Despre volumul de poezii Autoportret în flama de sudură, de Claudiu Komartin
Alexia Dorin, clasa a XI-a E (filologie)
“ scrisul nu ajută la nimic, ai avut încă o dată dreptate, mamă
gloria nu ajută la nimic, cu atât mai puțin ție, zbârcitule,
care nu îți mai încapi în piele de atâtea premii și de tumori,
....................................................................................
lanternele nu ajută la nimic, întunericul e deplin,
ceea ce credeai că știi nu ajută la nimic, (...)
să-ți îneci amarul e ridicol, când amarul e acel lucru
cu care te-au hrănit fără să-ți spună că există și
o altfel de viață, că viață poate fi trăită dincolo de legile lor
strâmbe, de garanțiile lor contrafăcute ale reușitei sociale”
(Epigrame)
Ar trebui să avem dreptul să ne omorâm. Și apoi să renaștem. Ar trebui să avem dreptul să ne uităm la noi înșine, ca și cum ne vedem pentru prima oară. Ar trebui să avem dreptul să murim, atunci când obosim să ne prefacem că trăim. Ar trebui să avem, căci mi-e frică să am, singură, conștiința morții. Am încercat să fug de mine. Să fug mâncând pământul. Să dispar din fața mea. Dar m-am prins mereu din urmă și mi-am scăpat printre degete, când m-am simțit în propriile mâini. Am evadat iarăși în mine și m-am trimis să-mi cer iertare, dar nu mai am ce să-mi iert, mi-am distrus tot. Mi-am strivit inima, încercând să apăr ceea ce n-am știut la timp să iubesc.
Sometimes I seem like a monster even to myself.
Scrisul nu ajută la nimic, ai avut încă o dată dreptate, mamă. De parcă aș mai ști să scriu. Fără inimă, nu mai pot să îl simt, mamă. Aș putea să îmi scot ochii, să nu îl mai văd, sau să îi țin închiși de tot, să mă oblig să simt. Să simt ceva ce nu mai trezește nimic in mine, mamă, căci nu mai are ce să trezească.
Cu lumina strânsă sub pleoape, poeziile lui Komartin mă înalță-n amintirea unei seninătăți dureroase. M-au surprins în toată goliciunea mea, m-au dezbrăcat de trup, ca de-o haină veche și uzată, pe care au lăsat-o-n drum, făcându-mă să-mi plâng de milă, pe neștiute, pe neînțelese, pe nevrute. Și cu lacrimile acestei “secreții bolnăvicioase” în ochi, m-am gândit la lupta din afara poeziei lui, luptă ce nu se dă între simplu și complex, ci între simplu și cumplit, pentru că atrocitatea devine pulsatilă, fermecătoare și creează dependență. Ea nu ne desparte doar de moarte, ci și de viață, iar în narcisismul și misticismul momentului, nu am îndrăznit să îmi deschid ochii. Dacă îi țin închiși, lumea va dispărea, va pieri alături de mine.
Autoportret în flama de sudură nu este un volum de poezii, este o capodoperă caleidoscopică, o apoteoză a reflexivității, ce nu răspunde la nimic, nepăsându-i de așteptările mărunte ale cuiva care fuge de propria-i nemurire. E o rană deschisă, despre nuanțe, despre lucrurile care leagă și dezleagă, acele lucruri care nu pot fi nici arătate cu degetul, nici atinse cu mâna, n-au nici nume clare, mai degrabă le tăcem, le clătinăm din cap și le clipim. Fugim de ele și le uităm în urma noastră, stăm obidiți și disperați, așteptând să ne treacă viețile chinuite. Obosit de minciuna zilei de mâine sau chiar a celei de azi, Claudiu Komartin a simțit să nu mai fugă. Scriind despre ce nu are nume, acesta sfidează colivia din plastic incolor în care trăim, înălțându-se spre un nicăieri al durerii, al amintirilor.
E cineva acasă? Ce e aia casă?
Marea noastră, care nu ești în ceruri, nu ne lăsa să te lăsăm singură. Găsește-ne și ridică-ne, Mare, că ne-am găsi singuri, dacă am ști. Caută-ne pe noi, rătăciții între foame, sete și nedreptate, îmbuibații de invidie și răzbunare. Pe noi, îndurerații. Odihnește-ne morții, Mare și înviază-ne viii. Spală-ne cu lumină și nu te supăra pe noi, adormiții robii tăi, cei morți de vii. Și dă-ne, Mare, credința în om, credința din om în om. Dăruiește-ne, Mare, cerurile din față, de lângă noi, de aproape, ca să ajungem să vedem, cândva, cerul de deasupra noastră. Deschide-ne, Mare, inimile, ca să ne luminăm cerul de dinăuntru. Ca să putem iubi, un vârf de picătură mai mult decât până acum.
