Învățând să privești frumosul – Cinematografia poetică a lui Abbas Kiarostami
- Andrei Tătărușanu
- Dec 22, 2022
- 8 min read
Updated: Mar 22, 2023
O ușă de fier legănându-se în adierea indecisă a vântului. Cu această imagine începe primul film din trilogia regizorului și poetului iranian Abbas Kiarostami – Where Is the Friend’s House? (1987) Și deja am putea să ne oprim aici, căci poate nu este altă imagine care să descrie mai bine aceste filme, însă călătoria vântului prin materialitatea neînsemnată a unei lumi ce pare lipsită de sensibilitate este abia la început.
"The drowning person,
at the last moment of life,
offering bubbles
to the world.
On that side of the river
are farmers working.
Women in paddy fields on this side.
Between them,
children growing up.
The word "glorious"
in the notebook
of a poor student
in a clay hut."
Un băiat ia, din greșeală, caietul colegului său și pornește de unul singur în căutarea casei acestuia, pentru a-i înapoia caietul, ca acesta să-și poată face tema pentru ziua următoare. Filmul pleacă de la ideea unei poezii cu același titlu, scrisă de Sohrab Sepehri, poet și pictor iranian. În textul său, băiatul nu e doar un simplu puști, ci un cavaler, îndeplinind o misiune nobilă, un Don Quijote înarmat cu o voință de fier și... un caiet șifonat.
„Where is the Friend’s house?”
the horseman asked at dawn.
The sky paused briefly.
The passer-by presented sands, the branch of light that he had in his mouth
And pointed to a poplar tree and said:
„Before reaching the tree,
There is a garden alley that is greener than God’s sleep
And in it, love is as blue as the feathers of honesty.
Go to the end of the alley which stops at the back of adolescence.
Then turn to the flower of loneliness,
Two steps short of reaching the flower,
Stay by the fountain of eternal myth of earth
And you feel a transparent fear.
And in the fluid sincerity of the air, you will hear a scratch:
You will see a child
Who has gone up the pine tree, to grab a bird from the nest of light
And you ask him
Where the friend’s house is.”
În călătoria sa, băiatul era nevoit să repete același lucru de câteva ori pentru a fi măcar observat, chiar și de către familia sa, era singur într-o călătorie fără destinație. Însă, chiar când umbrele începeau să înăbușe orice speranță în drumul său, băiatul întâlnește unicul său ajutor, un bătrân, o oază într-un deșert de neputință. Era parcă un intrus în acel spațiu al monotoniei, al resemnării, o lumină caldă, blândă, ce l-a condus pe străduțe întortocheate în continuare.
"No one asks what was wrong with the old doors. If they’d have some flaw, no one would’ve bought them. But now I watch them taking out these doors one by one and replacing them with iron doors. I heard that iron doors last a lifetime. How they calculate a lifetime, I don’t know."
Un peisaj dezolant și pustiu ni se înfățișează, o lume care începe să se ascundă după ușile de fier, ce își înghesuie cu dispreț și dezgust trecutul sculptat cu măiestrie în lemn, în colțul magaziei cu vechituri, undeva lângă speranța unei noi lumini, un lemn sculptat de mâini noduroase, pe care acum le mai mângâie doar vântul.
" a passer-by bestowed the beam of
light he held between his lips upon the darkness of the sands"
Un trecător, o altă umbră în întuneric, la fel cum băiatul nu era altceva decât un alt puști, și totuși, cea mai sinceră interacțiune, cel mai cald și luminos moment în cea mai întunecoasă și mai rece seară. Două lumi se intersectează, cea de lemn, înnegrită de timp și adormită de bătrânețe, și cea peste care vântul încă trece neobosit. Și se înțeleg ca doi prieteni vechi, reuniți prin destin și se plimbă agale privind frumusețea pierdută a ferestrelor atât de familiare, dar mai opace ca niciodată.
Filmul se termină cu o floare între paginile caietului, o promisiune, un cadou sau o privire deschisă către frumusețea din noi. O pată de culoare într-o mare de gri, un martor al vieții, un alt obstacol al vântului. Însă drumul, acea cărare în zigzag pe care a parcurs-o de atâtea ori băiatul, imagine recurentă în filmele lui Kiarostami, nu e nici măcar aproape de sfârșit.
