Interviu cu Ionuț Caras, actor la Teatrul Național Cluj-Napoca, regizor și coordonator al proiectului Texte bune în locuri nebune, absolvent al Colegiului Național
Cum se simte această reîntoarcere în Iași și la liceul în care ai învățat?
Cu emoție m-am întors, pentru mine anii petrecuți aici au fost foarte speciali, cu tot felul de lucruri, și cu bune și cu mai puțin bune, dar cu multe experiențe și amintiri plăcute. A fost o perioadă pe care am și urât-o și iubit-o foarte mult în același timp, dar, trăgând linie, au fost anii pe care ni i-am făcut cumva frumoși. Este foarte emoționant, o dată că vin în Iași, unde m-am întors și fac ceva (n.r. spectacolul Șoptitorii, prezentat în cadrul FITPTI, 2022), și a doua oară, că vin la liceul unde am terminat, ceea ce este important pentru mine. Ar fi trebuit și să joc mai mult în Iași, dar nu s-a ivit.
Ce ne poți spune despre spectacolul Șoptitorii?
Șoptitorii, eu nu-i zic neapărat un spectacol, ci mai degrabă o instalație vie, pentru că este mai atipic, așa cum o să vedeți și în seara asta. S-a născut în urma unui concurs european de proiecte demarat în Cluj, care a fost mai amplu și avea ca temă “Cum va arăta munca în viitor”(Future of work). Artiștilor le era adresată întrebarea aceasta, cum va arăta munca lor în viitor. Așa că eu doar mi-am imaginat, era atunci și pandemia și o perioadă în care fenomenul “Cancel Culture” era foarte puternic în State, mă speria puțin, adică mi se părea cam riscant, iar între timp el s-a extins și mi se pare periculos că, din cauza unor evenimente pe care tot noi le provocăm, să ne apucăm să cenzurăm cultura.
Mi-am închipuit că în viitor artistul, actorul, o să fie un fel de specie pe cale de dispariție și o să mai rămână unii care o să învețe pe de rost texte, fragmente cenzurate, interzise în diferite țări, iar apoi o să le șoptească oamenilor la ureche prin niște pâlnii foarte lungi, pentru că pandemiile vor fi la modă și atunci trebuie, din start, să fim izolați. Un soi de încercare de apropiere umană, dar la distanță, adică sunt niște paradoxuri: împreună dar separați, aproape dar departe, șoptim, nu răcnim. Atunci am făcut un casting, toți actorii sunt absolvenți de la universitatea din Cluj, diferite promoții, care acum joacă în toată țara. Am lucrat destul de repede, în 10 zile am ridicat proiectul și am început să-l arătăm în tot felul de locuri.
Ce ne poți spune despre proiectul Texte bune în locuri nebune și care îți sunt cele mai dragi spectacole din cadrul său ?
Acesta este un spectacol făcut de grupul pe care îl conduc, o asociație culturală independentă, care se numește Texte bune în locuri nebune. Noi existăm de vreo șapte ani și facem spectacole de lectură pe texte non-dramatice, literatură mai nișată, mai puțin cunoscută memoriei, ceea ce poate însemna: jurnal, corespondență, poezie, basme și multe altele. Ele au loc în spații neconvenționale, ce pot fi poduri, închisori, biserici, garaje, ringuri de box, hale și așa mai departe, și pentru care tot timpul am lucrat cu echipe tinere și foarte tinere. Totul a pornit dintr-o dorință de a mea atunci când eram la teatru, într-o perioadă în care jucam foarte mult și voiam să transmit și altceva decât ceea ce spuneam în spectacolele obișnuite, clasice. Și cum la teatru se face de obicei dramaturgie, eu nu aveam ocazia să zic din romanul cutare ceva, atunci am demarat această campanie și am început să facem tot felul de proiecte. Până acum ele au fost cincisprezece sau șaisprezece. Nu avem o constanță așa mare, fiind cumva un soi de muncă pe lângă ce făceam la teatru și pe lângă ce făceam la facultate.
