Întâlnire cu Dan Lungu - Sub gravitația memoriei, Reportaje (auto)biografice: Trecutul nu este doar o arhivă de evenimente, ci o parte activă a identității noastre

FOTOGRAFII: MELANIA HUZUM

Amalia Albianu, 10 B

Să trăim prezentul mai conștient și mai responsabil

În cartea Sub gravitația memoriei, Dan Lungu merge pe apele memoriei și trage la iveală, ca un pescar, oameni din straturile trecutului. În capitolul Un fluture cât Titanicul este relatată povestea fabricii din Ripiceni și a satelor din jur care în prezent sunt dispărute sub Prut, scufundate de istorie și straturile ei, dar există oameni care încearcă să dezgroape măcar amintirea acestora. Prin această carte care conține reportaje autobiografice autorul a reușit să spună atât povestea lui, cât și a altor persoane, cu părți bune și rele.

Întâlnirea din sala de festivități a școlii a fost o ocazie să discutăm cu autorul, dar și să vedem cum personajele din carte au prins viață prin jocul colegilor. Astfel au fost prezenți și poetul Zaremba, haiducul Coroi sau artista Eren Eyüboğlu. O concluzie a fost faptul că trecutul și viitorul merită aceeași atenție, primul ne definește, iar celălalt ne ghidează. Trecutul nu este doar o arhivă de evenimente, ci o parte activă a identității noastre, un reper care ne influențează alegerile și modul în care interpretăm lumea. Dacă ne agățăm prea mult de unul și îl ignorăm pe celălalt, riscăm fie să rămânem blocați, fie să pierdem legătura cu cine suntem. Echilibrul dintre cele două ne ajută să trăim prezentul mai conștient și mai responsabil.

Când citeam, am descoperit că în 1940 aproximativ 1000 de evrei din satul unde s-a născut bunica, Sulița, au fost evacuați. Fiind curioasă să aflu mai multe am întrebat-o dacă știe ceva. Am aflat că și după acel an a rămas o comunitate de evrei în sat. Mi-a povestit pe ce stradă locuiau și că de la o doamnă de acolo cumpăra zahăr.  Aceasta îi dădea bomboane sau ceva dulce în plus de fiecare când venea și tot timpul îi spunea cât de frumos îi stă părul. Astfel, această carte mi-a oferit șansa să aflu mai multe despre copilăria bunicii mele și să petrec mai mult timp cu ea. Acesta este rolul trecutului: să deschidă drumuri spre părți din trecut care altfel ar rămâne scufundate de timp, să ne apropie de oameni și să ne ajute să înțelegem mai bine locurile din care venim. Prin amintirile celor dragi, descoperim nu doar evenimente istorice, ci și emoții, gesturi mărunte, legături umane, fapte care se întâmplă și în prezent, dar prezentate în alte moduri, formând o punte între generații.

Așadar, cartea Sub gravitația memoriei devine mai mult decât o lectură: devine un pretext pentru dialog, pentru recuperarea unor bucăți de viață și pentru a ne reîntregi propria identitate prin poveștile altora.

Maria Alexa, 9 A

Memoria este o formă de luptă și rezistență

Am avut ocazia de a-l întâlni pe scriitorul Dan Lungu și de a-i citi volumul de reportaje (auto) biografice „Sub gravitația memoriei”. Reportajele prezintă evenimente istorice care, deși pot părea minore, uitându-ne mai atent, afectează o parte importantă din istoria noastră.

Primul reportaj, intitulat Un fluture cât Titanicul, prezintă dezvoltarea și declinul fabricii de zahăr de la Ripiceni înființată de francezul Francois Dupont. În jurul fabricii se dezvoltă o adevărată comunitate interculturală formată din germani, francezi ,români și evrei. Satul Ripiceni se împarte în două Ripiceni Vechi și Ripiceni Noi/Ripiceni Fabrică, primul sat fiind un cătun format doar din câteva case vechi în timp ce localitatea nou apărută este foarte dezvoltată și are un aer colonial. După moartea lui Dupont și preluarea fabricii de Avram Leiba Zissu influența fabricii nu mai este doar în plan local. Zissu folosește profitul fabricii pentru a finanța teatrele evreiește, dar și mișcarea avangardistă.  El ajută multe figuri importante din țara noastră cum ar fi Benjamin Fundoianu și Mihail Sebastian. Are un rol important și în mișcarea sionistă din România.

Astfel, observăm rolul crucial pe care îl are fabrica de zahăr prin care sunt susținute multe mișcări importante din perioada interbelică. Odată cu arestarea lui Zissu pentru spionaj și venirea comuniștilor la putere începe decăderea rapidă a fabricii. Aceasta este naționalizată și lăsată să se degradeze utilajele și alte materiale fiind furate de oamenii care își asigurau cu greu existența. Satul este apoi inundat pentru construirea unu baraj ,iar singura dovadă că a existat sunt mărturiile oamenilor care își amintesc cu durere în suflet unde se afla casa lor, unde era biserica și cimitirul.  Astfel observăm că istoria fabricii se oglindește în istoria țării noaste deoarece perioadele de creștere și declin coincid.

Un alt capitol impresionant este Povestea prințului roșu cu sânge albastru și a incredibilelor sale isprăvi. Este prezentată viața lui Scarlat Callimachi, rudă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza și o figură importantă a mișcării avangardiste. Totuși în viața sa are o loc o schimbare radicală care pare că este în dezacord cu toate valorile după care s-a ghidat până atunci viața lui Scarlat. Acesta începe să susțină ideile comuniste  și să-i ajute să ajungă la putere. Nu face acest lucru din considerente materiale sau de frică, ci se lasă păcălit de minciunile comuniștilor și consideră că țara are nevoie de reformele lor. Totuși această decizie nu vine doar din naivitatea prințului ci și din amintirile acestuia din copilărie. În 1907 copilul Scarlat este martor la ororile provocate de răscoala oamenilor simpli. Deși aceștia erau prezentați ca fiind cruzi violenți și iraționali ei nu atacă proprietatea bunicii Zenaida care i-a ajutat de-a lungul timpului ceea ce îl impresionează pe Scarlat și îl face să înțeleagă faptul că oamenii luptau doar pentru supraviețuire nu pentru putere așa cum era prezentată situația. Asta îl face să îi iubească pe oamenii simpli și să-i disprețuiască  pe cei de la conducere. Astfel, regimul comunist care promitea prosperitatea clasei muncitoare îi câștigă simpatia lui Scarlat. Când vede că lucrurile nu stau așa cum a fost promis, începe să-și regrete alegerile, dar deja este prea târziu.

M-a impresionat și capitolul România învață să gătească sau Celebritatea discretă Sandei Marin care pare la început că este o poveste simplă și neînsemnată despre o carte de bucate. Totuși uitându-ne la această carte de bucate putem vedea evoluția țării noastre. Deși provine dintr-o familie în care toți membrii au realizat ceva impresionant Sandra Marin, pe numele adevărat Cecilia nu scris această carte pentru glorie sau pentru a intra în competiție cu rudele sale ci pentru a lăsa ceva acestei țări și a ajuta gospodinele de pretutindeni.  Ea creează ceva simplist, accesibil tuturor, cu instrucțiuni limpezi și imagini detaliate.

Odată cu venirea comunismului până și cartea de bucate este cenzurată denumirile considerate occidentale fiind înlocuite, iar unele cuvinte generice care le lipseau românilor cum ar fi carne erau eliminate. Totuși, în afară de a-i ajuta pe români să gătească, această carte mai are încă un rol important în timpul regimului comunist: îi aduce pe oameni împreună. Din cauza temerii oamenilor de a nu spune ceva greșit și a fi denunțați la Securitate aceștia limitau interacțiunea, dar totuși erau uniți de împrumutul cărții de bucate. De asemenea, prefața cărții scrisă de Păstorel Teodoreanu, care critica prin epigramele sale tăioase regimul, arată că volumul poate fi considerat și o formă de luptă împotriva regimului.

 Alexandra Aramă, 10 B

Arhitectura literară – soluția împotriva uitării

            Cartea „Sub gravitația memoriei” de Dan Lungu este o operă creată printr-un proces îndelungat de arheologie literară, în care naratorul readuce în atenția cititorilor poveștile fascinante ale unor personaje valoroase din istoria recentă a țării noastre, ce au căzut în uitare. Destinele prezentate se întrepătrund cu experiențele de viață ale scriitorului, uneori contopindu-se, în așa fel încât să ne întrebăm: oare acești oameni au murit sau încă mai trăiesc prin cel ce le-a dezgropat trăirile din ruinele unui popor ce preferă să uite, în loc să se lupte pentru a păstra?

            Întâlnirile cu autorul Dan Lungu au devenit deja o tradiție în școala noastră, iar lansarea noii cărți a acestuia a fost ocazia perfectă pentru a putea pătrunde dincolo de paginile cărții, în intimitatea procesului creativ al scriitorului și în universul reportajelor biografice prezentate, unde figurile publice rememorate au început să învie miraculos, odată cu depănarea propriilor povești.

            Printre personajele puse în prim plan se află Eren Eyüboğlu, care i-a fost vecină lui Dan Lungu. Aceasta a fost o pictoriță de origine română, care s-a căsătorit cu un artist turc, Bedri Rahmi. Viața ei a fost marcată de o înaltă trădare: soțui ei a avut o amantă, Mari Gerekmezyan, fapt ce le-a stricat pe veci căsnicia. Mari moare de tuberculoză, iar Bedri îi dedică una dintre poeziile lui în timpul expoziției lui Eren. Umilința pe care a îndurat-o vecina scriitorului a fost o dovadă supremă de iubire a acesteia față de fiul său, căruia a dorit să-i ofere o copilărie frumoasă, indiferent de relația pe care o avea cu soțul. Când a fost întrebat ce sfat i-ar fi dat lui Eren, Dan Lungu a spus că nu i-ar fi dat niciunul, ci doar ar fi vrut să discute cu ea, să afle ce era în sufletul ei și să-i păstreze povestea în memorie. Într-un fel sau altul, prin capitolul „Eren Eyüboğlu, vecina mea”, autorul reușește să facă acest lucru, având parcă un dialog tacit cu artista în filele cărții.

            O altă personalitate fascinantă despre care se povestește este Coroi, ultimul haiduc din Balcani, care a ajuns protagonist în legendele pe care bunicul i le relata autorului. El era cunoscut pentru jafurile lui și pentru personalitatea sa efervescentă, însă în urma săvârșirii accidentale a unei crime, este condamnat la închisoare. În încercarea de a primi o grațiere, se întâlnește cu un mare reporter al vremii pentru a-și negocia eliberarea. Motivul pentru care acesta refuză este foarte interesant: în urma conversației cu haiducul, reporterul a aflat că el este antisemit, prădând în principal afacerile deținute de evrei. După ce iese din închisoare și odată cu instaurarea comunismului, lui Coroi i se pierde urma, deși se zvonește că ar fi fost racolat de Securitate, pentru că el știa foarte bine să se orienteze prin munți. Dan Lungu a mărturisit că el își imaginează viața secretă a lui Coroi altfel: acesta și-a schimbat identitatea, s-a așezat la casa lui și, în timpul sărbătorilor, a asistat, probabil, la urători care interpretau întâmplări nemaipomenite din viața ultimului haiduc din Balcani.

            În urma întâlnirii cu scriitorul, am putut observa cât de pasionat este, de fapt, Dan Lungu, de poveștile oamenilor pe care i-a portretizat în carte. Deși pe unii nu i-a cunoscut personal, el simte o apropiere incredibilă de aceștia, ca și cum ar fi cel care-i protejează de negura uitării. Autorul încheie cartea astfel: „Alteori trec pe fosta Uliță Veche și îmi zic: fix aici ar trebui să fie afurisita aia de placă, de ce n-o pune nimeni? Chiar așa, de ce n-o pune nimeni?”. Este datoria fiecăruia dintre noi să punem  o plăcuță, adică să-i păstrăm vii în memoria colectivă pe oamenii care s-au dedicat toată viața unui ideal, indiferent dacă sunt amintiți ca eroi sau antieroi.

Însă, eu aș dori să închei cu alte întrebări: cum decidem dacă un om este sau nu demn de o plăcuță? Vom primi noi vreodată una? Nimeni nu poate răspunde cu certitudine, însă părerea mea este: dacă o întâmplare din viața noastră merită povestită mai departe, atunci suntem pe drumul cel bun.

Rareș Asavinei, 9 A

Un loc plin de amintiri care așteaptă să fie descoperite

Sub gravitația memoriei este o carte în care Dan Lungu își spune poveștile din trecut, dar și poveștile altor oameni, într-un mod foarte natural și plăcut. Volumul combină amintiri personale cu reportaje și fragmente din istoria locurilor în care a trăit autorul. Totul este scris într-un stil relaxat, uneori chiar amuzant, astfel încât cititorul simte că pornește într-o călătorie prin timp, în lumea copilăriei și a trecutului românesc.

Dan Lungu vede trecutul ca pe un loc plin de amintiri care așteaptă să fie descoperite. În carte povestește despre oameni interesanți, despre întâmplări mari și mici, toate legate între ele. Pentru el, viața unui om nu este niciodată simplă sau liniară, ci este alcătuită din multe povești care se completează. De aceea, cartea are un aer cald și sincer, ca o mărturie despre cine suntem și de unde venim.

La întâlnirea cu autorul, atmosfera a fost una caldă și plăcută. Evenimentul a început cu un moment muzical, urmat de discuții despre diferite teme din volum. Dan Lungu a răspuns la întrebări și a vorbit despre modul în care a construit cartea și despre legătura dintre întâmplările personale și cele din istoria românească. În cadrul discuției au ieșit în evidență două teme importante din carte: povestea fabricii de zahăr și capitolul despre jucăriile descoperite din copilăria părinților noștri.

Capitolul despre Fabrica de Zahăr de la Ripiceni este deosebit de interesant. Autorul povestește cum această fabrică, construită în 1897, a fost cândva una dintre cele mai mari din Europa. Mai târziu a trecut prin multe schimbări, până când, în 1944, a fost preluată de stat. Prin prezentarea istoriei fabricii, Dan Lungu arată cât de mult se pot schimba lucrurile odată cu trecerea timpului și cum o singură poveste poate spune, de fapt, istoria unei întregi comunități.

În schimb, capitolul despre jucării are o notă mult mai personală și emoționantă. Autorul povestește cum, la 45 de ani, a găsit jucării vechi pe care uitase că le are. Această descoperire l-a făcut să se gândească la copilăria părinților și bunicilor noștri. Așa a apărut și un proiect frumos la Muzeul Literaturii din Iași, în care tinerii aduceau jucării și obiecte vechi, pline de povești. Autorul amintește și fabrica „Teddy” din Botoșani, cunoscută pentru jucăriile ei rezistente, care a funcționat până în 1944.

În final, pot spune că Sub gravitația memoriei este o carte caldă și sinceră, care te face să înțelegi că trecutul nu este niciodată pierdut, ci trăiește în amintirile oamenilor. Dan Lungu reușește să transforme povești mici și simple în capitole importante ale vieții românești. Cartea mi-a plăcut, deoarece arată cât de valoroasă este memoria și cât de mult ne ajută să înțelegem lumea din jurul nostru.

