Întâlnire cu Radu Vancu la Humanitas Sibiu - Frumusețea există și ne salvează devenind Poezie în volumele "Frânghia înflorită" și "Kaddish"

FOTOGRAFII: MELANIA HUZUM

AMALIA ALBIANU, 10 B

În timpul excursiei la Sibiu am avut ocazia să discutăm cu Radu Vancu despre volumele sale de poezie „Frânghia înflorită” și „Kaddish”. Întâlnirea a avut loc în librăria Humanitas, pe care autorul o descrie ca pe un loc de intersecție între prietenii și cărți.

Am aflat de la Radu Vancu poveștile multor scriitori, jurnaliști și poeți precum Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Wystan Hugh Auden si Panait Istrati. Una dintre concluzii a fost faptul că trebuie să învățăm să separăm artistul de artă, pentru că un om poate crea frumusețe dar, în același timp, poate provoca suferință. De-a lungul vieții încercăm să ne „naștem” sufletul. Pentru unii este mai ușor, iar pentru alții mai greu sau sunt persoane care nu reușesc, dar asta nu înseamnă că nu sunt umani: chiar această încercare de evoluție, de găsire a noastră, ne face oameni.

Prin poeziile din volumul „Kaddish”, Radnóti Miklós a reușit să își găsească sufletul, chiar dacă a făcut-o aproape de finalul vieții. În 1944, poetul maghiar, aflat într-un detașament de muncă forțată, a fost obligat să participe la un marș al morții. Epuizați, flămânzi și bolnavi, mulți dintre prizonieri nu mai puteau merge. Când Radnóti a căzut din cauza oboselii și a rănilor, soldații l-au împușcat pe marginea drumului, împreună cu alți prizonieri. După război, trupul lui a fost identificat într-o groapă comună, iar în buzunarul hainei a fost găsit caietul său care conținea ultimele poezii scrise în timpul prizonieratului. Acesta a fost înmormântat de soția lui, Fanni Gyarmati, care l-a găsit și a continuat să trăiască până la vârsta de 102 ani.

O idee importantă din poeme este aceea că, în literatura bună, omul își pune o parte din suflet și o lasă acolo. Astfel, el rămâne în groapa comună din Abda, scriind parcă printre sângele și carnea tuturor morților care se îmbină devenind un întreg, dar rămâne și în poeziile în care și-a pus o parte din suflet. El rămâne aproape de soția lui prin caiet, până în momentul în care se reunesc, deoarece i se alătură și ea în groapa comună.

O frază prezentă pe tot parcursul cărții este „Doar pentru că scriu poemele astea nu înseamnă că sunt viu”, care transmite că, oricât au încercat Fanni și alte persoane să îl țină în viață prin memoria lor, el tot mort rămâne, iar arta pe care a creat-o este dovada că a existat, o bucată din sufletul și viața sa, care a fost salvată din groapa comună.

Astfel, întâlnirea cu Radu Vancu a fost o lecție despre ce pot face literatura și arta din oameni. Așa cum a spus și autorul, lectura ne transformă printr-un fel de hipnoză, de multe ori fără să realizăm. Literatura este o formă a cuvintelor de a descrie și observa realitatea, dar și de a trece dincolo de ea, pentru a ne ajuta să ne naștem sufletul.

ALEXANDRA ARAMĂ, 10 B

Radu Vancu este, cu siguranță, unul dintre cei mai emblematici scriitori contemporani români, ale căror cărți unesc generații și creează punți între mistic și adevărurile profunde și, de multe ori, dureroase, ale existenței umane. În timpul șederii noastre la Sibiu, am avut șansa de a discuta cu autorul despre volumele sale de poezii „Frânghia înflorită” și „Kaddish”, fapt ce a dus la o discuție fascinantă despre complexitatea firii omului, acceptarea morții și personalități române și din străinătate care au schimbat cursul lumii prin puterea lor creatoare.

Aș dori să prezint interpretarea mea în ceea ce privește cartea „Frânghia înflorită”, ce reprezintă o serie de conversații la nivel spiritual dintre poet și tatăl său, care s-a sinucis și care s-a stins din viață chiar în brațele fiului său.

Toate poeziile încep cu aceleași versuri „Ce-ți spune unul dintre morții tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți, când te lasă inima să-l visezi.”, care sugerează faptul că, la nivel subconștient, sufletul nostru încearcă să suprime suferința și traumele cauzate de pierderea unei persoane iubite și că există unele momente, născute sub însemnul oniricului, în care inima se simte suficient de în siguranță încât să se deschidă către comemorarea celui jelit. Astfel, tatăl îi apare în vis fiului, cu scopul de a-i povesti despre lumea de dincolo, care nu este decât un loc al confortului banal, trăit în singurătate și în așteptarea alăturării celor apropiați. Poetul este încurajat de figura paternă să prețuiască fiecare moment din viață și să nu se consume din cauza lui, ci să înțeleagă că totul este o tranziție și că se vor reîntâlni într-o zi. Cartea este construită sub forma unei frânghii care-i leagă pe tată, poet și fiul acestuia, Sebastian. Poetul își dorește să fie pentru copilul lui ceea ce tatăl nu a reușit să fie pentru el, din cauza viciilor și greutăților din urma Revoluției din 1989. Astfel, acest obiect sterp, simbol al morții tatălui, devine creator de frumusețe și o metaforă a continuității ciclului natural al omului în lume.

În cadrul discuției, Radu Vancu a făcut multe referiri culturale pentru a contura argumentul că unele dintre cele mai sclipitoare minți, ce au contribuit prin propria artă la patrimoniul cultural al omenirii, au fost, de fapt, niște indivizi lipsiți de principii și moralitate. De exemplu, scriitorul a vorbit despre Mircea Eliade, considerat cel mai mare istoric al religiilor, care a fost implicat în campanii legionare și fasciste și care i-a mințit până la finalul vieții pe toți cei dragi cu privire la articolele incriminatoare scrise de el, din anii 1936-1937, inclusiv pe cel căruia i-a fost mentor: Ioan Petru Culianu. Conform lui Radu Vancu, lipsa capacității acestuia de a accepta faptul că Eliade a fost un artist desăvârșit și un om ce instigat la crimă și intoleranță i-a adus, în final, moartea, fiind asasinat în 1991 la Chicago. Vinovații nu au fost niciodată găsiți, însă este o certitudine că atitudinea critică a lui Culianu față de legionari i-a provocat pe foștii adepți ai acestei doctrine politice.

Scriitorul susține că oamenii sunt niște ființe atât de complexe, încât nu pot fi încadrate într-o categorie unică: un filosof genial poate fi un susținător vehement al cruzimii și extremismului, precum Céline, iar un soldat care își găsește refugiul în poeziile lui Ezra Pound poate să le înțeleagă mai bine mesajul decât poetul însuși.

Părerea mea este că mulți artiști fantastici și-au transpus toată esența bună și înfloritoare din ei în operele lor, rămânând doar cu părțile lor cele mai întunecate. Întrebarea este: poate fi iertat un artist bun pentru ororile pe care le-a săvârșit ca om? Nimeni nu poate da un răspuns unic la această întrebare, pentru că nu există adevărul absolut, însă fiecare cititor poate să ajungă singur la propria concluzie.

Această întâlnire cu Radu Vancu a fost o călătorie culturală extraordinară, ce mi-a lărgit orizonturile și care m-a îndemnat să-mi pun întrebări și să încerc să văd lumea în nuanțe, nu doar în alb și negru.

DRAGOȘ APOPEI, 10 B

Pe data de 30 noiembrie 2025, am participat la o întâlnire cu scriitorul Radu Vancu despre cum „Frumusețea salvează”. Această frază ne umple de speranță și bucurie și ne dă, în cele mai grele momente, un lucru pentru care să luptăm și spre care să ne îndreptăm toate puterile. Volumul de poezii „Kaddish” poartă numele unei rugăciuni evreiești rostită cel mai des pentru cei răposați și ne transmite exact această idee, prin texte inspirate de povestea unui poet evreu ucis în lagărele celui de-al Doilea Război Mondial, care, între perioadele de muncă obositoare și de tratamente inumane, reușește să scrie poezii pe care soția lui le va găsi în buzunarul hainelor cadavrului său.

Într-una dintre poezii apar versurile: „N-am nici un plan de evadare nici înapoi înspre viață, nici înainte, spre orice o mai fi.”, în care poetul mărturisește că a acceptat situația în care se află și că elaborarea unui plan pentru viitorul său este inutilă, neștiind dacă va mai apuca măcar să vadă lumina zilei următoare. Ulterior, în lipsa speranței, acesta începe să scrie poeme pentru a îndura ororile la care era supus, fapt care relevă nevoia omului de a se refugia în frumusețe, pentru a nu fi acaparat de răul din lumea înconjurătoare. („Mi-am construit, din toate cuvintele astea îmbibate de sânge & carne, micul adăpost de frumusețe”). Totuși, pentru a crea frumusețe, omul trebuie să se jertfească, să pună o parte din el în ceea ce face în cazul acesta fiind sacrificate chiar părți din corpul poetului (carnea și sângele), reprezentând prețul pe care trebuie să îl plătească omul pentru a crea. Din spusele scriitorului putem deduce că omul, în momentele de disperare, se poate salva doar prin intermediul frumuseții și că acceptarea unei situații nefavorabile din prezent este mai importantă decât meditarea asupra viitorului.

În concluzie, volumul „Kaddish” ne ajută să înțelegem coșmarul prin care treceau unii oameni pe vremea Holocaustului, dar și modul prin care îl îndurau și anume prin frumusețe.

NATALIA BÎRLĂDEANU, 10 B

„Frânghia înflorită” este o carte construită pe ideea că suferința poate genera o formă neașteptată de lumină. Lumea creată de Radu Vancu este dură, uneori greu de privit, pentru că morții apar în vis și vorbesc cu brutalitate despre tot ceea ce înseamnă viața și despărțirea. În aceste imagini intense, trupurile se desfac, amintirile se sting, iar realitatea se amestecă cu visul. Chiar și așa, din toate aceste imagini dure se conturează o idee importantă: că legătura dintre oameni nu se oprește odată cu moartea.

În multe fragmente, realitatea se amestecă cu visul, iar amintirile apar ca niște secvențe care încearcă să se păstreze în ciuda trecerii timpului. În multe momente se vede fragilitatea legăturilor dintre oameni, dar și cât de rezistente pot deveni atunci când par pierdute. Morții revin nu ca să ceară ceva, ci ca să arate că existența lor continuă într-un fel greu de explicat, dar ușor de simțit. Din toate aceste apariții se conturează ideea că durerea nu izolează, ci aduce la suprafață lucruri pe care viața, în viteza ei, le ascunde.

În același timp, cartea vorbește și despre felul în care memoria formează legătura dintre cei vii și cei dispăruți. Acolo se păstrează lucrurile mici, detaliile care nu par importante, dar care revin mereu în momentele grele. Radu Vancu arată că tocmai aceste lucruri aparent banale țin vie acea legătură cu cei plecați. În felul acesta, poemele lui nu devin doar o confesiune, ci și o încercare de a înțelege cum se poate transforma o pierdere într-un mod de a rămâne aproape de cineva, chiar și după ce trecerea dintre lumi pare definitivă.

Imaginea „frânghiei înflorite” devine astfel un fel de rezumat al întregului volum: un obiect al durerii se transformă într-unul din care crește viața. Cartea arată că moartea nu înseamnă un capăt al legăturii dintre oameni, ci o schimbare a felului în care această legătură continuă să existe — în vise, în amintiri, în gesturile mici ale celui rămas. Textul sugerează constant că întunericul nu este definitiv și că, din el, poate apărea un fel de lumină interioară. Astfel, volumul lui Radu Vancu devine nu doar o confruntare cu durerea, ci și o încercare de a arăta că iubirea și memoria pot reconstrui ceea ce părea pierdut, chiar și atunci când totul pare imposibil de dus mai departe.

DARIA BORTICĂ, 10 E

Am avut privilegiul de a participa, împreună cu clasa mea, la o întâlnire cu scriitorul Radu Vancu, de unde am putut totodată să-mi exprim ideile și impresiile direct cu el asupra volumelor ,,Frânghia înflorită” și ,,Kaddish”. Aceasta a fost desfășurată la Librăria Humanitas din Sibiu , un spațiu cultural cu profunde rădăcini istorice, considerat unul dintre cele mai vechi și mai importante lăcașuri ale cărțiilor din oraș. Humanitas nu este doar o librărie, ci o veritabilă instituție a memoriei culturale sibiene: o punte între trecut și prezent, un loc în care ideile au circulat, s-au sedimentat și au transformat generații de cititori. Acolo, în acest templu laic al culturii, întâlnirea cu Radu Vancu a căpătat o dimensiune simbolică — de parcă însuși spațiul ne invita să vedem literatura ca pe un organism viu, care nu încetează să pulseze.

Discuția despre volumul ,,Kaddish” a pornit de la înțelegerea sensului ritualic al rugăciunii ebraice: o rugăciune a laudei, rostită paradoxal nu pentru morți, ci pentru a exalta viața, pentru a restabili ordinea luminii în fața pierderii. De aici, conversația s-a mutat firesc într-o zonă metaforică și profund umană, centrată pe destinul poetului maghiar Radnóti Miklós și al soției sale, Fanni Gyarmati. Miklós, unul dintre cei mai importanți poeți ai generației sale, a scris ultimele sale poeme în lagăr și în marșurile morții, cu o luciditate care sfidează întunericul istoric. În buzunarul hainei lui au fost găsite, după execuție, paginile udate ale celebrului „carnet”, martor fizic al unei creații scrise efectiv cu trupul.

Pentru mine, „carnetul ud” găsit nu este doar o relicvă, ci un spațiu în care granița dintre trup și text se dizolvă complet. Poezia nu mai este scrisă de corp, ci cu corpul. Urmele fizice ale degradării devin parte din scriitură, iar textul capătă o materialitate înfiorător de vie. De aceea, nu pot vedea carnetul decât ca pe un fel de continuitate fizică a trupului după moarte, nu ca pe o supraviețuire simbolică.

Uscarea carnetului am perceput-o ca pe un ritual de înviere: gestul de a-l lua din buzunarul mortului, de a-l întinde la soare, în lumina cosmică, înseamnă de fapt extragerea lui din lumea umbrelor și aducerea înapoi printre cei vii. Iar așteptarea poeziilor, în timp ce paginile se uscau, devine aproape o așteptare a revelației.

Totodată, ființa poetului nu se evaporă la propriu, ci se distribuie simultan în mai multe planuri: în aer, ca spirit, în groapă, ca memorie, în poezie, ca esență creatoare. Astfel, poetul devine un fel de demiurg al propriului univers, prezent peste tot, despărțit în straturi dar intact în esență. Poezia devine ultima sensibilitate activă a celui mort , uneori mai vie decât reacțiile celor vii.

Paranteza repetitivă din carte: ,,Doar pentru că scriu poemele astea nu înseamnă că sunt viu.”, am simțit-o ca o afirmație a unei existențe metamorfozate. Poetul nu este viu biologic, dar continuă să existe într-o altă formă: poezia devine corpul său eteric. A scrie este pentru el un mod de a circula între lumi, de a transcede carnea și de a se muta într-un plan spiritual, etern.

Relația dintre Fanni și soțul ei este prezentată drept una care a trecut:„dincolo de sânge”, aici mi s-a părut că iubirea dintre ea și Miklós n-a fost una obișnuită. Ei au depășit imediat limitele biologicului și au ajuns într-o dimensiune spirituală, într-un spațiu pregătit de la început pentru eternitate. Era o iubire care nu se mai măsura în timp, ci în supraviețuire.

Inima lui Fanni este comparată în carte ca un somon de lumină, am găsit despre acest pește că la maturitate el va începe să înoate împotriva curentului pentru a se întoarce la origini , la locul în care s-a născut, iar destinația soției poetului este chiar Miklos, adică punctul final devine groapă comună care nu este doar una simplă, ci groapa lor comună , ca și cum aceasta devine un teritoriu deja marcat sau predestinat al iubirii care se transformă într-un spațiu final și etern , iar faptul că scopul somonului este cel de depunerea icrelor, adică de reproducere, în acest caz ar putea deveni un spațiu al reinceputului al renașterii pentru care Fanni se scufundă în acest abis din iubire , făcând moartea un loc locuibil prin lumina sa.

Plecând de la un fragment despre sinucigașii din Infernul lui Dante, care devin arbori contorsionați și care pot vorbi doar dacă sunt rupți și sângerează, am extras ideea profundă că scriitorul autentic nu inventează lumea, ci o extrage din propria carne. A scrie înseamnă a rupe din tine o ramură vie, a provoca o sângerare controlată pentru ca limbajul să capete substanță. Cuvintele nu există decât acolo unde există rană, iar textul devine un țesut viu. Această imagine puternică sugerează că literatura adevărată este o chestiune de viață și de moarte, o jertfă necesară pentru artă.