Dă-ne, Mare, azi, pe noi, unii altora.
Și acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
Mira Zaharia, clasa a XI-a E (filologie)
Trăim toți, mai mult sau mai puțin, călăuziți de un fir roșu. Firul e lung, uneori se înnoadă, alteori alte persoane se prind de el și rămân cu noi, într-un drum necunoscut ce se cheamă, fatidic, viață. Claudiu Komartin încearcă să tragă de propriul fir, să deznoade nodurile societății și să găsească poate capătul, care, între timp, a devenit un obiect al mitului. Despre asta e Autoportret în flama de sudură, dar și despre multe altele, pentru că în poezie, deja știm asta, găsim la sfârșit ceea ce căutăm fără ca măcar să știm.
Încă de la primul rând, poezia lui Komartin devine atât căutarea unui tată aflat prea târziu, cât și asumarea unei lumi care are culoarea unui ciob de sticlă cenușiu, neatins de sudură și prea-atins de uzură. Am căutat mult prin librăriile Iașiului acest volum, subțire, dar având propria-i greutate în același timp, iar când l-am avut în mâini, deja simțeam că dobândisem o victorie personală.
Așa că, mi-am căutat un scaun și m-am cufundat în poezie direct, fără menajamente, specific unui cititor de proză care, din când în când, își amintește „să guste” și poezie. Dacă aș fi un adolescent blogger, aș zice, atenție! Acesta e un disclaimer. Într-o lume plină de fire roșii pe care ar trebui să le căutăm, pierdem zilele teoretizându-le on-line. Câți tineri nu filozofează despre Marea Poezie în fața calculatorului în ziua de azi, fără să fi citit o strofă? De aici, poate, și timiditatea de a te lăsa purtat de adevărata poezie. Această timiditate, încercată adesea și de mine, am încercat să o reprim, iar cu „Jeg, Jaf și Josnicie”, cea mai marcantă alcătuire în acest „Autoportret” pentru mine, cred că m-am eliberat odată (și sper eu) pentru totdeauna de monstrul fals al poeziei moderne și post-moderne.
Când ești tânăr, când „problemele urgente-ale omenirii te deprimă cu stil”, un poet precum Claudiu Komartin îți poate desface nodul roșu ca să îți poți continua drumul. Sticla dură, cenușie a acestei lumi reflectă într-o sclipire puternică gândul cristalizat de sufletul poetului, amărât de toată nedreptatea, toată moartea și toată minciuna cu care ne hrănim zilnic ca să uităm propria goliciune, pentru că, apocaliptic,
„îți amintesc că nici unul
dintre noi nu e mult mai mult
dedesubtul cărnii.”
Ar putea părea aproape sumbru, neadecvat pentru ceea ce credem noi, la o anumită vârstă, că înseamnă să scrii versuri, nu? Trebuie să mă credeți pe cuvânt, că aceste rânduri sunt scrise de o mână care, uneori își mângâie amuzat mustața și care, în fapt, nu a încercat niciodată să sudeze. Am avut ocazia, la doar câteva zile de la propria-mi experiență cu acest volum, să îl întâlnesc și pe creatorul acestuia. Astfel, cred că am atins un nou procent din firul meu roșu.
Cred că cel mai frumos moment pe care îl poți trăi, dacă te consideri pasionat de literatură, e să poți auzi un autor modulând prin voce propria lucrare. Pare a fi... o creație în creație, rândurile, iar aici mai ales poezia atât de melodioasă a lui Komartin, și-au demonstrat și latura senzorială, ascunsă la prima vedere. Cum spunea și Tatiana Țîbuleac, poezia postmodernistă revine prin acest volum „splendid, profund, asumat”, și ca novice, nu poți decât să te înclini în fața ei. Altfel, cum nu te-ai înclina în fața unor figuri atât de drepte ca tatăl redescoperit târziu sau figura maternă ce se leagă în destin cu vocea abia născută, un copil care îl introduce pe poet în rolul de tată?
După două ore de poezie, puteam pune în sfârșit o întrebare: „În triunghiul celor trei J de fir roșu al destinului, unde se află poetul?”.
poetul e în afara a tot, pentru a putea să-și țeasă cuvântul
Autoportret în flama de sudură a fost pentru mine o formă de a mă ridica din scaunul meu obișnuit de lectură, de a atinge firul roșu pe care, căutându-l în poezia lui Komartin, l-am descoperit că mă ține captivă.
Comments