Despre pasiunea care modelează destine - Întâlnire cu Andreea Boboc, actriță a Teatrului Național Iași

Cum se alege o profesie când ești pasionat de domenii complet opuse, unul științific și celălalt artistic? De cât curaj este nevoie pentru a fi convingător, „a trece rampa” și a emoționa spectatorul? Temele pe care le abordează spectacolele de teatru trebuie să amuze, să emoționeze, să pună pe gânduri, să provoace?

Acestea au fost câteva dintre întrebările la care invitata noastră, Andreea Boboc, actriță la Teatrul Național din Iași și absolventă a Colegiului Național, a răspuns cu firesc, sinceritate, căldură și emoție adolescenților prezenți la întâlnirea care a avut loc miercuri, 22 ianuarie 2026, în sala de festivități a colegiului. Și pentru că majoritatea celor prezenți au văzut spectacolul „Femeia – câmp de luptă”, în care a jucat extraordinar rolul Dorrei, Andreea Boboc le-a vorbit despre numeroase aspecte ale profesiei sale: relația actor-regizor, libertatea actorului de a interpreta personajul, method acting, cum se documentează și se pregătește un actor pentru un rol complex, dificil și provocator și cum își pune amprenta acest lucru asupra vieții personale a actorului.

Mulțumim, Andreea Boboc!

Fotografii întâlnire: Melania Huzum, clasa a X-a E

Coordonatori: prof. Lorina Iacob, prof. Lavinia Ungureanu, prof. Anda Boțoiu

Activitate în cadrul Clubului GROW CNI

Ce spun liceenii despre întâlnire:

Daria Bortică

Un destin pe care îl simți vibrând în interior

Discuția cu actrița Andreea Boboc, protagonistă în spectacolul „Femeia-câmp de luptă”, a reprezentat pentru mine o fereastră deschisă către universul complex și fascinant al teatrului. Ceea ce m-a marcat cel mai profund a fost simplitatea și căldura discursului său. Aceasta nu a vorbit doar despre tehnici, ci despre o pasiune mistuitoare care transpare din fiecare cuvânt.

M-a impresionat în mod deosebit povestea orientării sale profesionale. Deși inițial inima ei era împărțită între două pasiuni, alegerea drumului artistic a venit ca o chemare lăuntrică, o forță sufletească imposibil de ignorat. Această „flacără” despre care ne-a vorbit este dovada că actoria nu este doar o meserie, ci un destin pe care îl simți vibrând în interior înainte de a-l asuma pe scenă.

       Un moment revelator al întâlnirii a fost cel în care ne-a mărturisit contrastul dintre așteptare și realitate în procesul de casting: deși era convinsă că profilul ei rezonează cu personajul Kate, destinul i-a oferit rolul Dorrei. Această răsturnare de situație ne învață o lecție valoroasă despre meseria de actor: uneori, regizorul vede în tine o vulnerabilitate sau o forță pe care tu încă nu ai explorat-o. Trecerea de la rigoarea lui Kate la trauma viscerală a Dorrei presupune o deconstrucție a sinelui și o disponibilitate emoțională imensă.

         La începutul spectacolului , tăcerea Dorrei nu este doar o absență a vorbirii, ci un zid de protecție. Ea refuză să comunice pentru că orice interacțiune cu exteriorul este percepută ca o prelungire a violului. Momentul unde Dorra stă chircită sub pătură repetând obsesiv „Te urăsc”, este de o intensitate copleșitoare. Deși pare o proiecție a furiei către agresori, aceasta poate fi interpretată şi ca o oglindă inversată a perspectivei fătului. Dorra se simte cotropită din interior. Pătura sub care se ascunde devine un simbol al pântecelui, un spațiu închis unde ura este singurul sentiment care pulsează. Ea proiectează propria tăcere asupra copilului: așa cum ea refuză lumea, simte că și cel din interiorul ei o „urăște” sau o consumă. Este o bătălie între două ființe forțate să împartă același corp în urma unui act de violență supremă.

         Un alt moment crucial este când Kate declară că nu este medic, ci că are nevoie de Dorra, ea sparge convenția ajutorului umanitar „superior”. Ea caută în Dorra o confirmare că viața poate supraviețui ororii. Finalul confirmă acest lucru: Kate a dezgropat prea multe cadavre și are nevoie ca măcar acest copil, „supraviețuitorul din groapa comună”, să trăiască pentru ca propria ei minte să nu se prăbușească.

            Finalul, care aduce motivul păstrării copilului este unul pur biologic, extras dintr-un anunț administrativ: un arbore mort va fi înlocuit de unul tânăr „pentru bucuria noastră”.  Esența deciziei sale este concentrată în imaginea arborelui tăiat care trebuie înlocuit. Pentru Dorra, această logică administrativă devine o filozofie de supraviețuire: într-o lume care a fost „defrișată” de război și violență, singurul răspuns valabil este replantarea. Ea înțelege că a refuza viața ar însemna să lase moartea și pe agresori să câștige definitiv. Păstrarea copilului este astfel un act de rezistență, ea alege să fie „solul” în care viața continuă.

              În esență, textul ne demonstrează că, în fața traumei absolute, alegerea vieții devine actul suprem de rebeliune. Dincolo de ororile războiului care transformă trupul în „câmp de luptă”, rămâne această lecție a rezilienței: decizia de a replanta speranța acolo unde totul a fost defrișat. Finalul piesei este o victorie morală, o dovadă că, în ciuda suferinței, umanitatea refuză să lase moartea să aibă ultimul cuvânt.

Eliza Brătuleanu

Actorii sunt miezul și răsuflarea spectacolului

"Femeia ca un câmp de luptă" de Matei Vișniec este un omagiu adus tuturor femeilor care nu au avut puterea să se apere singure împotriva cruzimii războiului și a celora care luptă zi de zi pe fronturi necunoscute de ceilalți pentru a-și păstra existența.

    Atât textul, cât și piesa de teatru "Femeia-câmp de luptă" prezintă femeia ca o ființă mai rezistentă decât un război dar care, ca orice alt om, are nevoie de înțelegere și vindecare; o vindecare dureroasă care nu are loc imediat, și care de multe ori nu se realizează complet, suferință pe care doar o femeie o poate înțelege.

    Botond Nagy a adaptat piesa de teatru astfel încât să fie o trăire inedită atât pentru public cât și pentru actor, întrucât actorii sunt miezul și răsuflarea spectacolului. Replicile și decorul nu au fost prestabilite, ci prelucrate pe parcursul repetițiilor astfel încât să fie cât mai intime pentru actori, să îi ajute să intre mai ușor în rolurile atribuite. Detaliul de a folosi trei actrițe pentru a o aduce la viață pe Kate, "spărgând-o" în trei identități care nu încăpeau în același trup, sau alegerea tabloului de la finalul piesei, realizată de către "Dorra" însăși au contribuit la resimțirea unui război rece, artistic, direct pe pielea celor de pe scenă.

    Andreea Boboc, actrița din rolul principal și cea care i-a oferit protagonistei din piesă o identitate cu totul unică ne-a făcut plăcerea de a ne prezenta din experiențele sale ca artistă, dar și din totalitatea de trăiri pe care i le-a oferit Dorra, femeia internată într-un centru de vindecare în urma unei tragedii.

    Ceea ce m-a intrigat cel mai tare a fost, cu siguranță,  acomodarea actriței cu acest rol atât de dificil și extenuant. Andreea Boboc explică modul în care propriul ei corp a respins-o la început pe Dorra, încărcătura emoțională fiind prea puternică. Actorii nu doar mimează anumite reacții sau emoții, ci le trăiesc la aceeași intensitate ca personajul, până în ipostaza în care cei doi devin aceeași persoană, identitățile și trăirile contopindu-se până la un amestec eterogen dintre realitate și ficțiune. Teatrul nu este o înscenare a emoțiilor, ci o retrăire consistentă și reală a acestora.