În fragmentul cu mămăruța, aceasta funcționează ca un ceas viu al timpului, biologic care pulsează și devine o extensie a lui Fanni, soția poetului. Ea sfidează timpul, refuzând să cedeze și să zboare. Astfel, ea îi completează lui Fanni diferența de 3 ani dintre ea și soțul ei, contopindu-se împreună într-o ființă diferită și reconstituindu-i o nouă identitate: poate cea de geamăn de poezie. Mămăruța, prin neclintirea ei, simbolizează lupta împotriva efemerului .

O altă secvență care mi-a plăcut a fost cea de la final: ,,Foarte puțin de scris aici. Foarte puțin de scris, de fapt, în general.

Mi se pare miraculos că s-au adunat totuși câteva mii de cărți reale în tot atâtea mii de ani (ireali).

Că s-a putut totuși stoarce ceva din neantul din craniu & din cutia toracică.

Dacă literatura e miraculoasă, nu-i fiindcă explorează omul - ci fiindcă-l inventează. “—aici se subliniază ideea că durerea a depășit limbajul. Cu toate acestea, miracolul rămâne prin faptul că din acest gol al inimii și al conștiinței, omenirea a reușit să nască mii de cărți. Aici se întâlnește paradoxul: omul naște literatura, iar literatura îl renaște pe om. Astfel volumul "Kaddish" m-a învățat că poezia funcționează ca un grădinar care reușește să înflorească tot viul din noi, indiferent de dimensiunea din care ne-am afla, iar lectura cărții a fost un proces de reînflorire.

Întâlnirea cu Radu Vancu a fost pentru mine nu doar un eveniment literar, ci și unul formator: o ocazie rară de a pune în cuvinte propriile mele interpretări și de a le discuta chiar cu autorul. ,,Kaddish” și ,,Frânghia înflorită” au deschis în mine spații noi de reflecție: despre trup și text, despre iubire și timp, despre moarte și renaștere. Am plecat din librăria Humanitas cu sentimentul că literatura nu doar descrie lumea, ci o recreatează, o luminează și o reînviază necontenit.

ELIZA BRĂTULEANU, 10 E

Sibiu, orașul privirilor tainice și al poeziei. Pe străzile acoperite de voaluri fine de ploaie și printre clădirile încremenite în poveste, își croiește drum cu pași încrezători, frumusețea. Lumea forfotește în sus și în jos pe bulevard căutând o cafenea în care să se adăpostească de frig sau un magazin de suveniruri în care să își îndulcească privirile, dar noi am ales să ne hrănim sufletele cu o felie esențială de carte și poezie.

Radu Vancu și gazdele librăriei Humanitas ne-au primit călduros în inima unui adevărat monument al lecturii, unde am stat printre rafturi de cărți și am participat la un eveniment aparte despre dezvoltarea sinelui și despre ceea ce ne face cu adevărat oameni. Încă de la primii pași în "Humanitasul sibian", am remarcat vechimea și importanța istorică a clădirii; arta și istoria se împletesc perfect, demonstrează capacitatea umană de a se adapta și de a transforma o pivniță ce amintește de refugiile subterane ale persecutaților într-un spațiu sigur pentru pasionații de frumos.

Volumele "Frânghia înflorită" și "Kaddish" reprezintă rugăciuni pentru și despre morți, morți care însemnau ceva pentru scriitor sau pentru istorie în general. Fie că este vorba despre o serie de vise ce servesc drept eliberare și reasigurare sau că se face auzită vocea unui soldat-poet răposat înaintea vremii, poemele conectează prezentul și cititorii cu lumea de dincolo, servind drept corespondență a frumosului și durerii nepământene.

Literatura rămâne constantă si mereu contemporană precum fotonii captați în timp, spune scriitorul. Este important ca generațiile tinere să continue să citească, să ofere literaturii o fluiditate pentru a o ajuta în continuare să aibă puterea de a schimba vieți. Însăși literatura română este tânără și în plină formare, iar noi suntem singurii care pot încă să scrie lumină. Mulți nu realizează cât de importante sunt întâlnirile cu autori contemporani, oameni simpli care au speranță că tinerii le vor urma pe urme și vor scrie la rândul lor cărți puternice, importante

De asemenea, atât cele două volume, cât și Radu Vancu însuși prezintă sensibilitatea și complexitatea de care este capabil sufletul uman. Acesta explică faptul că omul se naște fără un suflet, este doar o ființă vie. Dar pe parcursul vieții, acesta își pune întrebări, precum Hamlet, cercetează și descoperă propria condiție. Aici își spune cuvântul, din nou, literatura, fenomen prezent doar la specia umană. "Dacă literatura e miraculoasă nu-i fiindcă explorează/ omul - ci fiindcă-l inventează." Poezia stoarce fiecare picătură de sânge, fiecare bucată de creier și de inimă din om, îmbibă foaia de sinceritate și sentiment. Autorul spunea că poezia bună trebuie să se simtă ca un șurub în creier, o durere amorțitoare și dulce.

Din fericire, acest lucru s-a întâmplat și datorită poeziilor lui Vancu; au trezit emoții dureroase, dar neprețuite în același timp. În "Frânghia înflorită" își transpune în cel mai intim mod dorul față de tatăl său. Speră că acesta se află într-un tărâm uman al blândeții și bunătății, unde Dumnezeu este doctor și împrăștie flori și fluturi în cer. "Kaddish" transmite, de asemenea, o serie de emoții ce variază de la umor crud la cea mai complexă variantă a tristeții, comparând lumea morților cu groapa comună a pământenilor. Radnoti Miklos nu rămâne un simplu soldat găsit de soția lui într-o groapă comună, ci un simbol al speranței care continuă să scrie chiar dacă știa că probabil nu se va mai întoarce acasă niciodată.

Astfel, Radu Vancu înnoadă frânghia vieții cu bucăți de suferință, în absența căreia nu pot exista, bineînțeles, frumusețea și dragostea. Explicațiile și poveștile pe care ni le-a împărtășit scriitorul și-au făcut loc cu grijă printre inimile noastre și mai departe, pe străzile cenușii ale orașului care s-a înseninat de atâta poezie.

SMARANDA COJAN, 10 E

Întâlnirea cu o carte și mai ales cu un scriitor este întotdeauna o experiență care schimbă ceva în tine, chiar dacă nu îți dai seama pe loc. Așa s-a întâmplat și la întâlnirea cu Radu Vancu de la Sibiu, găzduită de librăria Humanitas, de altfel cea mai veche din țară, a fost o coborâre într-un spațiu plin de istorie, unde trecutul se împletește cu prezentul. Prin stratul de istorie pe care îl păstrează în subsol, acolo unde altădată se aflau catacombe folosite drept refugiu, pare ea însăși un organism viu. Aerul acelui loc este îmbibat cu esența povestilor care l-au traversat, la fel cum carnetul cu poemele lui Radnóti Miklós a absorbit esența trupului poetului după ce a fost aruncat în groapa comună de soldații naziști. În subsolul librăriei simți aceeași densitate a memoriei,acolo s-au adunat, de-a lungul timpului, urmele celor care și-au găsit sfârșitul și umbrele poveștilor lor care încă persistă, iar poemele dedicate soției lui Radnóti rămân o dovadă a unei iubiri fără margini, o iubire pentru care poetul și-a pus sufletul pe hârtie fără să știe dacă ea va mai avea vreodată ocazia să citească acele versuri.

În timpul întâlnirii, o ideea spusă de Radu Vancu care mi-a rămas în minte este despre adolescență ca despre momentul în care fiecare dintre noi „își naște sufletul”. O naștere grea, dureroasă, pe care nu toți reușim să o ducem până la capăt, unii rămân blocați în acea devenire, incapabili să își definitiveze interiorul. În acest sens, volumul “Frânghia înflorită” devine nu doar un dialog cu moartea, ci și o posibilă cale de vindecare prin confesiune. Poemele din carte funcționează ca o conversație între viață și moarte, între trup și spirit, între cel care întreabă și cel care nu mai poate răspunde decât prin vis.

Fiecare poem începe cu aceeași frază: „Ce-ți spune unul dintre morții tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți, când te lasă inima să-l visezi?” ,o formulă care deschide mereu aceeași ușă, dar spre încăperi interioare diferite. În paralel, viața lui Radu este așezată între paranteze, ca niște detalii care completează discret portretul unui om în dialog permanent cu pierderea. Cred că acest volum este, în felul său, o încercare de eliberare, un pact tăcut cu moartea și totodată o împăcare cu fragilitatea vieții. De aceea, ultimul poem, deși începe la fel ca celelalte, lasă pagina goală, un spațiu oferit fiecăruia dintre noi pentru a se întreba, măcar o clipă, ce i-ar spune propriii săi morți cei mai dragi.

A fost o plăcere să particip la acest eveniment, căci Radu Vancu ascunde atât de multe povești și reușește cu felul său cald și profund să ne captiveze și să ne hrănească curiozitatea și entuziasmul. Întâlnirea cu el a depăsit pragul unei discuții literare, fiind o experiență care lasă în urma ca promisiunea că literatura poate vindeca și poate deschide noi uși în interiorul nostru.

CASANDRA DELIU, 10 B

Radu Vancu, un om special, al cărui scris ne transpune în altă lume, care ne transformă în niște flăcări arzătoare și nemuritoare. Colecția de poezii „Frânghia înflorită” surprinde, cu o deosebită sensibilitate, teme precum pierderea unei persoane dragi, adică tatăl, cât și felul în care ne descurcăm cu durerea. O frânghie înflorită, imaginea unui obiect al morții care este înconjurat de frumos, este o antiteză a vieții noastre, conturând faptul că pentru a avea frumos, trebuie să avem și urât.

Visul este un motiv des întâlnit în toate poeziile, acesta fiind un fel de Caron, cel care face legătura între lumi. Cu toții știm că visele sunt un mix de realitate și fantezie, care ne surprind cele mai adânci dorințe sau cele mai mari frici, iar Radu Vancu le împletește astfel încât dă naștere unor flăcări nemuritoare, pline de amintiri, un fel de proprie pasăre Phoenix.

„amintirile sunt tot mai neclare…”

Poetul vorbește despre felul în care memoria se estompează odată cu trecerea timpului. Moartea nu șterge doar trupuri, ci și contururile celor care au fost importanți pentru noi. Amintirea devine o formă de abur, un reziduu afectiv care nu mai poate fi ținut în mână. Pasajul sugerează atât durerea pierderii, cât și fragilitatea psihicului care încearcă să reconstituie ceea ce nu mai poate fi complet.

„o amintire nouă arzând cu flacără…”

Imaginea unei „flăcări” peste mormânt arată cum memoria poate reaprinde ceva ce părea pierdut. Amintirile sunt prezentate ca mici ritualuri intime care reanimează morții pentru câteva clipe. Dar această reanimare este fragilă: sicriele „se bulucesc” în jurul acestei flăcări — o metaforă pentru felul în care toți suntem atrași compulsiv de propriile dureri.

„îl privim cu un nod în gât…”

Acesta e momentul confruntării directe cu moartea. Când „altul”, un alt mort sau un alt vis, dispare, rămâne doar emoția brută. Nodul în gât e simbolul universal al durerii crescânde, dar și al tăcerii — ceea ce nu poate fi rostit rămâne blocat în corp.

Poveștile unor oameni precum Ioan Petru Culianu, Wystan Hugh Auden sau Erika Mann sunt toate niște frânghii înflorite, care arată că, în ciuda actelor la care au fost supuși, poți fi creator de frumos indiferent de cât de urâtă ți-a fost viața.

MARIA DĂNILĂ, 10 E

Întâlnirea cu scriitorul Radu Vancu a fost o călătorie remarcabilă, intensificată de emoțiile, gândurile și sentimentele ființei poetice în lumea literaturii contemporane, o modalitate esențială de expresivitate artistică.

O idee care s-a conturat în urma acestei discuții este că omul își naște sufletul. De aceea avem nevoie de atât de mulți stimuli artistici: literatură, cinematografie, teatru, poezie, muzică, întrepătrunse de iubire, pasiune, viață și perseverență. Cu toate acestea, nu toți oamenii au puterea de a-și da naștere propriului suflet, însă acest fapt nu îi face mai puțin oameni, ci doar reprezintă ce e mai rău din propria ființă. Acesta este unul dintre motivele pentru care adolescența este o perioadă dificilă, pentru că implică multe schimbări și căutări.

Visătorii, idealiștii sunt cele mai pragmatice persoane, întrucât își vizualizează propria ființă în viitor, își stabilesc un scop, iar ulterior, datorită răbdării și insistenței își ating obiectivele.

Un alt punct care cred că este destul de semnificativ este acela că uneori, trebuie să ne dăm seama când să separăm artistul de opera sa. Oameni îngrozitori pot crea, câteodată, o frumusețe extraordinară. Dacă un artist a realizat o creație deosebită, nu înseamnă că se justifică sau se ameliorează greșelile pe care le-a făcut în viața sa personală. De asemenea, există personalități care nu își înțeleg propria artă. Un exemplu relevant ar fi poetul american Ezra Pound, care, ajuns în închisoare și vorbind singur, reușește să îl inspire pe unul dintre gardienii din acel loc, trezindu-i dorința de a descoperi, de a înțelege mai multe, contribuind astfel în propria dezvoltare sufletească și cultivare intelectuală.

Una dintre imaginile mele preferate din ,,Frânghia înflorită" a fost cea a inimii asemănătoare unei grădini de trandafiri. Grădina de trandafiri îmi amintește de Grădina Edenului care ne dezvăluie ideea de trădare a încrederii, a iubirii. Dacă îngerii, niște făpturi curate, pure se hrănesc cu inima omului, atunci aceștia gustă de fapt din fructul interzis, din adâncul sufletului uman, care, în acest context, este plin de regrete, întristări și dezamăgiri. Este sugerată astfel tragedia prezentă în acest volum de poezii, întrucât inocența, copilăria sunt pătate, umbrite de patimile și luptele unei generații anterioare.

Așadar, atât prin intermediul întâlnirii, cât și prin cele două volume de poezii am avut oportunitatea de a constata că umanitatea este creată dintr-o parte luminoasă, plină de iubire, speranță, frumusețe, pasiune și viață, dar și dintr-una întunecată, formată din urâțenie, răutate, grotesc și ură.

DARIA DOBRE, 10 E

În poeziile lui Radu Vancu există o stranie lumină care vine chiar din miezul întunericului, ca și cum moartea ar fi doar o perdea subțire pe care imaginația o poate deschide fără efort. În "Frânghia înflorită", moartea nu mai e doar sfârșit, ci devine un interlocutor, un prieten blând, uneori chiar tandru, care se întoarce în somn și, de acolo, ne rostește adevăruri pe care în stare de veghe nu le-am suporta.

Unul dintre cele mai emoționante fragmente este acela în care, în vis, din inima diavolului crește o roza palpitând - o imagine de o frumusețe miraculoasă, care răstoarnă tot ce știm despre bine și rău. Diavolul, ființa aceea neliniștitoare, devine brusc capabilă de gingășie, de fragilitate. În fața visătorului, nu mai este figura groazei, ci o creatură care tremură de neputință, de parcă ar simți rușinea propriei violențe. Roza din inima lui este, de fapt, roza din inima noastră: o floare crescută din suferință, din pierderi, din tot ce ne strivește și totuși ne împinge spre lumină.

Apoi este secvența cu fluturii și grădina de trandafiri, unde visul devine un teritoriu al metamorfozei, al renașterii. Morții dragi se întorc nu ca să ne înspăimânte, ci ca să ne arate că, din glodul durerii, poate izbucni oricând un petic de frumusețe. Fluturii sunt inimile noastre tremurătoare, ridicate în aer de un presentiment de bine. Grădina de trandafiri este locul în care lacrimile cad și se transformă în ceva viu. În poeziile lui Vancu, tristețea nu se consumă niciodată în gol - ea rodește, înflorește, respiră mai departe.

În "Kaddish", visul devine un teritoriu în care lumina și spaima se ciocnesc neîncetat. Apar lumini stinse și reaprinse, umbre care respiră, gesturi care par minuscule și totuși zguduie interiorul celui care visează. Întunericul se preface în materie, iar trezirea - acea trezire grea, brutală - devine adevăratul cutremur. Nu visul sfărâmă, ci faptul că te întorci într-o lume mai oarbă decât cea onirică. Și totuși, din acest balans dureros se naște frumusețea: un fel de rugăciune laică despre existență, despre fragilitate, despre cum supraviețuim prin cuvinte.

Toate aceste imagini mi-au revenit în minte în clipa în care am pășit în subsolul Librăriei Humanitas din Sibiu, într-o duminică liniștită, în jurul orei 11:30.

Subsolul avea o formă rotunjită, ca o cupolă mică, un fel de biserică laică în care în loc de icoane erau cărți așezate până sus, pe pereți. Acel spațiu avea o căldură aparte, iar lumina cobora de parcă ar fi trecut printr-o apă limpede.

Radu Vancu a apărut zâmbind, cu acea blândețe care face ca tot ceea ce scrie să se lege nu de tragedie, ci de o formă de grație. A început să vorbească despre poezie, despre copilul său, despre moarte, despre iubire - și, fără să ne dăm seama, ne-am trezit ascultându-l ca pe un preot ce rostește o liturghie a fragilității umane.