Alexie Bărbieru, 9 A

La limita supraviețuirii

Domnul Dan Lungu m-a impresionat prin modestia și prin simplitatea sa. Deși profesor universitar, unul dintre cei mai de succes scriitori români contemporani și mai recent autor al unei extraordinare colecții de reportaje atent documentate, în persoană este destins, simplu, fără a avea o atitudine de superioritate față de public (vorbea totuși cu un doctor în teatru, a recunoscut cât de mult îi place arta).

Fără a folosi un limbaj prea formal, a răspuns la toate întrebările din sală, a mulțumit după fiecare prezentare realizată de colegii mei mai mari, s-a apropiat astfel mai mult de noi, coborându-se de la înălțimea sa de scriitor.

Un reportaj care m-a impresionat este “Foc continuu (poveste de familie)’’. Un tată îi spune fiului său cât de mult a trebuit să muncească pentru a-i crește pe el și pe sora sa. El lucra aproape fără oprire, ziua în gospodărie, noaptea în fabrică. Având în față un om al cărui tată a suferit atât de pe urma regimului comunist, sacrificându-se pentru supraviețuirea urmașilor săi, am realizat că vremurile acelea nu sunt de mult apuse, că ele îmi influențează existența, la fel ca și celelalte reportaje. Astfel, am înțeles mai bine ideea cărții, prin acest exemplu scurt, dar dur. De asemenea, noi ne putem gândi că în fragment este vorba despre tatăl scriitorului, însă acest lucru nu este menționat explicit, deci acolo este scrisă, negru pe alb, drama a mii și sute de mii de părinți care s-au pus la limita supraviețuirii, a extenuării pentru a le oferi tot ce era mai bun copiilor lor.

Pentru mine, reportajul reprezintă un mesaj clar, să fiu recunoscător părinților, bunicilor mei, ale căror mari eforturi mi-au oferit confortul de azi și traiul într-o lume mai bună. Reprezintă un rezumat a fiecărei zile, lună, an, de existență lor searbădă, aflată în continuă ciclicitate, căci la atât se rezuma viața oamenilor, putând fi cuprinsă într-un paragraf.

Antonia Besmeciuc, 9 A

Prin labirintul timpului, fiecare poveste devine o fereastră

Cartea "Sub gravitația memoriei" de Dan Lungu este un volum care explorează subtil, dar profund, relația dintre individ și istorie, iar ea ne poartă prin labirintul timpului, unde fiecare poveste devine o fereastră către experiențele trecutului și ecourile sale în prezent. Volumul arată cum evenimentele trăite de oameni se așază ca niște pietre într-un mozaic al memoriei colective, iar întâlnirea cu autorul ne-a oferit șansa de a descoperi modul în care Dan Lungu construiește aceste narațiuni și insuflă viață personajelor sale.

Unul dintre cele mai puternice puncte ale volumului este modul în care Dan Lungu reușește să construiască tabloul trecutului. După cum remarca Melania Huzum, autorul "dezgroapă ceea ce a fost îngropat", aducând la lumină povești aparent uitate sau ignorate, dar cu un impact puternic asupra prezentului. În acest sens, personajele și situațiile din volumele sale, precum "O nunta avangardistă" sau povestirea "Coroi, haiducul înghițit de istorie", nu sunt doar simple figuri literare, ci reprezentări ale modului în care oamenii se raportează la propriul trecut. Coroi, de exemplu, este portretizat ca un tânăr haiduc care, involuntar, comite o crimă. Este implicat în evenimente istorice complexe și, după cum a descoperit Brunea Fox, manifestă un comportament antisemit, iar în procesul de la Bacău din 1934–1935 este apărat de avocați antisemiți. Ulterior, Coroi este introdus in Securitate pentru a identifica partizanii, iar povestea sa se intersectează cu diferitele scenarii ale urătorilor locali, unii dintre ei jucând chiar în „banda” lui Coroi. Această complexitate ilustrează cum acțiunile individuale sunt adesea determinate de contexte sociale și istorice, influențând viitorul în mod imprevizibil.

Cartea explorează, de asemenea, efectul „domino” al acțiunilor noastre. În majoritatea poveștilor din volum, Lungu arată că acțiunile nu au întotdeauna o cauză clară și nici un final prestabilit, iar consecințele lor pot influența viața și alegerile generațiilor viitoare. Exemplul dat de volumul început cu "Un fluture cat Titanicul", o poveste despre dezvoltarea unei fabrici la Ripiceni, condusă inițial de Dupont și apoi de Zissu, arată cum istoria individuală se împletește cu istoria colectivă, afectând destine și comunități întregi, ca inundațiile care au acoperit satele din împrejurimi, iar oamenii au fost nevoiți să își găsească noi locuințe.

O notă importantă în carte este legătura dintre simplu și complex. Roberta Herb a subliniat că Dan Lungu folosește simplitatea ca motor al inspirației: muzeul de jucării din cadrul Muzeului Literaturii din Iași devine un instrument prin care curiozitatea celor mici este stimulată, iar viața părinților devine un obiect de explorare și reflecție. Expoziția „Copilăria părinților noștri”, realizată la bojdeuca lui Ion Creangă, a fost interactivă, elevii fiind invitați să fie muzeografi pentru o zi, ceea ce a adus o dimensiune educativă experienței. Această abordare transformă povestea în istorie trăită, iar cititorii și participanții sunt încurajați să exploreze trecutul nu doar ca pe un set de fapte, ci ca pe o rețea de cauze și efecte, de emoții și decizii.

O altă temă centrală a volumului este modul în care memoria influențează percepția noastră asupra prezentului și asupra viitorului. Alesia Mihoc a observat că istoria devine parte din viața noastră, influențând parcursul fiecărei persoane. Prin intermediul personajului Eren, artista care si-a refăcut existenta in Turcia, Dan Lungu arată cum individul poate să se transforme și să înceapă din nou viața de fiecare dată, iar experiențele personale devin parte din patrimoniul cultural și artistic. Acest lucru reflectă ideea că istoria și arta nu sunt entități separate de viața noastră, ci interdependente și complementare.

La întâlnirea cu autorul, Dan Lungu a explicat că modul său de a construi poveștile are la bază ideea de „ecosistem al cauzelor”. Fiecare acțiune, oricât de mică, poate genera efecte multiple, unele vizibile, altele subtile. Povestirile din volum sunt construite astfel încât să surprindă acest joc complex între cauze și efecte, transformând lectura într-o experiență de reflecție asupra destinului, moralității și responsabilității individuale. Cartea nu evită nici analiza critică a trecutului României, ilustrată prin personajul Prințul Roșu, cunoscut sub numele Scarlat Callimachi. Acesta este portretizat ca un om naiv, dar bine intenționat, care crede sincer în promisiunile comunismului și este influențat de acesta, chiar dacă realitatea îl dezamăgește. Lungu folosește această figură pentru a sublinia tensiunea dintre idealuri și realitate, între așteptări și faptele concrete ale istoriei, dar și pentru a ilustra modul în care oamenii navighează între speranță și deziluzie.

"Sub gravitația memoriei" este mai mult decât o colecție de povești, este o reflecție complexă asupra memoriei, istoriei și responsabilității individuale. Prin întâlnirea cu Dan Lungu, am avut ocazia să înțelegem nu doar tehnicile narative și detaliile biografice ale personajelor, ci și filosofia care stă la baza creației sale: istoria nu trebuie doar cunoscută, ci trăită și înțeleasă, pentru a putea influența prezentul și viitorul. Poveștile din carte ne amintesc că memoria, chiar dacă gravitează sub povara istoriei, poate fi un instrument de cunoaștere și transformare personală.

Raluca Bînțu, 10 B

Cea mai mare libertate pe care o avem este aceea de a crea

Atât întâlnirea cu Dan Lungu, cât și cartea sa m-au făcut să  mă gândesc la importanța trecutului, la influența istoriei mari a umanității asupra vieților mici ale oamenilor.

Am putea crede că noi scriem istoria, dar poate ca tocmai istoria ne dictează fiecare cuvânt. Poate ca de aceea, viața omului a rămas în esență la fel, pentru că memoria ne păstrează aceeași, aproape neschimbați. Poate ca prezentul nu e decât un alt mod de a privi trecutul, printr-o altă perspectivă combinând vechile prejudecăți și transfigurându-le. De aceea uitându-ne la lume cu nou set de idei si trecutul pare că se schimbă, așa cum afirma dnul scriitor în timpul întâlnirii.

Și totuși, dacă prezentul ar fi exclusiv construit pe baza trecutului, dacă nu ar mai exista arbitrarul, ne-am întreba în ce moment a fost scrisă istoria inițială, cea de la care a pornit totul. Si de aici am putea continua la nesfârșit cu multe alte întrebări care coboară tot mai mult și mai mult spre început, spre începutul timpului. De asemenea, istoria însăși ne arata faptul că nu totul e bazat pe tipare, faptul că există oameni care uneori ies din aceste modele prestabilite de trecut și schimbă lucrurile, creează ceva nou. De aceea, aș fi mai înclinată să cred că există o balanță între ceea ce memoria scrie și contribuția unor indivizi asupra prezentului.

În ciuda acestui val năvalnic al istoriei care tinde să facă lucrurile repetitive, să constrângă, așa cum putem observa în „Sub gravitația memoriei” , omul are o arma foarte prețioasă, aceea de a crea. Asta este și ideea cea mai valoroasă cu care am rămas în urma întâlnirii cu autorul, faptul că cea mai mare libertate pe care o avem este aceea de a crea, actul creației fiind nu doar salvarea, ci si sursa cea mai frumoasă de bucurie pe care am putea-o simți.

Eliza Brătuleanu, 10 E

Memoria acționează ca un arheolog

Dan Lungu este un țesător de literatură și istorie, care împletește împreună firele memoriei pentru a crea povești despre trecutul nostru, despre ființa noastră. Colecția de reportaje (auto)biografice "Sub gravitația memoriei" însumează personaje și evenimente pe care memoria colectivă a decis să le lase în urmă, scriind astfel o carte în care se oglindește pasiunea pentru scriere a autorului.

Am fost onorați să îl avem pe marele scriitor alături de noi, vorbind despre cea mai recentă carte a sa, o carte pe care, personal, o consider o neprețioasă piatră de temelie în redescoperirea istoriei Iașului.

"Trecutul nu rămâne niciodată trecut" explică Dan Lungu. Trecutul este doar un punct de referință privit din prezent, și care este într-o permanentă schimbare. Lucruri noi se vor descoperi, fosile ale lumii trecute vor ieși la suprafață și ne vor oferi o nouă perspectivă asupra a ceea ce credeam deja că știm. Trecutul este, într-adevăr, fluid, ca literatura. Iar pentru a nu-l lăsa să se contorsioneze prea mult sub gravitația memoriei, trebuie să îl scriem și să îl ducem mai departe așa cum l-am primit de la predecesori. Putem considera că această carte este o autobiografie a tuturor nouă, ieșenilor, deoarece toți ne tragem din același trecut care ne definește inevitabil. Singurele lucruri care ne diferențiază cu adevărat sunt experiențele noastre din copilărie și cum am ales să le raportăm la trecut.

De aceea, un alt fir ce a jucat un rol important în scrierea lui Dan Lungu a fost copilăria. Copilăria pe care acesta a considerat-o un "ecosistem cazual", o pânză densă și bogată în amintiri și experiențe formatorii. Scriitorul mărturisește că pentru a face această colecție de reportaje biografice, a pornit din copilăria lui, cu cele mai fragede amintiri, și coborând pe scara timpului până în punctul în care amintirile sale deveneau parte din amintirea colectivă. Copilăria este un declanșator pentru tot ceea ce facem de-a lungul vieții, fie că aceasta a fost construită în jurul unui morman de fier vechi sau în blocurile unui oraș plin de povești și istorie.

Toate personajele par a fi desprinse din mituri sau povești ficționale, demonstrând cât de miraculoase pot fi viețile noastre dacă știm cum să le privim. Fiecare persoană, fiecare obiect devin personaje îndrăgite cu propria lor poveste. Ripiceniul, cu vechea sa fabrică de zahăr, joacă rolul unui protagonist care a avut parte atât de succes cât și de o decădere absolută, un protagonist într-o poveste tragică despre el și locuitorii săi. Fabrica de jucării "Teddy" este, la fel ca fabrica de zahăr, îngropată în trecut, devine irelevantă în propria sa poveste, ștergându-se aproape permanent din istoria locală.

Astfel, memoria acționează ca un arheolog, un reconstituant al amintirilor, stimulat de experiențele copilăriei. Mereu va exista cineva pasionat de trecut care să ducă poveștile mai departe, să nu le lase îngropate sub greutatea uitării.

Călin Buta, 9 A

Literatura poate transforma detalii aparent banale în povești cu sens

Întâlnirea cu Dan Lungu din școala noastră mi-a oferit ocazia să înțeleg altfel modul în care memoria poate deveni material pentru literatură. Autorul a vorbit calm și direct despre volumul Sub gravitația memoriei, explicând că multe dintre texte pornesc dintr-un amestec de documentare serioasă și amintiri personale. Mi s-a părut interesant că el nu separă strict realitatea de ficțiune, ci consideră că experiențele trecute se „sublimează” în orice scrie. Ideea aceasta am regăsit-o în carte, mai ales în capitolul introductiv, unde povestește cum memoria poate transforma și ordona fragmentele vieții.

Pe mine m-au impresionat câteva episoade din carte care au legătură directă cu istoria locurilor din Moldova. De exemplu, în „Un fluture cât Titanicul”, povestea fabricii de zahăr din Ripiceni arată cum un spațiu care odată era prosper poate deveni în timp o ruină. Faptul că autorul combină date reale cu legende locale, precum tragedia fiului pierdut pe Titanic, mi s-a părut o metodă bună de a arăta cum oamenii își explică trecutul și cum îl împachetează în povești. Pentru mine, lectura acestui capitol a sugerat ideea că memoria unei comunități nu moare chiar dacă locul fizic dispare.

Un alt exemplu care m-a atras a fost povestea prințului roșu, Scarlat Callimachi, un personaj care pare de necrezut: aristocrat, avangardist și apoi comunist convins. Parcurgând aceste fragmente, am realizat cât de complicate și contradictorii pot fi destinele oamenilor, lucru pe care Dan Lungu l-a întărit și la întâlnire când a spus că „realitatea are mai multe straturi decât pare”. Pentru mine, această afirmație explică foarte bine de ce reportajele lui nu sunt doar texte istorice, ci și reflecții despre identitate.

Mi-a rămas în minte și capitolul despre copilăria părinților, unde autorul descrie jucăriile fabricate la Botoșani și felul în care acestea se leagă de atmosfera unei epoci. Mi-a sugerat că obiectele mici pot păstra mai multă istorie decât ne imaginăm, iar întâlnirea cu Dan Lungu m-a făcut să privesc altfel poveștile părinților mei despre vremurile în care au copilărit.

