Expoziția de pictură Ștefan Câlția la Galeria Artep - O călătorie prin vise și amintiri plutitoare

„Pentru mine peisajul e un lucru plin de mister, de încărcătură, care îmi dă o libertate de creație, căci ajung să mă joc cu ramuri, cu frunze, cu lumini și umbre atunci când construiesc o lucrare. Nu mă interesează să fiu cât de aproape pot de un anumit peisaj, ci cât de mult reușesc să transmit o stare, și cât de mult reușesc să-l fac pe cel de lângă mine să se strecoare în acea lume și să se umple, nu de lumea mea, ci de lumea lui, ca o poveste prin care faci o plimbare.” (Ștefan Câlția)

De o minunată călătorie prin universul pictorului Ștefan Câlția, ghidați de curatorul Cristiana Ursache, s-au bucurat elevii clasei a 9-a E, miercuri, 9 aprilie 2025, la Galeria ARTEP, în cadrul programului „Săptămâna Verde”. Copilăria lui în satul Șona, într-un loc în care oamenii și natura viețuiau împreună, explorările însoțite de mister și de teamă pe dealuri, prin păduri, prin fânețe și în apele Oltului s-au așezat pe pânză, fiecare tablou, realizat de artist la venerabila vârstă de 82 de ani, devenind un loc al regăsirii de sine și o poartă prin care privitorul pătrunde într-un spațiu în care natura și oamenii spun povești esențiale și nemuritoare. (prof. Anda Boțoiu)

Activitate în cadrul Clubului GROW CNI

Coordonatori – prof. Lorina Iacob, prof. Lavinia Ungureanu, prof. Anda Boțoiu

Andrei Balan

În cadrul programului “Săptămâna Verde”, am avut ocazia să vizitez galeria Artep din Iași, loc în care am descoperit creația pictorului Ștefan Câlția. Am văzut multe tablouri, dar cel mai mult m-a impresionat cel intitulat “Stârcul cu aripă albastră”.

Acesta surprinde o scenă de o profundă liniște și melancolie, în care figura centrală, o femeie îmbrăcată cu o rochie albastră, aflată într-o barcă veche, alături de o pasăre, plutește calm pe apă. Privirea ei e îndreptată spre orizont, iar în mâini ține fire verzi, poate ierburi, poate amintiri. Pe marginea bărcii, o pasăre albă cu pene albastre și roșii stă nemișcată, ca și cum ar păzi tăcerea din jur. Fundalul este cufundat într-un galben șters, el anunțând fie venirea serii, fie trezirea întregii firi.

Culoarea albastră, omniprezentă în această compoziție, este un element definitoriu pentru opera lui Ștefan Câlția, nu doar pentru că este preferata sa, ci și pentru că devine un fir narativ al picturii, un simbol al visării, al adâncimii și al dorului. Albastrul rochiei pare să adune cerul, apa și memoria într-un singur obiect semnificativ.

Privind acest tablou, mi-a fost imposibil să nu simt atașamentul artistului față de casă. Casa lui nu este doar un loc, ci o stare, o amintire, un univers interior. Vegetația din barcă, liniștea apei, pomul înclinat la margine, toate par să reconstituie lumea de la marginea satului său natal, acolo unde timpul curge mai lent, iar sufletul se poate odihni. La cei 82 de ani ai săi, Ștefan Câlția pictează nu cu pensula, ci cu inima, aducând la viață un colț de lume în care realitatea și visul se întâlnesc în tăcere.

Această lucrare nu este doar o simplă pictură, ci o invitație la reflecție. Este o punte între prezent și trecut, între artist și privitor, între omul care pleacă și casa care rămâne. 

Daria Bortică

Mi-a plăcut foarte mult acest tablou de Ștefan Câlția, intitulat „Stârcul cu aripă albastră”, pentru că transmite o stare profundă de liniște și nostalgie, dar și o poveste simbolică despre rădăcini, apartenență și fragilitatea deplasării prin lume. La prima vedere, pare o simplă scenă pastorală, dar privirea atentă descoperă o întreagă filozofie a vieții, a întoarcerii și a purtării casei cu tine oriunde te-ai duce.

Barca, de exemplu, nu este una obișnuită. Este o barcă de tip lotcă sau luntre, specifică zonelor tradiționale din România, și este încărcată cu pământ și vegetație – ceea ce m-a făcut să mă gândesc că aceasta nu e doar un mijloc de transport, ci chiar o „casă” purtată pe ape. Ideea că duci cu tine rădăcinile, solul natal, poate chiar grădina copilăriei, îmi pare extrem de puternică. Oriunde ai pleca, casa, în sensul profund al cuvântului, te însoțește.

Femeia din barcă, îmbrăcată într-o rochie albastră, pare o figură aproape mitologică. Albastrul rochiei contrastează puternic cu fundalul cald și deschis, atrăgând instantaneu privirea. Culoarea albastră, pentru mine, simbolizează dorul, profunzimea gândurilor, visarea și poate chiar ideea de „acasă” pierdut, dar purtat în suflet. Nu pot să nu fac legătura cu „Casa albastră” din viața pictorului, acel spațiu simbolic și real în același timp, unde tradiția, trecutul și prezentul se întâlnesc. Mi se pare că femeia din barcă ar putea fi o prelungire a acelui spațiu – o ființă ce duce mai departe amintirea unei lumi în care natura și oamenii trăiau în echilibru.

