Întâlnire cu Ada Lupu și volumul de poezii „colțul liniștit al pernei” la Colegiul Național (I)

Imagine fundal: Claude Monet, Water Lilies

Am sărbătorit împlinirea celor 198 de ani de existență ai Colegiului Național printr-o frumoasă întâlnire cu poezia: Ada Lupu și volumul său „colțul liniștit al pernei”. Alături de autoare a fost Nicoleta Dabija, scriitoare și muzeografă.

Fotografii: Melania Huzum

Mai jos puteți descoperi gândurile și emoțiile liceenilor care au citit volumul și au stat de vorbă cu invitatele noastre.

Melania Huzum, X E

            A adormi în acvariul familiei

Câteodată, e necesar să luăm o pauză de la lume, pentru a putea reflecta la trecutul nostru și a ne găsi propria cale de a ne ridica de la pământ atunci când viața ne aruncă în ape zbuciumate. Aceasta este concluzia pe care mi-am format-o în urma lecturării volumului de poezii „colțul liniștit al pernei”, scris de Ada Lupu, precum și în urma întâlnirii cu autoarea.

Atunci când ființa umană simte că „a pierdut ceva și nu știe ce e”, poate să însemne faptul că nu mai poate ține pasul cu lumea sau că s-a rătăcit în propriul corp. Astfel, ajunge să intre în „mintea secretă”: un concept ce apare în poemul „pielea în care nu trăiesc”. Aici, poate fi ca jumătatea creierului uman ce se bazează pe gândirea emoțională sau un ocean al amintirilor și sentimentelor, în care omul se mai cufundă, din când în când, pentru a descoperi ce animale marine au mai apărut acolo. Mintea secretă o are oricine, căci ajută la supraviețuire în fața lumii crude. Ființa umană poate trăi oricum dorește, dar nu poate rămâne pentru totdeauna, deoarece, așa cum a spus Ada Lupu la întâlnire, „acolo se află ce e mai bun, dar și ce e mai rău din noi”. Astfel, gândurile se vor preschimba, iar omul se va speria și se va întoarce la mintea publică, ducându-și viața la următorul capitol, la următoarea poezie. Mintea secretă este un buton de restart, ce îi oferă o nouă doză de speranță.

Dar ce facem atunci când speranța a dispărut definitiv?

În poezia „sfârșitul lumii”, ea se clasifică drept una dintre cele mai rele persoane din bloc, dar continuă să aibă încredere că va putea intra în Paradis. Însă atunci când familia de pocăiți se mută din zonă, în bloc rămân doar păcătoșii, trasându-se altfel o linie între oameni și marcând locul unde se va deschide prăpastia către Infern. Știind că va cădea printre primii, protagonista se gândește ”toată ziua la moarte; la sfârșitul lumii”, înțelegând că singura sa scăpare, singura sa cale de a nu mai fi o persoană rea este să nu mai existe.

La întâlnire, Ada Lupu a mărturisit că ea, în acvariul familiei sale, ea se află sub forma unui delfin sau a unui Axolotl, având capacitatea de a se adapta la mișcările valurilor vieții, indiferent de cât de zbuciumate ar fi acestea. Cred că a reușit să creeze nu un acvariu, ci o mare de comori și de amintiri frumoase, unde soarele ajunge să cadă, sub forma unor dreptunghiuri de lumină, pe fiecare animal marin.

Să numărăm, așadar, pentru a putea adormi și a ne odihni când vine noaptea. Să ne lăsăm în voia valurilor, din când în când, pentru a ne putea regăsi și a (re)deveni persoana pe care o știm și pe care o iubim atât de mult. Dacă nu ne iubim nici măcar pe noi înșine, atunci niciodată nu vom cunoaște dragostea, ci vom rămâne scufundați în suferință.

Laura Pintilie, X E

            Fluxul și refluxul unei mări interioare

Întâlnirea cu Ada Lupu și Nicoleta Dabija s-a transformat într-o experiență de o densitate emoțională rară. Mi-a plăcut enorm modul în care prezența celor două invitate a reușit să spargă bariera dintre text și cititor, transformând volumul „colțul liniștit al pernei” dintr-o simplă lectură într-o introspecție dureroasă, dar necesară. Poezia Adei nu se lasă doar citită, ea se cere trăită și simțită prin toți porii, ca o scufundare forțată într-o lume submarină unde aerul obișnuit dispare, fiind înlocuit de amintire, absență și o tandrețe ascuțită care te obligă să privești în interiorul tău.

Așa cum observa Nicoleta Dabija în cadrul discuției, volumul este guvernat de o simetrie matematică și simbolică deosebit de riguroasă. Structura sa, împărțită în patru părți (14, 7, 14 și 7 poezii), dictează un ritm precis al respirației poetice, asemănător cu fluxul și refluxul unei mări interioare. Titlul primei părți, „Apa din paharul de plastic”, funcționează ca un prag simbolic între lumea profană și cea sacră. Nicoleta Dabija a subliniat un aspect care mi-a rămas întipărit în minte: acest pahar de plastic nu este doar un obiect banal, ci reprezintă prezentul nostru arid, viața de adult marcată de stângăcii, de relații și obiecte „de unică folosință”, de o superficialitate care ne însetează sufletul. De aici, poeta inițiază o regresie curajoasă, un drum invers față de cel al ceasului. Volumul nu privește spre viitor, ci se întoarce treptat spre trecut, spre acea geografie pierdută a copilăriei, căutând cu o disperare mută un echilibru care pare să se fi destrămat odată cu maturizarea. Este o coborâre deliberată de la suprafața apei stătute a prezentului către profunzimile „submarine” ale memoriei afective. Acest parcurs culminează cu atingerea stării de siguranță absolută simbolizată de lichidul amniotic, încercarea poetică de a regăsi pântecul matern — acel spațiu originar unde durerea nu are încă nume, unde foamea nu este resimțită și unde singurătatea este imposibilă.

În poezia „Cristinel”, am descoperit o formă de fragilitate care te lasă fără replică. Ada Lupu construiește imaginea tulburătoare a unui „înger tăcut” care cade pur și simplu prin acoperișul casei, transformând un spațiu al siguranței într-unul al miracolului tragic. Cristinel devine simbolul vulnerabilității extreme, care reconfigurează întreg universul. În această viziune, gaura din acoperiș încetează să mai fie un defect de construcție sau o daună materială; ea devine singura fereastră autentică prin care ea învață să privească cerul. Este metafora rănii care devine portal. Ceea ce m-a mișcat profund a fost conceptul de „duo comic” pe care poeta îl propune. În fața unei tragedii sau a unei dizabilități care anulează limbajul articulat, singurele forme de supraviețuire rămân auto-ironia și râsul împărtășit. Ea și Cristinel nu sunt victimă și salvator, ci devin parteneri egali într-un spectacol de film mut. Ei comunică într-un cod secret, unde cuvintele sunt de prisos, pentru că „nimeni nu se înțelege fără cuvinte ca noi”. Este o formă de iubire care transcende canoanele biologice și sociale, o complicitate divină care se refugiază în ludic pentru a nu fi strivită de greutatea propriei tăceri.

Poemul meu preferat, cel care a avut un impact aparte și în care m-am regăsit este „27 Septembrie” . Imaginea bunicii care cultivă un trandafir japonez în spatele blocului este de o tandrețe sfâșietoare, ascunzând sub simplitatea gestului un întreg univers al grijii. Trandafirul este, în această poezie, nepoata — copilul modelat și hrănit cu iubirea necondiționată și cu atenție deplină. Moartea bunicii este descrisă ca o ieșire în chip de lumină, o transformare metafizică ce pare, la o primă vedere, să ofere consolare. Totuși, în cadrul întâlnirii, am dezbătut un aspect crud și adesea ignorat al doliului: această lumină, deși reprezintă frumosul și sacrul, devine insuportabilă pentru cel rămas în viață. Pentru trandafirul lăsat singur în pământ, lumina bunicii nu mai este o sursă de căldură necesară, ci se transformă într-un șuvoi de flăcări care îl mistuie pe interior. Fiecare rază este o amintire ascuțită care însetează și arde, transformând suferința într-un proces de combustie internă. Este paradoxul sfâșietor al absenței: amintirea persoanei iubite este singura hrană care te ține conectat la lume, dar este și acidul care îți arde zilnic echilibrul, prefăcând trecutul plăcut în scrum.

Ada Lupu a rostit un lucru care m-a pus pe gânduri: trandafirul trebuie să-și schimbe locul pentru a supraviețui, pentru a nu fi ucis de propriile arsuri. Însă aici apare marea mea dilemă, întrebarea care mă bântuie: Cum ar putea trandafirul să plece? El are rădăcinile acolo fixate. El aparține acelui pământ udat de bunică, acelui loc unde a fost crescut, unde i s-a vorbit și a fost mângâiat. Rădăcinile sale nu sunt doar niște fibre biologice, ci sunt fire invizibile de memorie fixate adânc în pământul bunicii. A pleca, a-ți schimba pământul sau contextul, înseamnă a te smulge violent din tine însuți, a rupe legătura vitală cu singura sursă de sens pe care ai cunoscut-o. Este o aporie a durerii: ești obligat să pleci ca să nu arzi, dar plecarea în sine este un act de autodistrugere.