Întâlnirea a fost utilă pentru că mi-a arătat că literatura poate transforma detalii aparent banale în povești cu sens. Sub gravitația memoriei mi se pare o carte care ne invită să privim cu atenție trecutul, să-l înțelegem și să-l transmitem mai departe, pentru că face parte din cine suntem. Dacă nu ne raportăm la el, pierdem ceva din identitatea noastră.

Sofia Butnariu, 10 E

,,Credeți că mă puteți prinde în carte?”

În Colegiul Național s-a desfășurat o activitate unică, diferită de tot ce ne-a fost prezentat până în acest moment. La evenimentul în care ne-am apropiat de scriitorul Dan Lungu si de cartea sa ,,Sub gravitația memoriei” au fost adăugate câteva clipe ce au făcut această întâlnire de neuitat. Întâlnirea a transformat sala de festivități a școlii într-un spațiu în care literatura nu era doar pe pagină, ci în jurul nostru. De la început, discuția despre carte părea una obișnuită, dar pe măsură ce discursurile colegilor prezentatori avansau, realitatea a început să se amestece cu ficțiunea, exact ca în universul cărților pe care le citim.

Una dintre figurile care s-au desprins de pe paginile cărții a fost Coroi. A coborât scările cu pălăria trasă pe frunte, cu pistolul la brâu și cu cartea în mână, repetând către noi toți: ,,Credeți că mă puteți prinde în carte?”, care, cu tonul său jucăuș și teatral, a reprodus perfect dinamica romanului, în care memoria și legenda se împing una pe alta, creând figuri greu de fixat, greu de prins.

A urmat apariția turcoaicei, care a traversat sala cu pași apăsați și tăcuți. Imaginea ei, fragilă și în același timp încărcată de semnificații, a recreat atmosfera cărții, unde trecutul feminin, tăcerea, pierderea și identitatea sunt purtate ca un voal peste viețile acestora. A fost un moment de liniște în care am simțit cum temele romanului se materializează în fața noastră.

O altă figură adusă la viață a fost Sașa Pană, scriitorul care, în roman, apare filtrat prin memorie, prin fragmente, prin voci suprapuse. În sală, Sașa Pană s-a ridicat dintre noi și a început să citească, exact cum în carte apare dintre straturile narative, dintre evocări și referințe culturale.

Atmosfera creată de toate aceste momente ne-a apropiat nu doar de Dan Lungu, ci și de lumea romanului. Pentru câteva clipe, am simțit că trecem pragul într-o lume în care, așa cum sugerează și titlul romanului, memoria are propria sa gravitație.

Daniel Cheptene, 10 B

Fiecare dintre noi poartă o poveste

Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Dan Lungu, un autor pe care îl știam mai mult din recomandări și fragmente citite, dar după discuția de azi am rămas cu o impresie profundă despre felul în care privește lumea și, mai ales, memoria. Cartea lui, „Sub gravitația memoriei. Reportaje (auto)biografice”, nu mai pare doar un volum de texte, ci un fel de călătorie prin amintirile personale și prin cele colective, cele care ne modelează fără să ne dăm seama.

Unul dintre aspectele care mi-au atras cel mai mult atenția este modul în care autorul vorbește despre „Europele” sale. Ideea că nu există o singură Europă, ci mai multe, m-a făcut să înțeleg cât de complex este, de fapt, raportul nostru cu Occidentul. Prima dintre ele este Europa visată, cea pe care o construim din povești, promisiuni ale unui viitor mai sigur și mai civilizat, uneori chiar idealizat. Este Europa pe care o vedem ca pe o soluție sau ca pe o salvare. Apoi, există Europa reală, cu problemele ei, cu limite, cu dezamăgiri, cu diferențe culturale, economice și sociale pe care adesea nu le vedem la început. Cea de-a treia, și probabil cea mai subtilă, este Europa interioară. Aceasta mi s-a părut deosebit de interesantă, deoarece nu ține de frontiere, ci de identitatea, valorile și felul de a gândi al fiecăruia dintre noi.

După această întâlnire, simt că unele lucruri au început să capete mai mult sens pentru mine. Nu am plecat doar cu o carte în minte, ci cu o perspectivă mai clară despre cine suntem și ce visăm. Mi-am dat seama că fiecare dintre noi poartă o poveste, iar memoria este parte din drumul nostru.

Ilinca Ciobanu, 10 B

În focul continuu al istoriei, memoria este o oază

Există cărți care au mult mai multe semnificații decât cea care rămâne la suprafață. Ele se descoperă, decojind strat cu strat, precum o portocală, până ce ajungi la nucleu, la esență, cea care rămâne în prezent și care vibrează, care încă doare odată ce îți aduci aminte de ea.

Volumul lui Dan Lungu, „Sub gravitația memoriei”, se află, din punctul meu de vedere, în această categorie, care surprinde maniera în care evenimentele trecutului, amintirile personale și poveștile altora modelează identitatea, percepțiile și propriile alegeri. Cu cât acumulăm mai multe experiențe și amintiri, cu atât suntem mai ancorați în trecut, trecut care continuă să ne influențeze prezentul și viitorul, deși nu conștientizăm totul. Astfel, întâlnirea cu Dan Lungu m-a făcut să înțeleg ideea că, cu cât mergem mai vii în fața frumuseții, cu atât frumusețea va fi mai intensă.

În „Sub gravitația memoriei”, autorul construiește un mozaic de momente, oameni și locuri, un tărâm interior destinat celor care au trăit măcar o dată în tensiunea dintre ce vrea să uite și ce nu poate uita. Tema centrală a cărții este conexiunea profundă dintre memorie și identitate, cum trecutul modelează prezentul și cum experiențele altora devin o oglindă pentru propria existență. De exemplu, povestea haiducului Gheorghe Coroi ne arată cum un personaj aproape legendar trăiește între frica de moarte, dorința de a lăsa o amprentă și iubirea pentru cei dragi. În capitolul despre Sanda Marin, autorul surprinde cum pasiunea și munca unui om simplu pot deveni un simbol al culturii și istoriei, chiar și în condițiile dure ale regimului comunist. Alte povești, precum cea a prințului roșu, Scarlat Callimachi, explorează cum idealurile, convingerile și greșelile personale se intersectează cu destinul unei generații întregi.

Însă capitolele care mi-au atras atenția sunt „Copilăria părinților noștri”, unde jucăria anilor ’50–’60 devine elementul central, păstrând farmecul cunoscut doar de copil, care rămâne intact în universul inocenței, și „Foc continuu”, un capitol scurt, dar sfâșietor, precum un ciob mic ce taie adânc și rămâne blocat în straturile pielii. În prima povestire, Dan Lungu menționează câteva dintre propriile jucării, precum muntele vrăjit, mașinuța cu baterii și jucăriile de cauciuc, apoi mărturisește ideea că cele improvizate erau cele mai frumoase și inspirau cea mai mare bucurie, deoarece proveneau din propria imaginație. În a doua povestire, focul continuu este descris ca fiind munca grea, neîncetată, și sunt conturate dificultățile vieții în timpul perioadei comuniste, care storcea orice picătură de bucurie din familie, lua orice tradiție, orice moment de libertate. Sărbătorile nu existau, dar sacrificiile pentru copii erau infinite, astfel încât ei să fie protejați.

Când am fost în sala de festivități, întâlnirea a început cu un moment muzical. „Marșul Funebru” al lui Chopin m-a dus cu gândul nu numai la romanul „Paradis”, scris de Radu Vancu, ci și la această carte autobiografică. Din punctul meu de vedere, notele joase, sumbre sugerează greutățile și sacrificiile părinților pentru copiii lor. Tonalitatea gravă a acestora mă duce cu gândul la bucata de fier ținută în mână constant, iar greutatea cu care clapele au fost atinse reprezintă forța cu care memoria, ce apasă asupra sufletului, nu îl alină. În schimb, notele suave, delicate ale operei ar putea înfățișa inocența, copilăria lipsită de griji, frumusețea jocului și ideea libertății.

Un alt aspect care mi-a plăcut la acest eveniment a fost momentul teatral al colegilor mei. Printre prezentatori au apărut și personaje surpriză, precum Aurel Zaremba, Sașa Pană, Gheorghe Coroi, care se plimba printre spectatori, dar și Eren Eyüboğlu.

  Întâlnirea cu Dan Lungu și lectura volumului „Sub gravitația memoriei” mi-au reamintit cât de fragil și puternic este, în același timp, trecutul nostru. Cartea lui nu se citește doar cu mintea, ci și cu acel spațiu interior unde rămân lucrurile care nu pot fi uitate. Astfel, memoria, oricât ar apăsa, are darul de a ne clarifica, de a ne întoarce spre noi înșine și de a ne face mai atenți la ceea ce trăim, dar și de a ne face să ne continuăm drumul cu un zâmbet.

Ștefan Ciobanu, 10 E

Experiențele traumatizante nu rămân în trecut

În cadrul întâlnirii cu Dan Lungu, despre volumul său „Sub gravitația memoriei”, s-a discutat despre legătura dintre oameni și propria lor istorie. Am apreciat că trecutul nu a fost prezentat ca pe un simplu registru de date, ci ca pe o țesătură de povești individuale care constituie conștiința unei întregi generații, un fel de caleidoscop colectiv. Titlul cărții este în sine o metaforă, referindu-se la modul în care experiențele și cunoștințele fiecăruia se atrag între ele și fac parte din acest câmp, unde amintirile se contopesc.

În secolul XX, avangardiștii români au încercat să schimbe radical arta și literatura prin revista UNU, fondată de Sașa Pană și Marcu Taingiu. Lungu evidențiază și latura umană a poveștii, nu doar evoluția intelectuală la care a dus aceasta. El vorbește despre prietenia și solidaritatea dintre artiști, dar și despre nebunia tinerească care le caracteriza acțiunile. De asemenea, mi-a plăcut modul fluid în care trecutul, memoria și experiențele individuale se împletesc cu realitatea socială. Fiecare gest, fiecare idee și fiecare prietenie contribuie la construcția unei povești mai mari, care traversează generațiile.

Într-un alt plan, Dan Lungu explorează legendele și miturile, precum povestea haiducului Gheorghe Coroi, despre care a aflat inițial de la bunicul său. Autorul arată cum tradiția orală contopește realitatea cu ficțiunea, iar aventurile lui Coroi sunt construite atât din fapte istorice, cât și din interpretările celor care le transmit mai departe. De asemenea, în cadrul întâlnirii, Lungu a subliniat și latura negativă a personajului, el fiind antisemit și bandit, până la urmă. Povestea lui Coroi devine astfel un exemplu al modului în care curajul și pasiunea transformă un individ obișnuit într-o figură legendară încă din timpul vieții sale.

Un alt aspect important pe care îl scoate în evidență autorul este cum viața oamenilor obișnuiți a fost modelată de lumea în care trăiau. Nu e vorba doar despre greutățile zilnice din regimul comunist, ci despre felul în care frica, controlul autorităților și regulile stricte le-au pătruns gândirea și modul de a fi. Chiar și lucrurile care par mărunte, cum ar fi supravegherea atentă a copiilor, orele lungi de muncă sau regulile care păreau inutile, capătă sens și devin simboluri ale unei epoci. Experiențele traumatizante nu rămân în trecut, ci se strecoară în viețile copiilor, influențând cum învață să se descurce, să se protejeze și să relaționeze cu ceilalți.

Dan Lungu aduce în prim-plan și povești mai puțin cunoscute, dar extrem de valoroase pentru memoria culturală românească, cum este cea a Sandei Marin, autoarea celebrei „Cărți de bucate”. Povestea ei ne arată că oamenii obișnuiți, prin pasiune și perseverență, pot lăsa o moștenire care trece dincolo de propriul lor timp, influențând generații întregi. Într-o perioadă în care regimul comunist intervenea brutal asupra expresiei culturale și controla strict accesul la cunoaștere, cred că activitatea Sandei Marin devine un simbol al rezilienței.

Dan Lungu subliniază cum ea a reușit să păstreze simplitatea și claritatea instrucțiunilor din carte, transformând tradiția culinară într-un instrument de educație și oferind oamenilor șansa de a învăța, de a găti și de a se conecta cu propria identitate culturală. Povestea arată astfel că, în ciuda constrângerilor extreme, un om poate să transforme propriile trăiri și experiențe într-o contribuție colectivă.

Ana Luiza Cojocariu, 10 B

„La poésie c’est rien” sau Cum refacem universul înghițit de apele timpului

Scriitorul se lasă tras „Sub gravitația memoriei” ca-n adâncimile întunecate ale unei ape, gândul abisal îl prinde în ghearele sale și nu-i dă drumul, însă acesta nu se opune, nu luptă împotriva curentului, încetează a mai înota către un mâine himeric, căci poate la fundul bălții în care se zbate zadarnic, ridiculul firii umane, se află un altfel de El Dorado, unde așteaptă de un veac autobuzul un altfel de autor, băiețelul de odinioară. Până acolo, însă, el este purtat de o stranie călăuză, teribilă mască a timpului, prin fiecare cerc, fâșii dure de scoarță după care se ascund istorii uitate și vieți generalizate, un haos infernal căruia îi este redat un sens, o ordine, de către scriitor, prin simpla conștientizare a existenței sale.

Uneori, amintirea este suficientă pentru a readuce la viață din adâncurile memoriei o întreagă lume, fie ea oricât de mică, fie ea și doar un banal poem avangardist, pierdut printre foile unei reviste moarte.

Dar iată că toți și toate reînvie, și prinți, și poeți, și pictori și haiduci, un întreg alai înaintea căruia se arată văzduhul, oglindit în ape, iar din spatele său, merge scriitorul. Pe el cine îl va renaște? Cine îl va smulge din abisurile istoriei mari și îi va scrie numele pe o plăcuță, păstrându-i amintirea? Dar iată că, ajuns la capăt, concretul se risipește, acesta privește în jur, către miezul luminos al menirii sale împlinite, căci parcursul omului s-a încheiat, el a învățat să cunoască lumea spre a se cunoaște pe sine.

  Reportajul a devenit, astfel, prin poveste, unul autobiografic, idee evocată de către Dan Lungu pe parcursul romanului său, „Sub gravitația memoriei”. Astfel, acesta ne trage pe noi, cititorii, după dânsul în acest parcurs inițiatic, aproape dantesc, jucând, de această dată, rolul călăuzei, însă nu în postura de rob al timpului, ci de creator, căci el reconstituie prin cuvânt ruine ale istoriei, oameni care au căzut în uitare și a căror povești sunt esențial înrădăcinate în firea noastră plină de carențe, dar și capabilă de a naștere unui frumos aparte. Astfel, prin taina memoriei, timpul se înclină înaintea condiției muritoare, se lasă modelat de mâini dibace, de gândul regenerator al incursiunii în reveria unui trecut profund abstractizat, dar care capătă ulterior o deplină claritate, odată ce i se redă esența umană, trăirea pură rătăcită printre evenimentele istoriei colective.