În fața bărcii apare un stârc, o pasăre adesea asociată cu meditația, tăcerea și echilibrul. Stârcul pare să fie un ghid tăcut, un spirit al locului sau poate al memoriei. Iar acest detaliu mi-a adus aminte de cartea Exuvii, unde personajul trece printr-o transformare dureroasă, lăsând în urmă „pielea veche”, dar purtând totuși cu sine urmele trecutului. La fel ca în roman, și aici am simțit că, deși ne-am pierdut „exuviile”, părți din ceea ce am fost cândva încă trăiesc în noi. Stârcul devine astfel un simbol al acelei memorii care nu moare, ci doar își schimbă forma – o prezență care nu uită și care ne însoțește chiar și atunci când credem că ne-am desprins complet de ceea ce am fost.

Apa este calmă, lină, aproape tăcută. În partea stângă a tabloului, în direcția în care merge barca, se vede un gol, o întindere uniformă, fără viață, fără forme clare. E ca și cum viitorul este nesigur, neștiut, dar asumat. În spate, rămân copacii, urmele, pământul din barcă, memoria – toate adunate într-un colț al conștiinței. Poate că această apă liniștită este, de fapt, o metaforă a timpului care curge tăcut și ireversibil.

Copacul din fundal, cu ramurile lui rare, dar încă prezente, sugerează rămășițele unei lumi vechi, a unei păduri de odinioară. Nu e un copac înflorit, ci unul care pare să fi trăit deja vremuri grele, dar care nu a fost doborât. La fel cum și pictura vorbește despre o lume care nu mai este, dar care încă persistă prin memorie și simbol.

Această compoziție vizuală mi se pare o confesiune artistică a pictorului, un poem pictural despre ce înseamnă să te afli între plecare și întoarcere, între lume și casă, între uitare și amintire. Tabloul nu strigă, nu se impune prin dramatism, ci șoptește, în tonuri calde și melancolice, despre esențial: despre dorul care ne poartă și care ne leagă, oriunde ne-am afla.

Sofia Butnariu

Când am privit prima dată această pictură nu am putut înțelege de ce, dar ceva mă chema. Uitându-mă atent și trecând dincolo de exteriorul imaginii am găsit ceva nemaipomenit, pe mine însămi.

            Când te uiți la pictură ceea ce îți atrage atenția este fata, dar aruncând o privire mai atentă observi stârcul, care, la fel ca fata, este îmbrăcat în albastru. Cele doua ființe au luat din magia lumii exterioare si au turnat-o în interiorul lor, răpind culoarea și aducând-o în lumea lor. În același timp, pictura poate reprezenta modul în care, într-un univers lipsit de albastru, oamenii sunt cei care ii dau culoarea pe care ar trebui să o aibă. Pasărea este reprezentarea sufletului uman care este gata să îsi ia zborul în timp ce trupul este prins în iarba din barcă, iarbă ce poate reprezenta grija fiecărei zile. Pe mine pictura mă duce cu gândul la momentele în care, prin intermediul lecturii, ajung sa îmi iau zborul într-o lume care capătă tot mai multă culoare cu fiecare cuvânt; cu fiecare carte aduc magia lumii explorate în viața mea, în inima mea, în barca mea. 

Ștefan Ciobanu

Din expoziția Ștefan Câlția de la galeria Artep, tabloul cu care am rezonat cel mai mult a fost „Călător cu ierburi”. El prezintă un personaj care pare că este în căutarea unui ideal sau al unui scop într-o lume parcă apocaliptică. În mâini ține un buchet de ierburi, iar în spate poartă o încărcătură vegetală, o metaforă a unei misiuni sacre, subliniind legătura profundă cu natura, care se regăsește adeseori în creațiile pictorului.

Fundalul tabloului este unul abstract, cu tușe de verde, galben și maro, care sugerează un spațiu neînțeles și amplu, în care omul încearcă să găsească scopul său sau să își îndeplinească misiunea. Această lume creează senzația că sufletul se află într-o stare de tranziție între lumea reală și un tărâm spiritual, trimițând la ideea că această călătorie poate să fie, de fapt, una lăuntrică.

Tabloul îmi aduce aminte de mitul evreului rătăcitor datorită faptului că personajul pare să meargă într-o direcție necunoscută, într-un neant, căruia călătorul îi dă sens, înconjurat de umbre și lumină. Asemenea evreului rătăcitor, care nu are o destinație finală, drumețul din tablou pare să fie prins într-un drum fără sfârșit, simbolizând o căutare eternă fie a identității, fie a unui sens pierdut.

Ierburile purtate în spate de către personaj pot fi văzute ca un simbol al greutăților vieții, al trecutului omului sau al misiunii sale, asemenea evreului rătăcitor care poartă cu el amintirea unei greșeli ancestrale și a unei povești la care doar  speră să se mai încheie.

Fundalul tabloului poate sugera ca timpul este suspendat, o trăsătură comună cu mitul evreului rătăcitor, care traversează veacuri fără să îmbătrânească sau să își găsească un loc, astfel tabloul devenind doar o fotografie a unei ipostaze ale omului, o mărturie a existenței sale.