Era exact ora la care, în biserici, se spune Tatăl nostru. Și noi, acolo, într-o încăpere plină de cărți, trăiam o rugăciune fără cuvinte. O rugăciune făcută nu din dogmă, ci din lumină interioară - din felul în care fiecare dintre noi își regăsea propriile răni, propriile frânghii înflorite.

Și poate tocmai de aceea, întâlnirea a părut mai degrabă o liturghie a fragilității umane, decât un eveniment literar. Stăteam acolo ca într-o biserică subterană, dar una în care te simți liber, nevăzut, iertat. Era lumina discuțiilor noastre, lumina venită din interior, cea care făcea loc unei liniști neobișnuite. Nu exista distanță între noi și poet; exista doar această respirație comună, ca și cum am fi fost toți într-o singură inimă.

Poate că asta înseamnă, de fapt, să citești și să-l asculți pe Radu Vancu: să simți că din cele mai întunecate locuri poate crește o roză, că din spaime se pot ridica fluturi, că din vise se poate deschide o grădină de trandafiri. Și că, pentru câteva clipe, într-un subsol de librărie, lumea poate deveni un loc în care sufletele luminează mai mult decât becurile de pe tavan.

SOFIA DONICI, 10 E

Atât cărțile lui Radu Vancu, cât și întâlnirea cu autorul au provocat emoții ce pătrund profund în sinele nostru. Cele doua volume “Frânghia inflorită” și “Kaddish” surprind chinurile omenirii în lumea cotidiană și realitatea acesteia, “Kaddish” fiind mai atrăgătoare, personal, din acest punct de vedere.

Volumul „Kaddish” de Radu Vancu se impune în peisajul literaturii contemporane nu doar ca o colecție de poeme, ci ca un act de conștiință și o interogație etică asupra funcției artei în fața traumei istorice. Așa cum sugerează chiar textul de pe coperta, lucrarea transcende statutul de „carte de poezie”, definindu-se drept un „crez în literatură ca formă de redempțiune prin frumusețe”. Alegerea titlului, rugăciunea evreiască de doliu, conferă întregii construcții o structură teologică, plasând volumul sub semnul comemorării și al coborârii în „infernul” unei experiențe nu neapărat personale, ci al Răului colectiv.

În secvența copilașului ce are moartea inscripționată pe unghii, copilul reprezintă, în contextul volumului care abordează tragediile Holocaustului, simbolul universal al inocenței sacrificate și al viitorului anulat. Unghiile ce cresc neîncetat sugerează prezența continuă a morții ce elevează pe parcurs. De asemenea, medicamentul Nurofen sugerează o iluzie și încercare a vindecării, o alinare materială și efemeră.

De asemenea, întâlnirea cu autorul in orașul Sibiu a provocat emoție încă din aflarea venirii lui, având în vedere sacrificiul făcut pentru a dezvolta personal niște adolescenți care încă caută și descoperă în lumea literaturii, acest lucru fiind mai degrabă o bucurie pentru Radu. Subiectele aduse în vedere ne trezesc la realitate și ne fac să realizăm corupția societății și “coincidențele” întamplărilor istorice ce marchează până în ziua de astăzi omenirea.

ȘTEFAN CĂCIULĂ, 10 E

Am participat la o întâlnire memorabilă cu Radu Vancu, desfășurată în subsolul Librăriei Humanitas din Sibiu, un spațiu care parcă respiră prin pereții de cărămidă. Atmosfera aceea caldă, ușor întunecată, cu rafturile încărcate și liniștea specifică locurilor în care cărțile par să aibă vocea lor, a creat fundalul ideal pentru discuția despre literatură și pentru felul în care ne-a vorbit despre propriile sale texte.

Pe parcursul dialogului, Radu Vancu a vorbit despre felul în care literatura se construiește prin legături, prin dialoguri tăcute între scriitori. Nu era vorba de simple influențe, ci de o continuitate a sensibilităților și a temelor care trec dintr-o carte în alta, dintr-o generație în alta. Mi-a plăcut modul în care explica faptul că niciun scriitor nu creează în izolare, ci mereu în prelungirea unei tradiții.

Unul dintre momentele care mi-au rămas cel mai clar în minte a fost discuția despre moarte în cartea lui. A vorbit despre felul în care tema aceasta se împletește cu atmosfera creată în roman: o moarte care nu apasă doar prin durere, ci care luminează, paradoxal, prin ceea ce spune despre fragilitatea și intensitatea vieții. În spațiul acela de subsol, cu luminile calde și liniștea din jur, reflecția lui despre moarte a căpătat o greutate specială, parcă totul se așeza într-un ton grav, dar profund uman.

Când mă gândesc la „Kaddish”, mi se pare că exact asta reușește cartea: să transforme durerea într-un spațiu în care emoțiile nu mai pot fi ascunse. Sunt secvențe în care personajul pare să se destrame din interior, iar tensiunea aceea devine aproape fizică. Nu e o suferință teatrală, ci una care se simte adevărată, trăită până la capăt, iar acest lucru m-a făcut să înțeleg mai bine forța cu care scrie Radu Vancu. Iar în „Frânghia înflorită”, aceeași sensibilitate se vede în felul în care viața și moartea se întretaie, ca niște fire dintr-o poveste care pare fragilă, dar e construită cu o intensitate uimitoare.

În final, mi-am dat seama că întâlnirea nu a fost doar despre o carte anume, ci despre felul în care literatura ne poate atinge, ne poate educa sensibilitatea și ne poate pune față în față cu întrebări mari. Cărțile lui și, în general, cărțile de acest fel sunt importante tocmai pentru că nu oferă răspunsuri simple, ci ne invită să simțim și să gândim.

Cel mai mult m-a atins însă momentul în care Radu Vancu ne-a spus, cu o sinceritate vizibilă, că noi suntem generația în care el crede. A fost o încheiere caldă, motivantă și m-a făcut să simt că literatura nu e doar ceva ce studiem, ci ceva ce trăim.

SOFIA CĂLUGĂRU, 10 B

Am avut ocazia să ne întâlnim cu autorul Radu Vancu în librăria Humanitas din Sibiu, un loc pe unde au trecut scriitori precum Mircea Cărtărescu sau Paulo Coelho, fiind un spațiu unde istoria se îmbină cu prezentul literaturii, un loc care poartă din frumusețea fiecărui om care a trecut pe acolo.

La fel, în volumul “Kaddish” a lui Radu Vancu, poeziile readuc un trecut înfiorător, unele versuri sunt pline de lumină, însă sunt sub un înveliș dur și înfricoșător, precum imaginea soldaților fără o mână care se alătură pentru a aplauda concertele lui George Enescu, găsind un fir de frumusețe în realitatea crudă, urmărind acel fir cu perseverența soției poetului asasinat și aruncat într-o groapă comună, care îl caută timp de un an jumătate, găsindu-i poeziile, bucata de frumusețe care îl ajuta să reziste în acel Infern, dragostea pentru soția sa. Radu Vancu povestește în carte despre subiecte sensibile, vulnerabile, căutând în umbră lumina pe care o construiește. Autorul amintește de “Epopeea lui Ghilgameș”, în care apare prima jelire a unei persoane dragi, Ghilgameș suferind după Enkidu, iar, într-un fel asemănător, soția poetului îi ia carnetul cu versuri și, prin el, oferă frumusețe lumii, precum Ghilgameș, căutând nemurirea, oferă frumusețe cetății sale.

Volumul “Frânghia înflorită” prezintă mesaje de la lumea de dupa moarte către cea vie, niște replici care nu primesc răspuns, deoarece răspunsurile se regăsesc în amintirea celor morți, modul în care fiecare comemorează pe cei dragi, dar care nu se mai află printre noi. Autorul a afirmat faptul că, atunci când el bea, se simțea mai aproape de tatăl său, încerca să și-l aducă din nou aproape, iar tatăl lui îi vorbea în vis, poate o lume care o leagă pe cea de Dincolo cu cea de aici. Radu Vancu își dorește să creeze niște imagini mai vesele, sicrie decorate de Walt Disney, iar acest lucru se poate observa în poezia în care cerul este un puzzle de amintiri, sunt îmbinate bucățele din visele oamenilor vii în care apar cei morți, precum un kaleidoscop, iar spiritele, oamenii din acea lume admiră această țesătură, fiind entuziasmați și fericiți, astfel conturând-se comunicarea indirectă dintre cei vii și cei morți, legătura care trece dincolo de aceste lumi, care îi unește pe oameni de oriunde, precum un prieten care locuiește departe, dar care încă ne rămâne cel mai apropiat.

În cadrul întâlnirii de ieri, în sala înconjurată de cărți, dar și de istorie, au prins contur idei minunate despre aceste două volume, poezii-dialog între prezent și trecut, despre dragoste paternă, dar și matrimonială.

ILINCA CIOBANU, 10 B

Întâlnirea cu Radu Vancu de la Librăria Humanitas din Sibiu a fost una dintre experiențele memorabile ale excursiei din perioada 28 noiembrie - 1 decembrie, care mi-a adus un strop de culoare în perspectiva mea asupra literaturii, care nu este doar un discurs cultural cu figuri stilistice, ci și o formă a cuvintelor de a descrie realitatea și a lucrurilor ce trec de aceasta. În superba librărie din inima Sibiului, o intersecție a prieteniilor și a cărților, am fost cuprinsă de efectul de hipnoză al artei și de frumusețea cărților, ce sunt oasele devenite corp luminos ale celor ce au trecut deja prin greutățile lumii.

Volumul “Kaddish” al lui Radu Vancu nu este doar o carte de poezie, ci o cicatrice luminoasă ce acumulează mărturii despre intersecțiile zdrobitoare ale suferinței cu literatura și cu frumusețea, o coborâre într-o groapă strălucitoare, într-o flacără care nu arde trupul, ci conștiința. Este o confruntare cu fragilitatea ființei și cu nevoia disperată de a iubi chiar și ceea ce doare, unde fiecare vers pare o rugăciune fracturată, un strigăt către absență, o încercare disperată de a salva prin cuvânt ceea ce viața a distrus deja. În poezii se conturează maniera în care sângele și lumina se suprapun uneori, cum durerea poate deveni o coajă, o aură ce acoperă totul, dar care, paradoxal, ajunge să lumineze. În versurile poeziei de la pagina 31 se simte o dualitate constantă: trupul reacționând la emoție – ochi ce se strâng, se dilată, se închid și se redeschid – toate devenind semnele unei fragilități pe care o purtăm fără să vrem. Gesturile corporale se transformă în expresii ale memoriei, iar memoria însăși devine o rană care nu se închide, dar care luminează tocmai prin faptul că rămâne deschisă.

Un alt lucru care mi-a plăcut în carte a fost repetiția versului “Doar pentru că scriu poezii nu înseamnă că sunt viu”, care sugerează ideea că literatura devine ultimul organ care continuă să funcționeze chiar și atunci când restul corpului se prăbușește, astfel, scrisul devine practic o modalitate de a salva prin cuvânt ceea ce este distrus deja.

Un aspect ce m-a impresionat la întâlnirea cu scriitorul a fost momentul în care acesta a citat versul lui W. H. Auden — „If equal affection cannot be, let the more loving one be me” — adică dacă persoanele respective nu se iubesc la fel de mult, măcar una dintre ele să fie cea care simte mai profund aceste sentimente. De asemenea, Radu Vancu a mai spus că, pentru a simți frumusețea și dragostea, trebuie să ai inima hipersenzitivă, chiar dacă asta înseamnă că te va durea mai mult. Iar această idee se potrivește perfect, din punctul meu de vedere, cu volumul „Kaddish”: întreaga carte este construită pe un tip de sensibilitate care caută expunerea, o inimă care alege să simtă în exces chiar și atunci când aceasta o sfâșie. Prin urmare, în textele volumului lui Radu Vancu, vulnerabilitatea nu este un defect, ci singura formă posibilă de a transforma suferința în lumină. Alt lucru care mi-a atras atenția la acest eveniment este răspunsul scriitorului la întrebarea „Ce se întâmplă cu omul care nu este capabil să nască un suflet? Este acesta rău în general?”, în urma discursului său despre faptul că omul își creează sufletul și acesta moare fie în timpul creării, fie își continuă drumul și se dezvoltă pe tot parcursul vieții. El spune faptul că da, el este om, și că nu ar mai trebui să construim discursuri care decid cine este om și cine nu.

În concluzie, întâlnirea cu Radu Vancu și volumul „Kaddish” au transformat percepția mea asupra literaturii, arătându-mi că aceasta nu este doar un joc de cuvinte, ci un instrument de cunoaștere și vindecare. Prin fragilitatea și sensibilitatea sa, cartea explorează suferința, coboară în această groapă luminoasă, unde memoria și nevoia de a iubi chiar și durerea, demonstrând că vulnerabilitatea poate fi transformată într-o formă de frumusețe.

ANA LUIZA COJOCARIU, 10 B

De "Frânghia înflorită" a lui Radu Vancu se află suspendată poezia sau mai degrabă ritualul tăinuit, ciclic, al privitului spre ceea ce n-are glas decât în vis. Aceasta se deschide aici ca o conversație între vii și morți care nu mai au nevoie de politețe. „Ce-ți spune unul dintre morții tăi” nu este un introducere programatic, ci un laitmoti, o cheie: textul îți oferă nu o explicație despre moarte, ci o formă de apropiere, un crud, dar tandru dialog menit să redea sufletului vocea pierdută odată cu desprinderea de universul material. Din această premisă pornesc imaginile care sunt repetitive, unitare în pliurisemantic şi se ciocnesc: îngerul şi cadavrul, spectacolul şi laboratorul, memoria ca proiecție cinematografică şi memoria metamorfozată carne mistuită de larvă.

Ceea ce surprinde, și face din poezie mai mult decât o lamentație, este modul în care moartea devine o figură domestică, o voce care povestește din intimul casei: „cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți”. Nu este o moarte abstractă, eroică sau metafizică, ci o moarte cu obiceiuri și preferințe, care intră în casă cu aerul banal al unei vizite. Această domesticire dezarmează terifiant: când strigătul sau pleoapa se transformă în narațiune, cititorul e forțat să audă moartea nu ca verdict, ci ca povestitor capricios, cineva care îți spune adevărul „din cei șapte ani de acasă”.

Tensiunea centrală a poeziei lui Vancui se construiește printr-o imagine duală: trupul ca teatru și trupul ca laborator. Pe de o parte, avem proiecții — memoria ca film, cadavrul cu „coșciugele noastre se bulucesc în jurul lui”, publicul care aplaudă și transformă durerea în spectacol. Pe de altă parte, există detailul clinic: scalpel, mâini nevăzute, deschizând pieptul ca pe o cutie de comori sau ca pe o cutie de eșecuri, iar insectele — muștele, larvele — care demitologizează orice eroism funerar. Această alternanță generează o perspectivă epistemologică: ce înseamnă să cunoști un om după dispariția lui? Cunoașterea pietrificată a iconografiei funerare sau cunoașterea brutală a carnii care devine materie pentru știință și pentru insecte?

Sunt două feluri de trup în poezie: trupul care trăiește memoria și trupul care devine obiect. Între cele două se produce o tensiune care îl pune pe cititor în poziția de martor: vrei să păstrezi amintirea ca imagine, dar imaginea nu oprește putrefacția; vrei să tratezi trupul ca obiect, dar obiectivitatea îl dezumanizează.

Aici apare o etică a cuvântului: cuvântul nu doar descrie; cuvântul schimbă. El nu aduce mântuire, dar creează o proximitate care permite alinare sau, după caz, o profundă înțelegere lăuntrică. În felul acesta, poezia devine o meditație despre responsabilitatea limbajului: cum povestim moartea determină cât de mult ne apropiem de ea.

Și, poate, rămâne oarece tandrețe: tandrețe pe care o recunoști în detaliul cel mai sordid, o mână nevăzută care „arde golănește” sau un înger care, după ce s-a prăbușit, tot mai are un pic de grație comică. Această tandrețe stranie, reticentă, deformată e, dincolo de metaforă, singura mântuire poetică la care rămânem: cunoașterea că nimic din ceea ce am iubit nu se pierde fără a lăsa o formă, oricât ar fi de hidoasă.

În cadrul întâlnirii cu Radu Vancu, am înțeles importanța parcursului omului din perspectiva desăvârșirii sufletului, căci moartea nu vine ca o formă de tortură pentru supraviețuitor, dar nici ca o formă de împăcare pentru cel decedat, ci constituie finalul unui ciclu transformator odată cu îndeplinirea menirii originare, odată cu atingerea celui din urmă stadiu al ființei, trecute prin viață și cunoscătoare atât de lume, cât și de sine.

RAREȘ CORNEANU, 10 E

Recent, peisajul și atmosfera Sibiului s-au împletit într-un mod neașteptat cu teatrul și poezia. Sâmbătă am fost spectatorii faimoasei piese caragialești "Conu Leonida față cu reacțiunea", în urma căreia am făcut cunoștință cu minunații actori.