    De asemenea, actrița explică importanța urmării vocației, importanța transformării vieții într-o pasiune, într-un spectacol. Încă din copilărie a fost pasionată de teatru, de a face oamenii să reacționeze la simple gesturi. Faptul că își alegea singură cărțile și că a decis din proprie inițiativă să participe în trupa de teatru a școlii, în ciuda interesului pentru medicină, au fost semne premature că viața ei îi va fi dedicată teatrului și artei. Astfel, viața i-a fost complet schimbată, preluând câte puțin din identitățile personajelor ei, lăsându-le să îi modeleze caracterul. Ea a menționat și faptul că Dorra a ales-o, că unele personaje nu pot trăi decât în pielea actorilor pe care și-i aleg, întrucât și ele au viața proprie și așteaptă să fie materializate, auzite. Acesta este un îndemn de a ne lăsa ghidați de inimi și suflete, de a face ceea ce ne interesează cu adevărat, de a ne lăsa pasiunile să vorbească pentru noi.

    Deci, "Femeia-câmp de luptă" este un spectacol sfâșietor, dar care arată în mod direct și personal realitatea vieții ca femeie în perioada războiului din Bosnia. Dar astfel de cruzimi se întâmplă zi de zi, violul asupra femeilor devine considerabil mai întâlnit și, din păcate, mai des tolerat sau trecut cu vederea. Așa cum a spus și doamna Andreea Boboc, teatrul nu poate schimba complet lumea, dar poate ajuta la conștientizarea problemelor cotidiene și, sperăm, la o revoltă comună împotriva nedreptăților făcute femeilor, dar și al altor forme de abuz. Este important să existe actori dedicați care trăiesc pentru meseria lor, pentru că doar aceștia au puterea să miște ceva în interiorul nostru ca societate în schimbare.

Sofia Butnariu

Dincolo de violență, în căutarea umanității

Citind textul ,,Femeia - câmp de luptă” m-am cufundat într-o lume străină, una a violenței și a durității, unde războiul are loc atât în afara, cât și înăuntrul ființei. Trauma se imprimă în sufletele personajelor, iar relațiile dintre acestea sunt pline de tăcere și suferință.

Personajul pe care actrița Andreea Boboc l-a interpretat, Dorra, este întruchiparea prejudecății; la început ea este văzută ca o femeie fragilă, retrasă și tăcută, dar pe măsură ce privim dincolo de imaginea exterioară, ne putem da seama că sub tăcerea sa stă o suferință profundă; ea a trecut prin violențe extreme în timpul războiului, fiind agresată și umilită, rupând bucăți din identitatea celei care era cândva.

Dorra nu vorbește deschis despre trauma sa, nu pentru că nu și-ar dori, ci pentru că durerea resimțită este prea puternică. Trupul ei devine astfel un câmp de luptă, un loc în care violența s-a manifestat direct; în pântecul său se află un copil al cărui tată este războiul însuși, așa cum mărturisește și ea. Dorra simte că înăuntrul ei nu se află un om, ci o bestie care îi ronțăie interiorul ființei, cu fiecare mușcătură aducându-i aminte că pe interiorul său poartă în fiecare zi rezultatul unui act lipsit de orice urmă de umanitate.

Pântecul Dorrei este asemănat la un moment dat cu o groapă comună plină de cadavre simbolizând trauma prin care aceasta si mii de alte femei au trecut, dar în final, din această  groapă se ridică ultima fărâmă de viată. Cât timp fătul era în interiorul Dorrei, oglindea toată monstruozitatea lumii, dar odată ce iese din trupul abuzat el ia cu totul altă formă. Ea realizează că unii arbori trebuie să moară pentru ca alții să se nască.

   Întâlnirea cu actrița care o joacă pe Dorra, Andreea Boboc, m-a ajutat să înțeleg mult mai profund personajul; ea ne-a povestit cum la început a dorit să o joace pe Kate, dar ajunsă la preselecție, regizorul i-a spus că vede înăuntrul ei ceva ce o face să se asemene cu Dorra. În prima săptămână nu putea sa doarmă, îi venea rău, dar în cele din urma a reușit să ajungă la personaj și să și-l însușească, punctând complexitatea care se află la baza creației acestuia.

   Actrița Andreea Boboc ne-a povestit de asemenea despre parcursul ei către decizia de a deveni actriță, despre ceea ce implică această meserie și despre modul în care ea a ajuns să lase fricile în urmă și să toarne tot mai multă emoție în piesele pe care le joacă.

   Experiența de a citi textul și de a putea vorbi direct cu actrița care o joacă pe Dorra a fost una unică prin intermediul căreia am putut să mă uit în reflexia lacului la mine însămi, dar în primul rând la ceea ce însemna să trăiești într-o lume violentă în care copiii sunt transformați în monștri, viața în cenușă și femeia într-un câmp de luptă.

Ștefan Ciobanu

O explorare a traumei și a desensibilizării provocate de violența extremă

În cadrul discuției cu Andreea Boboc, actrița care o interpretează pe Dorra în spectacolul „Femeia – câmp de luptă” de Matei Vișniec, regizat de Botond Nagy, am discutat despre mai multe aspecte legate atât de rol, cât și de procesul ei actoricesc. Mi s-a părut foarte interesant modul în care vorbea despre felul în care joacă. Spunea că unii actori folosesc method acting, adică se pun în pielea personajului în viața de zi cu zi, în timp ce alții nu își permit asta. Ea se numără printre aceștia, așa că alege ca pe scenă să folosească experiențe personale pentru a trăi emoțiile personajului, mergând în trecut, la relația cu mama ei. Inițial, voia să dea audiție pentru rolul Kate, însă regizorul i-a sugerat să încerce și Dorra. La început a fost reticentă, iar în prima săptămână nu i-a ieșit, până când a avut un moment de „clic”, în care totul a început să se lege. Ea povestește cum nici ea nu știa că are acea parte care să poată simți și să fie Dorra.

Spectacolul nu este doar o poveste despre război, ci o explorare a traumei și a desensibilizării provocate de violența extremă. Dorra, ca victimă, este un portret viu al supraviețuirii într-o lume în care morala și sensul au dispărut. Dialogul cu Kate arată imposibilitatea de a vindeca trauma doar prin tehnici psihologice. Niciuna dintre metodele occidentale nu poate reproduce sau trata experiența pe care ea a trăit-o. Ea simte că viața nu mai are putere, că moartea și forța brută sunt mai reale decât orice ideologie sau speranță. Pietrele negre reprezintă traumele istorice, sociale și personale care se acumulează și devin grele, imposibil de eliminat, exact cum Dorra trăiește această greutate în corpul și în sufletul ei, purtând în pântece nu doar copilul rezultat din viol, ci și moartea și ura.

În cadrul discuției cu Andreea Boboc, actrița care o interpretează pe Dorra în spectacolul „Femeia – câmp de luptă” de Matei Vișniec, regizat de Botond Nagy, am discutat despre mai multe aspecte legate atât de rol, cât și de procesul ei actoricesc. Mi s-a părut foarte interesant modul în care vorbea despre felul în care joacă. Spunea că unii actori folosesc method acting, adică se pun în pielea personajului în viața de zi cu zi, în timp ce alții nu își permit asta. Ea se numără printre aceștia, așa că alege ca pe scenă să folosească experiențe personale pentru a trăi emoțiile personajului, mergând în trecut, la relația cu mama ei. Inițial, voia să dea audiție pentru rolul Kate, însă regizorul i-a sugerat să încerce și Dorra. La început a fost reticentă, iar în prima săptămână nu i-a ieșit, până când a avut un moment de „clic”, în care totul a început să se lege. Ea povestește cum nici ea nu știa că are acea parte care să poată simți și să fie Dorra.

Spectacolul nu este doar o poveste despre război, ci o explorare a traumei și a desensibilizării provocate de violența extremă. Dorra, ca victimă, este un portret viu al supraviețuirii într-o lume în care morala și sensul au dispărut. Dialogul cu Kate arată imposibilitatea de a vindeca trauma doar prin tehnici psihologice. Niciuna dintre metodele occidentale nu poate reproduce sau trata experiența pe care ea a trăit-o. Ea simte că viața nu mai are putere, că moartea și forța brută sunt mai reale decât orice ideologie sau speranță. Pietrele negre reprezintă traumele istorice, sociale și personale care se acumulează și devin grele, imposibil de eliminat, exact cum Dorra trăiește această greutate în corpul și în sufletul ei, purtând în pântece nu doar copilul rezultat din viol, ci și moartea și ura.