Ultima poezie la care am ales să mă opresc, „Îngerul tăcut doarme”, coboară cortina peste acest spectacol al sensibilității cu un realism aproape brutal. Aici, metaforele blânde se lovesc de „hălcile de carne” ale lumii exterioare. Ni se reamintește că lumea nu este un acvariu protector și controlat, ci un mecanism dur, unde „oamenii sănătoși te vor împinge în față sau te vor lăsa în urmă”, fără să aibă răbdarea necesară pentru ritmul tău lent sau diferit. Ea își asumă cu o onestitate tăioasă condiția: ea și celălalt (Cristinel, delfinul, îngerul) formează o „echipă slabă” în ochii societății. Somnul nu mai este odihnă, ci o veghe permanentă și epuizantă: „mi-e dat să dorm puțin și cu grijă”. Este starea de alertă a celui care știe că fragilitatea partenerului său depinde de propria sa respirație. Versurile finale sunt poate cele mai puternice din întreg volumul (,,eu ți-as face un culcuș / în trupul meu”): dorința de a-i oferi celuilalt un culcuș în propriul trup, un spațiu unde acesta „n-a stat niciodată”. Este tentativa supremă de a anula distanța fizică și de a-l reintroduce pe cel vulnerabil într-o siguranță absolută, un pântece simbolic unde nicio „halcă de carne” și nicio mână străină nu mai poate ajunge să rănească.

Întâlnirea cu Ada Lupu și Nicoleta Dabija mi-a arătat că poezia contemporană nu este un instrument de autopsie a sufletului. Am plecat de la această discuție cu o admirație profundă pentru curajul Adei de a-și expune „carcasa fragilă” în fața noastră. Volumul „Colțul liniștit al pernei” este, în esență, un tratat despre reziliență și despre puterea de a iubi ceea ce lumea consideră stricat. Deși am rămas cu întrebarea dureroasă despre imposibilitatea trandafirului de a-și părăsi rădăcinile fără să se ofilească, am înțeles că poate scrierea acestor poezii este, în sine, actul de schimbare a locului. Prin cuvânt, Ada Lupu reușește să-și mute rădăcinile din pământul îmbibat de suferință în pământul fertil al literaturii, oferindu-ne și nouă o hartă spre acea lumină care, deși ne poate provoca arsuri, este singura dovadă că am fost iubiți cu adevărat.

Ada Lupu (stânga), Nicoleta Dabija (dreapta)

 Andrei Obreja Manolache, X E

            A nu adăuga rău lumii

Ada Lupu este actriță la Teatrul Național din Iași, unde joacă în spectacole precum „1984”, dar apare și în filmul „Benjamin Fondane”, regizat de Valentin Mocanu. Dincolo de activitatea sa scenică, ea a mărturisit că scrie poezii încă din tinerețe, însă nu a publicat până acum, alegând să aștepte un moment potrivit.

„Colțul liniștit al pernei” este volumul de debut în poezie al Adei Lupu și reunește trecutul cu prezentul prin imagini ale copilăriei, ale blocului în care a locuit în prima parte a vieții sale, împletite cu prezența bunicilor și a mamei. Un motiv recurent al volumului este cel al animalelor subacvatice, fiecare element al vieții cotidiene fiind asociat  cu un animal acvatic. De pildă, barul la care lucra mama ei este descris ca o balenă oarbă care îi înghite tinerețea. Un alt simbol central este acvariul, metaforă a copilăriei, care, pe măsură ce Ada cunoaște suferința și trece prin momente grele și triste, începe să se crape, ușor-ușor, sugerând procesul maturizării și pierderea inocenței.

În cadrul întâlnirii, întrebată ce își dorește cel mai mult în viață, ea a răspuns că își dorește tihnă. Pentru că aceasta poate fi înțeleasă diferit de fiecare, ea a explicat că pentru ea, tihna înseamnă să nu fie certată cu nimeni, să nu fie datoare nimănui și să nu devină o problemă pentru cei dragi dacă va muri. Această definiție a tihnei a fost neașteptată, dar atât de firească și optimistă. Această nevoie de tihnă se leagă de o reflecție asupra felului în care ne raportăm unii la alții: dacă nu reușim întotdeauna să facem bine, putem măcar să încercăm să nu facem rău. Această atenție față de propriile reacții, de a nu adăuga rău lumii, se apropie de ideile lui Marcus Aurelius, care spunea că liniștea interioară nu vine din a-i schimba pe ceilalți, ci din felul în care alegem să răspundem la ce se întâmplă în jurul nostru. Astfel, fiind doar puțin mai atenți unii la alții, am putea învăța să trăim mult mai bine împreună.

Făcând referire la motivul acvariului din poeziile Adei Lupu, Nicoleta Dabija a afirmat că aceasta nu este un acvariu, ci mai degrabă un ocean, deoarece emoția pe care o dăruiește atât pe scenă, cât și prin poeziile sale, este extrem de puternică și greu de cuprins.

„Colțul liniștit al pernei” poate fi un spațiu al refugierii și al sincerității, un loc interior în care poezia se naște din memorie, fragilitate și tihnă. Întâlnirea cu Ada Lupu a oferit, la rândul ei, un astfel de colț liniștit, în care dialogul s-a desfășurat firesc. 

Raluca Bânțu, X B

            Vei îmbătrâni în lumină

M-am simțit aproape de poezia Adei Lupu, pentru că m-am regăsit în multe din imaginile pe care le-a folosit. După citirea volumului de poezii am rămas cu două idei. Prima e legată de copilărie. Am ajuns la concluzia că mulți dintre noi avem copilării foarte asemănătoare, citind poeziile mă puteam vedea pe mine făcând aceleași lucruri (jucatul cu ceilalți copii, plimbările cu rolele ținându-te de bicicleta unui prieten) și mă face să mă întreb dacă, fiind copii, trăim la fel, de ce atunci când creștem, totuși, apar așa multe diferențe între noi.

A doua idee este legată de speranță. Pare sentimentul în jurul căruia întregul volum de poezii e construit. Chiar dacă predomină emoții precum dorul de mamă, singurătatea, tristețea, lipsa de sens, printre toate acestea se strecoară fragil un sentiment luminos, un gând liniștitor, indiferent de cât de urât ar fi ceea ce simți și trăiești, totul va fi bine. Autoarea parcurge un drum în care se confruntă cu timpul care a trecut și caută să vadă dacă mai există speranță în ceea ce a rămas, își face o ”radiografie” a vieții, retrăiește amintiri și regăsește motivele pentru care merită să lupți și să trăiești.

Speranța este cuvântul definitoriu al oricărei ființe care trăiește, chiar dacă uneori nu pare așa. În acest sens, una dintre poeziile care m-a atras este „Xanaxville”, pentru că, spre deosebire de celelalte, transmite o altfel de stare de liniște, o liniște a celui care s-a resemnat, liniștea celui care nu mai poate simți nimic, a celui care își poartă corpul ca pe un sac de cartofi, ca pe o povară într-o lume care pare că nu mai înseamnă nimic. O liniște a morții, a unui viu care e mort, o moarte provocată de faptul ca te-ai pierdut pe tine însuți încercând să te aliniezi tiparelor pe care ceilalți le impun. Și totuși, imediat ce lumina se stinge, îți dai masca jos și plângi visând la ziua în care viața ta va începe din nou, la ziua în care vei renaște din morți, poate la ziua în care nu îți va mai păsa și vei îmbătrâni în lumină. Pare că mai există speranță, deși ar părea jalnic, când încă a mai rămas ceva uman în tine, când încă mai există ceva în tine care să îți plângă viața.

Ana Luiza Cojocariu, X B

            Continuitatea ființei

În poezia Adei Lupu, lumea se arată ca un acvariu uriaș, un spațiu de apă densă și transparentă, în care ființa trăiește între limitele protecției și expunerii absolute, între ritmuri care îi sunt impuse și respirații pe care trebuie să le calculeze cu o precizie de virtuoz, pentru a nu fi zdrobită de greutatea presiunii invizibile. Nu mai există suprafață sigură, nu mai există teren stabil: totul se întinde ca o mare intermediară, unde libertatea nu se naște din zbor, ci din arta de a pluti, din abilitatea de a conserva în interiorul propriului corp un spațiu intact, o viață care pulsează chiar dacă mediul pare ostil și fără compasiune. A trăi în acest acvariu înseamnă a negocia constant între a fi și a rezista, între adânc și aer, între dorință și realitate.

Corpul însuși devine aici un spațiu protector, un acvariu delicat și vulnerabil, dar totodată indispensabil pentru continuitatea ființei, un fel de epicentru al sinelui care păstrează viață dincolo de  presiunea lumii cotidiene și propria fragilitate. Fiecare gest banal, fiecare respirație se transformă într-un ritual de conservare, somnul devenind o etapă a rezistenței, iar pulsul – ritmul unei discipline care protejează nucleul interior, acel loc de liniște în care ființa își păstrează, fără să clipească, dreptul la existență. În acest sens, fragilitatea nu mai este un accident, ci o condiție primordială a supraviețuirii, iar conștiința însăși se dovedește a fi un act de curaj, o înțelegere profundă a faptului că viața continuă numai în cadrul unor limite impuse.

Trecerea timpului nu se mai desfășoară ca o oră liniară, ci se strânge în straturi, sedimentând experiența în corp și memorie, iar copilăria nu se pierde în trecut, ci plutește suspendată între pereți, între mirosuri, între camere mutate simbolic de la o casă la alta, până când amintirea lor se fixează în cimitir, iar bunicii apar asemenea vietăților abisale, nemișcați, protejați prin propria lor stagnare, în timp ce cei rămași înaintează, înoată împotriva curenților care poartă resturile trecutului și speranțele viitorului.