​Ziua următoare, ne-am refugiat în Librăria Humanitas pentru o întâlnire alături de Radu Vancu. Am avut parte de o primire călduroasă, într-un spațiu cu o încărcătură spirituală aparte, acumulată în cei treizeci și patru de ani în care a oferit tuturor celor pasionați o cheie spre frumusețe. Activitatea a durat mai bine de trei ore, în care am abordat niște teme captivante, pornind de la cele două volume descoperite la clasă, respectiv "Kaddish" și "Frânghia înflorită".

​Pentru început, voi vorbi despre câteva secvențe din "Kaddish" care mi-au atras atenția în mod deosebit. Încă din primele pagini, suntem introduși conceptelor de Nekyia și Kaddish, ce sunt folosite pentru a caracteriza pe Fanni Gyarmati, soția lui Radnoti Miklos. Primul se referă la ritualul antic grec de invocare a morților, atunci când un erou are nevoie de ajutorul unui spirit din Lumea de Dincolo. În timp ce Kaddish este un imn iudaic de sfințire a lui Dumnezeu, o rugăciune de recunoștință față de dreptatea divină, cel de comemorare a morților fiind cel mai răspândit. Astfel, unind cele două elemente, ajungem la imaginea unei conexiuni strânse dintre planul terestru și cel divin, și mai mult, la identitatea de salvatoare a lui Fanni, care întrece orice graniță a voinței și găsește trupul soțului ei, alături de carnetul îmbibat cu sângele acestuia. Domnul Vancu ne spune că acest fel de oameni este extrem de rar de întâlnit, căci ei se lasă purtați de forța ambiției, alimentată de dragoste.

​În continuare, ni se descrie starea în care au fost găsite poemele lui Radnoti - îmbibate de "carnea, creierul și inima lui, se îmbibase de fapt tot umanul". De aici reiese condiția de creator a artistului, dar și cea de sacrificator, deoarece produsul muncii sale este inevitabil pătat de frânturi de suflet. Pentru a crea esența, trebuie să îți storci ființa și să lași câteva picături de sânge pe pagină. Puțin mai târziu, vom fi îndemnați să pipăim colțul paginii, cu scopul de a simți pe propria piele sacrificiul artistului, dar și al nostru. Căci cititorul, consumatorul de produs artistic, se oferă de bună voie, îi oferă toată încrederea scriitorului, creatorului, care îl va purta pe o cale parcursă împreună de cele două instanțe. Se formează un adevărat pact de sânge, ce inaugurează începutul unui efort comun de vindecare. Această relație este confirmată de asocierea cu pădurea sinucigașilor, în care dacă frângi o crenguță, țâșnește sânge, asemenea căutătorului de frumos care deschide cartea, stârnind o avalanșă de emoții.

​Un alt detaliu este acela că carnetul lui Radnoti este îmbibat cu lichidul tuturor oamenilor din groapa comună și nu numai. Poezia este o experiență comună, formată din toate interacțiunile artistului cu mediul înconjurător. Acesta absoarbe sufletul unei lumi, îl trece sub filtrul personal, ca mai apoi să-l ofere înapoi aceleiași lumi.

​Radu Vancu specifică faptul că în groapa comună, totul forfotește "dincolo de moarte", iar dragostea este cea care are abilitatea de a trece din prima secundă dincolo de moarte. Astfel, dragostea transcende granițele pieirii, asigurând continuitatea vieții și acționând ca o ancoră spirituală. Alte două secvențe continuă și sprijină ideea, spunând că "glonțul străbătând creierul îmbibat de tine a început să cânte", sugerând din nou că factorul de care depinde învierea este dragostea umană. Momentul în care cei doi soldați pe front se unesc pentru a-l putea aplauda pe Enescu, având câte o mână amputată, arată puterea artei de a forma conexiuni interumane puternice la nivelul sufletului.

​Concluzionând, prin gestul său, Fanni dovedește faptul că iubirea pentru soțul ei, Radnoti, depășește însuși timpul. Mă gândeam la imaginea artistului ca generator al unui soi de reflector, că tot este menționată deseori lumina. Acesta are rol dublu, de iradiere a spiritului în Lumea de Dincolo și, totodată, de iluminare a pământescului prin rodul extrem de prețios, ce își găsește roada prin cei vii. Domnul Vancu a răspuns că această punte ce se creează între cele două dimensiuni este omogenă, lumina artei nu are delimitări sau timp. Toate sufletele devin contemporane, indiferent că sunt vii sau moarte, arta făcând din moarte "doar un detaliu".

​O secvență din "Frânghia înflorită" ce mi-a atras atenția este: "Îți pipăi într-una inima fericită, cu delicatețea unui elefant tânăr, zdrobindu-și liniștit craniul cu trompa". Această imagine arată vulnerabilitatea umană în fața propriilor emoții. Visul este unul sensibil: este fericit, căci îți permite să mângâi o imagine prețioasă, și nefericit, deoarece aceasta este doar o iluzie, ce poate dăuna dacă nu este gestionată. Întorcându-mă la suprasolicitarea inimii prin emoție, acest lucru induce sentimentul familiar al siguranței și fericirii, din cauza cărora poți cădea într-o râpă abruptă emoțională. Acesta este unul dintre momentele în care dragostea dizolvă pe la spate orice prindere de realitate.

​Ajungând în acest impas, în care dragostea în exces pare să dăuneze, l-am întrebat pe Radu Vancu care este soarta acestui elefant, ipostază a celui ce se autodistruge prin dragoste. Acesta spune că, într-adevăr, o inimă hipersensibilă la dragoste va fi în egală măsură atinsă și de durere. Aici intervine sacrificiul fiecărui om în fața frumuseții pe care vrea să o atingă. Dacă este dispus să iubească mai mult, trebuie să poată îndura o cantitate diferită de suferință, dar care este firească condiției umane.

​Și pentru a mă apropia de un alt subiect discutat, voi spune câteva cuvinte despre Ezra Pound, un detaliu interesant și impresionant din viața sa. Acesta a fost închis într-o cușcă de sârmă și pus sub paza a doi soldați, cărora li s-a spus că respectivul este "o bestie" și că are abilitatea de a suci minti. Atunci Ezra Pound începe să recite poezie compusă pe loc. Esența întâmplării este aceea că unul dintre gardieni a prins sclipirea artei, rămânând fascinat de abilitatea așa-zisei bestii de a crea o frumusețe atât de pură. Astfel, acesta începe să citească poezie, devenind dependent de aceasta, căci îl ajută să se detaseze. Din nou, observăm darul artistului de a schimba pe cei din jur la un nivel de o profunzime copleșitoare.

​În plus, am explorat viețile interioare ale unor mari scriitori precum Mircea Eliade, Mircea Ivănescu și Winston Auden. Am observat faptul că, uneori, ipostaza artistului prin arta sa este diferită față de cea a omului, ca parte a unei comunități, și că cele două vieți sunt distincte.

​În concluzie, această excursie a fost unică, deoarece am avut ocazia de a împleti și componenta artistică în experiența noastră, întâlnindu-ne cu mai multe forme de frumos. Întâlnirea cu Radu Vancu a fost una surprinzător de complexă, căci am atins niște subiecte profunde, pe care le-am putut diseca împreună.

MARIA COT, 10 E

“Ceea ce trăiește învață să se dezvolte nu doar in plan extern, cât și intern.”

Aceasta este, poate, una dintre cele mai simple și totodată mai profunde lecții pe care ni le oferă poezia lui Radu Vancu. În universul său liric, nimic nu poate întrece frumusețea viului și a plurității sale: o calitate inepuizabilă, imposibil de uniformizat, imposibil de redus la o formulă universală. Fiecare vietate, fiecare om, fiecare poveste își poartă propria poezie, iar această poezie, animală, instinctivă, fragilă și luminoasă, devine tradusă în cuvinte umanizate, într-o țesătură complexă de emoții, amintiri și revelații.

Întâlnirea cu Radu Vancu ne-a introdus într-un spațiu istoric și cultural dens, locuit de numeroase figuri literare care l-au influențat și l-au format. Printre ele, un rol aparte îl are W. H. Auden, poetul pe care Vancu îl invocă adesea ca exemplu de împărtășire a umanului. Auden este asemănat cu elefantul ce se autosabotează: un spirit care își prioritizează constant nevoile celor dragi, uneori chiar și în detrimentul propriei sale liniști interioare. În această imagine se ascund atât durerea, cât și frumusețea iubirii sentimentul acut al unei iminente destrămări, dovadă că trăiește.

Pe fundalul discuțiilor captivante, care scot în evidență importanța biografiei și trecutul unui artist, în prim-plan au rămas tot poemele despre tata și despre soț, despre iubire și moarte, despre fragilitate și supraviețuire.

În volumul "Frânghia înflorită", visele și visurile lui Radu Vancu formează nodul central al frânghiei familiei, acel punct în care se întâlnesc bunicul, tatăl și fiul, într-un paradis recuperat prin memorie. Familia devine o mini-comunitate în care ADN-ul afectiv se reunește, în care rănile trecutului se vindecă prin cuvinte, prin povestire, prin transmisie emoțională.

Nostalgia și regretul în fața timpului care se scurge neîndurător străbat întreaga operă a poetului. Ele îl fac chiar și pe Lucifer să plângă, în poemele unde acesta își amintește de îngerul care a fost odată , de binele pe care îl întruchipa înainte de căderea în infern: “bietul diavol vine fuguța lângă mine, îmi prinde fața-n palme și plânge în hohote deasupra sicriului”. Versul acesta transformă figura demonică într-o ființă rănită, capabilă de regret și compasiune, un gest tipic poeziei lui Vancu, care umanizează ceea ce părea de neumanizat.

În universul lui Radu Vancu, moartea nu este un final absolut, ci un prag ne este arătat că dezvoltarea este un proces fără sfârșit, o deschidere continuă spre sine și spre celălalt, o frânghie care ne leagă unii de alții prin memoria afectivă, prin iubire și prin speranță.

“Frumusețea salvează.”

OCTAVIAN COȚOFREA, 10 E

Întâlnirea cu cartea “Frânghia înflorită”, de Radu Vancu, ne aduce față în față cu multe dintre emoțiile pe care oamenii tind să le ascundă în sine, să nu le lase văzute de alții.

Regretul, vinovăția, neputința și durerea sunt prezente în toată cartea dar totuși există o anumită secvență care mi-a atras atenția este cea în care Sebastian îl visează le tatăl său. Își amintește de tentativa acestuia de a evada din viața și de discuția purtată de ei doi peste ceva vreme.

Tatăl menționează faptul ca acea zi a fost ultimul său “paradis din infern”, ultimul moment în care a existat ceva special în viața sa, acesta murind în durerea sa cu această amintită ca singurul lucru după care sa poată privi cu regret. Aceasta ajunge să fie și una dintre ultimele amintiri pe care le are fiul despre tată.

Mai apare în această secvență foarte mult și vodca. Fiul se forțează să o bea pentru a putea avea măcar o conexiune cu tatăl său. Cu aceasta fiul își crează o fericire falsă, nu dorește să își accepte emoțiile dar totuși conștientizându-le “Dacă n-aș fi fericit,/ Aș borî de spaimă”.

Această amintire aparent frumoasă pentru cei doi are prezența o anumită tensiune cauzată de conflictul dintre emoțiile tatăl și fiului, fericirea, vina, neputința. Totuși acesta poate fi lucrul care aduce frumusețea, acest amestec care este combina toate contradicțiile dintre cei doi.

În acest fragment nu mai este vorba despre lupta tatălui, este vorba despre cea a fiului pe drumul său spre acceptare. Visul va fi unul dintre cei mai mari inamici pentru el, aducând rănile din subconștient la suprafață.

Totuși durerea este însoțită de amintire, o amintire cu cei doi ca personaje principale, un lucru prea prețios pentru a-l putea da uitări, dar acesta în loc să lupte pentru a împăca cu situația, el se cufundă într-o fericire falsă datorită slăbiciunii lui și dorind să se apropie și de tatăl său pentru a putea avea ceva în comun cu el și după moarte.

SEBASTIAN DEJU, 10 B

În "Kaddish", Radu Vancu nu scrie doar despre durere, ci o transformă într-un spațiu locuibil. Nu o ascunde, nu o estetizează fals, ci o lasă să respire prin cuvinte, cuvinte care nu mai sunt simple instrumente, ci bucăți din carne, din sânge, din memorie. A gândi, spune acesta, înseamnă a face greșelile să nu mai ucidă, iar în paginile acestui volum, gândirea devine un act moral și un refugiu. Suferința nu este ascunsă, ci este transformată în limbaj, iar cuvintele devin adăposturi interioare construite din memoria și durerea celor uitați.

Teleportarea artei într-o altă dimensiune nu este un concept abstract în Kaddish, ci o realitate palpabilă. Muzica lui Enescu îi poartă pe răniții de pe front, oameni mutilați, fără mâini sau picioare, uneori uniți câte doi pentru a putea aplauda, într-un spațiu în care durerea nu mai este limita umană. Este o lume suspendată, în care trupul frânt nu mai definește sufletul, iar fețele lor anesteziate de primele note devin martorii unei prezențe care transcende suferința. Muzica nu le repară oasele sau carnea, dar îi face să existe, să fie întregi în spirit, să simtă că, pentru câteva clipe, nu sunt doar răniți, ci oameni.

Poezia lui Radu Vancu funcționează similar, dar într-un ritm propriu: ea nu anesteziază durerea, ci o pansează, o lasă să fie simțită și purtată. Cuvintele construiesc adăposturi interioare, refugii fragile în care suferința nu mai ucide, ci devine suportabilă și capabilă să spună ceva despre ceea ce a fost. Invincibil nu este cel care nu cade, ci cel care, prăbușit, continuă să scrie, să iubească și să transforme durerea în limbaj.

În acest spațiu, poezia construiește refugii: cuvintele nu acoperă rana, nu o netezesc, ci o fac să vorbească, să fie văzută și simțită. Cuvintele devin ziduri și acoperișuri, micul adăpost de frumusețe care ne permite să rămânem vii, chiar și atunci când trupul sau lumea par să se prăbușească.

Kaddish ne arată că literatura nu vindecă durerea, dar o păstrează, o transformă în prezență și memorie. În paginile sale, greșelile trecutului sunt purtate cu responsabilitate, iar suferința devine limbaj, refugiu și formă de supraviețuire. Aceasta este forța volumului: nu ne promite evadare, ci ne arată cum putem locui în durere fără să ne pierdem și cum putem lăsa arta să ne învețe să supraviețuim.

IOANA DIACONIȚA, 10 B

Întâlnirea cu scriitorul Radu Vancu la librăria Humanitas din Sibiu a reprezentat pentru mine un eveniment caracterizat de o deosebită încărcătură emoțională, prin intermediul căruia am putut să urmăresc firul unei noi perspective asupra vieții și frumuseții, împărtășite din dorința de a îndruma tânăra generație pe calea găsirii propriei perspective asupra împlinirii spirituale. Astfel, dintr-o simplă discuție autor-cititori s-a ajuns la un adevărat dialog al inimilor, care nu s-a sfidat din a trece de granița lumescului, superficialității, în vederea căutării adevărului intrinsec și a completării percepției convenționale prin detalii esențiale.

Din această perspectivă, volumul "Kaddish" al lui Radu Vancu răstoarnă mersul firesc al lucrurilor, frumusețea și arta revărsând din moarte, modelatoarea unei existențe în neființă, care este însă privită diferit față de alte opere literare. Scriitorul surprinde proiectarea sufletului lui Radnoti Miklos asupra propriului corp inert: astfel, este evidențiată necesitatea sustragerii din planul trupesc în vederea transmiterii unei părți fundamentale a spiritului, esențializate sub forma poeziilor îmbibate de sânge. Pentru ca arta să poată ajunge la oameni, să salveze, este necesară mai întâi jertfa corpului din planul lumesc, ce capătă din perspectiva poetică rolul de carcasă a sufletului, dar și de element ce definește viața.

Această perspectivă reprezintă puntea care leagă opera "Kaddish" de întâlnirea cu Radu Vancu, imaginile cărții contopindu-se cu frumoasa încercare a scriitorului de a defini umanul: viața este condiționată astfel de existența unui suflet în interiorul trupului, odată cu disocierea sa ajungându-se la o condiție transcendentă, precum în cazul lui Miklos (fapt evidențiat de versurile repetate în volum "Doar pentru că scriu poemele astea nu înseamnă că sunt viu"). Autorul accentuează, în cadrul discursului său, faptul că, în afara acestei distanțări de corp, nu ar putea exista oameni pe deplin sterpi sufletește, indiferent de câtă distrugere au provocat în jurul lor. În esență, nimeni nu se poate îndepărta îndeajuns de mult de condiția originară a echilibrului intrinsec dintre bine și rău, încât să aibă o singură latură complet acaparatoare: este vorba doar de perspectiva oarecum iluzorie asupra propriului suflet, ce accentuează vidul în detrimentul sclipirii purității.