Dan Lungu ne apucă cu blândețe de călcâi și ne afundă în râul amintirii, relevate în sclipiri fugare de emoție covârșitoare prin vasta întindere a concretului. Și ajunși la fund, în miezul lumii, apăsați de o gravitatea a ceea ce a fost, nu ne rămâne decât să privim în sus, către cerul minții, pe care strălucesc, așteptând de-o veșnicie, destine uitate. Împreună, le contemplăm de la distanță, însă le simțim a fi straniu de aproape, undeva lipite de suflet, ca o extensie a ceea ce suntem, căci, fără a ști, ni le însușim ca parte inerentă a devenirii noastre.

Aceasta este frumusețea ascunsă în banalitatea unui reportaj biografic și a multitudinilor de informații și date istorice aparent irelevante ce-l alcătuiesc, căci, odată culese și țesute cu măiestrie într-o poveste, ele trezesc rezonanțe nebănuite în sufletul rătăcitor, aflat încă în căutarea sinelui scufundat sub ape. Prin ele, fiecare descoperă în lăuntrul său un avangardist, un gânditor, un om care îndrăznește să se abată de la imediatul cotidian, iscând o întreagă revoluție a spiritului. Un spirit rebel care, din neant, decide a se urca pe masă, strigând către întreaga lume, ca un îndemn al trăirii autentice, „La poésie c’est rien”, când, de fapt, aceasta este totul, când, de fapt, înzestrarea umană creatoare este singura forță deschizătoare de noi cărări, împânzite cu reminiscențe ale trecutului, menite însă să ne călăuzească sufletele prin viață și nu să se îngrădească libertatea, ancorându-ne într-o realitate frustă.

Astfel, cartea lui Dan Lungu își câștigă treptat, pe măsură ce reușim a transcende carcasa dură a faptului istoric, către intrinsecul ființei, titlul de roman al evoluției personale, căci, în esență, viața noastră, a fiecăruia, este cea care se concretizează în poveste, alcătuindu-se din sutele de fire narative smulse dintr-un trecut uitat, perimat, și renăscute prin memorie în actualitatea trăirii prezente. Prin scoaterea la lumină a tainelor acestor personalități române, scriitorul devine un reconstructor de lume, atât cea a sinelui, cât și cea a cititorilor săi, asumându-și un rol imens, cel de a dezgropa trecutul spre a ne oferi o frântură de speranță întru viitor. Cărămidă cu cărămidă, împreună, prin amintire, refacem universul înghițit de ape, fără a uita, însă, de ceea ce fost, căci tocmai aceasta constituie fundația a ceea va fi.

Adelina Condurachi, 10 B

Visul occidental

"Sub gravitația memoriei” de Dan Lungu reprezintă o incursiune profundă în felul în care memoria individuală și memoria colectivă modelează identitatea oamenilor care au trăit în comunism și în perioada de tranziție după 1989. Cartea are caracter hibrid: nu este doar o colecție de amintiri, nu este doar un eseu sau o analiză istorică, ci un amestec subtil între autobiografie, observație sociologică și reflecție asupra unei epoci care continuă să exercite o „gravitație” asupra mentalității românilor. Această idee a gravitației memoriei sugerează faptul că trecutul nu este niciodată cu adevărat încheiat, el continuă să ne influențeze alegerile, percepțiile și chiar felul în care interpretăm prezentul.  

Capitolul meu preferat a fost „Europele mele”, care sintetizează multe dintre ideile și tensiunile emoționale dezvoltate anterior. Aici autorul vorbește despre felul în care românii au intrat în contact cu „Europa”, atât înainte, cât și după 1989. În comunism, Europa Occidentală era mai degrabă un mit, o imagine idealizată construită din frânturi de reclame, povești aduse de rude plecate sau zvonuri vag interzise, dar intens circulate. Pentru mulți, „Europa” reprezenta un spațiu al libertății, al abundenței și al normalității pe care românii nu o puteau trăi în propria lor țară. Această Europă imaginară era de fapt o proiecție a dorințelor nespuse și a frustrărilor acumulate de-a lungul deceniilor de lipsuri materiale și limitări ideologice.

După căderea comunismului, românii au întâlnit o altă Europă: cea reală. Această confruntare a generat, în mod firesc, atât entuziasm, cât și dezamăgire. Europa reală nu era perfectă. Avea propriile probleme, propriile contradicții, propriile sisteme birocratice greu de înțeles. Pentru mulți, această Europă a adus și umilințe: statutul de imigrant, privirile suspicioase, diferențele culturale greu de negociat. Dan Lungu surprinde cu finețe acest contrast între ideal și realitate, între visul occidental și confruntarea concretă cu lumea de dincolo de graniță. În această tensiune se naște identitatea „europeanului” postcomunist, prins între așteptări, neîncredere și speranța integrării.

Cea mai complexă dintre „Europe” este însă Europa interioară. Aceasta nu este nici reală, nici imaginată, ci este amestecul personal al fiecărui individ de dorințe, amintiri, frustrări, resentimente și aspirații. Europa interioară este, în fond, o hartă emoțională. Fiecare român poartă în sine propria variantă de Europa, construită în funcție de experiențele sale: copilăria în comunism, migrația pentru un loc de muncă, contactul cu străini, propriile standarde de confort și civilizație. Dan Lungu ne sugerează astfel că integrarea europeană nu este doar un proces politic sau economic, ci și unul profund psihologic. El nu vorbește doar despre frontiere geografice, ci despre granițele dintre vis și realitate, dintre trecut și prezent, dintre ceea ce suntem și ceea ce am vrea să fim.

Cartea întreagă vorbește, de fapt, despre un fenomen mai larg: modul în care oamenii își reconstruiesc trecutul pentru a putea înțelege prezentul. Memoria nu este un depozit fix, ci o constantă reinterpretare. Autorul arată că românii încă negociază cu trecutul lor comunist, încă se raportează la el fie prin comparație, fie prin revoltă, fie prin nostalgie. Iar Europa devine un reper în această negociere: o promisiune, un model sau un ideal, în funcție de experiența fiecăruia. Prin stilul său clar, accesibil și în același timp profund, Dan Lungu reușește să transforme teme complicate, precum identitatea postcomunistă sau raportul dintre memorie și istorie, în povești care ajung ușor la cititor, dar care îl provoacă să reflecteze asupra propriei sale relații cu trecutul și cu Europa.

„Sub gravitația memoriei” nu este doar o carte despre comunism, ci o carte despre oamenii care trăiesc cu urmele lui, despre felul în care fiecare își construiește propria versiune a lumii și despre cum trecutul rămâne o forță care ne modelează, chiar și atunci când credem că am scăpat de el.

Maia Constantinescu, 9A

O reflecție asupra graniței fragile dintre realitate și ficțiune

Sub gravitația memoriei este o carte care combină reportajul, autobiografia, istoria literară și eseul, oferind o privire asupra României prin destinele individuale și colective. Dan Lungu explorează ideea că memoria funcționează ca o gravitație invizibilă: atrage, păstrează și reface momentele trecutului, iar acestea influențează prezentul. Cartea nu urmărește doar cronologia evenimentelor, ci felul în care acestea au rămas în sufletele oamenilor.

Fiecare capitol aduce o poveste diferită, dar toate sunt legate de tema memoriei și a experienței biografice. Textul începe printr-o reflecție asupra graniței fragile dintre realitate și ficțiune, explicând cum experiențele personale, chiar și cele aparent mărunte, pot deveni relevante atât în viața de zi cu zi, cât si in istorie.

Printre poveștile remarcabile se numără istoria Fabricii de Zahăr Ripiceni, care simbolizează eșecul modernizării și cum istoria poate distruge marile proiecte, și revista avangardistă UNU, care surprinde entuziasmul și fragilitatea mișcărilor artistice tinere. De asemenea, cartea aduce în prim-plan figuri complexe precum Eren Eyüboğlu, artista româncă care și-a construit o carieră internațională în Turcia, și Sanda Marin, ale cărei rețete culinare au supraviețuit regimului comunist, devenind un simbol al rezistenței culturale.

Unul dintre cele mai profunde și tulburătoare capitole este dedicat lui Scarlat Callimachi, „Prințul Roșu”. Născut aristocrat, Callimachi adoptă ideologia comunistă, crezând cu naivitate că va face bine României. Autorul arată că această credință nu este un semn de slăbiciune, ci o expresie a dragostei lui sincere pentru popor. Căsătoria sa cu Dida sfidează normele sociale, demonstrând loialitatea față de oameni și principiile sale. Destinul său este tragic: persecuțiile politice, arestările și exilul îl transformă într-o victimă a sistemului pe care îl sprijinise. Prin povestea lui Callimachi, Dan Lungu evidențiază că istoria nu e doar șirul de evenimente, ci și modul în care acestea gravitează în memorie, modelează viețile și influențează generațiile viitoare.

Alte capitole scurte, dar foarte expresive, sunt Foc continuu și Transnistria. De asemenea, la umbra statuilor lui Lenin este explorată viața sub regimul comunist și post-sovietic. Autorul surprinde atmosfera apăsătoare, frica și vigilența oamenilor, dar și dorința lor de libertate, de supraviețuire culturală și emoțională. În Transnistria, de exemplu, statuile lui Lenin, cerul vătuit și conflictele culturale simbolizează instabilitatea și greutățile trăite de oamenii simpli, dar și dorința lor de rezistență și libertate.

Întreaga carte se aseamănă cu un puzzle complex: istoria aristocrației, a avangardei, a industrializării, a comunismului și a identităților transnaționale se adună într-un câmp invizibil – memoria. Dan Lungu ne arată că trecutul nu este doar o succesiune de fapte, ci un spațiu viu, în care durerea, iubirea, naivitatea, pasiunea și curajul se întâlnesc și gravitează asupra prezentului.

Sub gravitația memoriei nu este doar o carte despre istorie sau biografii celebre, ci și o meditație despre cum memoria modelează identitatea personală și colectivă, despre cum oamenii își construiesc viețile sub influența trecutului și despre cum faptele mici sau mari rămân vii prin ceea ce simțim și cum le păstrăm în suflet. Este o lectură care te face să reflectezi asupra propriei relații cu trecutul și cu oamenii din jur, un adevărat exercițiu de empatie și înțelegere istorică.

Maria Cot, 10 E

Viața devine o poveste când se umple de emoție

“O bătaie din aripi a unui fluture poate antrena schimbări incredibile în spațiu și timp.”
Așa se simte și autobiografia semnată de Dan Lungu, ca o vibrație abia perceptibilă, dar capabilă să schimbe percepții, să zdruncine certitudini și să lumineze colțurile întunecate ale unui trecut mincinos. Prin felul în care îmbină sinceritatea cu fragmentele de memorie personală, autorul reușește să ofere o imagine limpede și profund umană asupra unei istorii tulburătoare, pe care mulți preferă s-o uite.

La început, poveștile par simple reportaje istorice, pline de date și contexte care par desprinse din arhive. Însă, pe măsură ce acțiunea înaintează, cartea se transformă într-un roman viu, sensibil, care pune în lumină teme grele: impactul comunismului asupra copilăriei, felul în care frica modelează oameni, dar și curajul de a iubi atât oamenii, cât și arta într-o lume care uitase să fie blândă. Atmosfera tensionată devine un liant între generații, arătând cum istoria poate dezbina, dar și cum poveștile pot uni.

„Cam asta era viața noastră atunci.”
 Dar ce se întâmplă cu adultul căruia i-a fost furată copilăria? Cu omul care nu a cunoscut jocul, inocența, siguranța unei jucării care să-i mângâie sufletul? Uneori, el ajunge să trăiască o viață anostă, mereu încordată, în care ziua de mâine nu aduce promisiune, ci doar supraviețuire. Trăiește într-un permanent „flight or fight”, o stare dureroasă care tocește sensibilitatea și valori esențiale ale omenescului. Dar Dan Lungu ne arată că, dincolo de aceste răni, există și puterea extraordinară a memoriei de a reconstrui sensuri și de a vindeca.

În cadrul întâlnirii cu Dan Lungu, moment în care personajele au prins parcă propria lor voce și identitate, scriitorul ne-a dezvăluit adevărul din spatele poveștilor. A vorbit cu căldură despre sursele inspirației sale, insistând asupra personalității haiducului, un personaj născut din realitate, care a devenit legendă chiar în timpul vieții sale. În plus, autorul a atins și teme sensibile ale epocii, explicând modul în care ideologiile de stânga, avangarda culturală și frământările sociale ale interbelicului au modelat destinele multor personaje. De asemenea, am apreciat răspunsul său la întrebarea legată de portretul realizat de Eren, mărturisind cu umor și autoironie că, dacă ar avea de ales, ar prefera să fie pictat în stilul lui Picasso, tocmai pentru libertatea și jocul formelor care i-ar surprinde, într-un mod neașteptat, esența.

Viața devine o poveste abia atunci când o lăsăm să se imprime în noi afectiv, iar lumea capătă sens în momentul în care ne permitem să ne atașăm cu adevărat de ea.

Maria Dănilă, 10 E

În clepsidra invizibilă

Dan Lungu spunea că trecutul se rescrie în permanență din perspectiva prezentului, astfel trecutul influențează în mod diferit prezentul pe care noi îl trăim. În jurul acestei idei se învârte și cartea de reportaje a autorului ,,Sub Gravitația Memoriei", fiind de fapt o mărturie pentru timpul care se scurge în clepsidra invizibilă, dar omniprezentă a umanității. Putem spune despre trecut că este viu și, asemenea perioadei adolescentine, se află într-o permanentă schimbare.

Unul dintre pasajele mele preferate din carte este cel legat de libertate, în care Callimachi, fiind dus la închisoare observă prin ușa celulei sale sculptura lui Brâncuși, conturându-se ideea că omul poate fi liber chiar și în inima celei mai brutale constrângeri. Autorul consideră că în mijlocul existenței umane se află libertatea și puterea de a modela direcția în care mergem. Maximul de libertate pe care un om o poate avea este atunci când creează, iar admirația unei opere de artă este pe jumătate creație, pentru că trezește în sufletul și mintea conștiinței noastre idei, sentimente și valori. Orice decizie semnificativă pe care o luăm este un fel de viitor pe care noi ni-l alegem, ca și cum ne-am diagnostica singuri, dar, simultan, ne-am prescrie și medicamentul.

Cartea de reportaje (auto)biografice l-a ajutat pe Dan Lungu să-și formeze această ,,istorie de uz propriu", scormonind după informații și, totodată, formând un ecosistem de cauzalitate, prin intermediul narațiunii care, după spusele sale, este cea mai bună metodă de a-și pune gândurile în ordine.

Ioana Diaconița, 10 B

Culegători ai istoriei colective și căutători de profunzime

Întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu bazată pe cea mai recentă carte a sa, „Sub gravitația memoriei”, a reprezentat o ocazie deosebită de a privi arta drept o extensie a firii creatorului, un mijloc de expresie al sufletului, care capătă dualitate prin raportarea la cei ce îndrăznesc să vadă lucrurile în profunzime. În opera sa, autorul utilizează amintirile ca punct de plecare, un „schelet” completat mai apoi de evenimente istorice bine documentate, alcătuind astfel (cum o numește chiar el) o (auto)biografie: o contopire între realitatea reportajelor și ficțiunea specifică romanului, între existența intrinsecă și faptele concrete. Ceea ce face Dan Lungu în scris poate fi asociat cu o „anamneză” a spiritului: el rezumă toate „simptomele”, adică motivația din spatele unor anumite decizii, spuse dintr-o perspectivă personală, oglindită mai apoi în imaginea de ansamblu a istoriei ce nu își pierde relevanța.

