Privind spre lumină...

22 noiembrie 2025. Mă așez la birou în lumina difuză și boemă (cu siguranță mult prea slabă pentru un „adolescent miop”) a lampadarului și deschid laptopul. Mă uit pe geam și privesc spre Întuneric, dar tot ce văd e reflexia mea așezată la birou căutând, din lumina camerei, o idee dincolo de tot ceea ce se află în directa mea apropiere. Deci poate privesc de fapt spre Lumină. Și ce caut în Lumină? 

Inspirație? Pare că mă evită supărată după ce am încuiat-o undeva, în emisfera dreaptă a creierului, în ultimele doua-trei ore petrecute cu multe oftaturi, în fața culegerii de matematică. 

Amintiri poate? Nu prea cred. Simt că le am în permanență bine păstrate undeva în coșul pieptului. În inimă poate? Ar fi inima “organul” sufletului? Mereu spun că “mi se sfâșie inima de durere” sau că “mi se umple de bucurie”... Dar dacă mă gândesc mai bine, aș crede că sufletul se adăpostește undeva în alveolele pulmonare! Cere aer mai mult atunci când privesc frustrată o nedreptate, suspină adânc la tristețea atât de clară de care uneori nu poți scăpa prin lacrimi, așa că încerci printr-un oftat și gâfâie cu poftă după un râs plin de bucurie…Deci cu siguranță sufletul meu se află în plămâni! Dar vai! Iarăși deviez! Ce spuneam de amintiri… Că le port întotdeauna cu mine, nu trebuie să le caut prea mult, un mic oftat e destul să le elibereze de prin ascunzișurile sufletului și îmi permit să redau un pasaj din Arta conversației de Ileana Vulpescu, pasaj și volum atât de dragi mie: „S-ar fi putut, dar nu te-am uitat. Eu nu uit nimic. Câteodată mi-e frică să nu mor de atâta memorie. Nu uit nimic și pe nimeni.” 

Așadar, inspirație nu caut, de când am început să scriu, o simt deja mai aproape, amintiri am din belșug…„Caut, nu știu ce caut.” “Lumina stinsă pe care o tot laud”? Mai degrabă curajul de a povesti despre ea. Nu mi-e teamă de povești, ci să nu rămână sufletul meu fără aer povestind. Privesc spre stânga discul negru care îmi încântă auzul cu „Le Cygne” a lui Saint-Saëns (când am învățat oare să scriu în franceză? Tocmai mă pregătesc intens pentru examenul de germană…Curios ce înseamnă să ai în jurul tău câțiva oameni pasionați!) și văd cum reflectă lumina caldă, în dreapta, printre flori, semne de carte și multe amintiri, ultimul număr din revista “Spre lumină” cu coperta însorită, în jos degetele grăbite care lovesc tastele, dar și ele învăluite în aceste unde electromagnetice ce își fac loc în suflet prin poezia lui Blaga și în retina prin multe procese de refracție, în sus reflexia Dariei gânditoare, privind din Lumină spre misterul din Întuneric, chibzuind bine următorul pas. Deci oriunde privesc, Lumină. De-aș avea un ochi homeric, poate că aș vedea-o și dincolo de straturile solide de piele și mușchi…Dar o simt pulsând! În piept, în ochi, în degete, în minte! Îmi iau repede inima-n dinți, ca să nu pierd trenul îndrăznelii creatoare și-mi zic: Spre Lumină!

Gânduri la final de liceu

Mi-e dor! Nici nu s-a terminat și deja mi-e dor! 

Atât eu, cât și prietenele mele am avut mereu o afinitate pentru nostalgie, melancolie chiar. Nu cea patologică, dureroasă, ci aceea dulce, care te mângâie și îți gâdilă ochii cu începuturi de lacrimi, dar care, împărtășită, te face să râzi și să-ți spui: „Parcă am îmbătrânit!”. Nu am petrecut niciodată prea mult timp alături de melancolie, nu doar de teama că voi rămâne acolo, prinsă în mrejele sale, ci și pentru că mereu o alungam împreună râzând și spunându-ne că e prea departe sfârșitul sau schimbarea ca să te gândești la ele. Și este adevărat: a te teme orbește de viitor înseamnă a pierde frumosul și spontaneitatea prezentului. Dar ce să fac acum, când nu mă mai pot consola cu gândul că „mai avem încă un an”? 