Rareș Corneanu

Personaje complexe care ne oglindesc propriile trăiri

Cu ocazia Săptămânii Altfel, am avut-o ca invitată pe actrița Andreea Boboc. Întâlnirea s-a desfășurat într-un cadru restrâns, tocmai pentru a înlătura barierele dintre noi și invitat, fapt ce a facilitat comunicarea și ne-a oferit o oarecare intimitate. Am discutat despre personajul Dora din spectacolul „Femeia - câmp de luptă”, regizat de Botond Nagy, dar și despre elemente legate de experiența de a fi actor.

​Am întrebat-o cum a primit rolul, având în vedere că a trebuit să înțeleagă tot contextul dur al războiului bosniac. În acest război,  femeia a devenit un mijloc de umilire a adversarilor, fiind atacate cele care până la urma creează viață. Dora este un personaj care duce în spate greutatea unui conflict în care ura etnică distruge până și cele mai strânse legături de familie, ducând la orori greu de imaginat. Ca actor, ești nevoit să cauți în interiorul tău durerea, pe care o vei transmite publicului prin intermediul personajului.

​ Andreea ne-a dezvăluit o modalitate prin care a reușit sa se apropie de personaj: a căutat conexiuni între trăirile Dorei și propriile sale experiențe. Mi se pare un gest onorabil să îti analizezi propriile emoții și să le condensezi pentru a genera trăiri autentice în cei care te privesc. Chiar ea ne spunea că actorii au această „superputere”, de a putea provoca stări la nivel emoțional în interiorul unei persoane. Mai mult, explorând sufletul unui personaj, ajungi adesea să descoperi lucruri despre tine pe care nu le-ai conștientizat înainte.

    În continuare, am vorbit despre importanța teatrului și în ce măsură are acesta abilitatea de a schimba. Teatrul are rolul de a înfrumuseța lumea, de a o colora și de a o face mai digerabilă, iar noi suntem cei care avem abilitatea de a o îmbunătăți prin fapte.

Această întâlnire m-a făcut să privesc teatrul și dintr-o altă perspectivă, a artistului. Am observat că în spatele actului artistic se află foarte mult efort interior și curaj  din partea actorilor, alături de care descoperim personaje complexe care ne oglindesc propriile trăiri.

Maria Cot

Dependentă de supraviețuire

Întâlnirea cu actrița Andreea Boboc ne-a oferit o perspectivă clară asupra universului unui actor, o viață care, uneori, pare să împrumute din realitate până când ajunge să o înlocuiască.

Rolurile nu se limitează doar la actul scenic, actrița devine, în același timp, mamă, fiică, psiholog, prieten, sprijin emoțional, iar toate aceste identități se amestecă și continuă chiar și după terminarea spectacolului, după căderea cortinei. Actorul trăiește astfel o dualitate constantă, fiind nevoit să treacă rapid de la propriile trăiri la cele ale personajului și invers, fără să piardă echilibrul dintre cele două lumi.

Totuși, așa cum a menționat și Andreea, există mai multe moduri prin care un actor își poate face intrarea în rol. Una dintre cele mai fascinante metode este aceea în care actorul compară situații plăcute sau mai puțin plăcute din piesa de teatru cu întâmplări din propria viață, pentru a putea transmite cât mai autentic emoțiile umane. Această tehnică îl ajută să creeze o conexiune reală cu publicul, deoarece spectatorii simt sinceritatea trăirilor și se pot regăsi mai ușor în ceea ce se întâmplă pe scenă.

În piesa „Femeia, câmp de luptă”, este discutată o traumă extrem de controversată și dureroasă: violul, care nu distruge doar corpul victimei, ci și echilibrul ei psihologic. În urma agresiunii, femeia ajunge să fie dependentă de supraviețuire, și totuși există speranța unui drum spre vindecare.

Una dintre ideile centrale ale piesei este aceea că, în războaiele interetnice, sexul femeii devine un adevărat câmp de luptă. Violul nu mai este un act individual, ci o strategie militară, un instrument de umilire colectivă. Trupul femeii este transformat într-un teritoriu simbolic asupra căruia se exercită dominația etnică, iar agresiunea devine un mesaj de putere adresat întregii comunități.

Astfel, piesa nu vorbește doar despre suferința unei singure persoane, ci despre un fenomen social și istoric, în care femeia ajunge să plătească prețul unui conflict pe care nu l-a ales. Prin dramatizarea acestei realități crude, teatrul devine un spațiu al adevărului și al conștientizării, iar actorii trec prin traumele agresiunii umane și reușesc să transforme durerea în artă.

Maria Dănilă

Forța și fragilitatea actorului

  Discuția cu actrița Andreea Boboc ne-a purtat prin tainele jocului actoricesc, dezvăluind o latură profundă și emoționantă a unei firi menite să provoace publicului o dorință puternică de a descoperi universul artistic al teatrului.

   Parcursul acesteia către inima expresivității teatrale începe odată cu momentul în care tatăl ei îi pune în mână celebrul roman al lui Hector Malot, ,,Singur pe lume". Cu toate că ea a fost dintotdeauna îndreptată spre literatură, acest moment marchează începutul căutării artistice, transformându-și pasiunea într-o adevărată carieră. În perioada liceului va face parte dintr-o trupă de teatru care îi va oferi oportunitatea de a experimenta și de a începe propria dezvoltare în această direcție.

   În cadrul întâlnirii, Andreea Boboc a punctat idei precum modul în care ea intră în personaj, nevoia de a separa teatrul de viața personală și o oarecare instabilitate emoțională în ceea ce privește caracterul actorilor, în sensul în care imagini sau scene din viața reală pot provoca reacții contradictorii.

   În ciuda faptului că ea își dorea inițial să joace rolul lui Kate, regizorul (iar ulterior și ea) a constatat că i s-ar potrivi mai bine rolul Dorrei. Pentru a înțelege mai bine și pentru a se apropia mai mult de personaj, aceasta încerca să suprapună realitatea pe care a trăit-o ea până atunci cu ceea ce credea ea că simte personajul în acel moment. Spre exemplu, pe Kate din spectacol a înlocuit-o cu ipostaza maternă din realitate, întrucât cu ambele a avut interacțiuni de diferite feluri.

   Un alt aspect interesant mi s-a părut labilitatea cu care se nasc sau pe care o dobândesc actorii. Modul în care aceștia pot trece cu ușurință de la o stare la alta evidențiază capacitatea acestora de a analiza mediul în care se află, de a se adapta din punct de vedere psihic și emoțional diferitelor circumstanțe și de a-și exterioriza gândurile și trăirile în funcție de contextul în care se află.

   Astfel, Andreea Boboc reușește să ofere publicului o trăire artistică mai intensă, prin jocul care undeva ascunde o parte din adevărul sentimental al actriței.

Daria Dobre

Sinceritatea, sensibilitatea și curajul de a-și urma vocația

Am avut ocazia să ne întâlnim cu Andreea Boboc, o actriță renumită a Teatrului Național Iași, în urma vizionării spectacolului Femeia câmp de luptă, în care a interpretat personajul Dora. Această întâlnire a venit ca o continuare firească a impactului puternic pe care piesa de teatru l-a avut asupra mea, atât prin poveste, cât și prin jocul actoricesc de o intensitate impresionantă.

Spectacolul m-a marcat profund, iar două secvențe s-au întipărit în mod special în mintea mea. Prima este cea în care bărbații purtau măști de gaz și dădeau shoturi, scenă ce are o simbolistică puternică a războiului și a degradării umane, subliniind totodată faptul că și ei au fost victime ale acelei perioade. A doua secvență memorabilă este momentul în care Dora se zvârcolea în pat, iar deasupra ei stătea un bărbat cu aripi de înger albastre, care a fost împușcat în inimă, arma având introdusă o lalea. Am interpretat această scenă ca pe un moment de maximă vulnerabilitate și durere, nu doar din perspectiva victimei violului, ci și din cea a agresorului, care devine, la rândul său, o victimă a războiului. Laleaua, un element fragil și frumos, se transformă astfel într-un simbol al morții și al durerii, al brutalității și al maniei, accentuând contrastul dintre puritate și violență.