Smaranda Cojan

Vizita la galeria “Artep” a fost o experiență memorabilă, căci am avut ocazia să pășesc prin universul creat de pictorul Ștefan Câlția. Fiecare pictură simbolizează mai mult decât niște culori puse pe pânză, ele sunt portaluri către lumi interioare, dezvăluind o poveste sau o emoție unică. Cel mai mult mi-a atras atenția lucrarea “Doamna și cântărețul” care pare să surprindă o scenă în care muzica devine o punte între vis și realitate. Cântărețul ține în mână un instrument ce pare că dă naștere unui sunet firav precum balonul din fața doamnei, ce poate simboliza efemeritatea vieții și a emoțiilor. Balonul plutește și este translucid, gata să dispară în orice moment, făcându-ne conștienți de frumusețea fragilă a oricărui moment din viața noastră.

Prin intermediul acestei lucrări am fost invitată să reflectez asupra importanței muzicii în viața mea și puterea acesteia de atinge sufletele oamenilor și de a opri timpul. Pentru mine, această lucrare este o conștientizare a faptului că asemenea unui balon de săpun sau a unei note muzicale, frumusețea nu este veșnică și tocmai de aceea trebuie să apreciem fiecare clipă trecătoare a vieții. 

Rareș Corneanu

Consider că Ștefan Câlția este cel mai sclipitor artist cu care am avut ocazia să mă întâlnesc prin intermediul artei . Copilăria petrecută în apropierea naturii, în satul bunicilor săi, Șona, l-a impulsionat să învețe despre armonia culorilor. Astfel, acesta deprinde diverse cunoștințe legate de faună și intră în domeniul picturii după ce este admis la Liceul de Arte, mai târziu devenind profesor la Academia de Arte din București.

Deoarece Galeria "Artep" a adus mai aproape de pasionații de artă tablourile lui Ștefan Câlțiu, am avut ocazia să-i admir operele în detaliu. Fiecare dintre acestea radiază de magie și puritate, nuanțele fine împletindu-se într-o armonie strălucitoare. Dintre picturile expuse, cea care m-a impresionat cel mai profund este "Călător cu ierburi", deoarece prezintă condiția artistului ca o persoană destinată cunoașterii și împărtășirii acesteia în jurul său.

În primul rând, uitându-ne în planul secundar, în spatele personajului, observăm o furtună puternică, dictată de culori tăioase, ce vin în valuri consecutive. Acest călător surprins în planul central se deplasează cu o solemnitate sacră prin spațiul primejdios de care este înconjurat în întregime, spațiu ce poate reprezenta însăși viața. Astfel, personajul cheie devine un explorator al lumii înconjurătoare, pe care trebuie să o parcurgă în căutare de noi cunoștințe. Lipsa ochilor subliniază același lucru, deoarece pune în lumină deschiderea față de noi experiențe a călătorului.

În al doilea rând, putem observa în spatele său diferite legături de buruieni, ce devin talismane ale vieții, acumulate în drumul său de cunoaștere. Precum un artist, acesta are rolul de a împrăștia mai departe aceste "buruieni" celor ce nu au putut atinge singuri esența artei. Luând în considerare acest lucru și faptul că ierburile sunt așezate pe niște bețe, a căror formă se poate asemăna cu o scară sau cu o pereche de aripi, se remarcă faptul că arta îl ridică pe creator spre o poziție superioară, precum cea a unui daimon. Artistul este un canal de emoții și înțelesuri profunde, ce face legătura dintre spațiul divin, al inspirației și cel al existenței terestre.

În concluzie, prin opera "Călător cu ierburi", pictorul Ștefan Câlția surprinde statutul artistului în legătura dintre ceresc și teluric, acesta având rolul de a strânge experiență și noi viziuni, pe care mai apoi să le transmită mai departe.

Maria Cot

„Stârcul cu aripă albastră”

O pasăre care a ales să pășească în afara rutinei, într-un mediu nefamiliar, lichid, să se oprească să se mai lase purtată de vânt și cer. O fată care a ales să nu mai rămână cu picioarele pe pământ, să uite de iarbă și noroi, și să se convertească la apă. Doi necunoscuți pe un tărâm necunoscut.

Necunoscuți? Când arată atât de familiar, atât de străin. Parcă femeia devine o ipostază a stârcului, un alter ego umanizat. Sunt două ființe care se oglindesc una în alta, ca și cum și-ar împărtăși esențele. Parcă ei încep să îi crească aripi, iar păsărea capată conștiință. Femeia simte vântul purtând corpul ușor, iar pasărea simte  grija zilei de mâine. Albastrul este cel care propune unirea dintre cele două ființe, apa care lipsește din peisaj, casa părintească care emană și astăzi prezența părinților care trăiesc în amintiri și copaci. Este apa care unește două lumi: cea a cerului, a aspirațiilor, și cea a pământului, a realității. Albastrul devine astfel un teren de întâlnire, dar și de separare, un daimon.