And Life Goes On... (1992), al doilea film, în care, într-adevăr, viața continuă, merge mai departe, se mai uită uneori în spate nostalgic, poate chiar cu o umbră de regret, dar nu se oprește niciodată.
"I saw
nothing in this village.
No smoke
rising from a clay house,
no clothes
on the clothesline."
Un sat îngropat în ruine, devastat de cutremur, sau, mai simplu, acasă pentru atât de multe chipuri șterse de praful durerii. Și drumul, nelipsit, parcă jucându-și și el rolul în film, un rol fără replici, căci e poate prea bătrân să mai vorbească, sau doar mai (prea) înțelept. Cât de asurzitoare poate fi liniștea în această lume distrusă, atunci când vorbele nu mai au loc de mult. Aproape că te face să crezi că nu mai e un film, ci că privești pe fereastra deschisă într-o banală după-amiază, iar în loc de nesfârșitele șiruri inerte de mașini, vezi destine ce își doresc să trăiască. Iar acele atât de dorite uși de fier, ce ar fi rămas oare din ele? Ar fi rezistat poate, și-ar fi păstrat mândria în fața dezastrului și ar fi înaintat către veșnicia ce le aparținea doar lor, căci nu mai rămăsese nimeni să o revendice? Dar cât din această glorie se mai păstrează când veșnicia nu e decât dovada unui trecut crepuscular, prăfuit, opac? Poate că răspunsul pentru toate aceste întrebări se află în ochii bătrânului (din primul film) care îi oferă băiatului o floare, îndrumându-l către casa prietenului și întrebând, mai mult pentru sine, cum se măsoară veșnicia. O imagine destrămată ar rămâne în urmă, ușile de fier stăpânind peste un univers mort, ca niște columne sărbătorind o victorie sumbră, iar printre ruine, printre visuri și speranțe, un caiet și o floare de mult uscată între paginile sale, care refuză însă să capituleze.
"a wind
not from the north
or south
or west
or east.
from Heaven."
Să închidem pentru un moment ochii și să ne imaginăm o lume în care vântul nu ar exista. Înfricoșător? Apocaliptic, distopic? Sau poate că o astfel de imagine nici măcar nu există, poate că imaginația noastră nu se poate întinde până la acele limite? Oricum, ar fi un peisaj cel puțin bizar, sinistru, căci vântul este suflarea vieții, care nu se oprește niciodată, nici când aceasta șovăie. Acesta este unul dintre aspectele pe care Abbas Kiarostami reușește, într-un mod impresionant, să îl schițeze în filmele sale, imagini care nu se sfiesc a-ți reaminti datoria de a te bucura că adierea încă nu s-a hotărât să îți ocolească firele de nisip din păr.
"Ce este liniștea? Ceva al cerului din noi." – Ilya Kaminsky
Printre dărâmăturile măturate de vânt și mult prea multe flori cu petale cenușii, rămâne, aproape de nezdruncinat, un pilon care nu s-a prăbușit, iubirea. Un tânăr, hotărât că doliul și suferința nu sunt obstacole demne de a-l încurca, iar așteptarea "trecerii" efectelor dezastrului ar fi prea lungă, decide să se căsătorească. Nu ne mai rămâne decât să ne întrebăm (pentru că această imagine nu este prezentată în film) cum ar arăta o nuntă, o sărbătoare a frumosului printre atât de multă suferință și moarte. Mai poți spune "da" într-o lume fără glas? Te mai poți bucura într-o lume a tristeții? Mai poți trăi când viața e mai înfricoșătoare decât moartea? Poate că da, doar dacă închizi ochii și îți permiți, umil, să visezi. Doar atunci vei vedea cu adevărat cât de absurd, grotesc, cinic și totuși cât se poate de firesc este acest fir al vieții (are și acesta, până la urmă, dreptul la poezia sa...)