Astfel, volumul "Kaddish" sintetizează o revelație, în care omul, detașat și în aceeași măsură încă ancorat în existența sa anterioară, trecut prin viață și aflat pe punctul de a transcende, poate privi obiectiv, realist, către sine și mai apoi spre lume. Existența efemeră, prelungită mai apoi în "neființă", se dovedește a fi echivalentul unei gropi comune, care poate fi însă individualizată în funcție de fiecare suflet prin intermediul raportării la frumusețea iubirii, precum imaginea ființei îndrăgite îl îndrumă neîncetat pe Miklos. "Gropa comună a început deodată să cânte ca o cutiuță/ muzicală": dragostea se materializează deci în artă, cea care după spusele lui Radu Vancu acționează ca un anestezic esențial, fiind în stare să salveze sau măcar să aibă o influență puternică în modelarea percepției.

Oferind și în cadrul întâlnirii numeroase exemple ale acestui fenomen din realitatea istoriei altor personalități, autorul construieşte imaginea literaturii ca punct de plecare în raport cu viața în sine, aceasta reflectând adevăratele dorințe ale sufletului și având deci o influență deosebită asupra formării și naşterii sale. Se formează o legătură unidirecțională între operă şi receptor, cel din urmă putând alege să se lase contopit de forma profunzimii artistice mai apropiate de sufletul său: totuşi, Radu Vancu se vede nevoit să clarifice că o creație nu are neapărat aceeași influență benefică şi asupra celui care îi dă naştere din frânturile propriei percepții. Oferind exemplul poetului american Ezra Pound, scriitorul dovedește că puritatea transpusă în literatură poate avea o existență aproape complet independentă de întunericul sufletesc ce i se alătură în formarea spiritului complex, viu. Această dualitate nu îl face însă pe artist mai puțin uman, ci doar subjugat unei deziluzii contrastante: el este în stare să salveze oameni prin intermediul literaturii, cu excepția sinelui, aspectul incomplet al inimii îndrumându-l să provoace suferință în planul concretului, specifică instinctului animalic depravat al ființei umane.

În esență, am privit discuția cu Radu Vancu drept încercarea sa de a îndruma tinerii cât mai departe de o astfel de formă a pierderii de sine, arătându-ne că există cu adevărat lucruri bune la care umanitatea se poate raporta în mijlocul unei societăți imperfecte. Autograful scriitorului, elementul material cu care acesta i-a lăsat deci pe cititori în urma discuției, rezumă mesajul prin două cuvinte simple, relevante tocmai prin caracterul lor direct: "frumusețea salvează". În volumul "Kaddish", aceasta este reprezentată de iubirea care îl face pe Miklos, spre marea sa teroare, să fie dispus să aibă parte de o nouă descompunere sufletească, înceată şi dureroasă, doar pentru a retrăi dragostea, aspect surprins în versurile:

"Eu tremur însă de spaimă fiindcă știu că de dragul tău aș accepta chiar și să mai am încă o dată/ inimă".

BIANCA DIACONU, 10 B

Pe data de 30 noiembrie am avut ocazia de a participa la o întâlnire cu scriitorul Radu Vancu și de a discuta despre volumele sale de poezii “Kaddish” și “Frânghia înflorită” în cea mai veche librărie Humanitas din țară.

Poezia mea preferată din volumul “Frânghia înflorită” se află la pagina 20 a acestuia și ne sugerează modul în care, atunci când visăm, craniul începe să strălucească, simbolizând, practic, modul în care visele sunt sclipiri de viață, aspirații și, totodată, modalități de a păstra o oarecare legătură cu cei dragi care nu mai sunt printre noi („ce-ți spune unul dintre morții tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți, când te lasă inima să-l visezi”). Ideea luminii îmbujorate de stânjeneală și stângăcie reprezintă modul în care morții nu dispar și continuă să pâlpâie, licăriri ale amintirilor lor continuând să ne lumineze visele.

Totodată, când ne lăsăm copleșiți de aceste vise, în loc să ne lăsăm purtați de clipele petrecute cu cei care ne-au părăsit prea devreme, prezentate într-o variantă romantizată în vis, comparate în poezie cu niște fluturi, putem ajunge să fim copleșiți de durerea și cruzimea ce caracterizează, de fapt, moartea („însă unde era inima e o iarbă deasă; sângele țese prin carne un giulgiu rece; creierul zace peste corp ca o lespede”).

Spre final este prezentată imaginea lui Sebastian care vorbește în somn și în cameră se răspândește o mireasmă de trandafiri, fiind un semn al iubirii persistente, moartea fiind purificată de amintiri.

În concluzie, nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de răul din lume, ci să continuăm să îi visăm pe cei ce nu mai sunt, dar care fac parte din noi, din trecutul nostru şi să le păstrăm amintirea vie. După cum spune Radu Vancu, „frumusețea salvează”, așadar trebuie să ne lăsăm salvați de ea.

DIANA DRUGU, 10 E

Întâlnirea de la librăria Humanitas din Sibiu cu domnul Radu Vancu din data de 30 decembrie a avut drept subiect cele două volume de poezii ale sale, "Kaddish" și "Frânghia înflorită".

Am rezonat profund cu vocea poetică a celor două volume, ele abordând teme morbide, dureroase, dar care sunt transformate, prin cuvinte luminoase, în speranță și capacitatea de renaștere a sufletului sfâșiat de evenimentele tragice ale vieții.

Volumul " Kaddish", ce este o rugăciune de plângere a morților iubiți, devine o reuniune în spațiul acesta atemporal al generațiilor decedate ce se întâlnesc prin poezie, "groapa comună".

Carnetul de poezie al răposatului Radnóti Miklós se îmbibă de substanțele corpului lui, parcă reîncarnându-l pe poet, continuându-i viața. Este specificat că acest carnet se usucă mult mai repede de la căldura trupului soției care îl pune în buzunar, decât de la soare, situație ce îmi amintește de ideea unei hipotermii, ca și cum acest carnet este personificat, devenind o ființă vie, individuală, care trebuie readusă la o temperatură stabilă ce nu poate fi redată prin intermediul factorilor abiotici, ci doar viața poate să-i ofere șansa de a-și continua existența pe plan fizic, deși carnetul este existența spirituală a poetului captată în această dimensiune.

Versul "Doar pentru că scriu nu înseamnă că sunt viu" devine laitmotivul volumului, verbul "a scrie" care este la timpul indicativ prezent sugerând faptul că, așa cum înainte să fie pus în buzunarul soției carnetul se uda mai în continuare, sufletul lui răsfirat încă se scrie, încă se impregnează în hârtie.

Mai apoi, despre faptul că poezia "pansează". În rana pansată nu se poate infiltra murdăria lumii, praful, nu se va infecta, însă, fiind doar acoperită ea nu devine mai puțin dureroasă, ba chiar sângele se îmbibă în pansament. Deoarece pansamentul se hrănește cu sângele celui pansat cu poezie, infividul pansat devine pansamentul, așa cum poetul devine poezie când hârtia se îmbibă de trupul acestuia, când versurile se hrănesc cu el, țintuindu-l în cadrul contingent. În cazul artistului pansat cu poezie, artistul devine pansamentul unei societății distruse.

Motivul cutiuței muzicale din momentul în care începe carnetul să cânte precum o cutiuță muzicală susține ideea că, deși suntem doar "firicele de nisip în bătaia vântului" din cauza aceastei eterne reîntoarceri, subiect abordat și în romanul "Paradis", cu demonul lui Nietztsche, acțiunile noastre pot avea o importanță inefabilă în parcursul istoriei, cei care își concentrează esența în artă vor rămâne scriși, în aceeași "groapă comună" ca un muzeu al sufletelor.

Secvența "Disperarea poeziei în fața morții proprii e disperarea oricărui corp viu în fața morții proprii; se agață de orice alt corp viu", portretizează poezia precum un organism saprofit, ba chiar precum un parazit, un vierme, însă nu unul care îți devorează hămesit interiorul, lăsând în urmă doar carcasa de carne, coconul, ci unul care îți dezintegrează "coaja", lăsând la vedere sufletul, inima secretoare de poezie, ca și cum poezia și-ar lăsa părintele în această vulnerabilitate. Imaginea aceasta este prezentată și în momentul în care o mierlă înghite viermele ce ieșise din craniul lui Miklós ce fusese violoncelist și începe să cânte, ca și cum și-a însușit poezia lui, capacitatea lui de a crea frumusețe.

EMILIA FLOREA, 10 B

Cu ocazia excursiei la Sibiu am avut plăcerea și onoarea de a-l întalni pe Radu Vancu și de a discuta cu dumnealui despre cele două cărți de poezie ale sale: "Kaddish" și "Frânghia înflorită".

Un lucru pe care l-am observat în poeziile sale este faptul că lumea morților pare a fi mult mai aproape decât ne-am aștepta. Aceasta se află în proximitatea vieții cotidiene, morții rămân tot pe pământ, toate sufletele sunt contemporane, trăiesc în același timp, nu dispar în negura vagă a trecutului. De asemenea, legătura directă dintre cele doua lumi se face prin vise care traversează în timpul nopții râul dintre ele ce în "Frânghia înflorită" poate fi un râu de vodca. Vodca reapare în acel volum de poezii ca o legătură cu tatăl mort, implicit apare ca o legătura cu lumea de dincolo, ca un mod de a readuce aproape pe mortul poetului drag, deci mă gândesc că râul Styx în viziunea acestui eu liric are gustul vodcăi - ca un semn că tatăl a trecut prin el, că tatăl care oboșnuia să bea în special vodcă a trecut prin moarte.

În același timp, alt fapt ce mi-a atras atenția a fost o afirmație a domnului scriitor: "a gândi înseamnă a face cuvintele sa nu mai ucidă". Iar în "Kaddish" se spune în unele versuri: "Pipăie-l tu care citești acum asta Pipăie partea de jos a/ paginii Simts sângele îmbibat în rumegușul de cuvinte/ & cutremură-te de milă & scârbă E și sângele meu/ E și sângele tău". Aici vedem sângele ca fiind rezultatul unei răni ce poate și să omoare, totuși acel sânge, acea durere exprimată prin cuvinte devine colectivă, este și sângele meu, și sângele tău, este al nostru, este povara noastră ce ne aduce împreună - și pe morți și pe vii - și care ne face pe toți oameni. Cuvintele, poezia pot vindeca, pot compensa o parte din durerea produsă de lume, ele pot fi un punct de echilibru. Totuși, din acea afirmație a domnului Radu Vancu observăm că există și cuvingte care ucid, care ne provoacă suferință fiind folosite fără intenții bune sau fără a înțelege în totalitate ce se spune. Astfel, a gândi, a cugeta la ce spunem, la cum folosim cuvintele poate salva pe unii dintre noi de diverse răni, răni care se exprimă tot prin cuvinte sau printr-o formă de artă.

Așadar, având această oportunitate am putut explora întrebări despre moralitatea umană, despre ființa noastră și am descoperit alte opere literare în discuția cu Radu Vancu ce a fost ca o continuare a cugetării asupra temelor abordate de cele două volume de poezii ale scriitorului.

ADRIAN FLORESCU, 10 E

Librăria Humanitas, cea mai veche de acest fel, a creat un mediu propice pentru întâlnirea cu Radu Vancu. Atmosfera ei intimă, încărcată de istoria cărților și de pașii atâtor cititori, a devenit cadrul ideal pentru dialogul cu opera și cu prezența autorului. Pe lângă frumusețea și culoarea orașului în sine, cărțile domnului scriitor au reușit să încarce aerul cu greutatea suferinței istorice, familiale și generaționale, generând un fel de vibrație comună între loc, autor și public. Astfel, librăria s-a transformat într-un spațiu de rezonanță, în care emoțiile produse de lectură și reflecția asupra memoriei devin vizibile, aproape palpabile.

Volumul “Frânghia înflorită” abordează sinuciderea tatălui prin misticul viselor. Această perspectivă conferă tragediei o aură de stranie delicatețe, ca și cum spațiul oniric ar fi singurul loc în care durerea poate fi privită fără a o distruge. Acest concept îmblânzește angoasele în stare de veghe ale lui Radu, reușind să fie descoperite de plămădirea proiecției tatalui, involuntară, prin vis. În acel univers dintre somn și memorie, figura tatălui se recompune din fragmente, iar aparițiile lui devin nu doar manifestări ale dorului, ci și încercări ale conștiinței de a repara, fie și iluzoriu, ceea ce în realitate nu mai poate fi vindecat. Astfel, visul devine o formă de supraviețuire afectivă și un mod de a continua dialogul cu cel pierdut.

Volumul “Kaddish” stârnește o liniște aparte în sufletul cititorului, ca un moment de reculegere pentru iubirea invincibilă, frumusețea poeziei și suferința provocată de Holocaust. Poemele sale respiră un solemn al durerii, iar vocea poetică pare să caute, cu o insistență tandră, o cale de a transforma trauma colectivă în memorie liturgică. Cel mai întâlnit motiv din operă, groapa comună, se remarcă prin pierderea identității celor îngropați. Imaginea ei revine ca un ecou tulburător, subliniind inumanitatea cu care viețile oamenilor au fost reduse la anonimat. Sacralitatea unui ritual de înmormântare se transformă într-un mijloc grotesc de debarasare a corpurilor evreilor, iar această răsturnare de sensuri devine o meditație asupra limitei dintre uman și monstruos. Prin această reprezentare, Vancu restituie demnitatea celor pierduți, nu prin individualizarea lor, ci prin forța cuvântului care refuză uitarea.

BIANCA HRIB, 10 E

Cu toate că vremea a făcut tot posibilul de a ni se împotrivi, noi tot am izbândit în a ajunge la librăria Humanitas din centrul vechi al Sibiului. Odată ajunși acolo, am intrat în subteran, o micuță catacombă. Numai că, în loc de nenumărate oase, acolo sunt nenumărate cărți.

Și, așa cum în catacombe se adunau la un moment dat creștinii pentru a-și putea ține slujbele, așa și noi ne-am adunat pentru a ne putea conecta la un nivel mai înalt cu lectura. Precum creștinii de altădată, și noi am avut un sacerdot, un preot care să ne ghideze, anume chiar autorul cărților, Radu Vancu.

“Frânghia înflorită” – un testament al durerii inevitabile, care apare odată cu ultimele încercări de a se agăța de “unul dintre morții tăi,/cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți”. Am citit această carte ca și când cuvintele ar fi fost vomitate pe hârtie, direct din suflet, unde s-au acumulat poate chiar dinainte de moartea tatălui. Imagini efervescente, cu imagini ludice sau grotești și totuși atât de plauzibile, căci sunt din viața de apoi, pot fi văzute cu ochiul minții. 

Fiul joacă aici rolul frânghiei, el ținându-și tatăl viu într-o oarecare măsură prin amintirea sa. De frânghie atârnă tot tatăl, sau sufletul lui, care încearcă să-și aline copilul, înflorind frânghia cu alinare blândă, întocmai ca niște petale.

Dumnezeu este surprins în multe ipostaze – doctor, pictor, îmblânzitor de îngeri- porumbei –, dar nu e niciodată un părinte, deși El chiar asta ar trebui să fie în primul rând. Legându-ne de sculptura lui Bernini, “Aeneas, Anchises și Ascanius”, putem observa că rolurile se inversează oarecum, tatăl, Anchises, fiind cel purtat în brațe de fiul său. Rolul lui Dumnezeu de tată este preluat de Radu, care își cară în suflet tatăl, o povară mai mare decât a-l căra fizic. Pentru oboseala fizică mai există leac, dar pentru cea sufletească e mai greu.

Întrebat dacă literatura poate vindeca, Radu Vancu ne spune că nu, literatura nu poate vindeca, însă poate ameliora, poate anestezia. E un tratament al sufletului, poate o anticipare a viitorului și, astfel, o amortizare a impactului sau o durere și mai mare. Depinde de fiecare cum și când. Cred că acest lucru face parte din frumusețea acestei cărți: este atât de personală și, totuși, oricine se poate identifica în paginile ei.

Scrise în strofe de câte trei versuri, visele se aseamănă cu Divina Comedie, scrisă de Dante Alighieri. În ambele opere, omul viu este salvat de iubirea celui mort. Dante este salvat de Beatrice, iar Radu este salvat de tatăl său. În ambele părți există drumuri către viața de apoi și iertare.

În timpul întâlnirii, Radu Vancu a pomenit de frumusețea interioară a oamenilor și cum, uneori, aceasta vine cu prețul ca viața să doară uneori. Ceea ce eu zic că are sens, întrucât fără suferință și urât, nu am mai căuta frumosul. Alteori, însă, sufletul omului poate fi neplăcut. Asta nu înseamnă că literatura respectivului e mai prejos, spune Radu Vancu, dând exemple pe Ezra Pound și Mircea Eliade, amândoi susținători ai fascismului, amândoi cu merite extraordinare în lumea poeziei, respectiv a literaturii.

Ioan Petru Culianu, un scriitor care avea potențial și apropiat al lui Eliade, a fost ucis pentru faptul că se împotrivea legionarismului susținut de cel din urmă. Culianu este unul dintre nu puținele victime ale extremei de dreapta.

“Kaddish” ne prezintă o posibilă continuare a ultimului caiet al lui Miklós Radnóti, poet ungar omorât într-un lagăr de concentrare nazist.