Totuși, în caz de pericol, pasărea va putea mereu să părăsească barca, și totodată și femeia, care va trebui să își poarte de grijă singură. Chiar și atunci când sunt unite, fiecare trebuie să înfrunte singură fricile și provocările ce vor veni. Pasărea va fi acolo doar când apa este limpede și când soarele o încălzește, dar la cea mai mică problemă, își va lua zborul. Pasărea, la fel ca apa, este o prezență efemeră, care ar putea dispărea oricând și nu s-ar mai întoarce niciodată. Într-o clipă, pasărea poate să plece când ar trebui sa aibă grijă de prietena sa, iar femeia va rămâne cu propriile-i frici și regrete, dar în același timp, va fi purtată de învățăturile ei. Totul este un dans fragil între apă, pasăre și pământ, între efemeritate și eternitate, între cele două ființe care se găsesc, se pierd și se regăsesc din nou.

Poate că stârcul se va reîntoarce, când omul va avea nevoie de o nouă lecție. 

Casiana David

La Galeria de Artă Artep, am avut ocazia de a vedea cea mai recentă expoziție a cunoscutului pictor Ștefan Câlția. Toate au fost impresionante îmbinând realitatea cu una a visului. Printre acestea, un tablou m-a captivat prin simplitatea sa distinctă față de celelalte lucrări expuse: „Februarie”. Tabloul înfățișează un peisaj hibernal simplu, cu un singur copac desfrunzit  ridicându-se dintre dealurile acoperite de zăpadă sub un cer palid și imobil.

Pictorul nu are nevoie de o paletă cromatică largă sau de o compoziție complexă pentru a transmite o emoție puternică. Albul dominant al zăpezii, nuanțat subtil de umbre delicate, creează o atmosferă de liniște glacială, ieșită din timp. Cerul este în nuanțe șterse de gri-albăstrui accentuează senzația de tăcere și introspecție. Singurătatea copacului în peisajul alb nu este una apăsătoare, ci mai degrabă una meditativă la care se întoarce artistul pentru a-și limpezi mintea, un moment premergător creației.

Operele lui Ștefan Câlția sunt adânc înrădăcinate în peisajul satului său unde a copilărit și unde își găsește o sursă constantă de inspirație. Elementele găsite în creațiile sale nu sunt simple reprezentări ale realității, ci purtătoare ale unei încărcături simbolice puternice. Reflectând asupra acestui fapt, mă gândesc că dealurile ce se văd nu sunt unele oarecare ci Movilele Șonei de care este strâns legat, iar copacul ce se află între ele poate fi chiar unul dintre teii plantați cu tatăl său. Astfel, sfera simbolistică se lărgește semnificativ, copacul reprezentând atât legătura dintre loc și amintirea dulce a familiei cât și însuși pictorul, puternic înrădăcinat în locul său natal, ce se ține drept în fața încercărilor și ale cărui flori înmiresmate sunt picturile grăitoare și pline de viață.

Acest tablou reflectă legătura dintre om și natură, între trecut și prezent. Ștefan Câlția reînvie peisajele satului său, transformându-le într-o sursă inepuizabilă de inspirație, o oglindire a propriei sale identități artistice, dar și a legăturii adânci cu rădăcinile sale.

Daria Dobre

Tabloul surprinde o scenă de vis, în care o femeie în rochie albastră se află pe o barcă, înconjurată de iarbă și verdeață, pescuind în liniștea unei ape calme. Lângă ea, un stârc alb-albăstrui stă nemișcat – martor tăcut al unei tăceri profunde. Pe fundal, cerul e de un galben cald, aproape nostalgic, iar în colțul din dreapta, un copac cu ramuri golite se înalță tăcut.

            •           Femeia cu undița – ea sunt eu, prinsă între dor și speranță. Pescuiesc nu pește, ci răspunsuri, poate chiar frânturi de trecut. E o căutare tăcută a ceea ce a fost și nu mai e, o încercare de a regăsi ceva pierdut, exact ca în poezia Umbre în verde și albastru – unde iubirea e o umbră, dorința e nestinsă, iar trecutul apasă.

            •           Rochia albastră – oglindește liniștea aparentă, dar și durerea interioară. Este albastrul ochilor din poezie, în care cândva găseam liniștea. Acum, e doar culoarea abisului, a amintirii care doare.

            •           Stârcul – simbol al observației și al răbdării. Poate fi chiar imaginea iubirii pierdute – rece, distantă, dar mereu prezentă. El nu zboară, nu fuge, ci stă. Ca o amintire care refuză să plece.

            •           Barca – e fragilul echilibru dintre speranță și deznădejde. Plutesc, dar nu mă mișc cu adevărat. Sunt prinsă între două lumi – între ce a fost și ce aș vrea să mai fie.

            •           Apa – subconștientul meu. Oglindește cerul, dar e tulbure în adâncime. Acolo se află tot ce nu pot spune, tot ce încă mai doare. Ca în poezie, gândurile care cheamă, dar nu mai pot ajunge la celălalt.

            •           Copacul – este timpul. Cu crengi goale, e martor al trecerii, al usurii și al iernii interioare. O iubire care a trecut prin anotimpuri și a rămas fără frunze, fără viață, dar tot acolo.

            •           Cerul galben – o lumină trecută. Nu mai e zi, nu e nici apus, e un timp suspendat. Exact ca în poezia pe care am scris-o: „doar umbre și ecouri mă dor”.

Umbre în verde și albastru

Visul meu e prins în vremuri de ieri,

O iubire pierdută, dar mereu dorită,

Ca o umbră ce se stinge în mări,

Dar inima mea încă vrea să o regăsească,

neîmpăcată, nestinsă.

