Între zidurile unei școli care așteaptă să fie descoperită

Cred că despărțirile sunt cele mai dureroase momente și, de aceea,  încerc să prelungesc ceea ce este frumos, pentru că orașul Iași și, implicit, Colegiul Național au devenit părți esențiale ale ființei mele. Nu este ușor să părăsești locul în care te-ai născut, acele puține străzi care te călăuzesc în fiecare plimbare târzie, prietenii care au fost alături de tine până și-n cele mai neguroase perioade, părinții, cărora le sunt infinit recunoscător pentru persoana care am devenit și, nu în ultimul rând, liceul care a fost martorul unei copilării întârziate, al unei maturizări poate prea timpurii și al unei reînvieri din cenușa proprie la care nici eu nu m-aș fi așteptat. 

În agitația de zi cu zi, săli de clasă și holuri care nu se liniștesc niciodată, nici măcar la sfârșitul săptămânii, Naționalul este singurul care rămâne neclintit. Cu toate acestea, în spatele zidurilor mult prea impunătoare pentru Tudor din clasa a cincea, am descoperit o sumedenie de emoții și îndoieli care-l caracterizează. Îmi place să mă gândesc la acest liceu personificându-l, mi-l imaginez ca pe o ființă discretă, erudită, cu o cultură care mă impresionează la fiecare discuție, dar care se dovedește a fi extraordinar de sensibilă și apropiată de sufletul omenesc. În ciuda vârstei, mi-a demonstrat că încă poate să fie tânăr dacă își dorește, că încă se mai bucură de activitățile pe alocuri puerile ale elevilor care-l invadează, dar că revine mereu la ce-l definește - seriozitatea și munca intelectuală. Și, oricât de mult aș încerca să-mi alung gândurile melancolice, trebuie să recunosc că îmi va fi dor de acest mic om, care va rămâne în sufletul meu pentru totdeauna, voi încerca să vin la aniversările sale, mă voi gândi la el, pentru că nu știu ce-i pot oferi înapoi. Îmi vor lipsi diminețile în care întârziam la prima oră, pauzele care păreau mult prea scurte, discuțiile cu profesorii la care mă gândeam când puneam capul pe pernă la ore mult prea apropiate de următoarea plimbare matinală către liceu, colegii cu care am râs și cu care, uneori, m-am certat și așa-zisele activități extrașcolare care au rămas întipărite în fluxul amintirilor mele. 

Gândul că în câteva luni voi fi nevoit să părăsesc acest liceu mă înspăimântă, nu știu ce va urma, cum mă voi simți în celălalt colț al țării, cum va fi experiența studenției, adevărul este că nu mă ajută nici anotimpul în care scriu aceste rânduri… Ceața apăsătoare și frigul care mă cuprinde doar privind prin fereastra încăperilor în care mă aflu mă îndeamnă la căutări existențiale, la întrebări al căror răspuns nu-l am, lucru care îmi perturbă, într-o mică măsură, echilibrul cotidian. 

În același timp, perioada de tranziție care succedă încheierea ciclului liceal reprezintă și un început al unui nou capitol din viața mea. Privind retrospectiv, toate experiențele pe care le-am trăit în timpul gimnaziului și, mai ales, în timpul liceului m-au ajutat să mă decid în legătură cu alegerea drumului profesional pe care doresc să pășesc cu încredere și cu o anumită timiditate specifică începuturilor. Colegiul Național mi-a oferit numeroase oportunități, nu aș fi descoperit noi laturi ale personalității mele, fără îndrumarea profesorilor care mi-au devenit mentori, a reușit să mă determine să mă implic în destul de multe activități, iar aici pot aminti proiectele Erasmus+, președinția Consiliului Școlar al Elevilor și, poate cea mai apropiată de Tudor de la finalul celor opt ani de Național, revista ,,Spre lumină”. Nu am scris foarte mult, dar fiecare experiență de acest fel m-a surprins plăcut, mi-a demonstrat că pot crea lucruri frumoase, de care să fiu mulțumit. Dacă în timpul gimnaziului am explorat mai mult latura artistică a personalității mele, în timpul liceului atenția mea s-a îndreptat, la început, către lumea oralității și a diplomației, pentru ca, spre final, ca într-un cerc al vieții, să revin tot la artă, cea care m-a salvat în multe momente de cumpănă, apropiindu-mă de puterea cuvântului și a literaturii. Sunt conștient că această legătură nu este întâmplătoare, fără implicarea profesorilor de limba și literatura română din viața mea, nu m-aș fi atins de prea multe cărți… În timpul liceului am descoperit cu adevărat această pasiune, care sper să mă însoțească în toate etapele pe care le voi parcurge. 

În acest sens, am decis să urmez cursurile Facultății de Sociologie din cadrul Universității din București, un domeniu străin multor oameni, dar esențial societății în care trăim. Ca orice altă știință umanistă, sociologia are un grad ridicat de versatilitate și aplicabilitate în lumea contemporană. Nu a fost o alegere ușoară, spre finalul clasei a unsprezecea s-a concretizat această idee în mintea mea, considerând în prezent că mi se potrivește. Visul meu îl constituie un parcurs didactic și academic, sper din tot sufletul să se împlinească, iar pasiunea pentru lumea filosofiei și a psihologiei rămâne, motiv pentru care prevăd anumite legături între domeniul pe care l-am ales și aceste științe conexe. 

Strângând în brațe ca pe un buchet de trandafiri toate orele de biologie, chimie, fizică și matematică, care nu au fost puține, pășesc în lumea maturității cu un bagaj solid de cunoștințe, care se datorează, în cea mai mare măsură, profesorilor pe care i-am întâlnit în timpul acestor ani. Nu ne vom mai întâlni săptămânal, dar ne aflăm în era digitală, când totul se află la un apel sau un mesaj distanță. Cu toate că voi uita, în timp, o bună parte din informațiile pe care le-am asimilat, rămân aptitudinile și deprinderile pe care le-am căpătat. Iar acestea nu ar fi fost posibile fără povești comice, fără legături între domeniul artelor și cel al științelor, care au mai multe puncte comune decât ne-am putea gândi, și fără analogii cu  stările, respectiv sentimentele specifice adolescenței, o perioadă mult mai zbuciumată decât m-aș fi așteptat. 

Aceste gânduri au apărut poate din dorința de a nu șterge cu buretele tot ce a însemnat Colegiul Național pentru mine. Reprezintă o mică parte din cei opt ani petrecuți împreună cu profesorii și colegii mei, care s-au schimbat la trecerea inevitabilă de la gimnaziu la liceu, dar, recitindu-le, realizez că acestea constituie esența experienței mele între zidurile unei școli care se lasă descoperită, nu divulgă aproape nimic din misterul său. 

TUDOR BRUMĂ, 12 D