Mama apare sub forma unei balene, corp vast și arhaic, purtător de vieți și poveri: ea respiră greu, adăpostește nu doar propria existență, ci și reziduurile lumii, mirosurile de tutun, oamenii căzuți, oboseala de fiecare zi. Sacrul nu dispare; el se îmbogățește cu apăsare și greutate, devine dens și palpabil, dar continuă să susțină viața, iar fragilitatea nu este un accident, ci structura însăși a continuității. Maternitatea, în această reprezentare, nu este idealizată, ci văzută în complexitatea sa totală: capacitatea de a purta imposibilul fără a se rupe, de a rămâne un refugiu în mijlocul apei tulburi.

Fiecare ființă din acest acvariu își caută un corespondent marin: delfinul, cu care se identifică poeta și figura paternă, trăiește între adânc și suprafață, nu poate rămâne complet scufundat, dar nici nu poate respira fără expunere. Această alternanță devine imaginea lucidității: a fi conștient înseamnă a suporta expunerea, a accepta vulnerabilitatea, a continua să înoți în apă care nu iartă, dar care păstrează, totodată, viața. Adaptarea, astfel, devine condiția supraviețuirii, iar sensibilitatea, inteligența și iubirea sunt la fel de mult surse de oboseală precum instrumente de salvare.

Îngerul tăcut irumpe ca o apariție metafizică în această iluzie caldă, blândă, aparent de nestrăpuns. Nu se integrează în acvariu, ci străpunge plafonul, deschizând o fereastră către cer. Nu aduce mântuire, ci dezvăluire: protecția lumii artificiale se dovedește temporară, iar structura care părea stabilă se arată fragilă. Pentru o clipă, apa și aerul se întâlnesc, realitatea capătă transparența unui decor instabil, iar râsul care izbucnește nu este frivol, ci mărturia lucidității care recunoaște că sensul nu este garantat de nicio putere exterioară, ci se construiește în permanență, în tensiune cu lumea.

În poemele care vorbesc despre pierdere și violență, acvariul începe să se fisureze: oamenii devin umbre, contururi, iar viața se retrage în forme minime de rezistență; copiii respiră cu efort, speranța nu mai are consistență, ci doar reflex, iar când cei care nu cred îl cheamă pe Dumnezeu, nu asistăm la credință, ci la recunoașterea limitei: mediul protector a cedat, iar lumea s-a arătat în adevărata ei natură — dură, deschisă, fără garanții.

În cele din urmă, revelația se impune: lumea nu este un acvariu. Nu protejează, nu filtrează, nu reglează presiunea, nu garantează refugiu celor fragili. Este un ocean deschis, dur, în care cei puternici înaintează, iar ceilalți plutesc precar între adânc și aer. Din această constatare se naște dorința extremă, aproape utopică, de a construi un acvariu intim, personal: un spațiu din carne și respirație, unde celălalt poate exista fără teamă. Poezia Adei Lupu devine astfel ea însăși un acvariu textual, dens și transparent, în care fragilitatea nu este ascunsă, ci păstrată vie, în respirația continuă a lumii care nu știe să protejeze.

Eliza Brătuleanu, X E

A transforma supraviețuirea în trăire

Am avut onoarea de a ne întâlni cu autoarea, care ne-a destăinuit din secretele și sacrificiile care stau la baza cărții. Este un volum pe cât de personal, pe atât de puternic, care sensibilizează deosebit cititorul, invitându-l să îi exploreze experiențele din copilărie care au modelat-o în persoana care este acum, în "femeia-poem" pe care o descrie Nicoleta Dabija. Într-o femeie care învață să persevereze și să își regenereze iubirea, asemenea animalului din mitologia aztecă ce și-a făcut loc în micul ocean din acvariu, axolotl.

Una dintre cele mai memorabile secvențe ale dialogului a fost discuția despre trandafirul japonez al bunicii din poemul "27 septembrie". Trandafirul este ea. Trandafirul sunt toți cei care au fost dezrădăcinați, cei sensibili care înfloresc doar o clipă, după care dispar. Ada explică faptul că, deși scos din pământul său, acum acoperit de moarte, trebuie să continue să trăiască indiferent de câte ori va suferi. Este esențial ca moartea să fie sfidată, să luptăm împotriva ei cât de mult posibil. Trandafirul va fi replantat iar și iar, dar trebuie evitată replantarea în același pământ care îi arde rădăcinile și care îl face fragil, ușor de rănit. Asta înseamnă vindecarea: a-ți accepta trecutul și de a-ți pune noi rădăcini în prezent, în ceea ce contează.

"Oamenii incapabili de supraviețuire sunt cei mai capabili de trăire" spune poeta. Mulți dintre noi am ajuns să ne mulțumim să ne petrecem viețile la limita supraviețuirii; nu acesta este scopul, ci subordonarea supraviețuirii față de trăire, umplerea acesteia cu sens până dă pe dinafară de frumusețe și împlinire. Deși e greu, trebuie să învățăm să celebrăm viața, să ne clădim un viitor sau cel puțin un prezent luminos pe fondul suferințelor trecutului și să încercăm să ne vindecăm, să ne sensibilizăm, să ne dăm o a doua șansă. Vindecarea nu poate fi mereu completă, dar poate transforma supraviețuirea în trăire. Iar acest lucru este realizabil doar prin umplerea acvariului cu oceanul de emoții și experiențe care este poezia.

De asemenea, poezia "Ancuțica", care a uimit mulți cititori prin forța și durerea ascunsă în spatele amintirii despre  prietenie și jocuri specifice copilăriei, este prezentată ca un omagiu adus inocenței. Este un mesaj pentru generații, un îndemn la a alege să facem bine sau cel puțin la a evita să facem rău, întrucât deseori poate fi incredibil de dificil să fii o persoană "bună". Și Nicoleta Dabija susține calea bunătății, care ne conduce la o tihnă sufletească aparte.

Astfel, "colțul liniștit al pernei" constituie, deci, spațiul protector al Adei. Tot oceanul de lacrimi văzut din spatele ochilor s-a adunat în acest volum tandru, care arată rezistența împotriva morții, a fricii, a suferinței.

Ioana Diaconița, X B

            O posibilitate de interpretare a nevăzutului

Poeziile ce constituie volumul de debut al scriitoarei Ada Lupu, “colțul liniștit al pernei”, alcătuiesc, mai presus decât orice, un grupaj simetric, echivalentul unui plan literar coerent, valoros atât din perspectiva întregului, cât și din cea a detaliului, individualității fiecărei creații ce-și are originea în străfundurile sufletului. Astfel, motivele recurente întâlnite în textele lirice, care se leagă mai ales de lumea acvatică, deci de perspectiva unei adâncimi a trăirii: fie ea zbucium, contemplare sau iubirea exprimată cu blândețe, sensibilitatea ce vulnerabilizează, dar și apropie, conferă un spațiu unitar în fragmentarea sa, întocmai precum detaliile unui vis ce capătă sens în subconștient. Cartea încearcă tocmai a transcende această graniță dintre sufletul palpabil și cel intraductibil, ordonând emoții și secvențe ale memoriei, asociate cu scurte momente de revelație, ca într-un puzzle care are însă inevitabil o piesă lipsă: “când eram mică am primit un puzzle cu 1000 de piese,/ una singură a fost de ajuns să rătăcesc/ și 999 au devenit inutile”. (poezia “încă mă mai gândesc la sfârșitul lumii”).

În același text liric este conținut și motivul golului de neînlocuit, generalizat în contextul existenței ființei umane, a cărei soartă finală este reprezentată de inevitabilitatea sfârșitului, prevăzută de “cei în halate albe”, aici ei căpătând rolul de judecători ai destinului, ca și cum ar avea puterea de a decide cine merită cu adevărat să trăiască sau doar “să supraviețuiască”, în lipsa busolei dătătoare de sens. Sistemul este într-adevăr ierarhizat, precum afirmă însăși autoarea: există oameni slabi și oameni puternici, persoane care se pierd timpuriu, într-un mod nedrept și imposibil de evitat. Dar nu este oare totul decât o iluzie? Ce relevanță au aparentele diferențe dintre membrii societății, dacă nimeni nu poate, în definitiv, opri moartea, suferința? La nivel de bază, cu toții suntem egali, căci ne tragem din aceeași esență: singura diferență este reprezentată de o loterie a sorții care ne oferă datele “de pornire” în lume, ne alege practic viitoarele traume, constrângeri. Libertatea de decizie de care ființa umană crede că dispune are de fapt o influență mai mult decât limitată: totuși, ar trebui să rezulte de aici faptul că este complet irelevantă?

Răspunsul la această întrebare l-am descoperit tocmai prin intermediul volumului “colțul liniștit al pernei” și al discuției cu scriitoarea Ada Lupu, iar el constă într-un “nu” vehement, evidențiat prin raportarea la simbolul îngerului tăcut întâlnit în cadrul mai multor poezii: o figură fragilă, ce totuși veghează și păzește, modelând sufletele aflate în legătură tacită, ireversibilă: “spatele meu, o bucată de plastilină/ în care și-a lăsat forma degetelor/ pentru totdeauna” (poezia “Momosea”). Astfel, mersul firesc al lucrurilor este deviat pe calea speranței vitale, în simultaneitate cu confirmarea egalizării ființelor efemere la nivel de bază, în firul “narativ” al textului “farmecul discret al simplității”, în care medicul este doar “un tip cu gabarit normal”. Ne este reamintit totuși că diferențierea dintre oameni are efect în contextul vieții concrete, căci pacienții trăiesc în dependență față de vestea care urmează să le fie împărtășită, dar și a modului în care le va fi revelată: inevitabil, placiditatea își face loc în discursul doctorului, ea fiind tocmai “ura/ de care nu sunt capabilă” menționată în încheierea poeziei, ce subjugă tot către o echilibrare forțată, dar în sens negativ.