Ochii tăi, albaștri ca noaptea adâncă,

M-au vrăjit cândva, acum mă dor,

În ei găseam liniștea, adânc în tăcere,

Dar acum încep să fie doar un vis pierdut, un dor.

În ochii mei, verzi ca smaraldul viu,

Se ascunde un întuneric greu și rece,

Ca un abis fără margini, fără speranțe,

Unde iubirea ta nu mai poate ajunge,

dar totuși, încă o cheamă fiecare gând.

Am iubit în trecut, în zilele de foc,

Când inimile noastre bătau în același ritm,

Dar timpul a trecut și ne-a frânt,

ne-a răsturnat pe-un drum greșit,

Și acum rămân doar amintiri,

un vis ce nu mai poate fi trăit.

Căci iubirea ta a fost o lumină pură,

Dar s-a risipit ca un răsărit de lună,

Iar acum doar umbre și ecouri mă dor,

În întunericul ce m-a cuprins

și nu mă lasă să dau drumul acestei dorințe.

Cum aș vrea să te simt din nou aproape,

Să înlătur acea distanță care ne desparte,

Să privesc în ochii tăi albaștri și să mă regăsesc,

Dar tu ești departe, și eu sunt în trecut,

prins într-o poveste ce nu mai vrea să se sfârșească.

Încă visez, încă sper, dar știu că nu mai este,

Că iubirea noastră e doar un vis pierdut,

Într-o lume unde ochii noștri nu se mai întâlnesc,

Unde lumină și întuneric nu se mai împletesc.

În poezie, vorbitorul este prins între amintirea unei iubiri pierdute și dorința de a o retrăi. Tabloul devine o ilustrare vizuală a acestui spațiu interior. Barca plutește pe o apă a visului, în timp ce femeia pescuiește ceea ce nu se mai poate recupera – iubirea de altădată. Ochii albaștri, simbolizați prin culoarea rochiei și a cerului, devin un dor dureros. Iar ochii verzi din poezie – acel abis – sunt sugerați subtil de vegetația de pe barcă, care crește, dar e prinsă, ca și eu, într-un spațiu fără direcție.

În ambele, timpul s-a oprit. Iubirea nu mai e prezentă, dar nici complet plecată. Doar „umbra” ei bântuie apa, aerul, gândul, pânza.

Această imagine este, pentru mine, locul în care mă întâlnesc cu ceea ce am pierdut, și cu partea din mine care încă mai speră – acel balon nevăzut al speranței, poate undița ridicată spre ceva ce nu va mai veni niciodată.

Sofia Donici

Activitatea din cadrul Galeriei de Artă ARTEP a adus o atmosfera extrem de plăcută și primitoare. Picturile lui Ștefan Câlția conțin diverse mesaje legate de viață și viziunea acesteia.

Pictura care mi-a atras cel mai tare atenția este intitulată “Ultimul papagal”, amintind de o scenă carnavalescă fantastică. În această pictură se poate observa faptul că papagalul se află la cel mai înalt nivel față de celelalte personaje prezente. În unele culturi, această pasăre reprezintă înțelepciune, protecție și libertate, putând fi o divinitate în acest caz.

Personajele au de asemenea un rol important în reprezentarea acestei picturi, fiind îmbrăcați în costume extravagante ce aduc aminte de carnavaluri. Personajul în roșu are expresii faciale triste și un chip de clovn, reprezentând absurdul condiției umane. Omul în pantaloni verzi ține în mână un evantai în formă de spirală ce arată o confuzie sau introspecție profundă. De asemenea, bula ținută în mână simbolizează fragilitatea realității și încercarea de a vedea în viitor.

Temele sugestive redate ( absurdul vieții, lumea visului, comunicarea indirectă, identitatea etc.) sunt redate și în spectacolul “Cord”, personajele comunicând prin gesturi, căutând un sens în același timp prin experiențe diferite. De asemenea, balonul prezentat în spectacol reprezintă o ultimă speranță, o speranță extrem de fragilă ce dispare dacă nu îi este acordată atenția necesară, la fel ca papagalul din pictură.

Pictura “Ultimul papagal” de Ștefan Câlția prezintă o confuzie asupra lumii și realității, fiind prezentă o ultimă speranță ce îi poate eleva pe cei din jur.

Diana Drugu

Vizita la galeria de artă Artep, cu expoziția lui Ștefan Câlția, din data de 9 aprilie a fost una fascinantă, fiind ca un semn al transcendentului, rupându-ne de realitate prin operele de artă excepționale ce îmbinau lumea reală cu o lume fantastică.

Tabloul care m-a impresionat cel mai mult este "Stârcul cu aripă albastră". Acest tablou nu doar că fundamentează o stare de pace sufletească prin intermediul nuanței de galben-crem atât de senină, ci și prin intermediul diagonalei pozitive formate de obiectul ca un sceptru din mâna femeii din pictură. Putem observa că în fața micuței ambarcațiuni se află un stârc, așa cum prevestește și titlul, care pare că ghidează această călătorie nesfârșită într-un tărâm omogen, în care fiecare element este reprezentat în aceeași culoare, exceptând umanul care este atracția principală a acestei opere artistice. Stârcul poate simboliza libertatea odată ce are aripi, iar faptul că ghidează barca poate semnifica faptul că în sufletul și în viața femeii reprezentate nu rațiunea o îndrumă, și nici chiar un echilibru între rațiune și pasiune, ci doar pasiunea, emoția autentică, tendința sa artistică. Ochii instanței feminine sunt larg deschiși, dar calmi, parcă puțin sceptici, dar liniștiți, neștiind pe ce meleaguri străine va ajunge. Putem vedea această liniște a sa și din micile gesturi precum manevrarea atât de delicată a obiectelor din mâinile ei pe care aproape că nu le atinge deloc cu mâna sa osoasă.

