitole şi nu întâmplător partea a doua a cărţii se intitulează <<Răul are un frate geamăn>>.” Presimţind că asupra secolului nostru planează o nouă ceaţă ideologică, mai subtilă, dar şi mai densă, Matei Vişniec scrie romanul ca să intre în dialog cu cititorii şi ca să ne reamintească tuturor că suntem datori să fim vigilenţi, cerebrali şi să ne trezim până când nu cade un nou văl de ceaţă asupra omenirii.
Pe parcursul celor 872 de pagini, cititorul este invitat să recompună un puzzle istoric. Aparent aleatoriu, romanul alternează scene din Rusia, cu scene dintr-un oraş de provincie din România, sau cu unele din satul Zariştea; urmează o serie de scrisori, cu note absurde, adresate de un bolnav alienat ,,lejer”, internat în ospiciu, către Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi semnate Iosif Visarionovici Stalin; scene din Dobrogea, în care este deportată o familie de ţărani ,,chiaburi”; scene din gara oraşului R, şi din sanatoriu; momente ale abjecţiei umane din penitenciarele ,,reeducării”; un schimb de scrisori între Matei Vişniec şi Georges, prietenul francez; un jurnal de pandemie. Imaginea pe care o recompune cititorul şi care capată sens treptat este cea a Istoriei care ,,mărşăluieşte prin sufletele oamenilor cu bocancii plini de noroi şi stropiţi de sânge”.
Istoria macină destine
În prima jumătate a secolului XX, Germania şi Rusia au fost ,,pietrele de moară ale istoriei” predestinate să se ciocnească şi să devieze destinele naţionale şi individuale. Prinsă între două mari mașinării ideologice, România, popor mic, nu poate decât să încerce să supravieţuiască. Imediat după vestea capitulării nemţilor la Stalingrad, la începutul lui 1943, românii înţeleg că nu va veni niciun ajutor din partea americanilor şi nici din partea lui Dumnezeu; ceea ce urmează inevitabil este ,,stalinizarea” României. Nu le rămâne oamenilor decât să se pregătească să supravieţuiască, aşa cum face şeful gării din oraşul R., Arcadie Sclipa, atunci când comandă unui pictor local un portret masiv al lui Stalin, ,,marele eliberator al popoarelor”, şi îl aşază strategic pe frontispiciul gării: ,,să plecăm capul, să ne prefacem că i-am aşteptat cu nerăbdare, să le facem plecăciuni că ne-au eliberat”, îşi spune personajul.
De aici încolo, cartea devine un roman al supravieţuirii, ceea ce nu-l împiedică pe autor să lanseze tirade satirice spre absurdul istoric şi spre conducătorii, mai mari şi mai mici, care trăiesc vria puterii. Este cazul primarului Petrică Ţofei, om cu ,,origini sănătoase”, dar frustrat de anii tinereţii, pe care i-a trăit ca argat. Lui, ,,om al partidului”, i se cere să sporească vigilenţa revoluţionară şi să livreze o listă cu chiaburii din sat, iar apoi să facă o ,,campanie de lămurire” a sătenilor pentru a se alătura ,,întovărăşirilor”, adică să îşi cedeze pământurile şi tot ceea ce produc în gospodărie. Familiile nevoiaşe, care oricum nu aveau mare lucru de dat, ,,se întovărăşesc” fără ezitare, dar cei puţin mai înstăriţi, care au câteva pogoane de pământ, refuză. Îi revine primarului sarcina de a-i întovărăşi cu forţa. Cu acest prilej, când are de întocmit lista cu zece chiaburi din satul său, Petrică Ţofei descoperă gustul puterii de a schimba destinul celorlalţi. Scena este rizibilă şi dramatică în acelaşi timp, căci numele trecute pe listă sunt alese, după consultarea soţiei, conform unor criterii subiective, care fac aluzie la arbitrariul istoriei: un consătean nu poate fi trecut pe listă deoarece ,,a cununat-o pe soră-mea”, altul pentru că i-a fost tovarăş la tăierea porcului.
Demascarea aparatului ideologic
Absurdul istoric este mereu adus în discuţie în scene comic-groteşti, cum sunt rapoartele semnate de bolnavul alienat ,,lejer” din salonul 5, care scrie secretarului Partidului Comunist Român avertizând despre nocivitatea ideologică a cailor sau despre nocivitatea ideologică a lui Dumnezeu. Pare că nimeni de la partid nu îl ascultă, până într-o zi, când, în urma unei scrisori în care pacientul cere ca şi persoanele alienate să ia parte la construirea lumii noi, sanatoriul primeşte vizita unui tovarăş de la centru, care solicită împărţirea bolnavilor în două categorii şi implicarea mai activă a celor alienaţi lejer în depistarea elementelor reacţionare şi în construirea noii ordini.
Dar istoria deviată de la traseul ei firesc înscrie şi momente admirabile, de prietenie veritabilă, între un evreu, directorul maternităţii, un austriac, directorul sanatoriului, şi un român, şeful gării din oraşul R, care creează un ,,nucleu de rezistenţă” şi, în podul casei lui Arcadie Sclipa, ascultă posturi de radio interzise şi folosesc râsul drept antidot împotriva prostiei şi a răutăţii oamenilor care s-au lăsat prinşi în mrejele puterii. Şi artistul local Iluţiu Zacarian, specializat aparent în realizarea unor portrete oficiale ale liderilor comunişti (Marx, Engels, Lenin, Stalin), foloseşte arta cu funcţie subversivă, denunţând astfel cultul lui Stalin într-o manieră subtilă, greu de depistat de către cenzură.
Scenele din penitenciar ating o culme a grotescului terifiant. Ofiţerul desemnat cu reeducarea deţinuţilor este un individ complet dezumanizat, care îi obligă pe oameni, indiferent de statutul lor (un preot, un avocat, un profesor, un ţăran) să îşi facă autocritica afundându-şi capetele, de bunăvoie, într-un hârdău plin de urină şi excremente, sau punându-i să se lovească reciproc, cu bestialitate, până se dezic de ,,memoria lor burgheză” sau până uită de pământ.
Spre final, romanul îmbină stilul epistolar cu cel diaristic atunci când ajunge cu evenimentele istorice în zilele pandemiei de coronavirus şi când prietenul lui Matei Vişniec, Geoges, identifică alte pericole ale zilelor noastre, cum este cazul mişcării ,,politically correct”, iar autorul închipuie o lume în care inteligenţa artificială conduce omenirea care, prea comodă fiind, s-a abandonat tehnologiei, a uitat istoria şi acum trăieşte un nou scenariu absurd.
La puţin timp după publicarea romanului Un secol de ceaţă a izbucnit războiul din Ucraina. Întrebarea-premisă a romanului lui Vişniec rămâne deschisă: De ce nu învăţăm din greşelile trecutului?
Maria Petrache, clasa a XII-a E
Comments