Astfel, se poate observa clar tendința de homeostazie a lumii: din păcate, în favoarea stabilității primordiale sunt sacrificate frânturi de vieți și de suflete de care nu se mai ține cont, privite fiind din imaginea de ansamblu, iar caracterul relativ constant al existenței nu corespunde liniștii pe plan intern, esențializată în contextul poetic de imaginea acvariului casant, din sticlă. Din această viziune, scopul trăirii pare să ia forma pierderii, mijlocul fiind însăși viața, jertfită destinului tragic care ne este menit de la bun început: totuși, perspectiva menționată nu este nimic altceva decât o viziune limitată, incompletă, ce anulează din start prezența unor forțe aflate mai presus de înțelegerea umană. Ceea ce mă impresionează profund este că volumul Adei Lupu oferă formă concretă sau o posibilitate de interpretare a nevăzutului care justifică totul, dar nu va fi niciodată cuprins pe deplin:

“uneori mă privește cu ochii lui Dumnezeu/ atunci mă bușește plânsul” (poezia “Leolea”) 

Ilaria Toader, X E

            Creaturi marine care înoată în lacrimile poetei

Intrând în pași de Gymnopédie no. 1 a lui Erik Satie, Ada Lupu transpune sala de festivități a Colegiului Național într-o altă lume – una subacvatică, în care amintirile plutesc, iar oamenii devin creaturi marine care înoată în lacrimile poetei.

Imaginea descrie cu fidelitate proverbul rus "Слезы чужого лишь вода" (Lacrimile străinului sunt doar apă), idee care se regăsește în poemul "14 februarie". Specific meseriei de actor, poeta surprinde mai multe ipostaze suferinde. Deschisă de versurile "mai întâi boala, apoi moartea/așa începe sfârșitul copilăriei" se prestabilește tonul sumbru al evocării unei perioade pure, marcate însă de pecetea morții. Mai departe se pune accent pe neputința opoziției copilului - "acvariul" se crapă, dar nu îl poate repara. Există presiunea de a păstra aparența perfecțiunii ("mă îmbrac colorat, ca să par veselă"), însă copilul devine o ființă transumană, recunoscând formele adevărate ale iubirii dintre bunici, care se iubesc cu o dragoste atemporală. Ipostaza copilului devine însă o povară atunci când poeta trebuie să contribuie la tabloul perfect, superficial, de fațadă al fericirii ipocrite, ducând la propria frustrare din dezamăgirea figurilor familiale când, sub răsuflarea apăsătoare a morții, cedează în lacrimi în fața vulnerabilității bunicului – presiunea accentuată de faptul că singurul sentiment adevărat este iubirea dintre cei doi bunici, care însă poate simți respirația morții pe ceafă, iar suferința cumplită a copilului este aproape luată în batjocură de rama imaginii – 14 februarie, o zi a iubirii kitsch. Ce se întâmplă cu balonul în formă de inimioară care plutește spre lumină odată cu bunicul?

Copilăria devine, astfel, o carcasă de amintiri care pare să fie dusă tot mai greu în spatele adultului, precum Sisif își duce pedeapsa. În poemul "Xanaxville" am considerat perioada maturității drept o stare de transă. Odată cu sacrificarea purității, adultul se transportă pe sine, "cum ai căra un sac în spate/sau o colecție de casete VHS", în care casetele VHS devin amintiri, iar orice simț al curiozității este pierdut, devenind astfel o entitate lipsită de scop și direcție.

Apoi, la intervenția unei alte reprezentări a copilăriei, în poemul "Bobolea", sunetul "genunchilor tăbăciți/cum îl aduc spre mine" ilustrează modul în care prezența unei ființe pure ajută la găsirea unei direcții, chiar copilul devenind cel care luminează și ghidează calea adultului, participând la o înmormântare spirituală a carcasei copilului interior a acestuia pentru trecerea și avansarea finală și ireversibilă într-o nouă etapă a vieții.

Rareș Corneanu, X E

            Regăsirea frumuseții prin spiritul ludic

Volumul-jurnal „colțul liniștit al pernei” ne poartă prin lumea subacvatică a Adei Lupu, care devine un ghid omniscient al propriilor amintiri. Scopul acestui traseu este regăsirea frumuseții prin spiritul ludic, dar și confruntarea cu latura întunecată a timpului, care șterge imaginea colorată a trecutului, împrăștiind-o în mii de cioburi. Astfel, poeta reconstruiește „acvariul”, înfruntându-și direct cele mai aprige temeri, în speranța de a găsi, în final, locul liniștit la care tânjește.

​Poemul „Monolog de primăvară” ne arată cum venirea sfârșitului subțiază timpul, omul ajungând să-l „adune ca pe un ghem de ață”. Adesea nu reușim să apreciem viața atunci când o avem în față, iar când conștientizăm că finalul se apropie, încercăm să o reținem cu toată forța. Este asemenea unei pagini de jurnal: când ajungi la final, începi să micșorezi scrisul pentru a comprima cât mai multă trăire în spațiul rămas. În „Monolog de vară”, ființa iubită devine lichidă, iar poeta intervine între ea și soare, destinul inevitabil care a pus viața sub semnul sicriului, al efemerității. Deși își trece mâna prin fasciculul fierbinte, „umbra curge printre degete ca nisipul”. Ceea ce rămâne este amintirea și speranța fragilă a binelui. Această memorie devine sufocantă și sfâșietoare în „Monolog de iarnă”, unde frica umple rafturile goale în care încercăm să ne căutăm refugiul. Fiecare element al cotidianului este îngropat sub avalanșe de zăpadă, mascate de simplul „o să fii bine”.

​„Monolog din al cincilea anotimp” devine o prelungire a timpului celui plecat; este perioada în care trebuie să ne desprindem de suferință pentru a ne întoarce în propria realitate. Deși „zarzăra din curtea din spate”, amintirea care se strecoară în treburile obișnuite, poate fi amară, singurul mod de a o accepta este prin găsirea „dulceții” ascunse. Mișcarea paharului devine o verificare a realității și a timpului; se spune că, după moarte, sufletul are nevoie de un vas cu apă pentru a bea și a traversa lin spre lumea cealaltă.

​Poemul „(pe)trecere” oglindește memoria copilăriei în fereastra prezentului deformat, arătându-ne efectul timpului care profanează tot ce ne este mai drag: tatăl devine „domnul în vârstă”, aprozarul se transformă în casă de pariuri, iar bunicii lipsesc, fiind înlocuiți de străini. Astfel, masa festivă de odinioară devine un praznic, un spațiu în care poeta nu se mai regăsește. În „Xanaxville”, omul este un „ghiozdan de amintiri”, o colecție de casete VHS. Fiecare viață lasă moștenire aceste înregistrări, iar cei rămași preiau responsabilitatea de a le păstra vii.

​În cadrul întâlnirii din Sala de Festivități, alături de dna Nicoleta Dabija, Ada Lupu a subliniat că, într-o lume în care regulile jocului s-au schimbat, cheia fericirii este lăsarea conceptului de supraviețuire în plan secund. Poate în acest mod putem „păcăli”, la rândul nostru viața. Despre volum, dna Dabija a remarcat echilibrul compozițional, acesta fiind împărțit în patru părți cu o simetrie riguroasă a numărului de poeme (14, 7, 14, 7). Această structură reflectă nevoia fragilității de a găsi stabilitate într-un volum confesiv cu o încărcătură emoțională puternică.

​Întreg volumul este o căutare a confortului copilăriei, cel mai pur refugiu. „Colțul liniștit al pernei” devine spațiul în care idealurile pot fi, în sfârșit, împlinite. Autoarea mărturisește că visează la tihnă, nu ca monotonie spirituală, ci ca împăcare cu sinele. Viața este trăită pe deplin atunci când suntem pregătiți să întâmpinăm moartea în orice moment, fără regrete sau socoteli neîncheiate. Locurile copilăriei sunt spații emoționale vii păstrate în adâncul sufletului. Copilul interior trăiește prin noi, chiar dacă lăsăm amintirea în urmă sau o privim cu dor.

Toate aceste energii se adună în „mintea secretă”, care găzduiește atât neputințele și vulnerabilitățile noastre, cat și ceea ce avem mai luminos. În final, Ada Lupu ne amintește că trecutul trebuie lăsat să existe ca parte integrantă din noi. Întrucât, dacă devenim obsesivi, riscăm să ne pierdem identitatea, fiind absorbiți de vinovăție.

„colțul liniștit al pernei” este un volum confesiv de o luciditate copleșitoare, prin care autoarea ne îndrumă în căutarea spiritului pur al copilăriei.

Elena Iordache, IX A

            Poezia nu vindecă, însă face adevărul suportabil

Volumul de poezii ,,colțul liniștit al pernei” de Ada Lupu este o carte a interiorului, a lucrurilor nespuse și a emoțiilor care nu au avut niciodată un loc sigur unde să se așeze. Citind acest volum, ai senzația că pătrunzi într-un spațiu intim, fragil, unde fiecare poem este o încercare de a înțelege pierderea, familia, copilăria și nevoia de iubire.

Două dintre poemele care exprimă cel mai clar această tensiune sunt „Nostalgia” și „Familia”, texte care nu abordează  trecutul cu blândețe, ci cu durere.