În barcă se află și vegetație, ceea ce portretizează legătura strânsă dintre uman și natură, care mi-a amintit de Micul Prinț care evidenția mereu "lucrurile care nu se văd", conexiunile profunde, adevărate.

Și opera "Decembrie" mi-a atras atenția, mai ales după vizionarea documentarului despre Ștefan Câlția, deoarece portretiza lumea artistului, casa albastră din satul său natal, satul Șona. Aceasta casă mai fusese reprezentată anterior în locuri ceva mai greu accesibile pe pânză, ca un far pe vârful unei coline, ca o muză, un vis sau chiar un obiectiv, nostalgica locuință albastră fiind o apariție himerică. 

Alesia Mihoc

Mă bucură mult să văd artiști români fiind recunoscuți pentru munca lor, mai ales cei care își lasă părți atât de mari din suflet în lucrările lor, cum ar fi pictorul Ștefan Câlția. Clasa noastră a avut deosebita plăcere de a vizita galeria de artă ,,Artep”, ce fusese împodobită cu lucrările acestui artist extraordinar. Cu o zi înainte vizionasem un documentar despre dumnealui, lucru care m-a ajutat nespus de mult să înțeleg mai bine simbolurile și tehnicile folosite de acesta.

Lucrul care mi-a atras atenția de cum am văzut pentru prima dată picturile lui a fost detaliile fețelor persoanelor din tablouri, care păreau să fie identice indiferent la care te-ai fi uitat. Cu toate acestea, deși trăsăturile erau interesant de asemănătoare, le puteam diferenția foarte ușor după vestimentația fiecăruia. Una dintre picturile mele preferate, ,,Ultimul papagal”, exemplifică perfect acest fapt, prin ținutele de bâlci ale figurilor prezente în lucrarea artistică. Sunt evidențiate patru persoane complet vizibile în tablou, dar putem observa și un chip străin ivindu-se de după cortină, precum și un câine care a fost inspirat de animalul de companie al artistului.

Una dintre figuri ține în mână un cerc, ce prezintă jos o bilă roșie, iar sus un papagal alb. După modul în care femeia ține acea bucată de sârmă, putem spune că ar fi reprezentarea unei oglinzi, prin care putem trece de la viața noastră cotidiană la lumea bâlciului, un tărâm fantastic în care fiecare dintre noi își poartă adevărată personalitate pe față, deși cu toții arătăm la fel. Bila roșie și papagalul par a fi într-un echilibru perfect, formând o balanță a celor două lumi complet diferite. Faptul că pictura se numește ,,Ultimul papagal” poate sugera faptul că oamenii au uitat cum să își găsească curajul pentru a îndepărta măștile care ne despart de esența sufletului nostru, trăind în minciună și în simplitatea respectării normelor sociale.

Pictorul Ștefan Câlția ar trebui să fie un model de gândire pentru mai mulți tineri artiști, modul în care își descrie acesta satul natal și emoțiile care îl leagă de acel loc inspirându-mă să privesc lumea înconjurătoare cu alți ochi și cu un alt suflet. 

Renata Norocea

În această lucrare semnată de Ștefan Câlția, Doamna și cântărețul, se deschide o scenă aflată la granița dintre real și fantastic, unde personajele, obiectele și fundalul nu sunt doar elemente vizuale, ci purtători de simboluri profunde. Două figuri centrale domină compoziția: una dintre ele pare suspendată într-un spațiu lipsit de gravitație, cu mâinile întinse spre un balon translucid, în timp ce cealaltă suflă într-un instrument muzical, gest ce pare să acompanieze sau să susțină acest moment magic. Vestimentația lor teatrală  le plasează într-un univers simbolic, în afara timpului obișnuit.

Balonul, fragil și translucid, pare să concentreze întreaga atenție a compoziției. El nu este doar un obiect, ci devine un simbol al efemerului, al visului, al copilăriei și al jocului. Plutind între cele două lumi, cea a naturalului sau a realității  reprezentată de crenguța de copac și cea care induce ideea magicului, balonul evocă frumusețea lucrurilor trecătoare și magia clipelor suspendate între realitate și vis.

În colțul stâng, aproape discret, o crenguță răsare din marginea tabloului, aducând cu ea o notă de natură vie. Această prezență vegetală este contrastantă față de fundalul verde, neted și profund, lipsit de repere clare spațiale. Crenguța poate fi privită ca un simbol al vieții, al continuității naturii într-un univers guvernat de joc și poezie.

Întregul fundal al lucrării contribuie la senzația de plutire și vis. Lipsa oricăror limite clare spațiale transformă scena într-un spațiu interior, mental, în care realul se împletește cu imaginarul. Este o lume în care visarea, arta, magia și natura coexistă într-un echilibru fragil, dar plin de sens.