Actrița Andreea Boboc s-a prezentat în fața noastră cu multă deschidere și sinceritate. Ne-a vorbit atât despre cariera sa artistică, cât și despre viața personală, explicând parcursul care a condus-o către scena teatrului. Tatăl ei i-a pus prima carte în mână în clasa a IV-a, Singur pe lume, iar, deși inițial a fost șocată de ideea de a citi o carte întreagă, nu doar scurte povestiri, această experiență a devenit începutul unei pasiuni pentru lectură. Ea a mărturisit că citea doar ceea ce îi făcea plăcere, lucru care i-a permis să dezvolte o relație autentică cu literatura.

Ajunsă la liceu, a primit oportunitatea de a intra într-o trupă de teatru, experiență pe care și-a dorit-o cu adevărat, având deja o deschidere profundă către artă. Deși era pasionată de medicină, a hotărât în cele din urmă să devină actriță, alegere care avea să-i definească parcursul profesional. Am rămas profund impresionată nu doar de povestea ei, ci și de modul în care m-am regăsit în persoana sa, în sinceritatea, sensibilitatea și curajul de a-și urma vocația.

Sofia Donici

O formă de revoltă

Întâlnirea cu invitata Andreea Boboc ce joacă în spectacolul “Femeia - câmp de luptă” a surprins ce înseamnă cu adevărat să fii un actor ce joacă piese ce pot aduce o întorsătură în viață.

Un lucru care mi-a plăcut mult a fost confortul pe care l-a avut actrița în momentul în care vorbea despre experiența ei și cariera de medic pe care o putea avea, dar pe care o are parțial, chiar și ca un medic al artei. Spectacolul în sine aduce în vedere printre cele mai profunde și întunecate părți ale vieții unei femei, aducând revoltă asupra întregii lumi și aceasta fiind urâtul ce o acoperă, cum ar fi copilul acesteia. O formă de revoltă extraordinară o prezintă momentul în care Dorra întoarce la 180 de grade rugăciunea “Tatăl nostru”, dovedind cu adevărat ruptura dintre ea și lume.

Actrița Andreea Boboc a adus o lumină în întâlnire în ciuda întunericului din piesa jucată, încurajându-ne faptul că orice este posibil chiar daca pare foarte complicat. De asemenea arta este un punct cheie ce poate schimba lumea cotidiană în ceva mai bun, fiind mai creativi și conectați la unele momente din viață. Chiar dacă vedem ceață cumplită în fața noastră, avem alături o lumină ce ne poate ghida în lupta zilelor cumplite.

Diana Drugu

Corpul nostru ar juca rolul sufletului nostru

Întâlnirea din sala de festivități cu actrița Andreea Boboc din data de 21 ianuarie a abordat teme profunde, dar morbide, dureroase, precum suferința, moartea, pierderea sinelui, dezumanizarea adusă de război.

    Am fost profund impresionată de firea dezinvoltă, sinceră a celei din spatele personajului tragic Dorra, protagonistă a spectacolului născut din textului dramatic al domnului Matei Vișniec, "Femeia-câmp de luptă". Aceasta ne-a dezvăluit faptul că putem avea pasiuni diametral opuse, așa cum dumneaei a fost dintotdeauna interesată de studierea simptomelor și a diagnosticelor diverselor boli, ca mai apoi să își exprime pasiunea față de teatru, de actorie, însă cel mai mult contează modul în care dorim să ne lăsăm amprenta asupra oamenilor, pe ce plan dorim să îi ajutăm. Prin medicină se vindecă trupul, însă prin teatru se vindecă sufletul, ceea ce o face pe doamna Andreea Boboc un medic al sufletelor.

    O idee expusă în timpul întâlnirii ce m-a intrigat, mi s-a părut de o sensibilitate aparte, este faptul că fiecare îmbătrânește diferit, deoarece timpul ne imprimă definitiv pe față expresia cel mai des folosită de-a lungul timpului, ca și cum corpul nostru ar juca rolul sufletului nostru.

    Această întâlnire  a fost una memorabilă, realizată într-o atmosferă relaxată, detașată, pe care o vom purta în inimi ca dovadă că sensibilitatea umană și perseverența vindecă sufletele rănite, sfâșiate.

Adrian Florescu

Un întreg proces psihologic

În cadrul întâlnirii cu actrița Andreea Boboc, am avut oportunitatea de a privi în laboratorul ei artistic, fiind abordate detalii legate de evoluția sa în artă, de metodica teatrală și de intensitatea meseriei de actor.

Atenția acordată Andreei de către elevii prezenți în sala de festivități a fost ca de poveste, un efect rar întâlnit, din cauza caracterului adesea formal al unor astfel de întâlniri. Discuția a condus la concluzia că arta nu induce neapărat liniște sufletească, ci mai degrabă o rezonanță aparte cu sinele, bazata pe caracterul său nelumesc, care capătă o valoare monumentală în fața insensibilității și a pornirilor animale grotești, atât de frecvente în vremurile noastre.

Astfel, piesa de teatru în care joacă actrița reprezintă un exemplu elocvent al ideilor punctate anterior. Prin intermediul doamnei Boboc, am realizat că un rol precum cel al Dorrei, din piesa „Femeia câmp de luptă” de Matei Vișniec, nu poate fi construit prin simpla mimare a ceea ce artistul consideră că i s-ar potrivi personajului. Am aflat că actorii trebuie să parcurgă un întreg proces psihologic de două ori, în cazul operei menționate, având în vedere relația terapeut–pacient prezentă în structura dramatică a piesei.

În concluzie, toate aceste aspecte, fie ele legate de dificultatea sau de confortul acestei meserii, capătă coerență prin legătura profundă dintre personajul adus la viață de artist și, în cele din urmă, prin frumusețe.

Bianca Hrib

Tot ce îți rămâne este să te lași purtat de piesă

Piesa de teatru “Femeia - câmp de luptă” a fost cum puține piese de teatru sunt. Realistă, a abordat un subiect de care ne ferim de cele mai multe ori, anume războiul și urmările acestuia.

În prim-plan o avem pe Dorra, o victimă a războiului din Bosnia și a violului. Kate, o psihiatră care a făcut parte dintr-o echipă de identificare a gropilor comune, vrea să o ajute pe Dorra, dintr-un motiv necunoscut celei din urmă. Poate din cauza unui sentiment nelalocul lui de vină, că pacienta ei a trecut prin așa ceva și că, mai rău, acum ea trebuie să trăiască cu povara acestei suferințe pe umeri — care se va materializa printr-un copil, tot consecință a violului, cum se observă pe parcursul spectacolului.

Kate are nevoie de Dorra. Nu o spun eu, ci… Kate. Are grijă de pacienta ei, o ține sub observație, scrie rapoarte despre ea și îi vorbește mai întâi ca unui copil neascultător, apoi ca unei surori pe care nu are cum să o ajute, deși ea încearcă. Relația dintre cele două are multe suișuri și coborâșuri; Dorra are impresia că psihiatra are intenții nefavorabile, iar Kate pare aproape obsedată de Dorra și de recuperarea ei, și apoi de fătul acesteia. După toate evenimentele prin care au trecut până a se întâlni, mi se pare că ele nu se mai au decât una pe cealaltă, oarecum menite să vindece ceva; Dorra, vina lui Kate legată de orori, și Kate, care o impulsionează pe Dorra să ia viața de la capăt.

Întâlnirea cu actrița Andreea Boboc m-a ajutat să înțeleg mai bine piesa, dar și ce înseamnă să fii actor. Rolul Dorrei nu are cum să fie unul ușor, de asta mi-am dat seama, dar am fost surprinsă să aud modul în care actrița a ajuns la a aduce un astfel de personaj complex la viață. În săptămâna dinainte de începerea repetițiilor, Andreea Boboc a vizionat mai multe documentare despre războiul din Bosnia, și deși a fost marcată de distrugerea prezentată, nu a fost destul, ea încă simțind că nu era pregătită pentru o interpretare care să „prindă” spectatorii — această dorință de a provoca emoție a fost, de asemenea, un factor decisiv în alegerea actriței între actorie și medicină, cele două mari pasiuni ale acesteia. Dar, după ce s-au adunat mai multe frustrări, sentimente, după ce s-a folosit de propriile amintiri pentru a o întruchipa mai bine pe Dorra, personajul parcă s-a născut, după cum a spus chiar actrița, și rolul a început să curgă.