Poemul „Nostalgia” nu vorbește despre un dor cald, ci despre imposibilitatea întoarcerii. Titlul anunță o temă cunoscută, dar textul o răstoarnă: nostalgia nu apropie, ci separă. Blocul, geamul, casa ar trebui să ofere stabilitate și identitate, însă ele devin simboluri ale unei rupturi. Refuzul de a intra și afirmația „nu ne mai aparținem” arată că legătura dintre poetă și locul copilăriei s-a dizolvat. Casa nu mai este „acasă”, ci un martor al unei vieți pierdute definitiv. Timpul este surprins prin transformări simple, dar devastatoare: câinii pui au devenit bătrâni, teii au fost înlocuiți de mașini. Opoziția dintre natural și artificial, dintre viață și uzură, sugerează o degradare ireversibilă. Nimic nu a evoluat spre mai bine, totul s-a îndepărtat de ceea ce era viu. Una dintre cele mai puternice imagini ale poemului este cea a „oglinzii răsturnate”, unde oamenii merg „cu picioarele pe tavan”. Interiorul devine un univers inversat, inaccesibil, o lume care există, dar nu mai poate fi locuită. Identitatea comună a dispărut, iar „noi”-ul din trecut nu mai are corespondent în prezent. Finalul poemului concentrează întreaga idee într-o metaforă: „anii au trecut ca un desen greșit cu pixul”. Desenul făcut cu pixul nu poate fi șters, greșeala rămâne vizibilă, fixată pentru totdeauna. Trecerea timpului nu vindecă, ci doar confirmă pierderea.

Dacă „Nostalgia” vorbește despre pierdere în raport cu timpul, poemul „Familia” explorează pierderea în interiorul relațiilor. Iubirea este prezentă, dar fragilă, ascunsă, exprimată cu dificultate. Versul „în secret, îl iubesc și pe tata” sugerează o afecțiune vinovată, trăită în tăcere. Tatăl este idealizat, despre el „toți vorbesc frumos”, dar rămâne o prezență absentă, inaccesibilă. Transformarea membrilor familiei în animale marine nu este decorativă, ci simbolică. Tatăl este asociat cu delfinul – inteligent, sensibil, capabil de comunicare specială, dar trăind „în altă apă”. Bunicii sunt țestoase de mare – ființe protectoare, longevive, dar care inevitabil vor muri. De asemenea, rolurile familiale sunt răsturnate: „mama e mai mult sora mea”, iar „bunicii sunt părinții noștri”. Autoritatea și siguranța nu mai vin din prezent, ci din trecut. Copilul este nevoit să se maturizeze prea devreme, să devină sprijin emoțional pentru ceilalți. Imaginea acvariului este una dintre cele mai sugestive din poezie. Familia este un spațiu artificial, protejat, dar limitat și vulnerabil. Pereții acvariului încep să crape, iar copilul încearcă să-i repare cu gumă de mestecat, un gest disperat și copilăresc care subliniază lipsa unor soluții reale. Afirmația „ne-ar trebui un bărbat” exprimă absența unei figuri care să susțină și să stabilizeze familia. Finalul poemului confirmă maturizarea prematură: comunicarea cu tatăl rămâne doar în gând, iar copilul se ocupă de bunici „pentru că tristețea îi îmbătrânește pe oameni”. El nu mai cere protecție, ci o oferă. Acvariul nu se sparge dintr-odată, ci crapă încet, iar copilul știe că nu poate salva totul, dar continuă să repare.

Întâlnirea cu Ada Lupu a completat și a aprofundat lectura volumului. Cartea a fost asociată cu o radiografie a sufletului, dar și cu o căutare a lichidului amniotic – metaforă a protecției totale, a stării de dinaintea oricărei rupturi, acesta devenind, astfel, simbolul acelui spațiu originar în care nu există teamă, responsabilitate sau lipsă, un loc în care ești protejat fără să ceri și iubit fără să demonstrezi. „Colțul liniștit” sugerează un refugiu, dar este doar o iluzie de protecție, un spațiu improvizat într-o lume instabilă. La fel ca lichidul amniotic, el aparține începutului, nu prezentului. Căutarea lui devine, de fapt, imposibilă, iar poezia este singurul mod prin care autoarea se poate apropia de această stare pierdută. Scrisul nu reconstruiește siguranța, dar o evocă, o recunoaște ca lipsă fundamentală. Replica elevei Sofiana Daraban „Ada a jucat multe roluri, dar cel mai greu a fost cel de adult” sintetizează această idee a maturizării forțate. Comparația făcută de Nicoleta Dabija, care a asociat-o pe Ada cu un inorog, completează această imagine. Inorogul este o ființă rară, vulnerabilă, pură, care nu aparține complet lumii dure în care trăiește. La fel, sensibilitatea Adei Lupu nu este o slăbiciune, ci o formă de rezistență. Ea supraviețuiește tocmai prin această capacitate de a simți profund și de a transforma lipsa în poezie.

Un alt aspect care m-a impresionat în cadrul întâlnirii a fost recunoștința autoarei. Modul în care mulțumea tuturor, cu sinceritate și modestie părea să contrazică duritatea temelor abordate. Totuși, această recunoștință nu anulează suferința, ci o însoțește. Ea arată că, în ciuda absențelor și a rănilor, există o deschidere spre lumină. Mesajul final al Adei Lupu a întărit această idee: dacă oamenii ar înceta să mai fie răi, binele ar apărea automat, așa cum lumina face întunericul să dispară. Nu este un optimism naiv, ci o formă de speranță.

,,Colțul liniștit al pernei” rămâne un volum despre lipsă, dar și despre conștientizarea acestei lipse. Este o carte despre copiii care devin adulți prea devreme, despre siguranța care nu mai poate fi recuperată, dar poate fi numită. Poezia nu vindecă, nu reface „lichidul amniotic” al începutului, însă face adevărul suportabil și transformă fragilitatea într-o formă de forță.

Theodor Alexandru Vicol, IX A

            Poezia recuperează emoția, vulnerabilitatea și nevoia de sens

            Cine s-ar fi gândit că poezia poate fi un acvariu al existenței? Ar fi unul transparent, fragil, dar suficient de adânc încât să păstreze tot ce depășește limita realității noastre – sentimentele. Volumul “colțul liniștit al pernei” este ca o cartografiere afectivă a sinelui. În poeziile Adei Lupu, temele dominante sunt aspecte ce la prima vedere par simple (blocurile, grădinile, obiectele din copilărie, dar și mai presus de toate, familia), dar care devin extensii ale propriei persoane. În acest univers liric, iubirea este cea care conduce totul – ea stă la baza amintirilor, jocurilor copilăriei. Această lume este asemănătoare celei din “Visul unui om ridicol” de F.M. Dostoievski, naratorul explorând în visul – viziune o utopie condusă nu de rațiune, ci de dragoste.

            Poeziile Adei Lupu sunt scrise ca un jurnal deschis, lipsit de autocenzură, în care dragostea nu este idealizată, ci concentrată la esențial. Ea există în lucruri mărunte, în gesturi simple, în simpla cunoaștere. În poemul “Ancuțica”, poeta își amintește de jocurile copilăriei și de prietena sa, Anca, o fire inocentă, naivă. Fetița este răsfățată și îi place să fie strigată Ancuțica, un nume ce provine de la Ancuța, deci este ca un dublu diminutiv. Cele două fete obișnuiau să se plimbe, să se dea cu bicicleta și cu rolele (“au făcut înconjurul lumii”) și să cânte. Toate aceste lucruri simple conturează o relație de prietenie specifică surorilor, una bazată pe afecțiune reciprocă (“te besc!”). Finalul poeziei este cel ce marchează, însă, sfârșitul perioadei inocenței și a jocurilor, copilăria. Prin imaginea fetelor ce trec de “capătul pământului” (“Ancuțica pedalează spre capătul pământului, / iar eu nu mai pot să mă țin după ea”), trecerea de la copilărie la adolescență se realizează diferit pentru fiecare în parte, Ancuțica trecând de limita lumii cunoscute, continuând călătoria sa în universul inocenței.

            În poeziile dedicate familiei, moartea bunicului devine unul dintre momentele definitorii ale copilăriei. Familia poate fi și ea interpretată drept acvariu – un loc transparent, în care durerea este vizibilă. În poemul “Familia”, bunicii sunt “țestoase de mare” – simbolul continuității. Acvariul realizat de gândul poetei este foarte fragil, pereții se crapă foarte ușor, deci copilul trebuie să îndure toate necazurile (distanțarea tatălui, lipsa unei surori, indiferența mamei). Până la urmă, copilăria nu este văzută ca un refugiu idealizat, ci este un spațiu vulnerabil.

            Întâlnirea cu Ada Lupu rămâne o confesiune reciprocă despre ce înseamnă a trăi în zilele de azi: poezia este o vindecare temporară, este șansa noastră de a ne exprima și de a ne exercita dreptul la libertate, viața contemporană este supusă verdictelor, este evaluată și ierarhizată constant, iar poezia, în contrast, recuperează emoția, vulnerabilitatea și nevoia de sens. Am rămas profund emoționat de modul în care lirismul ne poate schimba pe noi, ca indivizi și de impactul volumului “Colțul liniștit al pernei” asupra noastră, adolescenților – cei ce căutăm sens, cei ce avem nevoie de ... emoții.

 Sofia Butnariu, X E

            O încercare curajoasă de a accepta trecutul

Cartea Adei Lupu, ,,colțul liniștit al pernei”, este un drum sincer și emoționant înapoi în timp. Volumul are o structură foarte clară, fiind împărțit în patru capitole așezate simetric cu multă grijă: „apa din paharul de plastic”, „insomnii subacvatice”, „îngerul tăcut” și „noile insomnii”. Din discuția cu poeta, am aflat că ea simte că a pus în aceste pagini tot ce avea de spus prin poezie, motiv pentru care acum își dorește să exploreze lumea prozei.