Prin intermediul cărții scriitorului, este adus un omagiu și unor ilustre figuri ale avangardei românești, cu accent pe cea ieșeană: astfel, nonconformismul se remarcă în stilul poetic al personalităților precum Sașa Pană, Moldov, Benjamin Fondane, devenite personaje și care își păstrează importanța pentru cine dorește să-și amintească trecutul, să se apropie de adevăr. Astfel, se dovedește că, pentru ca un mesaj să fie de impact, nu este neapărat necesar ca acesta să fie atractiv pentru publicul de masă: atât timp cât continuă să existe oameni dornici să cunoască viața ca pe un element multivalent, el va dăinui, reprezentând o sursă de inspirație pentru cei ca Dan Lungu, culegători ai istoriei colective și căutători de profunzime. Autorul își exprimă astfel, în cadrul întâlnirii, optimismul în raport cu viitorul, afirmând că încă există persoane cărora le pasă de memorie, plutind „sub gravitația ei”, precum afirmă însuși titlul cărții.

Un demers viu al scriitorului, aflat în planul concret al realității, prin care recuperează frânturi de memorie și construiește pe baza lor un fir narativ al inocenței, constă în inițiativa sa de a mobiliza tinerii să demareze propriile reportaje și studii, referitoare la copilăria părinților sau bunicilor acestora pe vremea comunismului. Astfel, sunt adunate diverse „jucării” sau obiecte improvizate, invenții unice ce constituie oglinzi introspective ale fiecărui suflet și care reușesc să transmită, atât la nivel individual, cât și colectiv, fiind puse împreună, adevărul din spatele unei ere a opresiunii.

Dan Lungu concretizează mai apoi această perspectivă de vizionar într-o formă care să poată fi descoperită de publicul larg, cu condiția să existe o oarecare deschidere în raport cu trecutul, prin crearea unui muzeu al „copilăriei părinților noștri”. Într-o manieră similară, cartea „Sub gravitația memoriei” oferă o analiză detaliată a personalităților unor figuri istorice, trecute prin filtrul propriului sine și discernământul cititorilor, cărora le este oferită posibilitatea de a cunoaște lumea mai presus de superficialitatea maselor.

Ilinca Dumitru, 9 A

Impresia unei călătorii prin straturi de timp

Am avut oportunitatea să-l reîntâlnesc pe Dan Lungu, scriitorul cărții „Sub gravitația memoriei”. Sunt recunoscătoare că l-am  revăzut, de aceasta data cu alți ochi, atât datorita faptului ca mi-am lărgit orizontul cunoașterii, cât și datorită cărții discutate, una provocatoare, plină de emoții complexe, dar care a pus la încercare toți adolescenții din sala de festivități. Gândurile mele vis-a-vis de scriitorul iubit de noi, nu s-au schimbat prea tare, în ciuda faptului că anii s-au scurs. Este o prezență caldă, dornic să împărtășească povești cu cititorii și să ne dezvăluie mici secrete din spatele creării unui proiect de acest fel. M-a surprins felul în care ni s-a adresat nouă, tuturor, cu o bucurie în glas, ascultând ideile noastre, care așa cum spune și el, îl inspiră să-și continue drumul pe calea literaturii.

Lectura volumului „Sub gravitația memoriei” de Dan Lungu mi-a transmis impresia unei călătorii prin straturi de timp, oameni și destine care nu mai pot fi recuperate, ci doar „simțite” prin urmele pe care le-au lăsat. Astfel, fiecare reportaj reprezintă o secvența de viată, o poveste remarcabilă a unor tipologii de oameni, care au trăit in condiții pe care noi nu le putem concepe, poate doar imagina, prin datorită unei cărți de acest fel.

Unul dintre momentele care stârnesc aceste scântei ale memoriei este acela dedicat Fabricii de Zahăr din Ripiceni, a tuturor oamenilor care au contribuit la construirea unui sat stabil. Contrastul cu scena finală, în care Dan Lungu vizitează ruinele fabricii, produce o emoție apăsătoare: din construcția ce reprezenta cândva stâlpul comunității nu a mai rămas decât un schelet de ziduri, un „fluture cât Titanicul” prăbușit sub greutatea istoriei.

De asemenea, portretul  Sandei Marin aduce o căldură aparte, fiind prezența din bucătăriile gospodinelor de atunci. Ideea că o carte de bucate, apărută în 1936,  a supraviețuit prin toate adaptările impuse de regimul comunist, transformându-se într-o formă de rezistență, aduce in ochii cititorilor o alta posibilitate de a exprima forța împotriva neputinței și a suferinței, provocate de duritatea sistemului. Personajul este conturat cu  discreție și perseverența culturală, devenind o forța, prin intermediul cărții care păstrează urmele femeii ambițioase in domeniul culinar.

Așadar, volumul lui Dan Lungu devine o hartă afectivă a trecutului. Așa cum si scriitorul ne-a împărtășit în cadrul întâlnirii, istoria se repetă, oamenii găsindu-și mereu repere din domenii foarte diferite. Poveștile capătă sensuri în ochii cititorilor, de aceea simt nevoia să menționez recunoștința pe care o port în urma unei astfel de experiențe, autorul traducând pe înțeles ideile greoaie care îl apăsau dar care ajung să se împletească cu impresiile noastre.

Emilia Florea, 10 B

Trecutul este volatil

"Chiar așa, de ce n-o pune nimeni?" este întrebarea cu care se termină ultima povestire din roman. De ce nimeni nu se oprește să pună la locul ei plăcuța care spunea unde este o parte din trecutul orașului ? De ce nimeni nu vrea să-și amintească ? Noi ce facem ca să ne amintim, ca să nu pierdem de tot plăcuța care ne spune despre trecut ? Cartea lui Dan Lungu ne invită la o călătorie în trecut, pentru a afla cât mai multe despre ce a fost, iar întâlnirea cu scriitorul ne-a oferit prilejul să explorăm mai mult detaliile despre evenimentele povestite.

Un lucru ce mi-a rămas în minte este o afirmație a scriitorului ’’trecutul se rescrie în permanență, în măsura în care se schimbă ideologiile, cultura, se schimbă atunci și trecutul”, ce mi s-a părut foarte interesantă. Adică, într-un fel trecutul devine unul diferit pe măsură ce timpul trece, iar acesta ajunge să fie o proiecție a valorilor, a credințelor noastre de la momentul respectiv oglindite în diverse situații care s-au petrecut. De aceea, cunoscându-ne trecutul, ne cunoaștem și pe noi: prin modul cum ni se prezinta evenimentele ce s-au întâmplat ne dăm seama indirect de anumite valori, anumite opinii pe care le are societatea sau persoana ce ne-a expus punctul ei de vedere. Astfel ne formăm și noi niște valori după care ne luam și care ne vor influența în ceea ce facem. În același timp, trecutul fiind așa volatil, trebuie să fie studiat din mai multe surse, pentru că el nu este doar o proiecție a opiniilor societății noastre ci reprezintă și motivul pentru care aceasta este așa în prezent.

            În acest mod, prin romanul scriitorului Dan Lungu facem o călătorie ce ne atrage atenția asupra istoriei, dar nu numai, asupra unor evenimente care au și o valoare culturala semnificativă pentru noi toți și care încearcă să ne arate niște emoții, niște trăiri a persoanelor de atunci ce sunt importante pentru lumea de acum.

Cezar Ghimici, 9 A

Complexitatea temporală nu trebuie să ne sperie

Întâlnirea cu Dan Lungu, organizată cu ocazia lansării volumului Sub gravitația memoriei, a devenit pentru mine mai mult decât o discuție literară. A fost un moment în care am reflectat profund la felul în care funcționează memoria și la modul în care fiecare generație își construiește propriile nostalgii, frici și repere. Spre final, autorul a transmis un îndemn care mi s-a părut foarte valoros: complexitatea nu trebuie să ne sperie. Pe măsură ce creștem și acumulăm experiențe, ceea ce la început era neclar începe să se limpezească.

În multe momente ale discuției tonul său a fost plin de cultură și sensibilitate. O declarație m-a impresionat în mod special: faptul că și-ar fi dorit să fie portretizat în perioada cubistă de vecina sa, pictorița Eren Eyüboğlu. Mi s-a părut o metaforă despre felul său de a vedea lumea — ca o realitate fragmentată, compusă din perspective multiple, exact așa cum se regăsește și în scrisul său. A vorbit apoi despre Ion Creangă, arătând o admirație sinceră pentru „simplitatea profundă” a poveștilor sale. În spatele limbajului aparent simplu stă o cultură solidă și o măiestrie literară pe care o descoperi mai bine abia când ești atent.

Tema memoriei colective a revenit constant. Autorul a subliniat că memoria unei comunități nu este niciodată liniară: ea se construiește din rupturi, interpretări și legende. Exemplul fabricii din Ripiceni a fost foarte sugestiv. La început, proiectul francezului Dupont a adus entuziasm: satul s-a reorganizat, oamenii simțeau că intră într-o epocă modernă. Mai târziu, când fabrica a fost preluată de antreprenori evrei, comunitatea a perceput o perioadă mai severă, cu accent mai mare pe profit. Povestea s-a încheiat dramatic prin intervenția comunismului și prin dispariția satului ca urmare a ridicării barajului. Toată această succesiune arată cum memoria unui loc se hrănește nu doar din lucrurile care există, ci și din cele care au dispărut.

Un alt exemplu emoționant a fost destinul lui Callimachi, un om care a crezut sincer în idealurile comuniste și care, totuși, a fost sacrificat de propriul regim. Este un rezumat dureros al unei epoci în care loialitatea nu garanta supraviețuirea.

În mijlocul acestor teme apăsătoare, un moment neașteptat de tandrețe a luminat discuția: povestea bunicului care îi făcea umbre pe perete în copilărie. Această imagine simplă, aproape universală, mi-a reamintit că imaginația nu are nevoie de tehnologie, ci doar de mirare și disponibilitate de a visa.

Toate aceste mărturisiri și povești au transformat întâlnirea cu Dan Lungu într-o invitație la introspecție. M-a făcut să îmi reconsider amintirile personale și felul în care trecutul — fie că este al nostru, al familiei sau al unei comunități — continuă să ne modeleze viața. Trăim, chiar fără să observăm, „sub gravitația memoriei”.

Bianca Hrib, 10 E

Firele istoriei se întâlnesc

Memoria este un lucru fluid. Foarte ușor ne putem pierde printre amintiri, și la fel de ușor putem să scriem despre aceste amintiri. Însă volumul “Sub gravitația memoriei” al lui Dan Lungu e mai mult decât atât. Pe lângă amintirea unor secvențe mai mult sau mai puțin importante din propria viață, autorul ne poartă și prin timp și spațiu, prezentându-ne sub formă de reportaje diferite episoade dintr-o istorie mai mare, mai cuprinzătoare.

Dan Lungu a spus că voia să pună în niște ecosisteme amintirile de la care a pornit, niște ecosisteme care conțin lanțuri cauzale. Scriitorul ne-a mai spus și că poveștile sunt cel mai la îndemână mod de a pune în ordine cauzele. Reportajele au pornit de la amintiri, apoi au fost făcute săpături în adâncime cu privire la diverse bucăți din aceste amintiri. Astfel, autorul își însușește rolul de arheolog, dar și de muzeograf, aducându-ne la cunoștință toate aceste descoperiri.

Pornind de la istorisirile bunicului, Dan Lungu ne povestește despre cel mai faimos haiduc al României, Gheorghe Coroi. A fost surprins să afle că acest tâlhar era, defapt, mai tânăr decât bunicul său, care vorbea ca despre o legendă despre Coroi. Ne este povestit cum motivul pentru care Coroi nu a fost ajutat în încercarea lui de a fi grațiat de rege a fost că era antisemit.  Ajungem, la un moment dat, să speculăm dacă nu cumva ar fi fost o posibilitate ca, după dispariția sa din viața publică, tâlharul să își fi trăit zilele liniștit alături de nevasta sa, primind de Anul Nou urători care să pună în scenă diverse episoade din viața lui de tâlhar. Ceea ce ar fi interesant, fiind oarecum asemănător cu situația lui Don Quijote, protagonistul romanului care îi poartă numele, scris de Miguel de Cervantes.

Ne este prezentat reportajul “O nuntă avangardistă”, în care se vorbește, bineînțeles, despre avangardă, cea ieșeană. Pornind de la prietenia dintre Sașa Pană și Moldov, pe numele său adevărat Marcu Taingiu, ajungem la publicarea revistei de avangardă UNU, unde se remarcă și poetul Aurel Zaremba, personaj care, în timpul întâlnirii cu Dan Lungu, și-a făcut apariția (în interpretarea lui Octavian Coțofrea) și a avut bunăvoința de a ne recita poeziile “Închidere” și “Deschidere” după care a dispărut în amfiteatru.

Revenind la prietenia dintre Sașa Pană și Moldov, trasăm o săgeată de la ideea lor de “șezătoare culturală” și ajungem la al 51-lea volum al revistei UNU, un volum special, un final adevărat, publicat pentru a celebra nunta lui Moldov. Astfel, un alt personaj apare în amfiteatru, și anume chiar Sașa Pană (interpretat de Andrei Obreja), care ne recită poemul dedicat către cuplul proaspăt căsătorit. Prin apariția revistei UNU putem observa natura oamenilor de a fi imprevizibili.

Ceea ce ne readuce la legenda haiducului Coroi, care (interpretat de Ștefan Ciobanu) nu se lasă “prins în poveste”, el fiind un personaj cu totul aparte, de la tâlhăriile sale și până la dispariția misterioasă de pe fața Pământului. Astfel de personaje rar se mai găsesc, dar o altă personalitate poate este și Sanda Marin, celebră pentru carte ei de bucate, cu care a ajutat o țară întreagă spre a scăpa de monotonia rețetelor cu care era obișnuit poporul.

Cu cartea ei fiind cenzurată la un nivel aproape obsesiv, fiind schimbate cuvinte ca “sos olandez” sau, în mod absurd, “carne” și “zahăr”, Sanda Marin nu vrea să ajungă faimoasă, ci să ajute din umbră, sub pseudonimul “Sanda Marin”, ea fiind de fapt Cecilia Maria Zapan.

Suntem purtați apoi prin alte reportaje, printre care și “Un fluture cât Titanicul”, un reportaj care ne prezintă povestea unui sat care a evoluat treptat, și apoi a avut o decădere bruscă. Pornind de la inițiativa lui Francois Dupont, un francez care a înființat fabrica de zahăr, ea ajunge apoi pe mâna lui Avram Leiba Zissu, care a transformat fabrica în inima satului Ripiceni, și nu numai. Zissu, investind în fabrică, a investit în lume. Cu banii pe care îi făcea de pe urma fabricii, s-a făcut cunoscut în cercuri de literatură, de avangardă, sioniste, dar și politice. Acest reportaj, pus în legătură cu “O nuntă avangardistă”, ne prezintă cum, de cele mai multe ori, există mai multe părți ale aceleiași istorii. Zissu a comunicat cu Benjamin Fundoianu, sau Fondane, cum a ajuns să se semneze mai târziu, cu care au fost prieteni cei din redacția revistei UNU.