Ceea ce este interesant, zic eu. Dorra, personajul, s-a născut din actor, pentru ca apoi să nască ea însăși un copil, un simbol al speranței care moare ultima, sau chiar deloc. Și noi, ca spectatori ai acestei piese, avem angajamentul de a o urmări de la ridicarea până la coborârea cortinei. De aceea doamna Boboc a spus că preferă teatrul în locul filmului, că ar fi mers mult la teatru și dacă ar fi fost doctor. Și are dreptate, întrucât filmul se desfășoară pe un ecran, într-o altă lume, pe când teatrul este chiar acolo, sub ochii tăi, și nu poți scăpa. Nu poți da pauză, așa că tot ce îți rămâne este să te lași purtat de piesă, într-un fel.

Întrebată dacă teatrul poate salva lumea, actrița a răspuns că nu, dar că o poate înfrumuseța, pentru a ne ajuta să trecem mai ușor prin viață. Singurii care pot salva lumea suntem noi, oamenii. Arta, și teatrul în consecință, nu este salvatoare, însă poate să ne miște îndeajuns cât să găsim curaj și speranță, ceea ce cred că este mai mult decât merităm.

„Femeia - câmp de luptă” nu este o piesă de teatru ușoară. Suntem purtați prin rușinea care ne va urmări mult timp. Cum spune și Dorra, timpul nu vindecă decât rănile vindecabile, iar realitatea acestui spectacol — deși sună greșit să îi spun așa — este nevindecabilă. Dar putem încerca, putem să o luăm de la capăt.

Melania Huzum

Scopul vieții este viața însăși

Teatrul este și trebuie să rămână pentru totdeauna ceva viu. Aceasta este concluzia pe care mi-am format-o în urma întâlnirii cu actrița Andreea Boboc, care a interpretat-o pe Dorra în piesa "Femeia - Câmp de luptă".

Textul se concentrează pe imaginea feminină din timpul războiului din Bosnia, de pe urma căruia multe fete au avut de suferit, fiind distruse de către inamici; au fost torturate de către aceștia pentru a-i desființa pe oamenii țării. Bărbații "s-au luptat" pentru ele.

Dar de ce femeia a ajuns brusc în centrul atenției? De ce a devenit dintr-odată "soluția" pentru victorie? Răspunsul este simplu și totodată înfiorător: în trecut, femeia era văzută ca un om bun de ceva numai atunci când putea fi folosită în favoarea bărbatului; când se gândea la alții, dar nu la ea însăși. Precum în romanul lui Tracy Chevalier, "Fata cu cercel de perlă": Griet a fost considerată o fată bună de către familia ei doar atunci când lucra sau când s-a căsătorit cu fiul măcelarului, pentru a asigura părinților un venit de hrană.

În piesa de teatru, personajul Kate McNoil încearcă să o salveze pe Dorra, victima inamicilor, să nu ajungă și ea într-o "groapă comună" în urma traumei trăite. Însă atunci când află că este însărcinată, Dorra începe să se zvârcolească în pat și să țipe, spunând că nu va fi niciodată copilul ei, că acesta nu are mamă sau tată. Kate o contrazice, răspunzându-i: "Tatăl său este războiul. Și nu o să te las să îl distrugi. El este un supraviețuitor ce nu trebuie să ajungă într-o groapă comună".

În acele momente, puiul de om nenăscut capătă glas propriu, de parcă viața i-ar fi fost deja dată, Dorra ajungând să se lupte cu el, cu o parte din ea însăși, fiind controlată de vorbele: "Dacă nu-mi dai să mănânc, o să încep să țip...".

Atunci, spectatorul ajunge să simtă frica, groaza, disperarea personajului până în oasele proprii. Actrița ne-a explicat în timpul întâlnirii faptul că există o mare diferență între film și teatru, și anume că cel din urmă este trăit pe viu, fără pauză. De aceea totul este atât de intens: omul trebuie să fie mereu prezent acolo, ca să nu îi scape nimic. Așa e și cu viața, la urma urmei: trebuie savurat fiecare moment din ea, căci timpul nu se mai întoarce. Scopul vieții este viața însăși. Iar fiecare persoană trebuie să se ridice de pe propriul câmp de luptă pentru a trăi în continuare, pentru a fi liber. Altfel, în urma sa va rămâne numai cenușă, așa cum s-a întâmplat și în spectacol. "Asta este ceea ce rămâne de pe urma fiecărui război", a spus Andreea Boboc, și atunci am realizat că aceasta ar trebui sa fie o lecție de viață pentru fiecare om de pe acest pământ.

Renata Norocea

A crea legături profunde

Spectacolul ,,Femeia – câmp de luptă”, după textul lui Matei Vișniec, este o experiență teatrală puternică, dificilă, dar necesară, care aduce în prim-plan una dintre cele mai crude realități ale războaielor: transformarea corpului femeii într-un instrument de distrugere simbolică. Întâlnirea cu Andreea Boboc, actrița care o interpretează pe Dorra, a oferit o perspectivă profundă asupra procesului actoricesc și asupra modului în care un astfel de rol poate fi construit și trăit.

    Andreea Boboc a vorbit despre începuturile sale în actorie, mărturisind că pasiunea pentru această artă a apărut încă din copilărie. Unul dintre „semnele” care anunțau drumul ei artistic a fost dragostea pentru lectură: atunci când citea, își imagina personaje, gesturi, replici, construind în mintea ei adevărate scenarii. Această capacitate de a crea lumi interioare a fost esențială în formarea sa ca actriță. Ea a subliniat și un contrast între generații, observând că, spre deosebire de generația noastră, extrem de digitalizată, copiii de atunci aveau o socializare mai directă, mai firească, ceea ce a ajutat-o să-și descopere mai ușor vocația.

    Un aspect deosebit de interesant al întâlnirii a fost modul în care Andreea Boboc a descris procesul de intrare în personaj. Pentru rolul Dorrei, actrița a trebuit să-și inducă stări limită, să lucreze cu propriul corp și cu propriile emoții într-un mod extrem de intens. În contextul spectacolului ,,Femeia – câmp de luptă”, ea a povestit cum și-a indus efectiv starea de claustrofobie stând sub cearșaful care apare în spectacol, pentru a simți frica, sufocarea și izolarea personajului. Această metodă arată cât de profund este angajamentul ei față de rol și cât de mult se bazează pe trăirea autentică, nu doar pe interpretare.

    Inițial, Andreea Boboc și-ar fi dorit să o interpreteze pe Kate, personajul terapeutului, probabil și din pasiunea ei pentru medicină, un drum pe care nu l-a ales, dar pe care nu îl regretă. Ea a mărturisit că teatrul i-a oferit ceva unic: posibilitatea de a trezi emoții puternice în oameni și de a crea legături profunde cu publicul. Totuși, regizorul spectacolului i-a sugerat să încerce și rolul Dorrei. La început, ideea a fost respinsă, poate din teama de intensitatea emoțională a personajului. După multe zile de încercări, marcate inclusiv de stări fizice de rău, Dorra „și-a găsit calea spre suprafață”, ieșind din ea într-un mod neașteptat, dar profund autentic.

    Spectacolul spune povestea unei femei pentru care violul nu este doar o traumă personală, ci un act de război. Femeia, cea din care se naște viața, devine simbolul morții, al distrugerii și al urii. La început, Dora nu scoate niciun cuvânt timp de aproximativ cincisprezece minute, comunicând exclusiv prin gesturi. Această tăcere este extrem de puternică și încarcă scena cu sentimente de frică, curiozitate, compasiune și revoltă. Sunt emoții pe care le-am resimțit pe tot parcursul spectacolului și care nu lasă spectatorul indiferent.

    Unul dintre cele mai emoționante momente, atât pentru public, cât și pentru Andreea Boboc, este scena finală, în care bărbații care întruchipează abuzatorii sunt prezentați ca fiind copiii care au fost cândva. Acest contrast tulburător nu justifică atrocitățile, dar obligă spectatorul să reflecteze asupra modului în care violența, ura și războiul distrug umanitatea încă din rădăcină. Este un moment care amplifică mesajul piesei: războiul nu produce doar victime directe, ci și generații deformate de traumă și ideologie.

    ,,Femeia – câmp de luptă” este mai mult decât un spectacol de teatru; este o experiență emoțională și morală intensă. Întâlnirea cu Andreea Boboc a completat această experiență, oferind o înțelegere mai profundă a muncii actorului și a sacrificiilor emoționale necesare pentru a aduce la viață un personaj atât de dureros precum Dorra. Prin interpretarea sa, actrița reușește să transforme suferința individuală într-un strigăt universal împotriva violenței și a dezumanizării.