Astfel, acest tablou al lui Ștefan Câlția devine o meditație vizuală asupra condiției umane, văzută ca un joc subtil între viață, vis și efemer. Natura (sugerată prin crenguță), magia (simbolizată de balon și instrumentul muzical) și prezența umană (reprezentată de cele două figuri) sunt toate elemente ale unei lumi poetice, în care frumusețea stă în detalii, iar ideea centrală a tabloului este că ființa umană trebuie să găsească un echilibru între cele două, deoarece ambele lumi sunt profund legate între ele. Omul le conține pe ambele ca o matrioșcă, iar tabloul evidențiază faptul că farmecul constă în a le aprecia în mod egal și în faptul ca amândouă sunt efemere. 

Daiana Palic

Galeria de Artă ARTEP a fost gazda unei expoziții care a reușit să creeze o atmosferă captivantă și relaxantă. Picturile lui Ștefan Câlția aduc în prim-plan teme profund umane, explorând complexitatea vieții și percepțiile artistului asupra acesteia.

Pictura „Doi stejari” m-a captivat deoarece mi-a adus în minte dualitatea dintre două entități care au fost cândva un întreg. Cei doi stejari, deși acum separați, păstrează în continuare amintirea legăturii lor din trecut. Această separare nu este doar un detaliu vizual, ci o reflecție asupra schimbărilor care au loc în relații și în viață. Rădăcinile comune ale celor doi copaci simbolizează cum, chiar și în momentele de distanțare, legăturile adânc înrădăcinate continuă să îi lege. Această imagine poate fi comparată cu relațiile din viața cotidiană, în care două persoane, odată apropiate, se pot îndepărta, dar nu uită legătura care le-a unit și păstrează în continuare urme ale influenței reciproce.

Stejarul poate fi asociat cu înțelepciunea și maturitatea, datorită creșterii sale lente și stabile, simbolizând răbdarea și acumularea de cunoștințe de-a lungul timpului. În pictura „Doi stejari”, această simbolistică este evidentă în relația dintre cei doi copaci. Deși acum sunt separați, fiecare păstrează în sine urmele unei legături anterioare, care le-a influențat dezvoltarea. La fel ca stejarul, care se adâncește în pământ pentru a-și întări rădăcinile, relațiile din viață lasă urme profunde, chiar și atunci când distanțele le separă. Această legătură trecută devine o formă de înțelepciune adânc înrădăcinată, care continuă să influențeze și să definească evoluția fiecărei entități, chiar și în fața schimbării.

 „Doi stejari” ne înfățișează nu doar imaginea unor copaci, ci și simbolul legăturilor umane care, deși se pot schimba sau distanța, rămân profund înrădăcinate în esența noastră. 

Eliza Prodan

Tabloul ,,Ultimul Papagal” de Ștefan Câlția ne înfățișează cinci personaje feminine costumate baroc, care ar putea părea să participe la un spectacol tăcut suspendat între vis și realitate.

Clovnul ar putea fi văzut ca fiind un simbol al adevărului, dar nu pentru că vorbesc direct despre realitatea noastră cotidiană, ci pentru faptul că ei sunt dornici să arate ceea ce alții nu îndrăznesc să vadă. Într-o lume a aparențelor și a teatrului clovnul este singurul care spune adevărul. Prin costum și expresie, el transmite luciditate. În contrast, celelalte persoane ar putea fi văzute ca ipostaze ale omului, în fața adevărului.

Femeia în verde care stă cu spatele spre clovn(adevărul) şi ține în mână un evantai. În istorie, evantaiul este văzut ca fiind folosit pentru a masca emoțiile sau reacțiile. Prin urmare, evantaiul poate însemna că personajul preferă aparența în locul confruntării. Ea încearcă să se ascundă de adevăr. Faptul că stă cu spatele spre clovn, adică spre adevăr, sugerează o alegere inconștientă sau conștientă de a nu privi realitatea.

Femeia în albastru cu o pălărie neobișnuită pară în fii un fel de magician sau intermediar. Ar putea fi chiar o trimitere la artistul însuși, care jonglează cu simboluri și care îndrăgește albastrul. Femeia în albastru ar putea simboliza luciditatea rece, rațiunea care observă, dar nu simte. Albastru este de asemenea asociat ca fiind o culoare a introspecției și a distanței, o culoare a cerului. Ținuta e sobră, expresia reținută și postura adreaptă sugerează o prezență controlată. Ea ține în mână un fir de care atârna mai multe obiecte, prin care și un papagal, simbol al cuvântului repetat al adevărului mecanic, fără profunzime. Acest gest ar putea să o transforme într-o figură care controlează simbolurile, care ține adevărul la distanță, suspendat, fără implicare emoțională.

Femeia în galben ar putea simboliza visarea, fragilitatea și puterea interioară. Galbenul este culoarea optimismului ,a luminii, dar uneori și a instabilității. Ea ține în mână o sferă transparentă, un simbol al unui adevăr delicat interior, care poate chiar într-o lume imaginară pe care o protejează. Poziția ei, ușor înclinată, o face să pară mai visătoare decât celelalte, ca și cum ar fi, într-un fel, ruptă de realitate. În contrast cu clovnul, ea nu rostește adevărul, ci-l poartă tăcut.