Firele istoriei se întâlnesc, și poate chiar e nevoie de o hartă pentru a le putea descâlci. Indiferent, se împletesc frumos, sub forma reportajelor din volum. Totuși, Zissu a vrut, mai presus de toate, să ajute evreii de pretutindeni. Dorință care s-a adeverit mai târziu, după distrugerea fabricii, când majoritatea muncitorilor evrei de acolo au plecat în Israel, unde au înființat două orașe. Apoi, după ce toate reportajele au fost prezentate, am ajuns și la întrebări.

Întrebat dacă imersarea autorilor, și în mod special a lui Liviu Deleanu, prezent în “O nuntă avangardistă”, în “lumea copiilor” este o formă de revenire la normal sau o încercare de a proteja inocența copiilor, Dan Lungu a spus că, în România, unii autori erau vizați de Securitate, și astfel nu mai puteau scrie literatură pentru adulți, fiind nevoiți să se retragă în cea pentru copii și în traduceri, dând exemplu pe Gellu Naum, care a scris faimoasele cărți cu Apolodor, deși era militant comunist.

O altă întrebare a fost legată de ce sfaturi i-ar fi dat scriitorul lui Eren, sau Ernestine Leibovici, pe numele ei la naștere. Autorul a spus că se ferește să dea sfaturi, dar că i-ar fi plăcut să vorbească cu ea despre artă, considerând că a avut o poveste fascinantă. Ea a făcut școala în România, și apoi s-a îndrăgostit de viitorul ei soț, Bedri Rahmi, pentru care s-a luptat în București pentru a-i face rost de o sală pentru a-i expune lucrările de artă, o luptă foarte dificilă, având în vedere că se afla la București și erau mulți doritori pentru a avea o expoziție proprie.

În final, se poate spune că a fost o adevărată șezătoare culturală. Pornind de la informațiile concentrate în volumul de reportaje, am călătorit prin timp și spațiu în două ore mai mult decât mi-aș fi imaginat. Și, poate, așa cum a spus și scriitorul la începutul întâlnirii, i-am oferit noi idei pentru viitoare cărți.

Maya Huțanu, 10 B

Trecutul poate fi simțit și trăit ca o prezență aproape palpabilă

Cartea lui Dan Lungu este, în ansamblu, o reflecție profundă asupra memoriei personale, colective și culturale, explorând modul în care trecutul rămâne viu prin amintirile oamenilor, prin locuri și prin poveștile pe care le-au lăsat în urmă. Acesta pornește de la fapte reale și personaje care au existat cu adevărat, transformând aceste vieți în povești pline de sensibilitate și profunzime. Fiecare capitol funcționează ca o fereastră către o lume dispărută, dar încă prezentă prin urmele materiale și imateriale pe care oamenii le-au lăsat în istorie, în orașe și în memoria colectivă. Trecutul nu este pentru Dan Lungu un capitol încheiat, ci un mod de a înțelege și a se transpune în viețile altor oameni.

Legătura dintre prezent și trecut este evidențiată în capitolul despre Eren Eyüboğlu. Prin povestea artistei, se arată cum un om poate rămâne „aproape” de oraș și de persoane chiar și după ce nu mai este printre noi, prin lucrările, amprentele și poveștile pe care le lasă în urmă. Memoria ei continuă să circule prin locurile în care a trăit, prin creațiile sale artistice și prin poveștile care o însoțesc, precum sacrificiul de a-și proteja copilul în schimbul propriei vieți. Trecutul nu doar că persistă, ci poate fi simțit și trăit ca o prezență aproape palpabilă. Povestea „dudului negru”, poemul lui Bedri Rahmi dedicat iubirii pierdute, accentuează intensitatea emoțională a legăturilor care traversează timpul și reamintește cât de puternică poate fi amintirea în menținerea vie a unei istorii personale.

În capitolul Europele mele, Dan Lungu trece de la trecutul apropiat la propria experiență de maturizare, prezentând perspectiva unui copil din România anilor ’80, crescut sub dictatură. Europa nu exista pentru el decât ca un zvon, un univers imaginar, plin de obiecte și valori interzise sau inaccesibile: gumă de mestecat bună, banane, adidași, blugi, casete muzicale și săpunuri parfumate. Aceste mici detalii devin simboluri ale libertății și ale unei lumi care părea inaccesibilă. Astfel, el descoperă cu adevărat Europa în 1991, odată cu prima ieșire din țară. Această călătorie de la imaginație la realitate devine, treptat, o meditație asupra speranțelor unei generații și asupra modului în care libertatea poate fi trăită.

În final, cartea lui Dan Lungu lasă impresia că trecutul nu dispare niciodată cu adevărat, ci rămâne viu în amintiri. Legătura cu acesta ne poate face să înțelegem mai ușor alte persoane și respectiv pe noi.

Ana Ifrim, 9 A

Puterea de a vedea frumosul în lucruri mărunte

Întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu a fost una foarte plăcută. Dumnealui este o persoană simpatică si prietenoasă, care a mărturisit că valorifică întâlnirile literare cu adolescenții, motiv pentru care simt o apropiere tot mai mare de cărțile și povestirile lui. “Sub gravitația memoriei” este o carte cu o profunzime extraordinară, care transformă niște întâmplări obișnuite din viața românilor din perioada comunistă în adevărate lecții de viață și îndemnuri spre introspecție.

Un capitol care m-a impresionat a fost “Copilăria părinților noștri”, în care este descrisă realitatea cenușie a condițiilor de trai precare, în ciuda cărora creau un univers magic al jocului. Inocența și creativitatea acestor micuți le-au păstrat veselia copilărească, care nu s-a pierdut în ciuda contextului social complicat. Ei se jucau folosindu-și mâinile sau orice obiect pe care îl găseau, demonstrând curiozitate si creativitate. Vedeau lumea prin lentile colorate, având un suflet pur și sensibil în fața frumosului, motiv pentru care bucuria lor nu depindea de cât de mulți bani dispunea familia lor, cât de mare era colecția lor de jucării sau cât de multe mâncăruri gustoase aveau, ci de simplul fapt că trăiau și puteau descoperi lumea fascinantă, senină și plină de mister din jurul lor.

Dan Lungu a precizat că orice decizie mare pe care o luăm e legată de ce viitor vom avea. Noi ne construim drept ceea ce suntem. Copiii din perioada comunismului erau puternici, și consider că dificultățile  întâmpinate de ei i-au transformat în adulți responsabili. Am simțit că oamenii în acea perioadă reușeau să transforme obiectele banale în bucurii - o formă de libertate care venea din interior, nu din lucrurile la care aveau acces. Acești copii s-au construit pe ei înșiși. Am apreciat acest aspect, fiindcă generația noastră, care are totul la îndemână, uneori uită să mai aibă aceeași privire creativă asupra lumii. Tocmai libertatea aparentă ne-a făcut mai închiși, mai prizonieri ai propriei noastre comodități. Deși avem condiții de trai mult mai bune decât oamenii din a doua jumătate a secolului trecut, nu mai știm să apreciem la fel de mult frumusețea și faptul că trăim vieți împlinite, în general lipsite de griji și traume, întrucât le tratăm ca atare, ca lucruri ce ni se cuvin. Adevărata valoare nu stă în lucrurile pe care le avem, ci în felul în care le privim. Generațiile trecute au învățat să transforme lipsurile în resurse, iar noi, cei de astăzi, ar trebui să învățăm să transformăm abundența în recunoștință.

  Întâlnirea cu autorul și lectura cărții m-au făcut să realizez că, indiferent de secolul în care trăim, copilăria, imaginația și puterea de a vedea frumosul în lucruri mărunte sunt cele care adaugă valoare în existența noastră. Este foarte important să redescoperim simplitatea și curiozitatea care i-au ajutat odinioară pe copii să transforme o lume gri într-una plină de culoare, lucruri care le-au oferit speranță în timpuri grele și care le-au sensibilizat micile și luminoasele sufletele de copil.

Elena Iordache, 9 A

Trecutul se rescrie din perspectiva prezentului

Volumul ,,Sub gravitația memoriei” de Dan Lungu explorează relația profundă dintre istorie și memorie, arătând cum trecutul se strecoară în viața oamenilor, modelându-le gândirea, emoțiile și alegerile. Autorul reușește să transforme fragmente istorice, reportaje și amintiri într-o narațiune aproape autobiografică, sugerând că fiecare dintre noi este, într-un fel, produsul experiențelor pe care le trăim și al poveștilor pe care le purtăm cu noi.

Unul dintre aspectele care m-a impresionat a fost modul în care Dan Lungu reușește să transforme locurile și obiectele în personaje vii. De exemplu, în capitolul ,,Un fluture cât Titanicul” sunt descrise satele inundate de baraj. Locuințele, bisericile și drumurile devin martori tăcuți ai unei lumi dispărute, iar memoria acestor locuri păstrează durerea și speranța comunităților care au trăit acolo. Ideea că spațiile pot fi personaje subliniază modul în care trecutul poate influența prezentul și cum oamenii trebuie să conviețuiască cu acest trecut chiar și atunci când el pare inaccesibil sau pierdut.

Capitolul dedicat copilăriei părinților și jucăriilor din vremuri apuse aduce în prim-plan inocența și curiozitatea copiilor, indiferent de epocă sau sistem de conducere. Autorul ne arată copilăria simplă, improvizată, în care jucăriile nu se găseau oriunde, subliniind nevoia de libertatea și de creativitate într-o lume controlată. Prin aceste exemple, Dan Lungu scoate la iveală puterea imaginației, care devine pentru copii un spațiu al evadării, un loc în care lipsurile materiale sunt compensate de inventivitate și bucurie. Jocurile improvizate și obiectele transformate în jucării devin dovezi ale unei copilării care se construia din aproape nimic, dar care rămânea plină de sens și emoție. Astfel, timpul copilăriei nu poate fi distrus de împrejurări, amintirile din această perioadă rămânând la baza identității noastre.

Un alt capitol relevant este ,,Europele mele” și explorează viziunea pe care o aveau oamenii de rând asupra Europei după perioada comunistă, fiind ca un teritoriu aproape imaginar, inaccesibil și interzis. Această „străinătate” devine reală abia atunci când autorul participă la un schimb de experiență în Franța, descoperind Europa ca spațiu al libertății și al cunoașterii.  Prin această experiență, Dan Lungu dezvăluie contrastul profund dintre izolarea trăită în comunism și deschiderea către lume care a urmat după 1990. Europa, cândva doar o idee îndepărtată din manualele de geografie, se transformă pentru el într-un loc viu, plin de oameni, culori și diversitate, un spațiu în care diferențele culturale nu separă, ci îmbogățesc. Călătoria în Franța devine o poartă către o nouă identitate, una construită prin întâlniri, dialog și libertatea de a privi lumea fără restricții. Descoperirea Europei marchează nu doar o schimbare de perspectivă geografică, ci și una interioară, deoarece autorul începe să înțeleagă cât de mult te poate transforma contactul cu alte mentalități și stiluri de viață.

Întâlnirea cu Dan Lungu a fost o experiență care a adăugat o dimensiune vie și personală lecturii volumului ,,Sub gravitația memoriei”. Autorul a împărtășit cu noi povești din familie și amintiri care l-au inspirat în scrierea cărții, precum povestirea cu haiducul transmisă de bunicul său, un stimul inițial care a declanșat fascinația pentru istorie și memoria colectivă. Această amintire arată cum experiențele personale și poveștile transmise din generație în generație pot fi surse de inspirație.

Dan Lungu a subliniat ideea că „Omul trebuie să se ocupe în permanență și de trecut, nu doar de viitor”, reflectând întreaga sa viziune: trecutul nu este doar un simplu reper cronologic, ci o forță activă care modelează prezentul și viitorul. În plus, acesta spune că „Trecutul nu e niciodată trecut; trecutul se schimbă în permanență. Pe măsură ce se schimbă ideile și mentalitățile, se rescrie și trecutul din perspectiva prezentului”, o observație care exprimă faptul că nu există un trecut fix, încremenit, ci doar interpretări ale lui. Faptele rămân aceleași, dar sensurile lor se transformă odată cu generațiile care le privesc. Ceea ce pentru oamenii de acum 50 de ani părea normal, astăzi ni se poate părea o nedreptate; ceea ce ei vedeau ca o victorie, noi putem vedea ca o pierdere. Astfel, memoria personală, memoria colectivă și istoria oficială se reconstruiesc continuu, fiind influențate de descoperiri noi, de valori noi, de sensibilități noi. De aceea, fiecare generație „rescrie” trecutul, nu falsificându-l, ci reinterpretându-l prin filtrele sale. Aceste idei se leagă de o altă metaforă importantă, spusă de o elevă: „zbaterea fluturilor de a scăpa din plasa neiertătoare a istoriei”, sugerând fragilitatea omului în fața evenimentelor istorice și necesitatea de a înțelege și de a interacționa cu trecutul pentru a supraviețui în societatea actuală.

De asemenea, vreau să remarc pasiunea autorului pentru tot ceea ce înseamnă istorie și modul în care putea vorbi ore întregi despre evenimente, personaje și amintiri din trecutul României. Această dăruire se simțea nu doar în informațiile pe care le oferea, ci și în felul în care le transmitea – cu energie, curiozitate și respect față de fiecare detaliu al trecutului. Pentru Dan Lungu, istoria nu este doar o colecție de date sau fapte, ci un spațiu viu, încărcat de emoții, de întrebări și de povești care continuă să influențeze prezentul.

Am plecat de la întâlnire cu ideea că memoria, copilăria, jocul și povestea personală sunt instrumente de înțelegere a trecutului și de construire a prezentului. Autorul ne-a arătat că fiecare amintire, fiecare jucărie și fiecare poveste spusă de bunici sau de părinți contribuie la viziunea noastră asupra istoriei.

Cătălina Ilinca Iov, 10 B

Memoria nu este doar o arhivă, ci un mecanism viu

Am avut ocazia de a participa la o întâlnire cu scriitorul Dan Lungu, unul dintre autorii contemporani, o voce distinctă a literaturii române. Evenimentul a fost dedicat volumului “Sub gravitația memoriei”, un volum în care autorul explorează cu sensibilitate, umor și luciditate fragmente din copilăria sa, dar și din viața altora, construind o lume ce pare mereu în balans între realitate și amintire. Întâlnirea a fost plină de momente de reflecție, într-un ton care a făcut ca discuția să fie accesibilă și interesantă pentru toți cei prezenți.