Am început clasa a XII-a cu un sentiment inedit și atât de dulce-amărui: emoția copilăroasă a începutului fiecărui an școlar și duritatea sfârșitului inevitabil și incontestabil care pare că aleargă spre tine și te învăluie de fiecare dată când încerci să scapi. Așadar, în însorita zi din începutul lui „târziul, nebunul, caldul Septembre”, am ascultat cu lacrimi în ochi și râsete emoționate, versurile imnului la care chicoteam la începuturi. „Cum adică e ultima dată când auzim asta împreună?” ne spuneam mereu emoționate și înțelegând din priviri că solemnitatea și însemnătatea unui moment care reprezintă începutul sfârșitului ne-au pătruns pe toate. Nu m-a mai iritat aglomerația, sau entuziasmul celor mici sau formalitatea momentului…Aș fi vrut doar să pot rămâne măcar o clipă în plus acolo: să rețin fiecare privire, miros, zâmbet, și lumina…mereu vreau să păstrez în minte lumina! Și ca un om care își înțelege uneori efemeritatea, în acele momente îmi spun mereu, stănescian: „Mai lasă-mă un minut. Mai lasă-mă o secundă. Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă. Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.” Dar timpul știe mai bine și nu se oprește pentru nostalgici căci nu e un barbar necruțător ci un bătrân înțelept și cunoaște că melancolia e de 70 de ori mai blândă decât suferința de a rămâne prins în același loc de-a lungul întregii vieți. Așa că a trecut!

A trecut timpul în clasa a noua și m-am bucurat că a plecat și că a luat cu el și dorința mea de a mă întoarce la vechea școală, la vechii prieteni, la cei care mi-au fost aproape la începutul adolescenței. A trecut și am fost ușurată că am reușit să mă obișnuiesc cu noua realitate, ba chiar mai mult, să fiu mulțumită de ea. Un nou început a devenit cu adevărat promițător și am lăsat cu plăcere timpul să treacă. Am cunoscut oameni noi, frumoși, am învățat să privesc și altfel schimbarea și gustul liceului a început să-mi placă.

A trecut timpul și în clasa a zecea și am simțit că zbor și că am în sfârșit curajul să mă înalț și singură. M-am bucurat în sfârșit de ce vedeam în oglindă, m-am simțit ințeleasă, singurătatea parcă s-a estompat. A trecut timpul, și plină de visuri și de entuziasmul cunoașterii mi-am găsit permanent noi idealuri, am mai pierdut icarian din elan, dar mereu m-am ridicat spre noi începuturi.

A trecut și în clasa a unsprezecea timpul, dar am început să privesc înapoi. Lumina dulce a primăverii nu mai era doar entuziasm, ci și contemplare: A trecut timpul și am contemplat la cum a trecut și la cum avea să treacă. Dar atât de multă frumusețe și atât de mulți oameni implicați și dornici să găsească frumosul nu m-au lăsat să mă scufund în melancolie ci mi-au adus noi idealuri și mici bucurii. A trecut clasa a unsprezecea cu frământări și reușite și cu întâlniri pline de sens. 

Acum sunt în clasa a douăsprezecea și timpul trece în continuare! E adevărat că parcă nu mai am la fel de mult timp să stau alături de vechea mea prietenă, nostalgia. Într-adevăr, de fiecare dată când îmi amintesc de sfârșitul care este atât de aproape simt fiori reci și zâmbesc amar dragelor mele prietene. Mă întreb des (uneori le întreb și pe ele!) ce mă voi face fără ele. Ioana pleacă departe, tare departe, în Țările de Jos sau mai încolo, iar până la Cati, drumul va fi și mai anevoios, chiar dacă va fi „doar” la Târgu Mureș. Ce mă fac fără dragile mele prietene? Ne privim zâmbind perplex și nu reușim să găsim un răspuns.   

Totodată însă, am început să înțeleg, de aproape un an, cât de prețios este prezentul. Sunt atât de recunoscătoare că nu am fost nevoită să spun „timpul A TRECUT și în clasa a douăsprezecea” ci am spus că „TRECE în continuare”! Ce privilegiu este acesta, a-ți da seama că momentele pe care le trăiești sunt prețioase, dincolo de vremea bacoviană de afară, sau de stresul oricărui examen, înainte ca acestea să se termine.

De aproape un an, îndrăgesc enorm și sunt poate chiar caraghios de atașată de clișeizatul „Carpe diem!” Îndrăznesc astfel să închei scurta și umila mea cugetare asupra fascinantei treceri a timpului cu celebra replică a personajului lui Robin Williams, John Keating, ilustrul profesor de engleză din Dead Poets Society: „Carpe Diem! Seize the day, boys! Make your lives extraordinary!” 

Gânduri de viitor

Îmi vedeam viața ramificându-se înaintea mea ca smochinul cel verde din poveste. 

Din vârful fiecărei ramuri, ca o smochină grasă și movulie, îmi zâmbea și-mi făcea cu ochiul un viitor minunat. O smochină era un soț și un cămin fericit și copii, și altă smochină era o poetă de succes, și altă smochină era o profesoară strălucită, și altă smochină era Europa și Africa și America de Sud[...]și altă smochină era o campioană din lotul olimpic feminin, și deasupra erau multe alte smochine, pe care nu le deslușeam prea bine.