Acest ultim caiet al său a fost găsit asupra cadavrului său în groapa comună în care a fost depus. Îmbibat cu sucurile leșului, caietul devine o prelungire a poetului, nu numai din punct de vedere al conținutului literar, ci și din punct de vedere al conținutului fizic. Suflet și trup, omul și caietul se suprapun.

Groapa comună devine viața de apoi. Totodată, groapa este centrul tuturor lucrurilor – al poeziei, al vieții, al lumii. Acolo sunt duși morții, care “Când totul va fi mort deasupra noi cei de dedesubt vom învia”. Acel loc al ororii și al morții devine punctul zero al unei noi lumi. De acolo va renaște tot ce este dedesubt.

Toate poemele sunt scrise din perspectiva lui Miklós, fiindu-i adresate de fiecare dată soției sale, Fanni Gyarmati, ea fiind cea care l-a dezgropat și i-a găsit carnetul. Ea nu s-a recăsătorit niciodată, deși a avut mult timp la dispoziție mult timp. El a fost ucis la 31 de ani, dar ea a trăit până la 102 ani.

Kaddish-ul este o rugăciune evreiască, menită să arate recunoștința față de Dumnezeu. Cartea, în ciuda prezenței unei tristeți profunde datorată morții care înglobează tot, devine un mesaj de mulțumire. Kaddish, cartea, este testamentul unei iubiri care s-a scurs din inimile a doi oameni, care acum sunt morți, și a ajuns până la noi. Din groapa comună s-a dispersat în lume, aproape ca ninsoarea de jos în sus din Paradisul lui Dante, însă, aici, mortul este salvat de omul viu.

În final, cele două volume sunt testamente ale iubirii și ale puterii de a merge înainte, în ciuda greutăților. Se împletește o imagine a literaturii care vorbește despre durerea care a fost, care este și va continua să fie. “Frumusețea va salva lumea”, spune prințul Myshkin din “Idiotul” lui Dostoievski. Probabil e un adevăr, de vreme ce într-o lume a suferinței ne este imposibil să nu ne agățăm de orice fărâmă de salvare.

MELANIA HUZUM, 10 E

Oamenii sunt legați unii de alții prin sânge, prin dragoste. Dar dacă ar fi legați și prin literatură, prin poezie?

Scriitorul Radu Vancu a demonstrat, prin volumele sale de poezie "Frânghia înflorită" și "Kaddish", faptul că lumea este un loc tumultuos, cu plurități de inimi, pe care poezia le schimbă încetul cu încetul.

Când sufletul ființei umane e sfâșiat de suferința plecării unui om drag, poate îmbrățișa scrisul ca un anestezic, un pansament temporar. Asta a făcut Radu Vancu: a scris, a compus poezii iar și iar, a fost sincer cu el, cu foaia albă, cu restul lumii. A înnodat o frânghie prin versuri, cum Dumnezeu înnoadă toate speciile pe acest pământ, unele de altele, prin sentiment.

Volumul "Frânghia înflorită" a reușit să ilustreze ceva unic, anume ideea cum că omul viu este legătura dintre trupul celui mort, îngropat în țărână, și sufletul lui, care se află în ceruri. Noi, cei rămași în lumea asta, ni se atribuie o responsabilitate imensă și foarte frumoasă totodată: anume de a ne duce morții în spate, într-o îmbrățișare strânsă, chiar dacă nu simțim tot timpul mâinile lor în jurul nostru. Totodată, suntem și în ipostaza mesagerului, întrucât menținem legătură dintre cei iubiți care se află pe pământ, dar și în văzduh. Visele sunt cheia acestei legături, sunt metoda prin care comunicarea este strânsă, precum nodurile de frânghie. Când visăm pe cineva drag, care a plecat, nu e întâmplător, niciodată. Așa cum tatăl lui Radu Vancu se strecoară în somnul fiului său, dar nu poate face același lucru și pentru soția sa:

"Dragule, mi-e rușine să intru în visul maică-tii, (...)

Așa că spune-i tu, te rog,

că mă gândesc la ea ca la voi.

Și mai spune-i așa: Veroni, (...)

Când râzi, îngerii își deschid aripile de fluturi albinoși"

Dar ce sunt, de fapt, acești fluturi, care formează aceste aripi angelice? Sunt sentimente și vise, care protejează sufletul ființei umane. Nu-l lasă să moară, așa cum nici Micul Prinț nu și-a lăsat trandafirul neprotejat, ci l-a îmbrăcat în sticlă.

Astfel, nici noi nu putem lăsa pe cei apropiați nouă să moară. Este de datoria noastră să păstrăm sufletele și amintirile lor, chiar dacă corpurile vor fi îngropate și se vor destrăma. Așa cum s-a întâmplat cu trupul soldatului Miklós Radnóti: s-a dezintegrat în paginile carnetului său de poezii, inima pătrunzându-i cu totul în literatură. Cu toate că și-a găsit sfârșitul într-o groapă comună, a reușit să creeze frumusețe. Cumva, cel mai mare rău a scos ce-i mai bun din el.

Volumul "Kaddish" reprezintă o conversație lungă între Radnóti și soția sa, Fanni. O discuție între viu și mort, exact ca în "Frânghia înflorită". Repetiția "Doar pentru că scriu poemele astea nu înseamnă că sunt viu" evidențiază ideea de convorbire dintre două persoane, ce se află în două lumi diferite. Dragostea este ceea ce îi unește, pentru că "dragostea este mai tare ca moartea". La început, este relevat cum femeia găsește carnetul bărbatului ei, și încearcă să îl usuce, pentru a-i citi ultimele cuvinte, dar nu se întâmplă nimic până când nu îl pune în buzunarul ei, unde se produce "magia". În acel moment, trupul este lângă trup, iar sufletul este lângă suflet, iar flacăra iubirii explodează, care până atunci mocnise liniștită, dând să se stingă de suferință.

Poezia lui Radu Vancu este o dovadă unică pentru lume a faptului că literatura are puteri miraculoase, că scoate la lumină posibilul din imposibil. Așa cum autorul a scos lumina din mine și din prietenii mei dragi în timpul călătoriei noastre prin Sibiu, mai exact la întâlnirea de la librăria Humanitas.

Am coborât sub pământ și ne-am lăsat îngropați în cărți, însă inimile noastre erau sus, sus de tot, ridicate de emoție. Librăria a fost ea însăși un mormânt deschis de poezie. Un mormânt al sincerității, pentru că am fost deschiși unii cu ceilalți.

Am avut curajul de a vorbi despre libertate, despre sensibilitate; despre viață și moarte, care sunt gemene, din câte am realizat. Construind idei peste idei, și legând povești de alte povești, am creat o frânghie de lumină, de bucurie. Ne-a ținut pe toți, în timp ce sufletele noastre și-au luat zborul.

Am ieșit de acolo ca alt om, de parcă m-aș fi născut a doua oară. "Noi continuăm să ne naștem sufletul chiar și după moarte", spune Radu Vancu. "Radnóti nu și-ar fi terminat de născut sufletul dacă nu ar fi fost soția lui".

Sibiul va rămâne mereu un vis frumos și adevărat. Am visat acolo că devin o carte, și că mă mișcam în timpul evenimentului, în timpul cercului poetic. Totul e viu la Sibiu. Totul e o poezie ce a fost scrisă pe inimi.

ALESIA MIHOC, 10 E

În cadrul întâlnirii cu Radu Vancu, organizată în cea mai veche librărie Humanitas din țară, am avut sentimentul că asist nu doar la o prezentare de carte, ci la o adevărată lecție despre condiția umană și despre misterul literaturii. Atmosfera era una de veche catedrală culturală, iar vocea lui Vancu, caldă, calmă, dar încărcată de o gravitate luminoasă, reușea să transforme fiecare idee într-un mic act de iluminare. În fața unui public cu adevărat atent, scriitorul a formulat unele dintre cele mai esențiale reflecții despre rolul poeziei și al omului în lume.

La această întâlnire am discutat despre două volume de poezie ale lui Radu Vancu, ,,Frânghia înflorită” și ,,Kaddish.” Ambele opere, deși foarte diferite ca origine și mod de scriere, împărtășesc același adevăr profund, faptul ca poezia devine mereu, inevitabil, locul în care viața continuă după moarte, iar visul este modalitatea prin care ceea ce este pierdut revine pentru a salva.

„Frânghia înflorită” este, în esență, o carte a viselor care strigă, o carte în care poetul transformă trauma sinuciderii tatălui său într-o serie de viziuni paradoxal luminoase, în care durerea se transfigurează în frumusețe. Versurile precum „În miezul vâlvătăii, cadavrul tău fermecător / și viul fermecător se privesc halucinați, / o enclavă de iubire în miezul infernului, / paradisul nostru de buzunar din infern” definesc limpede această stare de frontieră. Lumea reală se destramă, cea a visului se deschide, iar între cele două se naște un pod al întâlnirii imposibile. Aici, visul devine o formă de eliberare, dar și un ritual de reumanizare. Poetul nu visează pentru a fugi, ci pentru a reconstrui. În vis, tatăl mort nu este o absență, ci un interlocutor, nu este o rană, ci un ghid. Ceea ce se petrece în acest spațiu oniric este o comunicare cu cel mai drag dintre morți, o încercare de a recupera o legătură pe care realitatea nu a putut să o țină vie.

Această viziune trimite inevitabil la episodul lui Paolo și Francesca din ,,Inferno”, de Dante. Cei doi îndrăgostiți sunt condamnați în infern, dar își păstrează îmbrățișarea eternă. Ei se află în eternul vârtej al damnării, dar în același timp locuiesc într-un paradis al lor, un „paradis de buzunar” chiar în centrul infernului, exact cum spune și versul poetului contemporan. Dragostea lor se naște în timp ce citeau împreună povestea lui Lancelot și Guinevere, astfel literatura devenind modul prin care sufletul li se elevează, deschizând calea spre purificare prin emoție și identitate comună. În mod similar, Radu Vancu în ,,Frânghia înflorită” retrăiește în vis un tip de iubire ce transcende moartea, o îmbrățișare spirituală imposibilă în planul lumii, dar perfect coerentă în dimensiunea literaturii.

De aici pornește o legătură profundă cu ultimul vers al volumului ,,Kaddish”, „Dacă literatura e miraculoasă, nu-i fiindcă explorează omul – ci fiindcă îl inventează.”. Viziunea aceasta nu este doar o declarație despre artă, ci o formulă de supraviețuire. Poetul își reinventează tatăl pentru a nu-l pierde, își crează propriul sine pentru a nu se destrăma, își construiește familia în interiorul limbajului pentru ca ea să nu fie niciodată cu adevărat devorată de lume. De-a lungul vieții sale, ideea revine obsesiv, familia fiind ancora în realitatea pământească, iar literatura este puntea către tărâmul spiritual. Visele cu tatăl devin astfel nu doar fugi, ci treceri inițiatice, forme de a accesa „viața veșnică” a memoriei prin forța cuvântului.

Aceeași temă a continuității prin artă se regăsește, dar într-un registru istoric radical diferit, în întreg volumul „Kaddish”, care conține poeziile unui evreu ucis într-un lagăr în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Soția sa îi descoperă carnetul îmbibat de sânge într-o groapă comună, recuperarea acestuia devenind astfel un fel de al doilea botez al poetului Miklós Radnoti. Moartea lui biologică este definitivă, dar moartea lui ca persoană nu va avea loc niciodată datorită supraviețuirii textului. În acel moment, literatura devine nu doar mărturie, ci recorporeizare, cuvintele îl readuc în lume, îl reconstruiesc, îl reinventează.

Carnetul însângerat devine dovada supremă a ideii că poezia nu doar că înregistrează existența, ci o prelungește. Poetul, ucis brutal, renaște prin fiecare cititor care îi atinge rândurile, prin fiecare voce care îi rostește versurile. În acest sens, ,,Kaddish” funcționează ca un paralelism perfect cu ,,Frânghia înflorită”. Într-un volum, tatăl mort este recuperat prin vis, iar în celălalt, poetul mort este recuperat prin text. În ambele cazuri, literatura este mecanismul miraculos de recreare a ființei.

Una dintre afirmațiile fundamentale ale scriitorului în cadrul întâlnirii și de asemenea, preferata mea, a fost aceea că pentru literatură toți oamenii sunt contemporani. Această viziune schimbă radical percepția noastră despre timp. Pentru Vancu, literatura nu funcționează ca o succesiune de epoci, ci ca un spațiu în care Dante, Radnoti, Rilke sau poetul modern român trăiesc simultan. A citi înseamnă a locui într-un timp suspendat, un timp dens, în care morții nu dispar niciodată cu adevărat. Tocmai de aceea, întâlnirea poetului cu tatăl său mort din ,,Frânghia înflorită” pare nu doar poetic posibilă, ci firească. În literatură, cei plecați continuă să trăiască alături de cei vii, iar durerea se transformă într-un dialog dincolo de limitele biologicului.

O a doua idee crucială formulată de Radu Vancu a fost aceea că oamenii își nasc sufletul pe parcursul vieții. Sufletul nu este o entitate dată, imuabilă, ci un proces, o construcție în continuă devenire. Ne naștem ca ființe corporale, dar abia prin iubire, traumă, memorie, literatură și suferință ajungem să ne finalizăm sufletul, uneori doar cu secunde înainte de moarte. Este o perspectivă care luminează extraordinar atât ,,Frânghia înflorită”, cât și ,,Kaddish”. În primul volum, poetul își naște sufletul prin încercarea de a înțelege și de a reface legătura cu tatăl dispărut, în timp ce în al doilea, Radnoti își finalizează sufletul în chiar miezul unei istorii monstruoase, scriindu-și poeziile în timp ce își așteaptă moartea.

Scriitorul a insistat și asupra faptului că marile personalități ale culturii, fie ele poeți, prozatori sau filosofi, sunt întotdeauna ambivalente. Nu există autor fără umbre. A povestit absolut firesc despre figuri fundamentale ale literaturii universale, subliniind că mulți dintre acești creatori ai lumii moderne au avut, pe lângă geniul lor incontestabil, și răni, defecte, gesturi controversate sau chiar ideologii discutabile. Dar a nega contribuțiile lor doar pentru că au fost oameni incompleți înseamnă a nega însăși condiția omului.

Întâlnirea cu Radu Vancu mi-a făcut limpede că toate aceste fire nu sunt întâmplătoare. Pentru el, pentru Radnoti, pentru orice poet atins de gravitatea lumii, scrisul nu este ornament, ci încercare de mântuire. Fie că este vorba despre moartea tatălui, despre infernul istoriei sau despre propriile prăbușiri interioare, poezia este ceea ce rămâne când viața cedează. Poezia devine un alt tip de existență, una în care durerile nu se mai sfârșesc în tăcere, ci se transformă în înțeles, în memorie, în frumusețe. Astfel, atât ,,Frânghia înflorită”, cât și ,,Kaddish” sunt cărți ale supraviețuirii. Ele sunt dovezi că literatura nu doar că vorbește despre oameni, ci îi reinventează și îi înveșnicește. Și poate acesta este adevăratul miracol despre care vorbea Radnoti, faptul că, în ciuda morții, a absenței sau a suferinței, omul continuă să existe prin cuvintele sale, iar noi, cititorii, continuăm să-l reinventăm cu fiecare lectură.

LAURA NECHIFOR, 10 B

Călătorind cu entuziasm de la Iași, am ajuns în casa poeziei, la Sibiu. Și pe cine puteam întâlni în acest oraș fermecător, dacă nu pe ,,părintele poeziei” așa cum a ales doamna profesoară să îl supranumească, adică pe Radu Vancu.

L-am găsit pe scriitor în subterana librăriei Humanitas Constantin Noica, unde timpul s-a oprit pentru noi și l-am ascultat pe artist vorbind cu pasiune despre operele sale, despre frumusețea care salvează, așa cum a scris și pe cărțile unde ne-a oferit un autograf. Ne-am ,,izolat” în adâncul pământului, adică în esența vieții roditoare, și ne-am depărtat de gălăgia, agitația și ignoranța lumii contemporane.

Am pornit de la rădăcinile Kaddishului și am ajuns să îl creștem împreuna, crezând toți în frumusețea care vindecă și în iubire, exact așa cum a spus Radu Vancu despre ,,omul interior” pe care unii îl descoperă și îl cresc în sensul lui firesc, complex, ori nu reușesc să îl găsească sau nu vor să îl ajute să rodească. Cuvântul înseamnă ,,sfânt” sau ,,sacralizare” și reprezintă o rugăciune evreiească pentru plângerea unei persoane decedate, dar care nu sugerează suferință ci speranță prin mărirea numelui Lui Dumnezeu chiar și în momentele precum cele în care pierzi pe cineva. În discuția noastră cea mai proeminentă pierdere este cea a umanității din noi, fundamentul nostru. Fapta ce întruchipează începerea Kaddishului este gestul poetului de a scrie poezii, de a oferi o mărturie a durerii prin care să se vindece pe el, acum pe noi, cititorii.