Primul spectacol, de exemplu, a fost foarte reușit: Scrisoare către tata, de Franz Kafka, este o operă autobiografică a tânărului care a scris o scrisoare către tatăl său, în care îi reproșa, chiar dacă foarte politicos, anumite lucruri. Deci era despre relația dintre tată și băiat, părinte și copil. Cu el am început și căutam o cancelarie ca la Iași, ca a Colegiului Național, aducându-mi mereu aminte de aceasta, care era tot timpul pentru noi un loc interzis, în care elevul nu avea voie să intre dacă nu era chemat. Era o zonă specială, universul profesorilor, iar în căutările mele din Cluj pentru o astfel de cancelarie, n-am putut găsi una așa mare și frumoasă. Atunci m-am orientat către o sală de festivități, tot având-o în minte pe cea de aici, care acum arată foarte bine, mi se pare un loc care ar trebui să fie mai mult la îndemâna elevilor. Și am găsit o cancelarie la Cluj, la Liceul Nicolae Bălcescu. Prima dată când am intrat, era o vrabie prinsă acolo în sală și se zbătea, deci era o metaforă completă, kafkiană, și am zis că aici o să o facem. Am făcut proiectul pentru profesori, părinți și copii, ne doream să naștem un fel de dezbatere privitoare la educație, la felul în care se raportează adulții la adolescent. A fost destul de intens, pentru că textul este puternic, Kafka scrie bine și a fost o experiență bună.
Îmi vine în minte un proiect pe care l-am făcut despre fenomenul Pitești, despre pușcăria de acolo și oamenii care au murit în experimentul Pitești. Pe ei se chema spectacolul, bazat pe mărturiile foștilor deținuți, pe care l-am făcut la penitenciarul din Pitești, care acum este un memorial, un muzeu. A fost în curtea închisorii, chiar sub celula unde aveau loc bătăile și torturile și a fost foarte interesant, dar și intens. Am jucat de două ori acolo, au venit foști deținuți, a fost foarte special. Deci cumva încercăm să facem niște spectacole care să miște ceva, apoi să încurajeze cititul, în care cred mult, și să scoată la suprafață niște texte pe care alții nu le știau, să trecem dincolo de programa de bac, dacă vrei.
Cu ce amintiri ai rămas din anii de liceu? Te -au încurajat profesorii atunci în a-ți urma visul de a avea o carieră în actorie?
Noi, cei din trupa de teatru, eram mai rebeli, mai zăpăciți, mai revoltați, mai nonconformiști, să zicem, purtam părul lung, aveam haine lungi, eram niște apariții pe aici, pe holurile liceului și mai greu se admitea asta uneori. Am avut noroc că, totuși, ne-a fost dată o sală, în corpul B, jos la subsol, unde erau niște ateliere. Ne-au dat o sală de repetiții, pe care am reușit să o avem un an sau doi și pe care am transformat-o noi. Am pus cortină, am desenat, puneam afișe și era locul nostru de stat, de petrecut timpul, de repetat, un fel de club. Mergeam la festivaluri, eram buni, luam premii, ne întorceam acasă cu mândrie mare, iar încurajarea a existat din partea unor profesori, precum Lotus sau profesorii de limbi străine în general.
A reprezentat Clujul prima ta opțiune încă din primul moment în care ai știut că vei urma facultatea de actorie? Ce plus crezi că aduce unui actor la început de drum?
Nu, începusem să mă pregătesc, intrase microbul în mine și am cunoscut și lumea de la Teatrul Național de aici. Am început pregătirea în clasa a XII-a cu un actor ca să dau la Târgu Mureș, de care nu știam nimic, dar așa mi-a zis el, că pentru Târgu Mureș ar fi bine să ne antrenăm. M-am dus la Cluj doar pentru că era prima admitere pe țară și eram destul de emoționat, era și frica aceea că te întrebi dacă nu vei lua. M-am dus acolo, fiindcă mi-am zis că, dacă voi pica, să pot să mă duc în altă parte, măcar să văd cum este o admitere, să trec prin una. Întâmplarea a făcut să ajung acolo, să văd, să-mi placă. Am intrat, primul chiar, mi-au plăcut foarte mult profesorul, mediul, viața, clasa. Depinde ce vrea să facă un tânăr actor, pentru ce se pregătește, adică la Cluj încă se mai pregătesc oameni care să facă teatru, pe scenă, pe când la București deja de ceva timp încep să-i antreneze ca să facă televiziune și film. Este o diferență de predare, se lucrează la alte chestiuni. Este o școală bună, am predat în ea vreo douăzeci și cinci de ani, iar studenții de la Cluj lasă urme bune peste tot unde se duc în țară.