"realitatea s-a transformat în
cea mai brutală formă de poezie.
tăcerea e doar a morților" – Moni Stănilă
Through the Olive Trees (1994), ultimul film din trilogie, continuă drumul început prin celelalte două și chiar ne oferă posibilitatea unor noi perspective, noi cărări. Acest film ne poartă pe marginea fină dintre realitate și ficțiune, dezvăluind poveștile din viețile unor actori (sau oameni obișnuiți) care interpretează personaje și privind în spatele camerei de filmat. Astfel, suntem purtați dintr-un plan în altul, uneori chiar fără voia noastră, o bandă Möbius viață-film. Însă nu acesta este adevărul pe care îl prezintă Abbas Kiarostami, nu este unul decupat din ficțiuni captivante, ci este cel desprins (smuls) din ochii verzi ai copiilor rămași fără bucurie.
În acest film, experiența de dragoste, nunta, urma de speranță din acel sat, era doar parte din povestea filmului, în timp ce povestea tânărului și a fetei era, de fapt, mai tristă. El încercase de mulți ani să o convingă pe bunica fetei să îi lase să se căsătorească, însă bătrâna nu a fost de acord, iar fata refuză acum complet să îi mai vorbească lui. Însă destinul nu a renunțat și i-a adus pe cei doi din nou împreună pe această "scenă", iar între cadrele filmate (de foarte multe ori, căci mereu ceva părea să nu fie așa cum trebuie), tânărul se gândește la viața pe care ei ar fi putut să o aibă, la bucuriile acesteia și la viitor. Iar iubirea, cât mai rămâne din ea, se zbate între scene și grinzile căzute, în timp ce oamenii mai speră, încă, la fericire.
"sometimes I’ll serve the tea, and sometimes you will. That’s how I see married life. That’s what life is about."
Încă una dintre scenele reprezentative pentru întreaga trilogie este cea în care regizorul-personaj (sau nu?) îi arată unuia dintre actori cum poate saluta sufletele și cum ele îi vor răspunde. "It’s obviously an echo", dar acestea răspund doar la acel "hello", nu la alte cuvinte, erau sătenii pe care acum nu îi mai puteai vedea, dar care îți dădeau mereu binețe cu un glas cald, de parcă acum erai unul de-al lor sau poate mereu ai fost, dar nu ai știut. Ca și cum timpul ar fi uitat și ar fi iertat, iar cutremurul nu era decât un subiect de conversații fugitive, de curtoazie, peste marginea gardului între vecini.
În final, sugestia care se conturează este aceea a unei posibile regenerări a lumii prin prezența subtilă a elementelor esențiale, ca în mituri – apa, pământul și cuvântul care ar putea fi expresia dragostei: tânărul se duce, cărând două bidoane cu apă, după fata pe care o iubea, într-o ultimă încercare de a o convinge ca măcar să îi răspundă, să îi vorbească. Ea însă, purtând o floare în ghiveci, nu iese din eterna sa liniște, parcurgând astfel un drum împreună, pe care noi îl vedem dintr-o perspectivă din ce în ce mai înaltă, până când ei sunt doar două puncte de mișcare într-o mare uriașă de verde.
"a millipede
follows her companion
through the olive trees"
Însă tânărul se întoarce din acel drum la un moment dat, se întoarce către lumea sa, lăsându-și poate iubirea într-o ramură uscată de măslin sau se lasă purtat de vânt către un alt viitor.
Prin această trilogie și prin poeziile sale, Abbas Kiarostami ne arată cum să privim frumosul acolo unde nu mai e loc decât de suferință, elogiază viața, acceptând în același timp durerea morții, ne poartă în această călătorie către orizonturi pe care nu am fi putut altfel să le vedem. Dar cel mai important este că viața trăiește și ea în poezie, ascunzându-se uneori de ea însăși și atunci descoperim ce poveste frumoasă pot construi cele două când ai curajul să refuzi absurdul unei vieți trăite în frică.
Despre fericire, dragule, nu pot să-ți spun decât
foarte puține cuvinte,
bunăoară:
cel mai miraculos fapt al existenței
este faptul că este.
De aceea,
dorința fierbinte de a fi fericit
este legitimă și miraculoasă.
Ar fi absurd ca existența să fie absurdă.
(Nichita Stănescu, Învățăturile cuiva către fiul său)
Andrei Tătărușanu, clasa a IX-a E
Surse imagini:
Comments