Dan Lungu a început prin a explica modul în care s-a născut volumul, subliniind că “Sub gravitația memoriei” nu este doar o autobiografie, ci și o explorare literară a felului în care memoria organizează trecutul, îl rearanjează și îl transformă. Cartea este compusă din mai multe povestiri, fiecare având în centru episoade din copilărie, însă în foarte puține dintre ele el este protagonistul direct. În rest, el devine un observator atent al unor povești care ar fi putut aparține oricui a crescut în România anilor din comunism. Această distanță dintre autor și personajele sale, chiar și atunci când decorul este familiar, a generat o discuție interesantă despre modul în care ne construim propriile amintiri și despre cât de mult este realitate și cât este ficțiune în ceea ce ne reamintim. Memoria nu este doar o arhivă, ci un mecanism viu, un filtru prin care trec emoții, imagini și întâmplări care se cer repovestite. Uneori, chiar și cele mai simple evenimente capătă o încărcătură simbolică odată ce sunt trecute prin acest filtru. În unele cazuri, poveștile originale aparțin altcuiva, dar, prin așezarea lor pe paginile unei cărți, devin parte dintr-o memorie colectivă, recognoscibilă oricărui cititor.

La final, după ce câțiva colegi au prezentat câteva capitole din carte și alții au imitat personaje din carte, a avut loc și o ședință de întrebări. Dan Lungu a răspuns cu sinceritate și a fost foarte prietenos și încântat de curiozitățile noastre.

 Întâlnirea cu Dan Lungu nu a fost doar o discuție despre o carte, ci și o lecție despre felul în care poveștile, chiar și cele mici, pot deveni punți între oameni și între generații. Am reușit să înțeleg mai bine legătura dintre titlul cărții și poveștile ce se află între paginile acesteia. Sper să mai am ocazia să ne întâlnim cu Dan Lungu la o a cincea întâlnire în școală.

Anastasia Nechifor, 10 B

În memoria noastră se ascund firele nevăzute care ne țes povestea

Întâlnirea cu Dan Lungu a fost pe cât de captivantă, pe atât de intensă precum romanul "Sub gravitația memoriei". Momentul muzical de la început ne-a introdus în atmosfera romanului cu ajutorul notelor ce oscilau între suferință și tandrețe și care pătrundeau la fel ca memoria, uneori neașteptat, subtil sau chiar dureros. Memoria care devine singura mărturie, în afară de scris, că a fost ceva, ceva s-a întâmplat. Ceva a existat, deoarece ne-am amintit. Cum putem să facem asta? Prin scris. Astfel, rolul lui Dan Lungu, ca de altfel al oricărui scriitor este de a ne aminti. Nu numai istoriile mari, ci și cele mici, cele care par să nu aibă importanță. Haiducul Coroi, fabrica de jucării indestructibile Teddy, fabrica de zahăr ce sprijinea mișcarea avangardistă, prințul roșu cu sânge albastru și dureroasa poveste de dragoste a vecinei lui Dan Lungu, toate aceste povești sunt "împletite" la fel ca un covor kilim.

A fost interesant să aflu modul prin care "arheologul" Dan Lungu dezgropa amintiri și istorii uitate din trecut, unele chiar accidental, cum ar fi fabrica de jucării Teddy pe care a descoperit-o într-o arhiva când căuta o altă lucrare. La fel de interesant a fost să aud că haiducul Coroi ar fi fost mai mic decât bunicul lui Dan Lungu și totuși acesta vorbea despre el ca despre legenda. Probabil pentru că oamenii au mereu nevoie de povești, vechi sau noi, ceea ce conturează și mai puternic rolul literaturii.

Totodată, am înțeles că trebuie să ne amintim și de trecut, nu doar să ne îngrijim de prezent sau să ne îngrijorăm de viitor, fiindcă în memoria noastră se ascund firele nevăzute care ne țes povestea și ne ajută să înțelegem cine suntem cu adevărat.

Laura Nechifor, 10 B

Fluturele este fiecare dintre noi în raport cu istoria mare

Memoria ne-a unit, ne-a provocat la dialog și ne-a motivat să ne cunoaștem istoria, pe cea mare și pe cea personală, a strămoșilor din care ne tragem. Începutul întâlnirii noastre, pentru mine, a fost marcat de ceea ce a zis doamna Lavinia Ungureanu, și anume ,,Dacă mergem în fața morții mai vii, frumusețea va fi mai mare”. Aceste cuvinte m-au făcut să mă gândesc la trecerea în neființă ca la un apogeu al vieții noastre, un punct culminant în care toată frumusețea acumulată de-a lungul timpului arde cu o lumină puternică, intensă, care ne croiește drumul prin întunericul de dincolo. Toate acestea se datorează memoriei, o ,,superputere” a noastră cu care traversăm timpul fără limitele impuse.

Primul lucru care mi-a atras atenția a fost ceea ce a spus unul dintre prezentatori, mai exact: ,,Prin cartea lui Dan Lungu am învățat că trebuie să ne bucurăm și de trecut nu doar de viitor”. Mi se pare valoros să cunoaștem acest lucru având în vedere tendința noastră de a oscila între cele 3 repere ale timpului: a trăi în trecut, în prezent, ori în viitor. Firesc ar fi să trăim în momentul de față, dar cu puterea de a călători în trecut, ne putem duce uneori și la istoria noastră, atunci când prezentul ne dezamăgește, să vedem că au fost momente bune, că am trecut prin atât de multe clipe frumoase sau mai sumbre, dar în final fără ca acestea să se fi petrecut, nu am mai fi avut ceea ce avem acum. Mereu oamenii se gândesc la viitor cu speranță sau îngrijorare și uită cum trecutul este încă alături de ei. Ei bine cartea lui Dan Lungu ne îndreaptă către istorie, ne invită să vedem cum pornind de la cea personală ajungem la ceilalți pentru că totul este conectat într-o măsură sau alta.

,,Sub gravitația memoriei” este specială deoarece istoria este cea mai frumoasă poveste, iar prin povești se transmit cele mai valoroase întâmplări, momente esențiale și principii de viață, credințe despre tot ce există: iubire, timp, moarte.

Dan Lungu declară că esența noastră se află în libertate și cel mai important este să avem o alegere, să avem opțiuni și decizie proprie. Omul este fundamental o ființă liberă, iar istoria ne demonstrează că în cazul îngrădirii nevoilor și plăcerilor, lumea nu poate funcționa. Totodată cred, după lectura cărții lui Dan Lungu și după participarea la întâlnirea cu dumnealui, că a cunoaște istoria înseamnă a fi liber în prezent și în viitor.

Una dintre povestirile care m-au impresionat a fost ,,Un fluture cât Titanicul”, care pune în centru geneza satului Ripiceni. Interesant este cum autorul pornește de la amintirea sa proprie când a auzit într-o autogară strigat numele acestui sat și i-a plăcut cum sună, apoi sapă în trecut pentru a descoperi ce se află în spatele acestui sat. Titlul este un contrast între fluturele fragil, suav, delicat și Titanicul, imens, impunător, masiv, și cred că acest fluture este fiecare dintre noi în raport cu istoria mare. După ce am parcurs povestea lui Maurice Dupont, francez de origine, care a ales să investească în crearea unei fabrici în satul Ripiceni și care a fost un real succes roditor, m-a emoționat secvența de la final în care naratorul poartă un dialog cu un bătrân ce se uita profund și cu regret la lacul sub care odată erau case, erau oameni și morminte, adică era viață și spirit. Durerea este de nedescris, lacul îneacă trecutul atâtor familii, această imagine fiind reprezentarea faptului că istoria mare vine și strivește poveștile individuale, personale.

Un detaliu care a făcut diferența în întâlnirea noastră cu Dan Lungu a fost învierea unor personaje din carte întruchipate de elevi, precum: Aurel Zaremba, care striga din toți rărunchii ,,La poesie, ce n’est rien!”, haiducul cu aer misterios și curajos, Coroi, minunata Eren Eyüboğlu sau excentricul Sașa Pană. Le-au dat viață și le-au adus mai aproape de noi, ne-au introdus în povestea lor.

Așadar, întâlnirea a fost ocazia ca toți să medităm asupra importanței memoriei și a istoriei, să găsim identificarea cu dorințele, problemele și sentimentele celor despre care am citit. Am plecat cu gândul că am găsit răspunsul la întrebarea: Cum păstrez toată frumusețea pe care o văd, o simt, o trăiesc în timpul vieții? Cu ajutorul memoriei.

Iuliana Nistor, 9 A

Pentru a pune în lumină adevărul

Cartea Sub gravitația memoriei: Reportaje (auto)biografice de Dan Lungu lasă impresia unei călătorii prin trecutul României, văzut prin ochii oamenilor obișnuiți, dar și ai unor personaje cu povești aparte. Modul în care autorul reușește să transforme amintirile, documentele vechi și poveștile auzite de la alții într-o imagine vie a unei lumi care a dispărut, dar care continuă să ne influențeze prezentul este cu totul special.

Volumul este ca un mozaic alcătuit din bucăți foarte diferite: fabrici care au fost cândva mândria unei comunități, artiști îndrăzneți care au vrut să schimbe lumea prin operele lor, oameni care au trăit tragediile secolului XX, copilării petrecute în lipsurile comunismului, dar și locuri din Republica Moldova sau Transnistria care par rămase în trecut. Fiecare capitol scoate la lumină o altă parte a realității românești, iar împreună formează imaginea de ansamblu a secolului trecut.

M-a impresionat cu adevărat felul în care Dan Lungu scrie despre oameni: nu îi laudă pentru faptele lor, dar nici nu îi condamnă. El îi prezintă exact așa cum sunt, cu părțile lor bune, dar și cu cele rele. De exemplu, povestea prințului Scarlat Callimachi, care ajunge comunist, sau cea a lui Avram Zissu, un industriaș și intelectual evreu, arată cât de complicate pot fi destinele individuale în mijlocul unor perioade istorice tensionate. La fel, textele despre copilăria părinților noștri sau viața din anii ’80 surprind foarte bine atmosfera de frig, lipsuri și frică, dar și momentele de solidaritate sau umor care făceau viața suportabilă în acea perioadă atât de dificilă.

Unul dintre capitolele care m-a impresionat cel mai mult este „Un fluture cât Titanicul”, un episod istoric extrem de viu, care arată cât de repede se poate schimba destinul unui loc sau al unei persoane. Fabrica de zahăr din Ripiceni, cândva una dintre cele mai moderne din Europa, a ajuns în prezent o ruină scufundată sub apă. Cu greu ne putem imagina că acest spațiu, acum pustiu și tăcut, a fost odinioară plin de oameni, de forfotă, de utilaje și de speranța unei comunități întregi. Acest capitol ne îndreaptă atenția spre efemeritatea și fragilitatea omului și a lucrurilor create de acesta.

Un alt aspect care mi-a atras atenția este modul în care Dan Lungu evidențiază cât de ușor se poate pierde o lume întreagă: o fabrică, o comunitate, o tradiție. Multe din poveștile din carte sunt despre dispariții – clădiri demolate, oameni uitați, sate schimbate pentru totdeauna, dar, în același timp, cartea arată că memoria le poate aduce înapoi, măcar pentru o clipă, iar acest lucru dă volumului o notă aparte, care sensibilizează profund cititorul.

Dan Lungu reușește să îmbine informația istorică cu narațiunea, astfel încât lectura devine plăcută și accesibilă. Chiar dacă unele subiecte sunt grele și stârnesc amintiri neplăcute (deportări, război, comunism), autorul nu le prezintă într-un mod apăsător, ci într-unul clar, echilibrat și adesea sensibil, pentru a pune în lumină adevărul.

În final, consider că această carte ne ajută să ne înțelegem mai bine trecutul și cum acesta continuă să ne afecteze prezentul. Este o lectură care ne îndeamnă să descoperim povești adevărate, pline de emoție, și să înțelegem istoria nu doar din povești, ci prin ochii oamenilor care au trăit-o.

 Ianis Orhei, 9 A

Memoria colectivă este construită din fragmente, interpretări și pierderi ireversibile

Participarea la evenimentul cu Dan Lungu, dedicat volumului Sub gravitația memoriei, mi-a oferit ocazia de a reflecta mai profund asupra felului în care funcționează memoria și cum fiecare generație își construiește propriile repere, traume și nostalgii. Un moment deosebit de cald a fost evocarea copilăriei, când bunicul său se juca făcând umbre cu mâinile. Această imagine, simplă și universală, mi s-a părut semnificativă pentru capacitatea copiilor de a crea lumi întregi din nimic. Chiar autorul a subliniat, printre rânduri, că fantezia copilului nu depinde de obiecte, ci de disponibilitatea de a se mira și de a inventa. Într-o epocă plină de tehnologie, asemenea imagini recuperează frumusețea jocului născut doar din lumină și imaginație.

Un episod care m-a impresionat  este povestea fabricii de la Ripiceni. Începuturile fabricii, pe care le-am înțeles ca fiind legate de inițiativa unui francez pe nume Dupont, reprezintă un moment de înflorire pentru sat: apar Ripiceniul Vechi și Ripiceniul Nou, se creează un ritm de viață modern, oamenii trăiesc sentimentul progresului. O etapă diferită urmează atunci când fabrica trece în mâinile unor afaceriști evrei, perioadă pe care o resimt în lectură ca una a exploatării mai dure, orientate spre profit. Sfârșitul fabricii, asociat cu intervenția regimului comunist și cu inundațiile care au justificat construirea barajului, marchează dispariția unui spațiu încărcat de semnificații. Pentru mine, această succesiune de etape reprezintă un excelent exemplu al felului în care memoria colectivă este construită din fragmente, interpretări și pierderi ireversibile. Din discuție a mai rămas pregnantă și figura lui Callimachi, prezentat ca un comunist autentic, un om care a crezut sincer în idealurile regimului. Tragedia lui stă în faptul că tocmai sistemul pe care l-a susținut l-a trădat. Este un destin emblematic pentru modul în care regimurile totalitare își răstălmăcesc fidelii, transformându-i în victime.

O notă aparte au dat și mărturisirile culturale ale lui Dan Lungu. A spus că i-ar fi plăcut să fie pictat de vecina sa Eren Eyuboglu, în perioada ei de început în cubism, semn că îl atrage estetica fragmentării și a reconstrucției realității din multiple unghiuri. Tot autorul a vorbit cu admirație despre Ion Creangă, subliniind că simplitatea lui este doar aparentă: în spatele ei stă o cultură solidă și un control riguros al limbajului.

Un mesaj final care mi-a rămas în minte este acela că nu trebuie să ne temem de complexitate. Odată cu experiența, lucrurile se limpezesc, chiar dacă inițial par încurcate. Evenimentul cu Dan Lungu a fost, astfel, o invitație la introspecție, la reevaluarea propriilor povești și la a înțelege cum, inevitabil, trăim cu toții sub gravitația memoriei.

Sebastian Teodoru, 10 B

În spatele fiecărei istorii personale se află o memorie comună

M-am bucurat să particip la întâlnirea cu Dan Lungu, întrucât am putut sa aprofundez mai bine ideea despre felul în care autobiografia devine o formă de înțelegere a lumii. Volumul Sub gravitația memoriei  explorează felul în care istoria individuală și cea colectivă se intersectează. Autorul arată că autobiografia nu este doar o formă de introspecție, ci și un instrument prin care înțelegem lumea din jur. De aceea, povești precum cea a lui Eren Eyüboğlu sau istoria fabricii de zahăr de la Ripiceni devin adevărate autobiografii colective: ele recuperează oameni, locuri și mentalități care altfel s-ar pierde. În acest sens, în spatele fiecărei istorii personale se află o memorie comună, construită din experiențe împărtășite, chiar dacă au fost trăite separat.