Andrei Obreja

Teatrul are capacitatea de a ne schimba

Recent, în cadrul programului „Școala altfel”, la Colegiul Național Iași a avut loc, în ianuarie 2026, o întâlnire cu actrița Andreea Boboc.

Absolventă a Colegiului Național Iași, a urmat cursurile Facultății de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, iar în prezent este actor al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, unde joacă în mai multe producții.

În cadrul întâlnirii, actrița a vorbit despre experiența sa profesională și despre parcursul care a condus-o spre această carieră. Debutul în teatru a avut loc încă din liceu, în momentul în care o profesoară i-a propus să se alăture trupei de teatru a școlii, coordonată la acea vreme de Ionuț Caraș, student, și el absolvent al Colegiului Național. Deși inițial își dorea să urmeze medicina, fiind atrasă de studiul corpului uman, a ales în cele din urmă actoria, decizie pe care nu o regretă.

Un alt subiect abordat de ea a fost cel al metodelor de interpretare a unui personaj. Andreea Boboc a explicat ce presupune method acting-ul, tehnică utilizată de numeroși actori cunoscuți, care implică asumarea stilului de viață și a modului de gândire al personajului și în afara scenei. Totuși, a precizat că nu folosește această tehnică, considerând că ar putea afecta relațiile cu familia sa. În schimb, pentru a reda emoțiile într-un mod autentic, asociază trăirile personajului cu experiențe din propria viață care îi provoacă sentimente similare, ceea ce contribuie la o interpretare mai credibilă. De asemenea, a vorbit despre evoluția stilului său actoricesc, menționând că, la început, încerca să evite exagerările, dar în prezent nu se mai teme să accentueze anumite gesturi sau replici pentru a transmite mai viu emoțiile.

Discuția a inclus și aspecte legate de viața de zi cu zi a unui actor. Andreea Boboc a menționat faptul că poate trece rapid de la o stare emoțională la alta, lucru care îi surprinde adesea pe cei din jur care nu activează în domeniu. A vorbit și despre dinamica relațiilor profesionale din cadrul Teatrului Național, unde există trupe de actori stabile. În ceea ce privește colaborarea cu regizorii, a făcut diferența între cei care își adaptează viziunea în funcție de actori și cei care rămân rigizi, fără a accepta modificări.

Un alt punct al întâlnirii a fost dedicat spectacolului „Femeia, câmp de luptă”, în care a interpretat rolul Dorrei, o victimă a violurilor interetnice din războiul din Bosnia. Actrița a descris colaborarea cu regizorul producției, subliniind flexibilitatea acestuia și disponibilitatea de a adapta spectacolul pentru a pune în valoare actorii. Ca exemplu, a menționat faptul că pictura lui Claude Monet din finalul spectacolului a fost aleasă chiar de ea, la invitația regizorului. Referindu-se la documentarea pentru acest rol, a adus în discuție un detaliu mai puțin cunoscut despre războiul din Bosnia, și anume existența așa-numiților „sniperi de weekend”, turiști care veneau în Sarajevo în timpul asediului pentru a împușca civili neînarmați din poziții înalte.

În final, Andreea Boboc a vorbit despre teatru ca formă de cultură, susținând că acesta se diferențiază de alte forme de divertisment, precum cinematografia sau televiziunea, prin caracterul său unic, acela de a fi o experiență vie. Spectacolul este construit de fiecare dată pe loc, iar interacțiunea directă dintre actori și public este un element definitoriu, care nu mai poate fi regăsit în alte forme de artă.

Întâlnirea m-a făcut să mă gândesc că teatrul nu poate transforma societatea în ansamblul ei, dar are capacitatea de a ne schimba pe fiecare dintre noi, de a ne sensibiliza în fața răului și de a ne reaminti cât de importante sunt empatia și binele.

Daiana Palic-Toma

O formă de mântuire personală

Întâlnirea cu actrița Andreea Boboc, care joacă în spectacolul “Femeia - câmp de luptă “ a fost o experiență deosebită, ce mi-a oferit ocazia de a descoperi mai îndeaproape lumea teatrului. M-a impresionat modul în care aceasta s-a exprimat, într-un stil sincer și deschis, dar totodată plin de pasiune, mai ales atunci când a vorbit despre cariera sa artistică. Un alt aspect care mi-a atras atenția a fost felul în care a reușit să lege teoriile actoricești de situații din viața cotidiană, făcându-mă să reflectez asupra momentelor în care și eu, asemenea unui actor, a trebuit să îmi asum diferite roluri în viața de zi cu zi.

Spectacolul, deși extrem de intens și emoționant, aduce în prim-plan unele dintre cele mai tragice momente din viața unei femei, mai exact drama Dorrei, aflată în mijlocul războiului din Bosnia. Povestea ei surprinde suferința profundă provocată de violență și abuz, dar și lupta interioară a unei femei marcate de traumă. Evoluția personajului este una impresionantă, Dorra transformându-se treptat dintr-o victimă a propriului trecut într-o femeie puternică, capabilă să își regăsească sensul existenței. Copilul născut dintr-o tragedie devine pentru ea o formă de mântuire personală și un simbol al speranței, motiv pentru care aceasta alege să privească spre viitor, lăsând în urmă suferința trecutului.

Această experiență mi-a oferit o perspectivă mai profundă asupra teatrului, iar spectacolul și întâlnirea cu actrița au evidențiat puterea artei de a transmite emoții autentice și mesaje cu impact puternic.

Laura Pintilie

O experiență teatrală profundă

Am avut privilegiul de a asista recent la o experiență teatrală care m-a marcat profund și a lăsat în sufletul meu ecouri puternice. Piesa „Femeia, câmp de luptă”, cu Andreea Boboc în rolul principal, nu este doar o reprezentație scenică, ci o formă de protest, o oglindă crudă a realității femicidului din România. A fost o piesă de o forță devastatoare, din toate punctele de vedere, un pumn în stomac care te lasă fără suflu, dar care te și obligă să privești în față o durere prea des ignorată. Imaginea lui Kate ținând o pancartă pe care apărea un 57 tăiat și ,,Femicid România 2025 : 58” nu a fost doar o simplă replică, ci un strigăt disperat, o acuzație directă la adresa unei societăți care permite ca aceste tragedii să se întâmple.

De la primul moment, atmosfera a fost una opresivă, densă, aproape palpabilă. Decorul, inteligent conceput, amplifica această stare de disconfort și neliniște. Pereții transparenți din spatele patului Dorei, personajul principal, nu erau doar un element scenografic, ci o fereastră către subconștientul ei torturat. Acolo, în transparența crudă, apăreau frecvent siluete amenințătoare a cinci bărbați, fiecare purtând măști de gaze, care loveau cu pumnii, nu neapărat în ziduri ci în însăși ființa Dorei, în psihicul, sufletul ei fragil. Acești cinci bărbați nu erau doar agresori fizici, ci simbolizau violența omniprezentă, trauma colectivă, amintirile care nu se șterg și care o bântuie neîncetat. Imaginea lor fantomatică, mereu prezentă, sublinia izolarea și vulnerabilitatea absolută a femeii într-o lume care pare să o devoreze. Spectatorul era astfel introdus, fără menajamente, în iadul personal al Dorei, un iad al amintirilor, al fricii și al neputinței.