Cum ți se pare postura de regizor comparativ cu cea de actor? În care te simți mai bine și care este mai grea ?
Am început așa ușor-ușor cu regizatul, și fiind la clasă, atunci când trebuie să faci niște spectacole, te pui în postura de regizor pe lângă cea de pedagog. Am mai avut și diverse proiecte, inițiative personale, și s-a lipit și chestiunea asta, până am ajuns să fac spectacole chiar pe scena mare de la Cluj, unde am făcut două sau trei care au ieșit bine, au fost lăudate, iar actorii și publicul s-au simțit bine.
Îți dă un soi de încredere, dar în același timp nu una totală. Este o meserie pe care o cunosc din postura de actor, dar cred că trăim și niște timpuri în care nu mai există specializările acestea așa de clare. Actorii încep să scrie, să regizeze, nu mai este dihotomia aceea de pe vremuri. Acum lucrurile încep să se mai amestece, oamenii își dau seama că pot să se exprime în mai multe feluri și nu este o problemă asta.
A consemnat Ilinca Bordea, clasa a XI-a C
Ionuț a fost, dintre toți elevii pe care i-am avut, pe podium. Sensibil, dedicat, pasionat, entuziast, dar un entuziasm calm. Ce m-a impresionat a fost că l-am luat, la un moment dat, drept rezervă în clubul de teatru, pentru că cineva nu a putut merge și, după aceea, a cucerit publicul. Am făcut cu el piesele Când vreau să fluier, fluier pe care am numit-o Interviu pentru libertate, Spectatorul condamnat la moarte, unde, din nou, a cucerit publicul și a luat marele premiu la un festival. Este foarte interesant că, la începutul clasei a douăsprezecea, a fost un moment de criză, părinții îl certau că urmează să dea la teatru, iubita l-a părăsit, profesorii îl certau, iar după aceea, deși a avut momentul acesta greu, a înfruntat tot și a mers mai departe. El antrena atunci o grupă de copii, a mers cu ei în Italia și la concursuri unde era aplaudat mereu. A lucrat ore întregi și weekenduri cu copiii, unii dintre ei sunt în prezent actori, de exemplu Andreea Boboc. Atunci când a făcut prezentarea pentru admiterea la facultate, ne-a oferit un spectacol cu monolog și comedie, dar de o sensibilitate aparte. Toți cei care l-au văzut acasă, familie, prieteni, care au fost pentru el ca un public, au fost cuceriți și răvășiți.
Am multe de povești cu Ionuț, dar cred că o dată i-am spus că îl iubesc, atunci când am făcut o piesă regizată de un coleg al său concurent, care nu l-a luat pe Ionuț să joace, deși am insistat și eu, iar Ionuț ar fi vrut. Ea se chema Și diavolii plâng, iar la spectacol, când am mers la Arad la un festival internațional, atunci când s-a terminat piesa, a venit pe scenă Ionuț, special să o vadă, cu toate că nu a jucat în ea și noi deja eram de o săptămâna acolo. Mi s-a părut un gest de prietenie, de admirație și dragoste pentru teatru, gest care îl descrie.
Prof. Lotus Hăvârneanu
Gânduri ale spectatorilor despre Șoptitorii, spectacol prezentat în cadrul FITPTI (Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr – Iași) 2022
”De ce îi este omului de astăzi teamă?”
”Nimeni nu doarme”
“Nu te teme de trecut”
“Sensibilitatea vorbitorului”
”Centrii nervoși ”
“Femeia mânioasă”
Acestea sunt câteva dintre gândurile proiectate pe îmbrăcămintea actorilor din piesa Șoptitorii.
Prin intermediul acestei piese de teatru, sau, folosind cuvintele regizorului Ionuț Caras, prin intermediul acestei instalații vii, am fost cuprinsă într-o realitate sfâșietoare, într-o vibrație necunoscută a conștiinței omenești; am fost cuprinsă de frica de a mărturisi, de a-mi face auzite gândurile cele mai adânci, de frica de a încerca măcar să scot un cuvânt în fața celorlalți, pentru a nu fi închisă, izolată.
Șoptitorii ne-au pus în fața ochilor ceea ce înseamnă să nu fii acceptat de către societate, din cauză că ai curajul de a-ți spune cu voce tare cele mai întunecate dorințe, cele mai controversate filosofii; ne pun în fața ochilor transformarea omului în neomenesc.