Am continuat Kaddishul împreună cu Radu Vancu vorbind despre iubire și despre acel om interior care ne ghidează conform idealurilor și credințelor noastre, despre cât de important este să ne conștientizăm prezența acestei esențe pure. Un citat pe care scriitorul l-a dat și mi se pare un punct cheie al întâlnirii noastre este: ,,Dacă nu putem iubi în mod egal, prefer să fiu eu cel care iubește mai mult”, de W.H. Auden, cu mențiunea că este cel mai uman lucru pe care l-a auzit, această lozincă subliniind puterea de sacrificiu, dragostea din pasiune pentru ceea ce sunt ceilalți și necondiționarea afecțiunii.

Ne-am plimbat prin timp și locuri cu Kaddishul nostru, cu ceea ce ne-a unit cu autorul și ne-a făcut să discutăm fără să mai știm de noțiunea timpului, de parcă eram hipnotizați de frumusețea din cuvintele poetului. În carte, una din cele mai scurte poezii m-a dus cu gândul la temele discutate în cadrul întâlnirii: ,,Să-ți ții creierul ca pe o lupă deasupra creierului, inima ca pe o lupă deasupra inimii - până se aprind. Singurul sens al literaturii.”, deoarece face apel la omul nostru interior, la supremația lui și la claritatea acestuia, și pe care îl putem crește cu literatura, una din cele mai splendide forme ale frumuseții.

Am regretat când a trebuit să încheiem dialogul, căci am fi stat ore în șir să îl ascultăm fascinați pe omul care ne oferă o fărâmă de lumină în ceea ce scrie, care alină și limpezește, Radu Vancu. Am fost norocoși să avem șansa să îl întâlnim, să îi citim scrierile și să discutăm chiar la Sibiu, locul-poezie. Rămân cu gândul la ceea ce spune în repetate rânduri artistul, cu toate ocaziile pe care le are: ,,Frumusețea salvează.”.

RENATA NOROCEA, 10 E

Întâlnirea cu Radu Vancu la Librăria Humanitas din Sibiu, una dintre cele mai vechi și mai vii librării ale orașului, loc de lansare pentru numeroși scriitori importanți, a avut pentru mine intensitatea unui spațiu în care literatura respiră odată cu oamenii. Culorile Sibiului, cu lumina lor caldă și pulsândă, păreau să amplifice emoția acestui moment, ca și cum orașul însuși ar fi devenit un fundal pentru ideile pe care poetul le-a adus în fața noastră.

Radu Vancu a vorbit despre literatură ca despre „un relief cu denivelări”, un teritoriu în care frumusețea și durerea coexistă, iar cititorul parcurge aceste diferențe de nivel nu doar intelectual, ci mai ales afectiv. Pentru el, esențială este „emoția care rămâne după ce parcurgi un roman care te marchează”, pentru că literatura anesteziază și rar vindecă în profunzime . Vindecarea, spunea el, apare atunci când recunoaștem în artă propria noastră durere: „asemanătorul vindecă asemanătorul”. De aceea tristețea artelor poate diminua tristețea noastră.

Tot el a vorbit despre felul în care „ne naștem sufletele în comunități”, subliniind că identitatea noastră se formează mereu în relație cu ceilalți. De aceea este atât de important să alegem cu grijă oamenii și valorile care ne unesc, în literatură, în artă și în viață. În această comunitate lărgită a lecturii, „toată lumea este contemporană”: cei vii și cei morți coexistă în pagini, împărtășind aceeași prezență afectivă. Pentru a putea percepe frumusețea dragostei și a artei e nevoie, spunea el, de o inimă hipersensibilă, însă tocmai această sensibilitate aduce și o intensificare a durerii. În fond, „viața imită literatura”, iar sensurile pe care le descoperim în cărți devin repere pentru felul în care ne formăm. Literatura devine astfel spațiul în care ne putem „naște sufletul” în forma în care am vrea să fie.

Toate aceste idei au căpătat pentru mine un sens nou când am revenit la volumele sale de poezie, Frânghia înflorită și Kaddish.

Am perceput volumul Frânghia înflorită ca pe o încercare de renaștere din suferință, de transformare a cicatricilor în lumină, exact cum vorbise Vancu și la întâlnirea precedentă, în cadrul romanului Paradis. Cartea funcționează ca un dialog continuu între el și tatăl său, un dialog care se desfășoară prin intermediul visului: în versuri auzim vocea tatălui mort, iar în proză realitatea lui Vancu, ca și cum două lumi se întrepătrund.

Ultimul poem, îl face pe cititor să se pune în ipostaza scriitorului având în vedere rândurile goale și în același timp deschid întrebarea fundamentală a volumului: cum duci cu tine morții? Cum le porți amintirea în cel mai frumos fel, dacă nu prin scris?. Aici apare și dinamica pe linia masculină: tată, fiu, apoi fiul său Sebastian, ca și cum s-ar căra unul pe celălalt. Iar citatul final, „Visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună”, reface cercul: iubirea și durerea coexistă, iar visul devine locul în care morții trăiesc printre noi.

În Kaddish, registrul se schimbă, dar intensitatea rămâne. Aici, poetul dă voce unui evreu aruncat într-o groapă comună, iar carnetul cu poeme salvat de soția lui devine esența trupului și a identității sale. Carnea, oasele și râsul apar ca forme de supraviețuire postumă, iar comunitatea morților din groapa comună capătă o vitalitate surprinzătoare. Privirea lor este întoarsă permanent spre pământul care îi alcătuiește, nu spre cer, ca și cum memoria ar fi mai importantă decât transcenderea.

Vocea poetului continuă să aparțină unei comunități, unei pluralități care pulsează încă în groapa comună. Astfel, literatura devine nu doar un spațiu al memoriei, ci unul al reinventării: „Dacă literatura e miraculoasă, nu-i fiindcă explorează omul, ci fiindcă îl inventează.”

Astfel, întâlnirea cu Radu Vancu mi-a arătat încă o dată că literatura nu e doar o formă de artă, ci un mod de a ne vindeca, de a ne naște sufletele în comunități, de a transforma durerea în lumină, iar moartea în continuitate. Atât Frânghia înflorită, cât și Kaddish sunt dovezi vii că, în scris, „toată lumea e contemporană”, vii, morții, visătorii și supraviețuitorii. Iar în această comuniune, literatura devine spațiul în care ne regăsim și în care, fără să știm, ne vindecăm.

DAIANA PALIC, 10 E

Întâlnirea cu Radu Vancu a fost pentru mine un moment cu adevărat revelator. Cărțile lui nu le simt ca pe niște simple lecturi, ci ca pe opere esențiale care îți deschid mintea și te obligă să vezi lumea cu o claritate nouă.

Dintre cele două opere ale sale, „Kaddish” și „Frânghia înflorită”, cea care m-a impresionat cel mai mult a fost „Kaddish”. Deși titlul trimite la rugăciunea iudaică rostită în timpul doliului, această rugăciune nu vorbește despre moarte, ci este o formă de laudă și de sfințire a numelui lui Dumnezeu. Tocmai această combinație între doliul prezent și lauda adusă divinității m-a făcut să corelez această carte cu o viziune filozofică de-a lui Philipp Mainländer.

Citatul: „Salut, mă numesc universul și sunt o groapă comună”, care se găsește chiar printre primele pagini ale cărții, stabilește cea mai directă corelație tematică cu filosofia nihilistă a lui Philipp Mainländer, întrucât ambele viziuni plasează Moartea și Dezintegrarea la fundamentul realității. Mainländer susținea că universul este Corpul lui Dumnezeu în descompunere, un rezultat al sinuciderii divine, iar în mod similar, domnul Vancu, printr-o metaforă brutală post-Holocaust, îl definește ca pe o Groapă Comună. Ambele viziuni ajung la aceeași concluzie sumbră: lumea este un loc de Agonie. Diferența crucială apare în răspunsul etic, și anume Mainländer promova tăcerea și neființa ca unică mântuire, în timp ce Vancu, prin continuarea „Mă numesc Literatura și sunt o groapă comună”, transformă simbolic această fatalitate. El propune ca arta, mai precis Poezia, să fie singurul instrument capabil să extragă mărturia și frumusețea din materia muribundă, opunând astfel vocea și memoria tăcerii cosmice mainländeriene.

Întâlnirea în sine a fost una încărcată de perspective noi, de feluri diferite de a privi lumea, care te fac să te gândești altfel la tot ce credeai că știai deja. Iar ceea ce m-a făcut să fiu cu adevărat recunoscătoare a fost faptul că, deși tocmai se întorsese din altă călătorie, a ales totuși să vină pentru noi. Gestul lui, această disponibilitate de a-și rupe din timp doar ca să ne ofere o bucurie, mi s-a părut un sacrificiu sincer și profund, care spune enorm despre respectul și generozitatea lui.

LAURA PINTILIE, 10 E

Am fost profund mișcată de întâlnirea cu poetul Radu Vancu și de incursiunea în cele două volume ale sale, ,,Frânghia înflorită” și ,,Kaddish”. Ambele cărți sunt de o putere emoțională copleșitoare, explorând teme universale ale suferinței, memoriei și iubirii care transcende moartea. ,,Kaddish” aduce în prim-plan povestea cutremurătoare și reală a unui evreu maghiar ucis într-un lagăr, a cărui soție, într-un act de devotament suprauman, i-a găsit trupul într-o groapă comună. Acolo, în buzunarul hainei, a descoperit un carnet cu poezii, îmbibat în sucul cadavrelor, o imagine de o cruzime istorică ce zdrobește sufletul. Pe de altă parte, ,,Frânghia înflorită” cuprinde poeme sub forma unor scrisori din lumea viselor, un dialog sfâșietor între autor și tatăl său ce s-a sinucis. Felul în care Radu Vancu a vorbit despre moarte și viață, despre suflet și despre ce înseamnă să fii om, m-a impresionat, oferind o perspectivă rară asupra fragilității și rezistenței umane.

Forța volumului ,,Kaddish” este concentrată în poemul „Aș putea să nu-mi aduc aminte de tine dragostea mea dar...”, care debutează cu o reflectare asupra finalității simple a existenței. Versurile „Simpla e inima/ care când moare a și murit Simplu e creierul/ care când se oprește chiar s-a oprit” surprind cu o claritate tulburătoare cât de rapidă și naturală ar putea fi încheierea vieții, fie că vorbim de oprirea inimii, de încetarea rațiunii sau de moartea emoțională. Însă, când în această ecuație intervine istoria crudă, simplul se transformă în chin. Moartea nu mai este acceptată, iar sufletul nu este lăsat să plece în pace, fiind maltratat de împrejurări: „Dar groapa comună nu-i niciodată simplă Aici totul forfotește până dincolo de sânge / Ca-n poezie Ca-n dragoste”. Tocmai în această forfoteală macabră, speranța se naște din iubirea eternă, cea care reușește să metamorfozeze moartea într-o legătură ce transcende legile vieții și ale universului, așa cum sugerează versurile finale: „Tu/ dintotdeauna ai fost groapa noastră comună dragostea/ mea Noi am trecut din prima secundă dincolo de sânge”.

Un alt poem șocant din Kaddish este „Sub orice poem pe ultimile rânduri ale fiecărei pagini”, unde arta este transformată într-o experiență sângeroasă și traumatizantă. Istoria, cu violența ei, a forțat această mutație, făcând ca versurile să devină răni deschise. Imaginea „Rumegușul din josul/ fiecărei pagini e îmbibat de sânge / Deasupra atârnă carcase de fraze însângerate” este o metaforă brutală a modului în care suferința se infiltrează în chiar structura limbajului și a expresiei. Durerea, provocată de ororile lagărelor, urlă la cititor, obligându-l la empatie și la o conștientizare fizică a traumei: „Pipăie-l tu care citești asta Pipăie partea de jos a/ paginii Simte sângele îmbibat în rumegușul de cuvinte/ & cutremură-te de milă & scârbă E și sângele meu / E și sângele tău”. Dar imaginea care rămâne cu adevărat întipărită în minte este cea a măcelăriei mentale: „deasupra mea atârnă în cârlig de măcelărie creierul / meu Și cum din creierul meu aburesc morții mei”. Este o viziune cutremurătoare, care ilustrează cum Al Doilea Război Mondial a măcelărit nu doar trupuri, ci și minți și suflete. Această violență a textului capătă o semnificație și mai adâncă în lumina a ceea ce Radu Vancu a afirmat la întâlnirea cu publicul, că gândirea, în esența ei etică, ar trebui să însemne să nu faci ideile să sângereze, adică exact opusul a ceea ce s-a întâmplat în timpul Holocaustului și a ceea ce a fost nevoită să înregistreze poezia sa.

Deși ,,Kaddish” este un volum esențial, preferatul meu a fost ,,Frânghia înflorită”, în care m-am regăsit într-o anumită măsură. Acest volum nu este unul clasic, el este un hibrid care conține atât poezie, cât și proză, fiecare element având un rol structural și simbolic. Poeziile reprezintă dialogurile onirice ale autorului cu tatăl său decedat, în timp ce proza, care conține descrieri ale vieții sale reale, este plasată între paranteze. Această structură sugerează că viața reală nu mai este esențială, ci tot ce contează se petrece în tărâmul viselor, acolo unde se poate întâlni cu mortul iubit. În realitate, frânghia spânzuratului este aspră, tăind în carne vie și sfâșiind mintea celui rămas, dar în vis, această frânghie este transfigurată, devine de flori, iar mortul vorbește, te iubește și prelungește timpul comun. Prin aceste poeme-vise, autorul își extinde existența alături de tatăl, reușind să transceandă orice graniță a vieții și morții. Acest act de evadare este perfect justificat de viziunea pe care Radu Vancu a împărtășit-o la întâlnire, afirmând că lumina artei nu are timp, ceea ce explică modul în care poezia sa reușește să anuleze timpul biologic al morții.

Poemul meu preferat din "Frânghia înflorită" conține imagini de o forță devastatoare. El începe cu o viziune tulburătoare: diavolul, întruchiparea răului absolut, plânge alături de autor, deși în lumi diferite, pentru aceeași suferință, pierderea tatălui. Această solidaritate inedită a durerii, care anulează granițele dintre bine și rău, dă naștere, paradoxal, la frumusețe. Din cenușa, lacrimile și suspinele infernului înflorește o floare cu totul rară: un trandafir al lacrimilor, al țipetelor de disperare, al prăbușirii. Acest trandafir al durerii este singura frumusețe din iad, unica dovadă că sufletul uman, chiar și în suferință, poate crea ceva pur. Diavolul ia această floare, conștient că este singura de care poate avea parte, dar gestul său este în același timp un simbol al speranței în acel loc blestemat. Finalul este o revelație: „ia roza palpitând din cenușă,/ și-o prinde în părul vâlvoi / și pleacă. Nu se uită înapoi, / dar știe că acolo unde i-au căzut lacrimile / e un gorgan luminos, năpădit / de trandafiri tineri și sălbatici”. Lacrimile, chiar și cele ale răului, udă un pământ al speranței. Acest fragment concentrează ideea că din cea mai profundă suferință se naște cea mai autentică frumusețe, iar arta este cea care păstrează și înmulțește această sămânță de lumină. Este un poem care reașază axiomele existenței și ale sacrului.

Ultimul poem din volumul ,,Frânghia înflorită” reprezintă, în contextul întregului volum, un moment de respiro și de posibilă rezolvare. După o luptă continuă între vis și realitate, viață și moarte, acest poem final aduce o tăcere îndelungată. Pentru prima dată, mortul nu vorbește, iar rândurile sunt lăsate goale, deși prezente, marcând o pauză, o absență asumată. Acest lucru poate fi interpretat în două moduri: fie autorul și-a găsit în sfârșit liniștea, reușind să facă frânghia să înflorească definitiv prin poezie, acceptând moartea tatălui său și transformând trauma într-o creație; fie, luând în considerare versul „Ce ai visat?”, poemul oferă cititorului o șansă. Rândurile goale devin o invitație de a vorbi noi cu mortul nostru cel mai iubit, de a-i construi o lume, un paradis personal prin forța imaginației. Literatura ne oferă această putere. Așa cum a spus Radu Vancu, literatura ne face pe toți să fim contemporani, anulând timpul și distanța, permițând celor vii și celor morți să coexiste și să comunice într-un plan superior.

Ambele volume, ,,Frânghia înflorită” și ,,Kaddish”, demonstrează cu o forță artistică excepțională ideea susținută de autor: literatura construiește suflete. În ,,Kaddish”, memoria, iubirea și actul de a scrie continuă viața evreului maghiar prin soția sa care îi găsește poeziile și prin rezonanța lor ulterioară, el trăiește, pentru că a scris și pentru că a fost iubit. În ,,Frânghia înflorită”, fiul își prelungește, își vindecă și își recreează legătura cu tatăl său sinucis prin intermediul viselor transcrise în poezii. În ambele cazuri, arta devine un vas al memoriei care refuză să lase moartea să aibă ultimul cuvânt. Aceste cărți sunt mai mult decât poezii, sunt monumente ridicate din cuvinte închinate sacrificiului, iubirii care sfidează timpul și a capacității omului de a găsi flori chiar și pe o frânghie a morții.