Un moment care m-a impresionat și emoționat cel mai tare și lăsându-mă cu lacrimi în ochi, a fost cel în care Dora, într-o scenă de o intensitate cutremurătoare, se închină și rostește o rugăciune distorsionată, plină de ură și deznădejde:

 „Te urăsc... Te urăsc .... Te urăsc ...Nu, nu-mi spune că timpul vindecă totul... Nu cred că timpul poate vindeca totul. Timpul nu poate vindeca decât rănile vindecabile. Asta e tot. Timpul nu poate face decât ceea ce poate face, și nimic mai mult. Nu, Tatăl nostru, tu nu ne poți apăra de cel rău. Nu, Tatăl nostru, tu nu ne poți da nouă pâinea noastră cea de toate zilele. Nu, Tatăl nostru, tu nu ne poţi ierta, pentru că noi nu-ţi cerem iertare, pentru că noi suntem cei care nu te putem ierta. Nu, Tatăl nostru, voia ta nu o acceptăm pentru că voia ta este sângele și focul și sminteala. Nu, Tatăl nostru, tu nu ești adevărul nostru, pentru că adevărul a fost ucis, pentru că adevărul a fost înmormântat împreună cu cerul care nu mai există nici el, căci casa ta, Doamne, ea este acum casa morților, da... Nu, Tatăl nostru, cei răi nu vor fi niciodată pedepsiți ci dimpotrivă ei vor fi cei care vor stăpâni lumea. Nu, Tatăl nostru, nu există biruința binelui asupra răului, a celui slab asupra celui puternic, a săracului asupra bogatului, a credinciosului asupra necredinciosului, a vieții asupra morții, a frumuseții asupra sluțeniei...Nu, Tatăl nostru, nu pot să-ţi povestesc suferința mea. Nu, nu cred ţi se poate povesti totul. Nu, nu cred că putem pricepe totul. Nu, nu cred că există vreun sens în tot ceea ce se povestește. Nu cred că există vreun sens în ceea ce spun eu."

Aceste cuvinte nu sunt o simplă înșiruire, ci un strigăt de revoltă, o blasfemie justificată de o suferință insuportabilă. Dora nu se roagă pentru iertare, ci își revarsă toată ura și deziluzia asupra unei divinități pe care o consideră absentă, indiferentă sau, mai rău, complice. Interpreta a reușit să transmită fiecare nuanță a acestei furii sacre, de la disperare la amărăciune, de la o ultimă speranță la o resemnare amară. Este o scenă care te zguduie, te face să te întrebi despre natura binelui și a răului, despre sensul suferinței și despre rolul credinței în fața ororilor inexplicabile. Este o formă de exorcizare a demonilor interiori, o tentativă de a găsi o logică într-o lume lipsită de sens și de fapt acea rugăciune era, în esență, o dovadă a suferinței extreme și o cerere de ajutor disperată ascunsă în spatele furiei. Dora nu se roagă pentru mântuire, ci își strigă durerea către singura entitate care ar fi putut opri atrocitatea. Această scenă se leagă perfect cu momentul în care Dora îi explică lui Kate de ce ea trăiește și de ce, pentru ea, există un Dumnezeu. Înainte de tragedie, războiul, violul, Dora nu știa dacă Dumnezeu există. Acum, însă, este convinsă de existența Lui, deoarece doar o ființă atotputernică ar putea provoca și lăsa să se întâmple astfel de atrocități. Paradoxal, Dora crede în El tocmai pentru că Îl urăște. Trăiește pentru că simte nevoia să Îl urască. Este o formă de răzvrătire activă, un refuz de a se lăsa învinsă de disperare. Ura devine motorul existenței ei, singurul sens într-o viață sfâșiată. Ea se agață de această ură pentru a-și justifica propria supraviețuire, pentru a nu se prăbuși complet.

O altă imagine puternică, de o cruzime aproape insuportabilă, a fost cea în care Dora, însărcinată fiind cu "copilul războiului", se zvârcolește în pat, urlând de durere, în timp ce copilul ce se formează în ea o chinuie. Deasupra patului ei, pe panoul transparent din spate, se urca unul dintre cei cinci violatori, dar de data aceasta cu aripi de înger, albastre. Acest amestec de angelic și demonic, de puritate și de grozăvie, este de-a dreptul tulburător. Chinul interior, al fătului nedorit, al monstrului care crește în ea, se revarsă cu totul în exterior, într-o manifestare de suferință absolută. Totul este oribil: în spatele ei, un monstru cu aripi, în interiorul ei, un alt monstru care încă crește. Această imagine simbolică, a agresorului cu aripi de înger, sugerează perversiunea absolută, transformarea binelui în rău, a sacrului în profan. Dar scena nu se oprește aici. Bărbatul-monstru cu aripi de înger este împușcat și cade, arătând perfect condiția soldatului, a bărbatului obligat să lupte, să omoare vieți, să distrugă destine. Războiul nu iartă pe nimeni. Transformă un băiat inocent într-un soldat, iar apoi într-un monstru. Transformă un copil în devenire într-un monstru. Transformă un Dumnezeu într-un monstru. Această succesiune de imagini, de o brutalitate poetică, subliniază ciclul vicios al violenței și al distrugerii, al pierderii inocenței și al transformării ireversibile a tuturor celor implicați. Este o deconstrucție a eroismului militar, o demonstrație că în război nu există învingători, ci doar victime și călăi.

După spectacol, am avut ocazia să o întâlnesc pe Andreea Boboc, o actriță de o forță și o sensibilitate rară. Discuția noastră despre „Femeia, câmp de luptă” a fost la fel de intensă precum piesa însăși. Andreea a subliniat că teatrul este viu, că se întâmplă acolo, pe moment, în fața spectatorului, și că niciodată nu este la fel. Fiecare reprezentație este unică, o creație efemeră, modelată de energia momentului și de interacțiunea cu publicul. Mai mult decât atât, a vorbit despre modul în care actorul trăiește odată cu personajul, inducând starea și emoția prin reprovocarea anumitor stări din trecut. Nu este vorba doar de o simplă interpretare, ci de o imersiune totală, de o contopire cu rolul, de o transpunere a propriei experiențe și a propriei empatiei în slujba personajului. Ea a explicat cum anumite amintiri, anumite emoții personale, chiar dacă nu direct legate de violență sau război, pot fi folosite pentru a accesa și a exprima durerea, furia, disperarea Dorei. Acest proces, deopotrivă epuizant și cathartic, este ceea ce face teatrul atât de puternic și de autentic.

Astfel, „Femeia, câmp de luptă” nu este doar o piesă de teatru, ci o mărturie, un strigăt de alarmă și o invitație la introspecție. Este o experiență care te bântuie mult timp după ce cortina cade, o amintire vie a fragilității umane și a brutalității de care suntem capabili. Andreea Boboc, prin interpretarea, a reușit să dea viață unei suferințe universale, transformând-o într-un manifest artistic împotriva violenței și a indiferenței. Spectacolul rămâne o pledoarie cutremurătoare pentru empatie și o reamintire constantă că lupta împotriva ororilor precum femicidul este o responsabilitate colectivă, o luptă în care nu ne putem permite să capitulăm. Este o piesă care te obligă să te confrunți cu propriile prejudecăți, cu propria percepție despre suferință și despre rolul tău în construirea unei lumi mai bune.

Eliza Prodan

Un personaj ajunge să locuiască în cel care îl interpretează

Textul și întâlnirea cu actrița care o interpretează pe Dora au funcționat împreună ca o experiență de adâncire, ca o coborâre lentă într-un adânc, într-un spațiu interior pe care poate nu l-aș fi numit inițial pe nume. Cuvintele lui Matei Vișniec, deja foarte grele de sens și durere, au căpătat pe parcurs, prin vocea și reflecțiile actriței, o dimensiune vie, fragilă, aproape intimă. Nu a fost doar o discuție despre un rol, ci despre felul în care un personaj ajunge să locuiască în cel care îl interpretează și, mai departe, în cel care îl ascultă.

Fără a afirma direct acest lucru, modul în care actrița a vorbit despre Dora şi despre felul în care a trebuit să se adapteze, să o înțeleagă şi să o manifeste, m-a făcut să mă gândesc la o idee tulburătoare: Dora nu este o excepție, ci o posibilitate. Astfel, Dora există latent în fiecare fată, nu ca un destin inevitabil, ci ca o vulnerabilitate profund umană, ca o potențială rană a tăcerii forțate. Dora astfel devine mai mult decât o victimă a războiului, este un simbol al corpului şi al identității expuse, al fragilității care poate fi activată de istorie, de violență sau de privirea celuilalt.

Această fragilitate m-a dus și cu gândul la relația dintre Dora și Kate. Kate nu vine cu soluții, ci cu propriile fisuri. Pe măsură ce piesa avansează, devine evident că Kate nu doar oferă ajutor, ci îl caută, iar prezența Dorei devine pentru ea o formă de confruntare cu sine deoarece, prin Dora, ea a găsit acea parte a sinelui ascunsă. Astfel, raportul dintre cele două personaje se inversează subtil. Salvatorul are nevoie de cel salvat, iar granițele dintre cele două se contopesc.