 Singura persoană care nu participă direct la scenă este persoana din spatele cortinei. Aceasta este ascunsă, dar vizibilă, simbolizând martorul tăcut sau poate chiar teama de adevăr. Astfel, poziția ei, parțial retrasă, ar putea sugera o prezență care observă, dar nu intervine. Ea nu are niciun obiect simbolic în mână. Nu joacă, nu visează, nu conduce, ci doar privește. A sta după cortină, ar putea fi asemănat cu a sta între două lumi, între realitate și spectacol, între asumarea și evitarea. Ar putea fi chiar privitorul sau artistul însuși, care rămâne în umbră, întrebându-se dacă să intre sau să rămână ascuns.

În spatele acestor figuri este o draperie grea, trasă într-o parte. Această punere în scena face referire la ideea de spectacol al vieții, în care oamenii joacă roluri ascunzându-se în spatele măștilor. Ultimul papagal ar putea fi văzut ca o parabolă despre adevăr, memorie și speranță, într-o lume în care visul se împletește cu realitatea, iar culoarea devine un limbaj al sufletului.

Alexandra Timofte

„Și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.” ( F. Scott Fitzgerald, „Marele Gatsby”)

Ștefan Câlția este un artist român contemporan a cărui lucrări recente au fost expuse la galeria privată „Artep” din Iași. Printre superbele picturi se află și lucrarea „Călătoria bivolului”. Deși nu preferata mea, aceasta m-a atins, șoptindu-i parcă sufletului meu.

În culorile de pe pânză se poate distinge un râu asupra căruia se răsfrâng razele soarelui în apus, colorând apa în culori calde, asemănându-se cu un lac de lavă și sânge, o imagine care pare a proveni din Infernul lui Dante Alighieri. Bivolul, simbolul conexiunii cu natura, al înrădăcinării în pământ și lume, intră în apă, pierzându-și stabilitatea și fiind forțat să înoate împotriva curentului.  El are ochii înroșiți și mari, implorând milă și parcă rugându-se pentru îndurare și protecție. Pe creștetul acestuia poposește un pițigoi, care îl îndrumă și îi oferă puterea necesară pentru a merge mai departe.

În contrast cu imaginea pițigoiului avem clovnul care plutește deasupra bivolului, ușor amenințător. Florile din mâinile sale pot face trimitere la o altă pictură a domnului Câlția, și anume „Călător cu ierburi”. Ca în opera menționată, acestea pot reprezenta aripile figurii, care pare a fi prinsă într-un dans ca de ia. Culorile vibrante ale plantelor se află în directă opoziție cu vegetația moartă de lângă râu. Pe gulerul hainei se află ceea ce eu consider a fi petale de flori. Această imagine poate ilustra ideea unui învingător, a unei celebrări, dar și a unei morți, petalele unei flori căzând odată ce aceasta se apropie de sosirea întunericului etern.

Expresia de pe chipul clovnului este una înfricoșătoare. Deși îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu bijuterii și o pălărie festivă, ochii săi verzi par temători și bântuiți, înmărmuriți în neputință. Fundalul albastru este o satiră a iubirii lui pentru albastrul caselor din satul natal, care, în acest cadru, evocă un mister și temere pentru personaje.

Astfel, „Călătoria bivolului” este doar un exemplu al gândirii și scopului profund al creării artei lui Ștefan Câlția. Fiecare dungă de vopsea în ulei are propria însemnătate, pe care privitorul este îndemnat să o interpreteze după sentimentele inimii sale. 

Miruna Ursanu

Unul dintre cei mai importanți pictori români contemporani, Ştefan Câlţia, este apreciat la o cotă excepțională de către colecționarii de artă. Își construiește creațiile din propriile dorințe, trăiri, conferindu-le o alură familială, în care te descoperi involuntar. Elementul fundamental în picturile sale este natura, copacii în special. Stilul pe care îl adoptă este cel al realismului fantastic.

Picturile lui Ștefan Câlția includ diferiți factori din propria lume, precum râul Olt, pești și casa sa din Șona. Tabloul în care l-am regăsit cu adevărat pe pictor l-am identificat la Galeria "Artep", anume  "Doi Stejari". Într-un interviu, bărbatul a mărturisit că, în grădina casei se află doi copaci ce simbolizează părinții lui. În pictură apar, pe un fundal mohorât, figurile a doi stejari fără frunze, însoțiți de un alt copac, mult mai tânăr. Corelând cu mărturisirea din interviu, semnificația copăcelului este chiar sufletul lui Ștefan Câlția, care i se alătură familiei sale, întrucât tabloul a fost realizat în 2025, la vârsta de 82 de ani. De asemenea, deși tableta de culori este una posomorâtă, apar și verdele, galbenul, precum și portocaliul. Aceste culori demonstrează vitalitatea părinților în sufletul său.

Surprindem o încercare de reuniune și prin actul de "îmbrățișare": singura creangă cu frunze se îndreaptă spre copăcel, într-o încercare de apropiere. Acest aspect reliefează dorul pictorului de familie, precum și vivacitatea pe care o capătă prin gândul la ei.

Ștefan Câlția rămâne un artist important, tocmai pentru că reușește să împletească elemente din propria viață într-un mod ludic, cu care poți empatiza.