La începutul piesei, actorii se îngrămădesc în trecerea timpului și încearcă, pe rând, să evadeze, să scape de constrângerea căreia îi sunt supuși; își găsesc scăparea alergând treptat și haotic, îmbulzindu-se unii în alții ca moleculele din aer, fără vreo ordine sau lege, descoperind lumea din jurul lor și propria putere de a respira. A fost de ajuns ca unul dintre cei înlănțuiți să găsească o fereastră prin care să revină în fața lumii și a propriei conștiințe, pentru ca și restul să-l urmeze. A fost nevoie de un singur om pentru a ieși la lumină o întreagă lume a cenzurii.
Încep să asculte șoaptele publicului, astfel reintrând în conexiune cu omenirea și descoperind legătura ce îi poate elibera în totalitate de ceea ce i-a izolat pentru o eternitate, de conștiința lor greșită. Astfel publicul ajunge pe scenă, invitat fiind să descopere enigma conștiinței umane, cruditatea gândurilor și sentimentelor ce până atunci au fost ascunse. Ajungem la un fel de spovedanie, dacă este corect să o numim așa, dezvăluindu-se sălbăticia și sensibilitatea omului în esență, fără să i se ascundă părțile considerate primitive, grotești; de aceea, termenul de spovedanie nu este, poate, în totalitate adecvat, pentru că autenticitatea omului vine întocmai din aceste lucruri, din iubire și erotic, din credință și ateism, lucruri care nouă ne-au fost mereu prezentate de societate ca fiind metode de a diferenția oamenii, motiv pentru care nu ar trebui să le aducem în discuție și pentru care ar trebui să ne fie rușine să mărturisim vreodată că iubim ca păgânii sau că nu suntem de acord cu învelirea realității în dantelă, cu mascarea acesteia.
La un moment dat, rămâne pe scenă o singură persoană alături de șoptitori; o persoană care trebuie să asculte toți șoptitorii și secretele lor deodată; o persoană care trebuie să aleagă dacă stă să asculte sau dacă fuge pentru a nu se simți copleșită, să aleagă dacă vrea să asculte o confesiune anume și să ignore restul lumii sau dacă vrea să nu trebuiască să aleagă și să ignore toate tainele ce se învârt în jurul său. Ni se dă așadar puterea de a alege dacă vrem să facem parte dintr-o lume a secretelor și a “păcatelor” sau dacă vrem să rămânem în continuare în colțuri întunecate, ferite de reflectoare, să nu ne expunem și să dăm dovadă de vulnerabilitate, de real.
După ce totul se află, șoapta se stinge și se transformă într-un haos aproape catastrofic, însă nu mai este precum cel originar, haosul omului întemnițat și pierdut, aproape mort, ci este un haos al omului liber, care și-a aflat scăparea, iar acum o savurează, încă luptându-se pentru integrarea lui în univers. În lupta lor își găsesc o alinare ce acum e aproape străină, renunțând iar la șoapte și unindu-se pentru o ultimă oară într-o singură ființă; ei acum nu mai aveau nimic de împărtășit, și-au lepădat conștiința, dar totuși întreaga lor existență păcătoasă se contopea, devenind un adevăr ce acum putea fi auzit de către toată lumea. Așa se ajunge la divulgarea șoaptelor, a secretelor, acestea fiind acum spuse de către fiecare șoptitor cu voce tare, cu țipete chiar, ca publicul să simtă ceea ce și aud. Șoaptele nu mai au de ce să fie șoapte, pentru că acum omul își cunoaște iar esența și nu se mai ascunde în fața celor ce îi seamănă atât la chip, cât și la suflet.
Nu putem trăi singuri sunt cuvintele regizorului. Așadar, trebuie să renunțăm la rușinea ce o purtăm față de omenesc și imperfect.
Ana Zaharia, clasa a XI-a C
Suflet. Durere. Liniște. Sunt lucruri pe care ochiul nu le poate cuprinde cu vederea și totuși înțelegem cu inima faptul că, în esență, suntem toți la fel. Ne aflăm cu toții pe aceeași scenă a suferinței, unde șoaptele unuia le acoperă pe ale altuia. Cu toții, artiști ale căror voci nu mai sunt ascultate, împărțim același tragism existențial și totuși suntem deconectați dureros, bucățele ale aceluiași fragment, dar complet neauziți de propriii semeni.