Întregul volum este, în esență, o încercare curajoasă de a accepta trecutul, ne mărturisește chiar ea pe parcursul întâlnirii. Ada Lupu folosește metafora acvariului ca un spațiu protector, o lume în care ea și familia ei se pot refugia pentru a supraviețui. Un detaliu fascinant pe care l-a menționat este că, dacă ar fi știut de existența salamandrei axolotl, cu rădăcini în vechea mitologie aztecă (o creatură care își păstrează trăsăturile din copilărie toată viața și are puterea de a se regenera), ar fi ales acest animal în locul delfinului pentru a se reprezenta pe sine.

În poezia ,,monolog de primăvară”, simțim o emoție puternică de fragilitate și teamă. Poeta își descrie persoana iubită ca pe un „ghem de ață” atât de subțire, încât îi vine să o sufle „până-n spatele blocului” ca să o protejeze. Impresia este de durere tăcută, mai ales când menționează hârtia cu diagnosticul care așteaptă ascunsă în geantă. Este un moment de maximă vulnerabilitate, unde dragostea se amestecă cu frica de viitor.

În schimb, în poezia ,,portret de familie”, descoperim o altfel de emoție: siguranța. Aici, familia este văzută ca un ,,batiscaf” sau un echipaj care navighează împreună prin „oceanul” vieții. Deși se consideră o „echipă slabă”, această unitate îi salvează, în timp ce alți oameni „mor printre primii”.

Poeziile Adei Lupu ne arată că, deși viața poate fi grea, există mereu un loc unde ne putem accepta așa cum suntem, cu toate amintirile și rănile noastre. Acest volum este un univers în care ne scufundăm atunci când fiecare dintre noi simte că nu mai poate face față realității.

Renata Norocea, X E

            O poezie care construiește spații de siguranță într-o lume instabilă

Volumul de poezii al Adei Lupu construiește un univers poetic intim, fragil și profund uman, în care memoria, corpul, locurile și relațiile devin spații de protecție, dar și de vulnerabilitate. Poezia sa nu caută spectaculosul, ci lucrează cu gesturi mici, cu imagini aparent simple, care capătă o intensitate emoțională puternică tocmai prin discreție și sinceritate.

Un prim aspect esențial al volumului este relația dintre corp, lumină și memorie, vizibilă încă din poemul ,,monolog de vară”. Lumina decupează trupul, iar umbra care „curge printre degete ca nisipul” sugerează caracterul alunecos al amintirilor și al timpului. Gestul tandru („îmi trec mâna prin fascicul”) transformă scena într-un spațiu al grijii și al reasigurării: „o să fii bine”. Această formulă revine obsesiv, ca o promisiune fragilă, dar necesară, adresată atât celuilalt, cât și sinelui.

Poezia ,,calendar” adâncește tema timpului, dar într-o manieră lipsită de nostalgie dureroasă. În același timp ea ne reamintește că de fiecare dată când privim înainte, în viitor, ne uităm în același timp și spre trecut. Derularea calendarului până în anul 2329 creează o distanță ironică față de prezent și trecut. Copilăria de bloc, comunitatea construită din zgomot, lipsuri și asemănări forțate („noi n-am trăit în familie, noi am trăit în bloc”) devine un spațiu definitoriu al identității. Ideea că „multe din amintirile mele sunt inventate” indică o luciditate asumată: trecutul nu mai este judecat, ci acceptat ca parte constitutivă a sinelui. Această atitudine se regăsește și în afirmațiile autoarei de la întâlnire, când a vorbit despre nevoia de a lăsa trecutul să fie, fără a-l diseca excesiv, pentru a nu-ți pierde identitatea.

În poemul ,,el”, apa apare ca un spațiu alternativ, aproape oniric, unde oamenii pot dormi și unde despărțirea nu mai este definitivă. Transformarea ființei poetice într-un „animal subacvatic” nu semnifică abandonul, ci o formă de supraviețuire. Apa, reciful, scufundarea sunt imagini care pregătesc simbolul central al volumului: acvariul, perceput de poetă ca un spațiu protector. La întâlnire, Ada Lupu a vorbit despre nevoia de a construi în tine „noi pereți”, un nou acvariu, într-o altă configurație, dar cu aceeași funcție de protecție emoțională.

Poeziile ,,Momosea“ și ,,îngerul tăcut doarme” dezvoltă figura îngerului tăcut, un personaj care nu trebuie raportat la nimic exterior, ci înțeles prin valoarea sa intrinsecă. Îngerul nu este un simbol religios clasic, ci o prezență fragilă, uneori dependentă, alteori protectoare. Relația dintre înger și poetă este una de grijă reciprocă, de veghe permanentă. Imaginea supraviețuirii („nu e despre înflorire, e despre cum își închid nuferii petalele noaptea”) subliniază ideea că poezia Adei Lupu nu idealizează vindecarea, ci vorbește despre rezistență.

Finalul poemului ,,îngerul tăcut doarme” aduce o metaforă dură a lumii exterioare, care nu mai este un acvariu, ci un spațiu violent, competitiv, în care „oamenii sănătoși te vor împinge în față sau te vor lăsa în urmă”. În contrast, dorința ființei de a crea un adăpost în propriul trup exprimă forma supremă de protecție și iubire. Locurile, fie ele reale sau interioare, devin fluide care ne însoțesc toată viața, idee subliniată explicit și în cadrul întâlnirii cu autoarea.

Volumul Adei Lupu este o poezie a acceptării, nu a judecății, o poezie care construiește spații de siguranță într-o lume instabilă. Întâlnirea cu autoarea a clarificat faptul că această scriere nu mai caută analiza dură a trecutului, ci o reconciliere cu el. Poezia devine astfel un acvariu temporar, un loc în care respirația poate fi reglată, iar identitatea, protejată.

Antonia Besmeciuc, IX A

            Un labirint de sensibilitate, duritate și umanitate

Există cărți care nu se citesc doar cu ochii, ci și cu inima. Colțul liniștit al pernei de Ada Lupu este una dintre ele: un volum de poezie care vorbește despre copilărie, memorie și fragilitatea existenței, despre spațiile ascunse în care ne regăsim pe noi înșine. Cartea Adei nu este abstractă, este vie, palpabilă, construită din experiențe concrete, imagini clare și simboluri care pătrund adânc în suflet.

Cartea este construită în jurul memoriei personale și al copilăriei. Blocul devine un univers viu și tensionat, este un spațiu al jocului, al violenței tăcute, al fricilor și al traumelor. Copilăria în volumul Adei Lupu este un spațiu al paradoxurilor: bucurie amestecată cu singurătate, libertate limitată și nevoia de protecție.  Fiecare prieten, fiecare rudă sau vecin poartă propria rană, iar lumea poeziei devine astfel un labirint de sensibilitate, duritate și umanitate. 

Figura mamei apare ca o prezență iubită, dar adesea absentă sau copleșită de responsabilități. Relația mamă–copil este încărcată de dor, așteptare și maturizare forțată, dar exprimată cu emoție reținută, fără reproș, cu o durere calmă care pulsează în fiecare cuvânt. Barul ca o balenă pare să o înghită pe mamă, să i-o fure, dar frica de a o pierde odată cu trecerea timpului o sperie şi ne deschide gândul spre importanța relațiilor cu cei dragi.

Simbolurile fac volumul memorabil. Apa, prezentă sub diverse forme, devine spațiu al izolării, dar și al protecției. Delfinul, prins metaforic într-un „labirint acvatic”, sugerează sensibilitate, inteligență și supraviețuire într-un mediu ostil. Îngerul tăcut traversează poemele ca o prezență discretă, dar constantă, un simbol al emoțiilor, un protector al copilului interior și al memoriei. Această figură rezonează puternic și în întâlnirea cu autoarea: caldă, sensibilă, nostalgică și plină de speranță.

Întâlnirea cu Ada Lupu a avut loc în sala de festivități, transformată pentru câteva momente într-un univers cald și intim. Părea că intri într-o cameră plină de amintiri și confesiuni, unde fiecare cuvânt și gest purtau greutatea și delicatețea unui adevăr personal. Alături de Nicoleta Dabija și colegele noastre, Sofia Daraban, Alexandra Aramă și Smaranda Cojan, am discutat despre volum, despre poezii și despre legăturile care i-au marcat viața autoarei. Atmosfera a fost ca un dialog interior comun, o apropiere sinceră de sufletul Adei, unde prezența ei blândă și vulnerabilă ne-a făcut să simțim adevărul fiecărui vers.

Autoarea a vorbit despre „acvariul” metaforic care protejează lumea ei poetică, un spațiu sigur din care nu trebuie să evadezi, ci poți fi pur și simplu tu însuți, cu gândurile și amintirile tale. A răspuns întrebărilor noastre, ne-a deschis ochii, ne-a bucurat sufletul însetat de poezie, de speranţă, de emoţie.

Colțul liniștit al pernei este astfel mai mult decât o colecție de poezii: este un refugiu, un colț interior în care amintirea, copilăria și sensibilitatea se întâlnesc. Este un volum care transformă experiența personală în poezie cu valoare esențial umană, care ne amintește că fragilitatea și vulnerabilitatea pot fi puternice atunci când sunt recunoscute și protejate. Întâlnirea cu Ada Lupu a adus aceste idei la viață, făcând ca simbolurile din pagini să devină tangibile: un delfin care înoată printre amintiri, un înger tăcut care veghează copilăria, un acvariu care protejează sufletul. 