ELIZA PRODAN, 10 E

Am coborât în subsolul librăriei ca într-un mic adânc al lumii scrise, înconjurați de cărți care respirau tăcut în jurul nostru. Acolo, în acel spațiu ascuns și cald, l-am întâlnit pe Radu Vancu — ca și cum trebuia să coborâm printre pagini ca să ajungem mai aproape de lumina poeziei lui.

În cartea lui Radu Vancu, visele nu sunt simple umbre ale nopții, ci porți deschise între lumi — un loc în care moartea și viața se ating ca două aripi ale aceluiași înger obosit. Acolo, în spațiul dintre bătăile inimii, poetul își caută tatăl și, de fapt, se caută pe sine.

Cartea este o frânghie a salvării, o funie înflorită cu amintiri și dureri, pe care poetul o aruncă spre propriul suflet rănit: este o avalanșă de întrebări și răspunsuri pe care Radu și le pune pentru a ieși din negura suferinței ,chiar el spune ,,aș înțelege poate pană și eu’’într-un fel prin aceste vise vrea să-și înțeleagă propria trăire.

De asemenea, această carte poate fi privită ca un liant, o frânghie între generații pe care el o primește de la tatăl său și o va lăsa moștenire fiului său,Sebastian.

Încă de la început este expusă ideea căutării de sine, al liniștii pierdute odată cu tatăl, care încearcă să și-o readucă .Din lumea de dincolo, tatăl parcă pare să-i înțeleagă zbuciumul și îi dă răspunsuri prin vis. De asemenea, o putem privi ca un dialog deschis între două lumi, complet diferite, dar unite prin dragostea dintre tată și fiu. Atunci când,, îl lasă inima să viseze”, el pășește în lumea visului și începe o vindecare de sine și o regăsire.

Cu toate acestea, visul era de asemenea pentru el o durere. După fiecare vis, universul e oribil de sentimentalizat. Tatăl apare în vis ca un ghid al durerii, încercând să arate că plânsul nu este prăbușire, ci o formă de purificare. Lacrimile nu coboară, ele spală.

Mie mi s-a părut că Radu din cauza suferinței și-a închis în el o parte a sufletului și a sentimentelor. Astfel, Radu trăiește cu amintiri dezgolite, amintiri fără viață, ca niște fotografii decolorate. Atunci când spune,,când unui răsare o amintire nouă/arzând cu flacără deasupra mormântului”, Am putea primi mormântul ca o cale de trecere între cele două luni. Un loc în care nu rămâi, Doar pășești un fel de portal spre Paradis. Amintirea care rămâne ca un foc deasupra mormântului ar putea fi privită ca o încercare a tatălui de a-i readuce o amintire cu suflet, de a-i readuce acea parte din el pe care a pierdut-o prin plecarea sa de pe această lume a superficialității.

O altă idee frumoasă din poezii a fost aceea în care spune ,,în fața rozei crescându-i din inimă”. Roza care iese din inima diavolului ar putea fi dragostea care renaște din întuneric, asemenele păsări Phoenix, care ieșe din cenușă și reprezintă nemurirea . Ea se regenerează din propria cenușă când se își epuizează toată energia. . Dragostea se naște, uneori, din ceea ce ar fi trebuit să fie sfârșit. Și deasemenea, această idee m-a făcut să mă duc cu gândul la ,,roza pâlpâind din cenușă”. Ce este cenușa? Păi cenușa este o rămășiță a focului, iar dacă am asociat focul cu amintirea cu sentimente dată de tată. Cenușa este partea blocată din suflet, iar tatăl încearcă, prin vis, să reînvie ceea ce durerea a îngropat. Roza din cenușă este sufletul reînflorind. Deci, într-un fel, putem spune că dragostea răsare chiar și din cele mai întunecate locuri, asemenea unei păsări Phoenix.

Un alt lucru care mi s-a părut foarte frumos conturat în poezie este trecerea de la o lume la alta. Chiar din primul vis, pare că tatăl să-i dezvăluie această taină, poezia putând fi ,,un secret spus cu voce tare’’. Mi s-a părut că atunci când spune ,,îngerul aterizând într-o legiune de porci”, nu se referă de fapt la un înger propriu-zis, ci mai mult la un înger căzut, adică la un demon. Trecerea dintr-o lume în cealaltă este asociată cu eliberarea de către Iisus a demonizatului din Biblie. Când spune ,,cu un scalpel nevăzut, îți deschide/ cușca pieptului, duce apoi/ degetele nevăzute pline de sânge”, este o viziune a începutului vieții de dincolo, printr-o formă inițială de purificare. Eliberare realizată de Isus poate însemna începutul eliberării persoanei în suferință. Trecerea de la o lume la alta este surprinsă ca o operație spirituală: un „scalpel nevăzut” deschizând pieptul, ca și cum viața de dincolo ar începe printr-un act de eliberare.

Însă, cu adevărat, cea mai frumoasă idee din carte, care se pare să contureze motivul adevărat al scrierii acestor vise, se referă la seara în care Sebastian a făcut febre în timp ce dormea. Sebastian, fiul, devine miezul cel mai luminos al cărții. Mi s-a părut că e ca și cum el ar fi încercat să intre în lumea aceasta a visului, Febra lui este ca o tentativă de intrare în lumea visului — o lume care i-ar fi prea grea, prea dureroasă pentru sufletul său de copil. Când face febre, e ca și cum ar începe o ardere a sinelui, pe care el nu era menit să o trăiască. Febra nu doare, dar visul e ceea ce doare de fapt. Radu încearcă să-l scutească pe Sebastian de această pierdere de sine și suferință pe care a trăit-o el la moartea tatălui. Cu toate că el se vindecă prin aceste vise, o face prin durere, iar când el înțelege că fiul s-o spune, ,,ce durerea și de ce o lași să mă doară, își atribuie responsabilitatea de a-l proteja și de a-l scăpa de a vorbi cu unul din morții săi prin vis. Durerea devine materie de moștenire, iar Radu alege să fie zid între fiul său și lume, să-i cruțe sufletul de întâlnirea cu morții care l-au bântuit în vis.

La întâlnire, Radu Vancu a spus că sufletul nu-l primești la naștere, ci mai târziu, în adolescență, când începi să simți lumea cu adevărat. Și atunci m-am gândit la el: pentru că tatăl i-a murit chiar la naștere ,cand avea 19 ani, poate că Radu n-a trecut atunci printr-o naștere deplină. De aceea încearcă să „se nască” acum, prin visele cu tatăl său.

Iar când a spus că nimeni nu se naște singur, am înțeles asta și mai clar: adevărata lui naștere se petrece în vis, acolo unde tatăl îl ajută, în sfârșit, să vină pe lume ca suflet.

ILARIA TOADER, 10 E

Luând parte la întrunire precum niște refugiați de societatea antagonică în subteranul unei intersecții de istorie - una dintre cele mai vechi librării Humanitas, în Centrul Vechi din Sibiu - întâlnirea literară cu Radu Vancu devine un rendezvous al speranței cititorilor existând discret în societatea tot mai orwelliană. Aceștia nu numai că se află în pericol, ci au nevoie de validarea existenței mai multor oameni, dacă nu a unei întregi comunități, astfel încât șezătoarea reprezintă o confirmare că avem în ce să credem: frumusețea. Prin volumele intime de poezii "Frânghia înflorită" și "Kaddish", frânturi din aceasta vor lua amploare precum Boleroul lui Ravel sau Marșul funebru al lui Chopin.

Volumul "Frânghia înflorită" prezintă cu un caracter intim, aproape de jurnal, latura domestică a vieții autorului, un Radu Vancu interiorizat, cu rădăcini în propria lume "SebiCami", dar și personalități literare care s-au înrădăcinat în universul acestuia, precum poetul Cesare Pavese și apariția versului "va veni moartea și va avea ochii ochii unei muște" prin aluzie la poezia acestuia "Verrà la morte e avrà i tuoi occhi".

În urma sinuciderii tatălui la vârsta autorului de 19 ani, frânghia devine o rază - de întuneric sau lumină - care străpunge și reunește lumi și vise diferite. "Personaje" care apar de repetate ori pe parcursul volumulului vor fi mortul, autorul și Dumnezeu, astfel încât împreună vor alcătui imaginea sculpturii lui Gian Lorenzo Bernini "Aeneas, Anchises și Ascanius" într-un mod neașteptat. Radu Vancu fiul se află în poziția lui Eneas, făcând sacrifiul de a călători și a trece prin grotescul vieții către comunicarea cu mortul - tatăl, aflat în poziția lui Anchises. Ineditul se află, însă, în rolul lui Ascanius, copil, reprezentând pe Dumnezeu. În mai multe poezii, Acesta este prezentat într-un mod inocent, aproape pueril, în rolul doctorului - practic, joaca de-a doctorul, sau chiar joaca de-a pictorul. El este surprins pictând fluturi pe frânghia din jurul gâtlejului tatălui într-un gest de o inconștiență copilărească care contribuie întregii imagini grotești conturate în versuri cu o rază de puritate.

Precum Ascanius îl împinge pe tată, puritatea inocenței cu care este surprins Dumnezeu îi urmează pe fiu și tată îl călătoria din tărâmul morții. În același timp, acesta este un tablou conturat într-un alt paradis al autorului, care există contemporan cu paradisul "SebiCami", în care, de data aceasta, Sebastian copilul devine prezența inocenței și a razei de puritate care îl împinge pe tată mai departe, așadar îndeplinind funcția de figură deiformă în universul familial.

Așadar, Radu Vancu arată din nou că frumusețea în forma ei cea mai pură se va insinua mereu până la suprafață, indiferent de cât de asuprită ar fi de superficialitatea crescândă în societatea contemporană, care aproape că pare o aluzie ironică la societatea orwelliană.

MIRUNA URSANU, 10 E

Moartea este o absență negativă, un gol, o latență, însă nu și un final. Deși disecă corpul, descopunându-l în carne și suflet, nu împiedică transcenderea sa între lumea celor vii și paradis, prin amintiri.

"Frânghia înflorită" de Radu Vancu anticipează tocmai această trecere: prin intermediul viselor, autorul află de situația tatălui său din Paradis. Toate visele se înlănțuiesc într-o frânghie formată din cinci noduri importante, cinci etape esențiale pentru vindecarea lui Radu Vancu.

Primul nod este reprezentat de flori. Acestea sunt rezultate din durerea cauzată de iubire; un produs al inimii, centrul tuturor. Asocierea între flori și lacrimi, "dar știe că acolo unde i-au căzut lacrimile/ e un gorgan, năpădit/ de trandafiri tineri și sălbatici." și "Câtă vreme ne plângeți, iar în creierele voastre/ înfloresc lacrimi, și în creierele noastre/ înfloresc rizomi, totu-i în regulă.", plămădește rădăcinile morților, stabilind, așadar, o legătură stabilă în lumea celor vii. Fiecare sentiment, fiecare amintire se acumulează în inima celor decedați, constituind identitatea "morților noștri cei mai dragi". Însă forma nu este una palpabilă, ci una imuabilă, universală. "Inima înflorită" simbolizează puterea celor vii de a-și reconstitui persoanele pierdute prin vis. Așadar, Radu Vancu reconstituie sufletul tatălui cu o bucată din propriul suflet.

Al doilea nod este reprezentat de porc, un element folosit ca descriere pentru toate personajele: morți, îngeri, Dumnezeu și autor. Prin fraza "mi-e așa de drag să te privesc,/ te uiți la mine cu ochii plini de speranță/ ai unui animal crescut pentru sacrificiu.", Radu Vancu este perceput ca un sacrifiu pentru purificare. Prin moartea sa, autorul a dobândit noi sentimente negative, pe care le-a folosit în scop purificator: a convertit tristețea în poezie, a transpus-o într-o altă formă. Datorită acestui fapt, se creează un "balans" între vinovăție și dragoste prin care lui Radu Vancu îi era "îngăduit de inimă" să-și viseze tatăl atât de facil. Legătura porc-înger-om-copil demonstrează încercarea tuturor de "a-l trimite" în paradis: îngerii îi mâncau inima, precum porcii; îngerii în ipostaza copiilor; autorul în ipostaza porcului. Aceste gânduri formau podul între lumea sa și lumea tatălui.

Al treilea nod este constituit de vodcă:" [...] Radu plângea, copil de un an și ceva lăsat singur de tatăl plecat mai mult ca sigur la crâșma Suru de la colțul blocului" Vodca este un element important în "Frânghia înflorită": Apariția intermitentă a băuturii are legătură cu tatăl, întrucât el pleca la "crâșma Suru". Așadar, autorul transformă vodca într-o poartă între cei doi, formând "paradisul AutorTată" în infernul, anume însăși viața, în care trăia tatăl.

Al patrulea nod important este poezia: "Cert e că, prin poezie, elementele disparate ale vieții devin viața." Poezia reprezintă, de fapt, o continuare a corpului, fiind limbajul sufletului. Sufletul, centrul Paradisului, cât și a Infernului, simbolizează forma cea mai pură a vieții. Așadar, poezia ilustrează înfățișarea noastră cea mai pură, cea din Paradis. Visele structurate sub formă de poezie reliefează Paradisul, rezultat al împletirii sufletului autorului cu al tatălui. Autorul se lasă "acaparat de Paradis", tocmai pentru că a luat parte la fondarea sa.

Al cincilea nod este însuși Sebastian, fiul lui Radu Vancu. Sebastian reprezenta singura conexiune umană, palbabilă între autor și tată. Copilul era întruchiparea dragostei, "un înger" menit să prezerve, prin acțiunile sale puerile, dragostea autorului pentru tată. Fiecare acțiune are rolul de a aminti de tată, punându-l pe Radu Vancu chiar în poziția tatălui, consolidând relația dintre cei doi.

Radu Vancu interpretează Paradisul ca o continuare a memoriei, ca un loc în care ne întoarcem la cei iubiți și ne reluăm cursul firesc, activitatea normală. Așadar, întreaga întâlnire, în subsolul librăriei "Humanitas", poate fi o rupere din cotidian, un Paradis împletit din inimile noastre, în care am amintit de toți cei dragi ai noștri.

INGRID VRABIE, 10 B

În volumul său ,,Frânghia înflorită”, Radu Vancu construiește un univers în care realul și viziunea se împletesc, devenind inseparabile. Poezia devine granița dintre lumină și întuneric, dintre iubire și sfâșiere.

Intrând în lumea îngândurată, dar surprinzător tandră, observăm dificultatea umană de a înțelege moartea în lipsa stimulilor externi. Totuși, aceasta este mereu printre noi și însuși autorul mărturisește că ne îmbrățișează pe toți cu aripile sale. Până și într-o atmosferă sumbră, vocea mortului rămâne blândă, empatică. Astfel se creează o emoție contradictorie: iubirea continuă, dar într-o formă care sfidează orice înțelegere omenească.

Diminețile cu Sebastian, joaca, desenele, concertele improvizate sunt scene care emană o fericire sacră. Ele sunt antidotul și, în același timp, cauza durerii, pentru că iubirea intensă face frica de pierdere insuportabilă, inimaginabilă.

Una dintre cele mai vulnerabile declarații din carte este dorința de a colora lumea ca Walt Disney. Autorul recunoaște că încearcă să îmblânzească întunericul, să-l coloreze, să-l deseneze ca într-un film animat, să protejeze frumosul de acesta. Fragmentul prezintă visul de a îmblânzi lumea prin artă și imposibilitatea de a o face în lipsa sentimentului că trădează profunzimea adevărată a durerii.

În continuitatea viziunilor întunecate apare scena febrei lui Sebastian, care aduce în plan principal frica elementară, nelipsită a părintelui. Copilul cu febră devine centrul unei apocalipse interne. Plânsul lui înspăimântător, ochii cu subtitrarea durerii, fuga la farmacia non-stop, sentimentul de vină arată o vulnerabilitate profundă. Dacă moartea creează un gol, incertitudinea adusă de boala copilului creează un abis.

Febra devine un simbol al legăturii dintre tată și fiu, o legătură care e vie, fizică, palpabilă, și care îl smulge pe poet din viziunile sumbre. În lumina febrei copilului, moartea devine mai puțin fascinantă, iar viața mai urgentă. Simultan, cum a fost remarcat și în cadrul întâlnirii cu scriitorul, febra sugerează o ardere a sinelui, o purificare. La suprafață, febra e o reacție biologică, o încercare a corpului de a învinge o infecție. Dar în profunzime, Radu Vancu o transformă într-un semn al unei lupte spirituale, care implică și lumea interioară a poetului.

Când copilul se trezește într-un plâns îngrozitor, cu ochii în care se citește întrebarea „ce e durerea și de ce o lași să mă doară?”, febra devine un ritual de inițiere. Ea e prima confruntare a copilului cu fragilitatea, prima încercare a lumii și a vieții. Febra îl obligă pe tată să-și lase deoparte viziunile morții, poemele, până și suferința însăși. Ea recentrează și reface legătura dintre tată și fiu. Dacă moartea arde violent, distructiv, febra arde blând, cu scopul de a vindeca. Așadar, uneori purificarea nu vine din lumină, ci chiar dintr-o suferință scurtă, intensă, care consumă tot ce este slab sau nesigur în noi și lasă în urmă doar esențialul: iubirea.