Un alt aspect foarte important al textului este refuzul Dorei de a accepta ideea că timpul vindecă totul. Acest refuz nu este o negare a speranței, ci o formă de luciditate, totuși dureroasă. Timpul poate estompa, dar nu poate șterge. Piesa lui Matei Vișniec nu oferă soluții, ci creează un spațiu al întâlnirii autentice, în care vindecarea, dacă există, nu vine din explicații sau tehnici, ci din recunoașterea reciprocă a fragilității.

În final, această experiență, lectura și întâlnirea cu actrița m-au făcut să înțeleg că piesa nu vorbește doar despre război, ci despre condiția umană pusă în fața limitelor sale, despre nevoia de a fi văzut, ascultat și recunoscut în propria rană.

Alexandra Timofte

Un muzeu al suferinței

Războiul a devenit o constantă oribilă a umanității, omniprezentă prin amintire și prin frică chiar și în momente de pace. Există mereu tensiune, există mereu carnagiu, există mereu o groapă comună nou descoperită și un muzeu al suferinței în care omul transformă alți oameni în numere și statistici.

„Femeia câmp de luptă" este un spectacol care pune spectatorul sau, în cazul meu, cititorul, în fața faptului împlinit. Războiul a trecut. Cenușa a rămas. Întrebarea rămâne agasantă și ofensivă: ce facem acum? Viața cum va continua? Timpul curge și copiii se nasc, dar pentru cei ce s-au confruntat cu focul și dezumanizarea conflictului este greu să mai iasă în lume, unde îi așteaptă aceleași suflete spulberate de război care i-au distrus și pe ei. Un cerc vicios, răniții rănesc, iar victimele lor atacă următoarea persoană. Dorra devine astfel întruchiparea efectelor războiului. Teroarea ei devine ură potolită doar de înțelegerea, prezența lui Kate, în toate versiunile sale.

Am avut ocazia de a o cunoaște pe Andreea Boboc și de a vorbi cu aceasta despre rolul lui Dorra, un personaj ce nu îl schimbă doar pe cel ce o privește, ci și pe cea care o joacă. Dorra nu este doar o bucată de ficțiune, ci o entitate născută din experiențele femeilor din Bosnia în timpul războiului, ci și fricile și sentimentele proprii ale actriței care o interpretează. Frica și ura față de cei ce o înconjoară pe Dorra pe scenă izvorăște din fricile cotidiene, mersul seara, singură pe stradă, lângă un bar, tumultoasa relație cu propria mamă și faptul că acum este și ea mamă. Dorra începe din Andreea Boboc, dar nu se rezumă la aceasta. Actrița relatează inclusiv faptul că după începerea repetițiilor petrecea nopți nedormite, cuprinsă de sentimente parcă străine. Dorra izbucnește doar în timpul unei repetiții, devenind ceea ce spectatorul vede pe scenă.

În urma violenței mulți își găsesc alinarea în credință, dar în acest caz Dumnezeu devine complice. Cum poate uita omul? Ea zace sub alte trupuri, unele în viață care iau și iau ceea ce nu este al lor, altele neînsuflețite care apasă și o îngroapă într-un cimitir comun. Cum poate uita de existența lui Dumnezeu și lipsa de intervenție? Lipsa de alinare și mângâiere se află în contrast cu perpetua rugă, cu țipătul femeii violate și nevoia de dragoste a fiilor al căror tată este războiul. Mereu există cineva pe care sa fie dată vina, un popor respectat, dar care ar fi anihilat fără a sta pe gânduri, un "dar", după alt "dar".

Finalul piesei nu este unul luminos, dar speranța își găsește și ea locul în ultimele pagini. Timpul nu poate vindeca totul, dar transformă lumea interioară puțin câte puțin. Continuă să doară, revolta, dezgustul și ura nu pleacă, dar sunt înlocuite cu alte gânduri. Cu dorința de a deveni din nou o persoană, dorința de a trăi altceva decât coșmarul realității care pare că se repetă și după finalul său. Țara rămâne un morman de pietre, de vieți distruse și arse. Amintirea rămâne doar cenușă. Înainte de acestea, țara era un loc numit acasă, unde vecinul nu a atacat fata unei cunoștințe de altă naționalitate. După acestea copiii cresc, iar mamele învață să trăiască din nou, în timp ce alții sunt deshumați din gropile comune. Este singura realitate care contează, cea autentică. Schimbarea apare, a doua, singura necesară constantă a lumii. „Femeia câmp de luptă " este un moment din timp, un singur război amintit și exact mărturia și imaginea de care are nevoie publicul contemporan.

Riana Țuluca

Forța transformării actoricești

Spectacolul „Femeia, câmp de luptă”, după Matei Vișniec, creează o experiență intensă prin imagini scenice puternice și o stare constantă de neliniște, care însoțește spectatorul pe tot parcursul reprezentației. Atmosfera apăsătoare este construită prin tăceri, simboluri și momente de tensiune care amplifică impactul emoțional.

Interpretarea Dorrei este profundă și tulburătoare, emoția fiind transmisă prin intermediul unor ușoare exagerări (așa cum a menționat și actrița) evidențiind o latură mai adâncă în construirea personajului. Jocul actriței face ca suferința personajului să fie resimțită direct de public. Un moment care mi-a rămas întipărit în minte este cel în care Dorra stă ținându-l de mână pe copilul ei, în timp ce amândoi se uită la pictura „The Water Lily Pond” de Claude Monet, din finalul spectacolului, care se leagă simbolic de scrisoarea trimisă de Dorra către Kate, sugerând nevoia de renaștere.

Întâlnirea cu actrița Andreea Boboc mi-a plăcut foarte mult și a fost inedită și revelatoare, oferind clarificări atât despre spectacol, cât și despre viața de actor. Blândețea ei, vizibilă în discuția directă, a contrastat puternic cu personajul tulburător pe care l-a interpretat pe scenă, ceea ce a accentuat și mai mult forța transformării actoricești. Prezența ei și intimitatea întâlnirii au completat experiența într-un mod personal.

Miruna Ursanu

Actorul devine o "familie" de personaje

Arta, transpunerea ei, necesită o parte din artist. Însă teatrul devorează artistul, deoarece presupune o permanentă tranziție de la personaj la personaj, acțiune care își pune amprenta asupra personalității acestuia.

    Andreea Boboc, Dorra din "Femeia-câmp de luptă" după Matei Vișniec, ne-a dezvăluit o parte "secretă" din teatru, anume ce necesită el și cum ajungi să te dedici unei asemenea pasiuni intense. Deși teatrul solicită o "pierdere de sine", Andreea Boboc a evidențiat secvențe din propria experiență, din propria viață. Nu a jucat un rol în discuția noastră, ci și-a destăinuit complet, ca la o confesiune, pasiunile, dilemele și persoana ei, partea neatinsă de personajele interpretate.

    Pentru ea, personajul Dorra a venit spontan, întrucât nu vedea compatibilitatea cu ea însăși. Însă treptat, trăind chiar sentimentele personajului în mod direct, ca "Andreea", la un moment dat ajunge să se contopească cu personajul. Această trăsătură intimă dovedește modul prin care teatrul reușește să te modeleze, indiferent de deosebiri sau asemănări. De asemenea, ne-a mărturisit și cum a reușit să intre în mediul sumbru al piesei de teatru. Fiecărui personaj, fiecărei stări îi era atribuită o experiență personală, care a stârnit aceeași emoție la un moment dat. Andreea Boboc a înglobat ființa de pe scenă cu propria ființă, îndrumându-și personajul ca un părinte, cum să trăiască în anumite circumstanțe și cum să reacționeze la anumiți factori. Așadar, actorul devine o "familie" de personaje, în care "ințialul", anume artistul însuși, își învață noile forme să construiască, mai departe, identitatea.

    Andreea Boboc a dezvăluit adevărata față a teatrului, cum îți fură cu fiecare rol câte o bucată de identitate și o înlocuiește, subtil, cu una nouă. Chiar răspunsul ei la o întrebare asemănătoare a fost că nu se va mai putea niciodată reîntoarce la "ea". Un actor adevărat alege să renunțe la sine pentru a transmite emoții pure pe scenă.

Fotografii din spectacol:

https://teatrulnationaliasi.ro/spectacole/femeia-ca-un-camp-de-lupta/