Emilia Florea, X B

            Un caleidoscop al oceanului vieții

Cu ocazia lansării revistei „Spre lumină”, am întâlnit-o pe actrița și poeta Ada Lupu, care a fost invitată împreună cu scriitoarea Nicoleta Dabija să ia parte la acest eveniment și să discute despre volumul Colțul liniștit al pernei, volumul de debut al Adei Lupu.

Un detaliu menționat de Ada Lupu ce mi-a rămas în minte este faptul că cele patru părți în care este împărțit volumul de poezii sunt simetrice. Partea întâi – apa din paharul de plastic – și partea a treia – îngerul tăcut – au 14 poeme în care mi se pare că este adultul scrie încercând să pătrundă din nou în copilăria ce, deși poate nu a fost cea mai fericită, este de neînlocuit. Iar, partea a doua – insomnii subacvatice – și partea a patra – noile insomnii – sunt prezentate prin ochii copilului care a trăit acele evenimente.

Totuși, imaginea permanent prezentă în fiecare parte este balena care înghite fragmente importante din lumea de atunci. Balena ca o personificare a barului ce îi înghițea mama, balena ca o personificare a sărăciei ce o duce departe pe prietena ei, Ana. Acest animal este un fel de proiectare mintală a problemelor, a lipsurilor din acele timpuri care intră în acvariul poetei, în mica lume a copilului de atunci care începe să se spulbere, se sparge acvariul – iar viețuitoarele se împrăștie, se pierd în oceanul vieții sau pur și simplu dispar. Într-un fel, poeziile sunt toate construite în jurul acestei teme, acestui motiv principal care unește toate elementele și care definește copilăria poetei.

Imaginile puternice precum balena care înghite tot, bunica ce a ieșit să-și vadă trandafirul în chip de lumină sau zâmbetul femeii ca un ceas de Dali ne însoțesc pe parcursul acestui volum de poezii și rămân vii în memoria noastră – fiind o continuare a acelei lumi, a copilăriei eului liric, un mod prin care acesta a adunat din nou toate viețuitoarele din acvariul spart într-un singur loc după mult timp.

Iuliana Nistor, IX A

            Atingerea unei stări de tihnă

Recent, am avut ocazia de a o întâlni pe Ada Lupu, actriță a Teatrului Național din Iași, în cadrul unui eveniment organizat la școala noastră. Încă de la primele momente, prezența sa m-a impresionat prin sensibilitate și sinceritate, trăsături care se regăsesc în mod evident și în volumul său de poezii, “colțul liniștit al pernei”.

Această carte emoționează prin autenticitatea trăirilor și prin simplitatea profundă a emoțiilor transmise. Titlul sugerează un spațiu intim, un refugiu interior, un loc al liniștii unde gândurile pot fi rostite fără teamă. Această stare de siguranță și introspecție se reflectă pe tot parcursul volumului. Cartea este structurată în patru părți, număr ce poate simboliza stabilitatea, iar alternanța poeziilor – 14, 7, 14, 7 – creează o simetrie echilibrată, ce contribuie la armonia întregului volum. Temele abordate sunt apropiate de sufletul adolescenților și al tinerilor: iubirea, singurătatea, dorul, neliniștile interioare, căutarea propriei identități și nevoia de pace sufletească. Limbajul este simplu, dar încărcat de sens, iar tocmai această simplitate face ca poeziile să fie ușor de înțeles și profund emoționante.

Ada Lupu reușește să transmită o stare de calm și liniște celor care îi citesc creațiile sau o ascultă. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la întâlnirea cu autoarea a fost faptul că idealul său cel mai profund este atingerea unei stări de tihnă, de împăcare cu sine, cu trecutul și cu viața în ansamblu. Această dorință se simte în fiecare vers, ca un fir ce leagă toate poeziile între ele.

Un element simbolic important al volumului este imaginea acvariului, care sugerează fragilitatea existenței. La fel ca un acvariu ce se poate sparge oricând, și viața poate fi zdruncinată în cele mai neașteptate momente, iar sufletul este mereu expus durerii și dezamăgirii. M-a impresionat profund felul în care autoarea reușește să concentreze, în doar câteva poezii, etape esențiale ale vieții sale, de la copilărie până la maturitate. Nostalgia prezentă pe tot parcursul volumului devine uneori copleșitoare, purtând cititorul într-o călătorie prin propriile amintiri și regrete.

Întâlnirea cu Ada Lupu a făcut lectura mult mai personală. Cunoscând-o, versurile capătă o profunzime aparte și o emoție mai intensă. Poeziile nu mai sunt simple texte, ci devin mărturisiri sincere ale unei persoane care a avut curajul să-și dezvăluie vulnerabilitatea. Una dintre poeziile care m-a impresionat cel mai mult este “(pe)trecere”, unde o zi de naștere, cândva plină de bucurie, se transformă la maturitate într-un moment de tristețe și regret, marcat de pierderi și schimbări dureroase.

“colțul liniștit al pernei” este un volum care vorbește direct sufletului. Limbajul accesibil, temele actuale și sinceritatea autoarei transformă această carte într-o lectură profund emoționantă. Întâlnirea cu Ada Lupu a fost o experiență deosebită, care a adus un nou sens poeziilor sale și a demonstrat că literatura poate crea legături strânse între oameni.

 Riana Țuluca, X E

            Ceea ce nu poate fi șters complet: emoția, inocența, începutul

Întâlnirea cu Ada Lupu a avut acel ceva surprinzător prin simplitatea ei. Autoarea s-a arătat ca o fire blândă, calmă, un contrast foarte frumos cu intensitatea emoțională și uneori cu duritatea imaginilor din poeziile sale. Răspunsurile rapide și relativ scurte pe care le-a oferit publicului au contribuit mult la dinamizarea dialogului. Fără explicații excesive, Ada Lupu a reușit să transmită esențialul, lăsând loc interpretării și participării celor care o ascultau.

Volumul ei de poezii “colțul liniștit al pernei” construiește o lume fragilă, dar lucidă, în care spațiile obișnuite, cum ar fi casa, blocul, devin depozite ale memoriei, ale pierderii și ale relațiilor care ne formează. Poeziile vorbesc despre copilărie, familie, absență și supraviețuire emoțională, folosind imagini concrete (subsolul, pereții, varul, mâzgălelile) care transformă experiențe intime în experiențe colective.

Poezia mea preferată din volum rămâne „blocul”, pentru felul în care transformă un spațiu banal într-o arhivă a vieților trăite acolo. Pe de o parte, este o poezie despre memorie și trecerea generațiilor, în care părinții devin paznicii unui timp pe cale de dispariție. Pe de altă parte, este o poezie despre rezistența urmelor, mâzgălelile din copilărie, care supraviețuiesc tuturor straturilor de var.  Ele simbolizează ceea ce nu poate fi șters complet: emoția, inocența, începutul.

Ana Ifrim, IX A

            În filmul memoriei totul este viu

Poeziile Adei Lupu surprind într-un mod foarte sensibil experiențele sale din copilărie. Ajunsă la vârsta maturității, cuprinsă de melancolie, deznădejde și durere, realizează cât de mult au afectat-o și format-o. O poezie care mi-a atras în special atenția este “(pe)trecere”, în care vorbește despre dorința de a-și sărbători ziua de naștere de 30 de ani alături de vecinii, prietenii și familia de pe strada unde a copilărit. Se îmbracă cu o rochie galbenă și se dă cu ojă pe unghii pentru a părea cât mai matură. Însă sufletul ei a rămas la fel de copilăros și de sensibil, acest lucru fiind observat prin faptul că oja era greșit aplicată, sugerând lipsa de îndemânare. Așteaptă cu nerăbdare tortul cu praline și caramel sărat al bunicilor, prezența tatălui și acrobațiile câinelui lui, fetele din bloc care se vor îmbrăca cochet și o vor sărbători, portocalele aduse în dar de către vânzătoarea de la aprozar. “Va fi cea mai frumoasă aniversare din viața mea”. Își închipuie o zi plină de râsete și bucurie, o imagine idealizată a unei vieți cu o dinamică perfectă. Dar, deși sufletul ei a rămas la fel de jucăuș, poeta începe să realizeze încet-încet că totul și toată lumea din jur s-au schimbat. Nu recunoaște pe nimeni. Caută cu disperare un chip cunoscut, un sentiment de familiaritate. În capul mesei stă un domn bătrân ce povestește despre un câine mort și despre fiica lui, pe care nu a mai văzut-o de mult, deoarece a fost un tată absent. Portocalele de la aprozar au fost înlocuite cu jetoanele unei case de pariuri. Așteaptă demoralizată  mirosul dulce al tortului cu praline și caramel sărat al bunicilor. Se simte ca o impostoare la propria-i petrecere. Toată lumea în jur dansează și cântă, fără ea. Ada Lupu stă retrasă, singură cu propriile gânduri, invizibilă. Simpla secvență “îi aștept” ascunde un sentiment atât de dureros și trist, căci ea este fizic înconjurată de oameni, dar se simte mai singură ca niciodată. În singurul loc pe care îl putea numi “acasă” se simte ca o străină, ca un om bizar, confuz, care a ajuns pur întâmplător în acest loc. Pe masă este pus un tort fără praline și fără caramel sărat. Este extraordinar să împlinești vârsta de 30 de ani, să pătrunzi într-un capitol nou al vieții tale și să-ți schimbi prefixul cu 3, număr norocos. Degeaba. O parte semnificativă a existenței poetei a fost marcată de întâmplările, prieteniile, comunitatea și activitățile din copilărie. Ce faci atunci când simți că totul se prăbușește, că trecutul ți-a fost șters, că nu vei mai putea retrăi acele momente niciodată, oricât de mult ai vrea sau încerca să le recreezi?... Ești complet adâncit în singurătate și disperare, nu mai ai niciun strop de speranță în tine. Ada Lupu nu își pune nicio dorință.