Mă vedeam stând în crăcana acestui smochin, moartă de foame, numai pentru că nu mă puteam hotărî pe care dintre smochine să o aleg. O voiam pe fiecare dintre ele, dar dacă alegeam una, însemna să le pierd pe toate celelalte.

Sylvia Plath, Clopotul de sticlă

„Ce vrei să fii când vei fi mare?” îmi răsună tot mai des în minte și, plină de mirare, îmi dau seama că am ajuns la momentul în care decizia îmi aparține cu adevărat. Acum sunt „mare” și e timpul să aleg. Cum se face că, exact acum, pare că nu mai știu ce vreau să aleg? La 5 ani voiam să fiu doctoriță. La 11, mi-am dorit să fiu profesoară de engleză, iar la 16 am fost sigură că voi studia medicina. La 17, am cochetat cu fizica și m-am reimaginat profesoară de limba română. La 18 ani, am luat decizia permanentă de a studia Dreptul. A fost poate, o alegere pragmatică. Poate voi regreta că am făcut-o și-mi voi reproșa că nu am avut curajul să îmi conturez viitorul în altă direcție. Sau poate că nu. Poate voi descoperi o nouă pasiune, voi călători, mă voi bucura de familie și îi voi mulțumi bucuroasă Dariei de la 18 ani că a fost exagerat de pragmatică. A fost nevoie să aleg o smochină. Așadar, am ales.

Răspunsuri, din păcate (sau din fericire!) nu am. Dacă am avea întotdeauna acces la consecințele unei alegeri am mai putea oare evolua? Sau am aștepta, paralizați de frică, în fața smochinului? Nu știu, dar măcar acum am ales „să-mi culeg” un viitor. Nu cred întru totul în pesimismul Sylviei Plath, ci am încredere că undeva, în timpul vieții, vom întâlni alți smochini ale căror roade așteaptă să fie culese. Așa că, deocamdată, only time will tell. 

Nici răspunsuri nu pot oferi, dar nici sfaturi nu îmi permit să dau. Atât doar poate, aș sfătui orice copil sau adolescent, mai mic sau mai mare, să învețe. Ce sunt sigură că nu voi regreta niciodată este că am învățat prea mult. Poate doar că nu am învățat destul! Sunt o mare adeptă a convingerii că educația este unul dintre cele mai mari privilegii, nu doar atunci când îți este utilă conturării viitorului din punct de vedere profesional, ci și devenirii tale ca om. 

Nu regret că am rezolvat probleme la chimie sau matematică, m-au făcut atentă la micile detalii și m-au învățat răbdarea și perseverența. Nu regret că am învățat fizica, fiecare mișcare a mea, a altuia sau a naturii este fascinantă acum. Nu regret că am învățat anatomie sau botanică, e atât de liniștitor să înțelegi ce se întâmplă cu tine când ești stresat, bolnav sau entuziasmat, iar a privi o floare și cunoscându-i frumusețea dincolo de estetic, nu „strivește corola de minuni” ci dimpotrivă, amplifică misterul unei vieți atât de diferită și de fragilă, față de cea proprie. Nu regret că am învățat istorie, geografie, germană, engleză sau religie ,căci am descoperit cum cunoscătorilor li se deschid atât de multe universuri ascunse, în cărți sau în călătorii, iar plăcerea de a comunica, oriunde te-ai afla în lume, dincolo de barierele lingvistice, este incomparabilă. În cele din urmă, nu regret și nu voi regreta nicicând că am citit cărți extraordinare sau cărți mai puțin bune și că am scris articole interesante sau eseuri mediocre căci aceste experiențe sunt cele cu adevărat definitorii mie și pasiunii pe care sper să o păstrez și în viitor. Oriunde m-ar duce acesta. Pentru toate acestea, sunt cu adevărat recunoscătoare celor care au avut curajul și entuziasmul să își dedice timpul și viața meseriei de profesor și cu bucurie, m-au format pe mine și pe mulți alții și au fost dascăli ai adevărului, ai curiozității, ai bucuriei și ai dragostei pentru cunoaștere.

Așa că poate nu știu nimic. Nici unde mă va duce viitorul, nici ce regrete voi avea, nici ce sfaturi voi putea să ofer. Dar un ideal clar am. Așa că, la întrebarea „What do you want to be when you grow up?”(„Ce vrei să fii când o să crești mare?”)  răspund și eu, asemenea băiețelului din cartea pentru copii (și nu numai) a lui Charlie Mackesy, “The Boy, the Mole, the Fox and the Horse”: “Kind.” („Blând”). 

DARIA DĂNILOAIA, 12 D