Scarlat Calimachi, prezentat în capitolul dedicat „Povestea prințului roșu cu sânge albastru și a incredibilelor sale isprăvi”, poate fi văzut ca o metaforă a României actuale: o țară marcată de contraste, ezitări și idealuri care se ciocnesc adesea de realitate. Contradicțiile lui reflectă tensiunile dintre tradiție și schimbare, dintre identitatea moștenită și cea dorită.

Fabrica de la Ripiceni, descrisă ca un loc modest ce a influențat cultura interbelică, demonstrează că istoria se sprijină pe detalii aparent neînsemnate. Fiecare dintre noi are propriile „fabrici de zahăr”: experiențe uitate sau spații discrete care ne-au format caracterul și felul de a privi lumea. Astfel cartea ne invită să redescoperim aceste nuclee ale identității personale și colective.

Miruna Ursanu, 10 E

Cunoașterea este o formă de libertate

Capacitatea de a cunoaște este, în sine, un fenomen complex, care necesită răbdare și minuțiozitate. Odată ce stăpânești etapele cunoașterii, ajungi să nu mai delimitezi viața în trecut și prezent, ci să o percepi ca fiind o parte nemuritoare dintr-un întreg.

  Dan Lungu, în cartea sa "Sub gravitația memoriei", trasează pașii unei libertăți pure, o libertate pe care o dobândești numai în momentul în care înțelegi legăturile dintre oameni. Această carte este un amalgam de reportaje (auto)biografice, accentul fiind pus nu pe cunoașterea sinelui, ci pe cunoașterea altor personalități, menite să-i contureze acest sine. Cartea dezvoltă (auto)biografia prin includerea altor persoane, conectate direct cu interesele sale. Debutează cu o amintire din copilărie, raportată la satul Ripiceni, din Botoșani,  în care este descrisă evoluția satului, întemeiat in jurul unei fabrici de zahăr, construită de François Dupont. Un element comun, folosit ca eveniment  declanșator, este războiul, mai precis noul regim instalat. Acesta este aspectul profanator, care ruinează cursul domol al vieții persoanelor din reportaje. Și totuși, războiul a reușit să consolideze progresul următoarelor persoane. A distrus viața unui om, ca să fortifice viitorul altuia. De exemplu, A.L Zissu din capitolul "Un fluture cât Titanicul" a fost neîndreptățit de regimul comunist, fiindu-i luate toate realizările și arestat pe nedrept, abuzurile din detenție deteriorându-i radical sănătatea. Însă, în capitolul "Coroi, haiducul înghițit de istorie" Gheorghe Coroi este acum spaima jandarmeriei. Acesta reușește să-și susțină cauzele, spre deosebire de A.L Zissu căruia nu i s-au ascultat rugămințile asupra sionismului, ferindu-se de jandarmii perfizi si de intențiile lor. Este primul din carte care reușește să-i înfrunte, jandarmeria fiind o extensie al regimului comunist.

Înaintarea se produce până în prezent, în timpurile actuale ale autorului. Ultimul capitol, "Eren Eyüboğlu, vecina mea", însumează toate caracteristicile elaborate de personajele precedente. Eren a fost vecina autorului din Iași, pe care nu a cunoscut-o direct niciodată. A aflat despre identitatea sa la Istanbul; anume  ca era din Iași și că are o importanță semnificativă în artă.

"Aceasta pentru că uneori viitorul se naște de unde nu te aștepți. Stă cuibărit în detalii și deodată deschide fire lungi, care țes istorie." Spune Dan Lungu în carte. Eren Eyüboğlu reprezintă începutul (auto)biografiei lui Dan Lungu, fiind centrul, esența cărții. Toate reportajele sunt menite să-i construiască ei biografia, deoarece se regăsesc toate elementele fundamentale din ele în Eren: iubirea dintre prințul Scarlat și Dida reprezintă iubirea, scurtă, dintre Eren și Bedri Rahmi. Reușește să aibă un moștenitor care să-i continue galeriile de artă, spre deosebire de François Dupont, căruia îi vor muri ambii copii, fabrica fiind preluată de o societate anonimă. Ajunge în Istanbul, o țară care acceptă evreii, un fapt pe care A.L Zissu l-a experimentat prea puțin din cauza tratamentului din detenție. Povestea lui Eren, pe care i-a descoperit-o Dan Lungu, simbolizează o renaștere dintre ruine, o reprezentare a speranței. Chiar autorul a spus că trăim într-o lume construită în comun. Fiecare participăm subtil la evoluția altei vieți. Fiecare eșec reprezintă punctul de plecare unei alte persoane.

Așadar, fundamentul "planetei străine și îndărătnicite a trecutului" a fost Eren Eyüboğlu. Ea întruchipează rădăcinile autorului, rădăcinile Iașului. Planeta este "placa comemorativă" care nu i-a fost niciodată atribuită, omagiul imuabil care va persista timpului și va rămâne "lipit" sub protecția gravitației memoriei. "Libertatea este in creație", spune Dan Lungu. Făcând cunoștință cu Eren Eyüboğlu și oferindu-i această carte drept "placa", a transformat cartea într-o "planetă palpabilă", care va reliefa permanent libertatea sa.

Matei Vatră, 9 A

Trecutul se rescrie constant

Pe 13 noiembrie, am participat la întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu despre noul lui volum (auto)biografic "Sub gravitația memoriei", prin care ne-a oferit o nouă perspectivă asupra lumii în care trăim și asupra trecutului, prezentului și viitorului nostru. Atât în carte, cât și în discuție s-a început cu subiectul autobiografiei. Dan Lungu explică faptul că de fapt totul este autobiografic, nu doar parcursul vieților noastre, ci și poveștile vieților altor persoane pe care le-am auzit sau observat, și nici nu trebuie să fie o ființă umană. De exemplu, autorul ilustrează că Ripiceni, o comună care este prezent în carte, poate fi considerat un personaj care are o poveste aparte.

După această definiție, observăm că ceea ce trăim, respectiv autobiografiile pe care le-am acumulat, influențează viitorul nostru, deciziile pe care le luăm și persoana care vom deveni. De aici pornește și discuția despre lanțul de cauzalitate, efectul de domino al lui și liberul arbitru. Scriitorul Dan Lungu subliniază faptul că viețile noastre sunt de fapt ecosisteme întregi de cauze și efecte, legate printr-un lanț cauzal. Urmărind această idee, narațiunea este de fapt o metodă de a reprezenta un lanț cauzal într-un mod foarte ușor de înțeles. Tocmai cartea "Sub gravitația memoriei" este scrisă în acest fel, întrucât toate poveștile relatate în carte sunt povești din viața scriitorului "la nivel macro", din perspective diferite și cu evenimente ce au efect asupra lanțului cauzal al lui Dan Lungu.

O altă idee interesantă ilustrată de el este că trecutul se rescrie constant. Ori prin schimbări de perspectivă asupra lui datorită mentalității din prezent, ori este uitat, ori este șters din istorie, ori este modificat sau neînțeles din cauza unor factori externi, trecutul nu rămâne la fel. Acest lucru este surprins și în carte, în mai multe reportaje (auto)biografice, dar un exemplu concret ar fi când Dan Lungu explică faptul că Iașiul și multe alte orașe și-au pierdut din istorie din cauza nevoii de dezvoltare, schimbării drumurilor și a infrastructurii, dărâmarea și înlocuirea clădirilor, uitarea locurilor vechi, și neîmpărtășirea poveștilor lui mai departe.

Adela Vasile, 9 A

Așa de multă viață pur și simplu dată uitării

Întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu în cadrul Colegiului Național Iași a fost, pentru mine, o experiență valoroasă, care mi-a îmbogățit percepția asupra observării totale, curiozității și sentimentelor. Am aflat mai multe despre procesul de gândire din spatele unei cărți, mai ales una pe care nu o putem numi roman complet, ci doar o jumătate sau un sfert, datorită faptului că este un mixt de poveste și date exacte — reportaje autobiografice.

Începând chiar cu prima parte, Dan Lungu ne spune cum că pentru el, un moment nu este doar simțit într-o clipă, ci el este etern în lucrurile mici, precum un miros, un cântec, un anumit obiect, vremea de afară sau orice alt mic detaliu ce îi poate aminti de acesta. Întreaga noastră experiență se rezumă în ceea ce citim, trăim, auzim, vedem etc. astfel încât totul este un reportaj autobiografic, o opinie, o interpretare. De aceea, evidențiind prima temă, comunismul, Dan Lungu ne poartă prin ochii unui băiețel stând în gară, așteptându-și autobuzul lui, către locul în care „avea ce căuta”, în localitatea rudelor. Destinația lui stabilită l-a dus cu gândul la celelalte destinații posibile, stabilite sau nestabilite, cu rost sau fără rost, adică la cum ar fi lumea cu adevărat liberă, necomunistă, lumea care merge și în locuri în care nu au treabă, lumea care merge și în Ripiceni, un orășel ce s-a construit în jurul industrializării, în jurul fabricii de zahăr. Un orășel sau, de fapt, un personaj, la cât de multă viață temporară a fost acolo, fie sub influență franceză, fie sub mișcarea sionistă sau a circulării oamenilor în general. Ripiceniul a fost odată simbolul libertății, o libertate la care i s-a dus și scriitorului gândul atunci când a vizitat localitatea și a văzut că tot ce era la un moment dat nu mai e. Este cu adevărat trist să vezi așa de multă viață fiind pur și simplu dată uitării, motiv și pentru care ar trebui să dăm mai multă importanță istoriei, știința care se asigură ca trecutul să nu fie uitat, dar nici repetat.

Astfel, Dan Lungu ne îndeamnă să nu fim neinteresați, să căutăm, să cercetăm, așa cum el a început să se uite prin arhiva ziarelor de epocă și să-și completeze cunoștințele în legătură cu povești pe care el deja, oarecum, le știa, majoritatea de la bunicul lui. Aici intervine Coroi, „haiducul” Coroi, care era, de fapt, un bandit. Un țăran ce a semănat teroare în rândul negustorilor, bancherilor și boierilor din perioada interbelică, în jurul Botoșaniului și Iașiului. Din curiozitate și cercetări, autorul chiar a aflat că acest personaj de care bunicul lui îi tot zicea, era chiar mai tânăr decât acesta, deși în fiecare relatare părea de parcă vremea lui a fost înainte de a povestitorului în sine.

Astfel, pot spune cu o anume satisfacție că întâlnirea cu Dan Lungu, cât și cartea acestuia, „Sub gravitația memoriei”, m-a ajutat să văd lucrurile din mai multe unghiuri, să caut cauza lor și să nu mă limitez la generalitate. Temele cărții s-au îmbinat perfect, ca un mozaic al nuanțelor aceleiași culori, o dovadă că arta poate fi și exactă și că lasă loc interpretării receptorului în aceeași măsură în care ne informează.

Theodor-Alexandru Vicol

Narațiunea – harta realității

Ce ne face pe noi oameni? Ce ne reprezintă pe noi, ca indivizi? Memoria este partea din noi care ne-a format, ne-a învățat, ne-a pregătit pentru prezent, iar viitorul este o simplă proiecție a ceea ce tocmai am trăit. Reportajele (auto)biografice din volumul “Sub gravitația memoriei” de Dan Lungu ne arată că vremurile, oamenii, locurile, istoria : lumea este făcută pentru a fi povestită – aceasta este singura ei rațiune de a exista.

Scriitorul a fost dornic să ne povestească detalii din spatele redactării volumului, considerându-l un punct de plecare unde lumea este complicată, iar cercetarea aridă. În viziunea sa, narațiunea nu e doar o formă de a transmite informații și sentimente, ci ea poate fi cea care face ordine în haos, întrucât lanțurile cauzale devin inteligibile prin personaje, contexte, decizii. Un exemplu sugestiv este povestea haiducului Coroi, la început fiind o simplă legendă spusă de bunici, apoi devenind un subiect istoric. Coroi prăda negustori evrei și era apărat în instanță de avocați anti-semiți. Cum se transformă mitul în arhivă? Un alt exemplu relevant este perspectiva lui Aurel Zaremba – istoria personală se întrepătrunde cu istoria socială.

În poemul său, “Deschidere”, versurile reprezintă o “genealogie” a realității – este cercetarea realizată prin metafore, nu prin axiome. Un concept este un cuvânt care a învățat să țină în el un univers întreg. Percepția timpului este strâns legată de cea a libertății. Libertatea există, însă drumul către ea nu poate fi controlat, nu putem fi ghidați de nimeni și de nimic. Fiecare decizie a noastră, în schimb, taie o bucată din viitor și o transformă în realitate. “Trecutul este într-o permanentă rescriere – se rescrie din perspectiva prezentului dat fiind că se schimbă ideologiile. Trecutul influențează prezentul în care noi trăim și este întotdeauna viu.” Dan Lungu ne arată că istoria este artizanală, are uz propriu, nu timpul este cel ce curge la fel, ci sensul și efectele asupra zilelor de astăzi.

Cu aceeași deschidere, scriitorul mi-a răspuns la o întrebare la care toată societatea românească ar trebui să aibă un răspuns, întrucât din cauza unei majorități lipsește cu desăvârșire intenția de a recunoaște trecutul ce ne definește și pe cei din spatele artei trecutului. Las aici cuvintele mele drept mărturie și sper că mai sunt și alții care și-ar dori măcar a încerca să întregească mulțimea artiștilor ce pe noi, ca popor, ne reprezintă: “Așa cum ați prezentat în carte, v-ați dorit enorm de mult ca Benjamin Fondane să fie apreciat cum se cuvine prin acea placă informativă, care face legătura între trecut, prezent și viitor. Din păcate există printre noi și persoane care nu recunosc identitatea artistului, fapt demonstrat de soarta injustă a piedestalului, ele considerând tăcerea drept soluție.

Astfel, toate personalitățile studiate în detaliu (de la Scarlat Callimachi până la Avram Leiba Zissu) formează o galerie a celor uitați de lume, nemaifăcând parte din discursul maselor de mult timp. Ce credeți că vrea tăcerea acestor oameni să ne transmită despre felul în care societatea românească își “selectează” fragmente din memorie? ” Dan Lungu este de părere că există o mare ignoranță, o nepăsare care duce chiar și la xenofobie și anti-semitism, în situația lui B. Fondane, însă este convins că încet-încet totul se va redresa, grație francezilor care îl admiră pentru tot ceea ce a făcut și a reprezentat: un scriitor, poet avangardist ce în ciuda situației financiare deficitare și tuturor stereotipurilor a reușit să se impună în literatură, fiind unul dintre cei mai proeminenți scriitori din secolul trecut. “Oricât am vrea noi să avem o imagine impecabilă despre toate, există un substrat din xenofobie care funcționează.”

A fost o experiență în care m-am simțit simultan martor al mai multor evenimente istorice datorită puterii narațiunii. Frază după frază, fragment după fragment, trecutul a căpătat astfel noi forme prezente, mai vii alături de noi, iar scriitorul Dan Lungu ne-a arătat ce înseamnă arheologia narativă...