Când a venit în fața noastră să ne vorbească, am întrebat-o pe scriitoarea Ada Lupu dacă poezia ei este o formă de evadare dintr-un trecut apăsător, de a-l lasă în urmă, sau o modalitate de a înfrunta amintirile dureroase. Răspunsul m-a emoționat. Ada Lupu ne-a spus că fost o formă de a accepta trecutul. Ne-a sfătuit să nu ne creăm o relație obsesivă cu el. Orice a avut loc în trecut a fost menit să ne învețe ceva. Fără experiențele trecutului nu am ști cum să procedăm în viitor. Simplul fapt că nu am acționat cum ar fi trebuit nu implică ideea că trebuie să ne pedepsim pentru tot restul vieții. Nu am știut să răspundem diferit, nu aveam cunoștințele necesare, iar acest lucru este total în regulă. Cred că, prin acest răspuns, Ada Lupu își spunea aceste lucruri chiar ei, ca o alinare.

Datorită acestei întâlniri și citirii volumului “colțul liniștit al pernei”, am putut pătrunde mult mai profund în propriile sentimente, gânduri și dileme. Mi-a deschis inima către un mod de gândire mai liniștit, care are la bază aprecierea și trăirea din plin a fiecărui moment, chiar dacă acesta se va risipi în vraja timpului. Viața continuă. Vom avea mereu parte de alte și multe alte experiențe, iar fiecare în parte va deveni o imagine în spațiul emoțional al minților noastre. Există si o frumusețe aparte în ideea că le putem derula ca pe un film în propriile gânduri și că ele reprezintă o dovadă esențială că am trăit.

Maria Cot, X E

            Nimeni nu este complet vinovat, dar nimeni nu este complet salvat

Deși suntem mai aproape de spațiul terestru al realității imediate decât de ariile adânci și întunecoase ale oceanului, ne-am bucurat că ne-am întâlnit cu un acvariu al emoției prin dialogul cu poeta Ada Lupu. A fost o coborâre lentă, în care am învățat că iubirea se cultivă prin gesturi mici și abia atunci devine reală, că și trandafirii poartă povești și că adevăratul curaj este acela de a rămâne umani chiar când lumea cade în derivă.

Toate meduzele, delfinii, axolotl-ii din acest univers poetic poartă câte un viciu: alcoolul, oboseala, frica, vinovăția, repetiția. Acestea devin moșteniri generaționale, curgând dintr-o existență în alta cu aceeași fluiditate a apei, persistând în tonul întregii poezii. Astfel, nimeni nu este complet vinovat, dar nimeni nu este complet salvat.

Toate ipostazele acestui roman-poezie pierd imaginea vieții drept centru stabil. În copilărie, în poezia „caleidoscop”, centrul este promisiunea, semințele păstrate cu grijă, viitorul care va veni sigur, paradisul. Mai târziu, în poezia „noi”, centrul se mută, devine iubirea, casa, ideea de „împreună”, supraviețuirea cotidiană ca formă de dragoste. Pe parcurs, în „nostalgia”, fiecare dintre aceste centre se fisurează, părinții se oglindesc în copii corupți, iubirea obosește, iar casele nu ne mai recunosc.

Adela Vasile, IX A

            Spre orizont, cu îngerul tăcut

Deschizându-și lacătul sufletului și al memoriei, poeta și actrița Ada Lupu împreună cu Nicoleta Dabija au intrat pe scena sălii de festivități a Colegiului Național din Iași și ne-au pus la încercare, descifrând volumul de poezii „colțul liniștit al pernei”. Textele Adei Lupu trec prin teme diverse, dar simultan strâns legate între ele, cum sunt iubirea, familia și timpul.

Ada Lupu și Nicoleta Dabija ne-au prezentat felul în care dragostea nu trece mai rapid odată cu timpul, dar ne face mult mai conștienți de raportul dintre dragoste și timp. Ne duce la disperare, ne calmează, ne trece prin toate stările uman posibile, în funcție de intensitatea iubirii și câteodată ne poate grăbi atât de mult, încât începem să facem „economie” de timp și dragoste, ca și cum am rămâne fără timp pentru a putea iubi. Dar iubirea se află în lucruri mici, în gesturi (nu fapte grandioase) semnificative. Iubirea se află „atunci când te asiguri că în frigider e sos din ăla care îi place ei”, așa cum ne împărtășește femeia-poem în „Dragostea 20 de ani mai târziu”. Ne poartă prin conceptul de a îmbătrâni împreună cu persoana dragă, ne poartă prin dragul etern față de o ființă și ne arată cum timpul și iubirea sunt ca stalactitele și stalagmitele din peștera sufletului, ce se străpung reciproc, dar nu se distrug – se întâlnesc într-o coloană. Se unesc. Devin una și aceeași. În iubire, efortul și interesul trebuie să se echilibreze – trebuie să ne ridicăm reciproc dacă suntem la pământ, trebuie se existe o balanță, un pod, falie spațio-temporală. Trebuie să existe pentru a fi sigur că niciunul nu cade într-una din cele două lumi despărțite de acel „tunel”.

Atunci când acest element de conexiune, înțelegere este neglijat, podul se rupe, se prăbușește, dar înainte de acest lucru, se zdruncină. Poeta simte aceste lucruri în cele trei poezii – el, ea și noi, în care el se prăbușea pe interior, claca și nu mai știa cum să întrețină iubirea, iar ea se scufunda doar gândindu-se la faptul că, judecând după comportamentul lui, își pierde interesul, deși în realitate nu era astfel. Urmează prăbușirea sau mai bine zis scufundarea lor, pentru că lipsa de comunicare a indus acelui pod subacvatic pierderea de echilibru.  Acvariul, sticla lui este tot întreagă. El nu s-a spart, dar poate de la crăpăturile create de această situație ar exista șansa să explodeze.

Cu toate acestea, putem oare să interpretăm spargerea acvariului ca un lucru rău? Ce este, el, de fapt? Mintea, sufletul sau întreaga lume? Acvariul are limite, pe când oceanul este mult mai vast și întrerupt doar de câte un continent. Acvariul are pereți și blochează peștii. Oceanul nu, pentru că orice obstacol poate fi ocolit sau întrecut, iar călătoria unuia poate continua mereu pe uscat. Desigur, nu toate animalele ce înoată pot să și meargă pe pământ, însă încercarea nu strică niciodată pentru cele ce au posibilitatea. Oceanul permite explorarea, interpretarea, descoperirea. Acvariul e știut, continuu, căci uneori este ca o sferă, a cărei singură ieșire nu poate fi atinsă de pești. Oceanul e deschis. Acvariul e închis. Acvariul e mintea. Oceanul e sufletul. Totul, adunat, este lumea. Lumea întreagă. Poeta e blocată în acvariu, dar continuă să descopere, să-și exploreze drumul în viață.

Așadar, printre toate (pe)trecerile, monologurile, liceele economice, Trei Ierarhi, Ancuțele, Oanele și dragostele după douăzeci de ani, Ada Lupu își va găsi traseul și va atinge orizontul mult așteptat, împreună cu îngerul tăcut.

Ștefan Căciulă, X E

            Nevoia de ordine într-un spațiu interior instabil

Volumul „colțul liniștit al pernei” mi s-a părut construit mult mai conștient decât pare la prima lectură. La întâlnire, Ada Lupu a vorbit despre faptul că volumul este împărțit în patru părți, fiecare cu un număr precis de poezii, gândite într-o simetrie pe care nu se aștepta să o observe niciun cititor. Detaliul acesta arată nevoia de ordine într-un spațiu interior instabil, ca și cum structura volumului ar ține în echilibru ceea ce, în poezii, e fragmentat și vulnerabil.

Poezia „Caleidoscop” susține această idee prin felul în care copilăria este prezentată în bucăți, nu ca o poveste clară. Amintirile se succed rapid, fără să se lege într-un sens liniștitor, iar viața apare ca o mișcare continuă de imagini care se schimbă. În acest context, simetria volumului funcționează ca o limită invizibilă care nu oprește haosul, dar îl face suportabil.

Un element important discutat la întâlnire a fost și metafora acvariului, despre care Nicoleta Dabija, pe care Ada Lupu o consideră ca pe o soră, a spus că poeta nu mai este doar un acvariu, ci un ocean. Afirmația este relevantă pentru întregul volum: acvariul rămâne un spațiu de refugiu, un loc în care poeta se ascunde atunci când realitatea devine prea apăsătoare, dar volumul arată și o deschidere mai mare, o ieșire din limitele protecției. Acvariul poate fi citit ca un refugiu al minții secrete, un spațiu interior în care gândurile sunt păstrate în siguranță, mai ales atunci când mintea publică devine copleșitoare.

Această tensiune se regăsește și în poezia „Cristinel”, unde durerea nu este expusă direct, ci filtrată prin imaginație și joc. Copilul creează un spațiu sigur, asemănător acvariului, în care realitatea poate fi suportată fără a fi confruntată frontal. În ansamblu, volumul funcționează ca un echilibru între ceea ce este spus și ceea ce rămâne ascuns, între nevoia de protecție și dorința de a ieși din ea, ceea ce îi conferă profunzime și naturalețe.