Spectacolul Șoptitorii, coordonat de Ionuț Caras, reușește tocmai această reconectare prin recitarea unor povești de viață, a unor poezii cu profunzime și valoare spirituală, a unor discursuri încărcate de revoltă. Este o reconectare între oamenii care împărtășesc aceeași disperare și care sunt încurajați să fie vulnerabili în fața propriei existențe oglindite în jocul actorilor.
La nivel conceptual, spectacolul este simplu. Ideea de bază este să facem zgomot, să ne revoltăm, să ne spunem încrezători toate greutățile pe care le cărăm cu noi în suflet, să ne auzim și să ne înțelegem simultan, într-o lume în care atât de multe povești pier neauzite, unde cărți sunt interzise, se demolează sculpturi, se cenzurează picturi, se ascund scriitori, unde artistul nu mai este liber și sufletul nu își mai găsește alinare.
Tot acest tumult emoțional se resimte imediat, odată cu intrarea în sala de spectacol. Imaginea cu care ne-am întâlnit la început a fost una stranie, menită să producă o stare de neliniște și agitație comună cu cea a grupului de actori lipsiți de formă, șterși, muți în aparență, pictați cu un alb general pe trup, dar marcați cu un scris grăitor pe hainele gri:
De ce îi este omului de astăzi foame
Minciuna nu mai există
Nu te teme de trecut
Femeia mânioasă
Creații nervoase
Sensibilitate
VREM
Fiecare actor reprezintă o voce importantă, o trăire, o emoție. Vină, ură, împăcare, revoltă, mânie, agonie, toate acestea încorporate într-o căutare neîncetată a salvării, a eliberării, neînțeleasă inițial de privitor. Nu se resimte, în adevăratul sens al cuvântului, agonia artistului, până nu devii și tu unul.
Iar dacă la început interacțiunea dintre grupul de actori și cel de spectatori este minimă, treptat, întreagă mișcare scenică se lărgește spre a cuprinde toți oamenii din sală. Spectacolul în sine are o scenă fără margini și evoluează în așa fel, încât fiecare persoană să fie implicată trup și suflet în imaginea de ansamblu. Cele două lumi devin, astfel, una.
Pentru a favoriza această conexiune este folosită inteligent recuzita. Intervine un sistem de tuburi lungi, transparente, care are rolul de a media comunicarea între actor și spectator. Ele par inițial stranii, anormale, o instalație inumană, dar în momentul în care ești ales să asculți glasul unei povești care prinde viață prin intermediul lor, ele nu mai devin înspăimântătoare, ci liniștitoare. Este vorba despre acel catharsis originar, o purificare prin arta durerii. Ești ales din public să te cureți metaforic de tot răul, de toată suferința, împărțind-o cu alții. Este neliniștitor până la împăcare.
Nu doarme nimeni în lume. Nimeni. Nimeni.
Am mai spus-o.
Nu doarme nimeni.
Dar dacă cineva are noaptea tâmplele năpădite de muşchi,
deschideţi trapele să se vadă sub lună
cupele false, veninul şi craniul teatrelor.
Oraș fără somn, Federico García Lorca
Am avut ocazia să particip la două astfel de împărtășiri eliberatoare. În prima mi s-a recitat prin acele tuburi, șoptind încet, dar totuși cu forță emoțională remarcabilă, poezia lui Federico García Lorca intitulată Oraș fără somn. Cea de-a doua împărtășire a constat într-un fragment din cartea Olgăi Grebennik intitulată Jurnal de război. Cele două interpretări au fost foarte diferite în abordare, însă sentimentul general a fost același. În fond, apropierea fizică dintre actor și fiecare receptor din sală se face doar prin intermediul recuzitei, și totuși ești afectat, fără excepție, de cele auzite. Sunt vorbe grele, un țipăt aproape silențios, interiorizat, asemănător Strigătului lui Edvard Munch. Este durere, este haos, este disperare. Se pune problema violenței, a corectitudinii politice, a nedreptății sociale, a obscenității, a adevărului bisericesc sau religios și multe alte teme importante ale societății în care trăim.
Scriu acest jurnal ca să spun NU RĂZBOIULUI! Am străbătut un drum lung. Pe drumul acesta am întâlnit doar oameni buni și empatici. Avem război și avem oameni. Primul nu ține cont de ceilalți. (Olga Grebennik)
Spectacolul continuă cu mișcări scenice deosebite prin naturalețea lor și încărcătura de semnificații. Mișcări line, fluide, un dans în grup, ușor sacadat, cu imagini punctate și contrastante, mai apoi rigiditate, agitație, haos, împăcare. Singurul moment de liniște coregrafică aproape totală este atunci când, spre final, fiecărui actor în parte i se oferă oportunitatea de a comunica deschis cu persoanele din public. Se recită cu ecou fragmente din Biblie, din opera lui Miguel de Cervantes, Don Quijote, discursuri personale, în limba română sau engleză, se interpretează chiar și bine-cunoscutul cântec al lui John Lenon, Imagine.
Dincolo de orice, Șoptitorii este un spectacol de-a dreptul eliberator, fie că alegi să rămâi în întuneric, fără să te implici activ în cadrul piesei, fie că asculți fiecare șoaptă diferită în parte. Nu mai ești singur, ești împăcat și liber, așa cum ar trebui să fie orice artist.
Miruna Damir, clasa a XII-a E
Șoptitorii – Teatru-experiență alături de Ionuț Caras și actorii din „Texte bune în locuri nebune”
Teatrul astăzi nu mai înseamnă neapărat să joci un personaj, de fapt, nici nu mai există personaje, doar idei care circulă, într-o continuă fluctuație spre noi. Despre asta e și The Whisperers, un gând aproape tehnic și… ingineresc al frumuseții curajului de a nu renunța de a transmite Ideea.
Farmecul se află, incontestabil, în mister. Te așezi în sală, neconvențional, și observi „umbrele” de oameni pulsând latent. Am fost surprinsă să văd cum actorii-umbră s-au apropiat, pentru prima dată, de noi, incapabili să vorbească, incapabili să atingă, de fapt să intre în Lume. De aici începe actul și spectatorul este tras, scos și rupt din realitatea sa măruntă (sunt sigură că cel puțin așa va părea după consumarea reprezentației) și pus în fața unei alte lumi: o lume tăcută, unde fiecare are propriul „cordon ombilical” al vorbirii. Aceasta nu este o metaforă. Fiecare actor invită, spre o inițiere tăcută, spectatorii.
Am avut șansa să ascult doi dintre șoptitori recitându-mi, prin tuburile lor, fragmente din scrierile lui Mihai Eminescu și Edgar Allan Poe, texte la un moment dat cenzurate, lăsate în întuneric. Tema este, ușor de ghicit, nedreptatea. De la injustiția politică, la descrierea unui polițist corupt, lumea șoptitorilor este una gri, ternă, obositoare, ca robele și vocile lor ușor răgușite și încercând să-și păstreze, în tăcere, sentimentele multiple, contrastante. Încet, în timp ce spectatorii sunt majoritar incluși în jocul „tuburilor”, fiecare voce dobândește propria-i forță, tonalitate, putere, dar mai ales încredere. Actorii ne prezintă un proces fascinant: de la umbră la strigăt, textele încep să fie spuse cu voce tare, pătrunzând fiecare persoană prezentă, acuzând lenea, lipsa de imaginație, egoismul uman. Acest spectacol este unic și prin flexibilitatea discursurilor, momentul ce m-a emoționat cel mai mult fiind cel în care unul dintre șoptitori a cântat Imagine de John Lennon.
Uneori este necesar să ne desprindem de credințele noastre că lumea se îndreaptă spre un loc mai bun și poate să ne asumăm aceste texte aduse la viață din nou de actorii din Texte bune în locuri nebune, să încercăm să vedem și din afara propriilor probleme, pentru a ne ușura viața și a trăi mai echilibrat. Un moment-cheie a fost inițiativa de a comunica Ideea și în exteriorul spectacolului, prin discuția pe care Ionuț Caras, absolvent al Colegiului Național Iași, a dirijat-o, plin de curiozitate față de reacția unor tineri, abia descoperind arta teatrului modern… și foarte modern. Un gând spus și atunci, ce merită amintit, este: Șoptitorii au fost pentru spectatori și Cei care merg, Cei care strigă, Vocea unor secole de inteligență cenzurată.
Mira Zaharia, clasa a XII-a E
Sursă imagini spectacol:
foto Dinel Teodorescu
Comments