Între oroare și speranță - bucuria de a fi viu
- Teodora Borș
- May 16, 2022
- 5 min read
„Hope” is the thing with feathers -
That perches in the soul -
And sings the tune without the words -
And never stops - at all.
Emily Dickinson, Hope is the Thing with Feathers
Războiul este una dintre ororile umanității, iar dintre toate bătăliile pe care omenirea le-a creat în miile de ani de când există, Al Doilea Război Mondial a fost, poate, cel mai devastator conflict din istorie. Milioane de oameni au murit, pe câmpul de bătălie, în lagărele de concentrare naziste sau chiar în casele lor; genocid, masacre, bombardamente în masă, boli și foamete. Un război total, în care marile puteri și-au concentrat toate resursele asupra distrugerii inamicului, oamenii obișnuiți ajungând să trăiască de la o zi la alta, și soldat, și civil, bărbat, femeie sau copil; orașele erau distruse constant de raiduri aeriene, milioane de evrei au fost uciși în Holocaust, iar marile minți ale momentului au reușit să creeze cele mai îngrozitoare arme concepute vreodată, armele nucleare.
Au trecut 77 de ani de la armistițiul din 1945, aproape o întreagă generație a trăit și a murit purtând urmele acestor lupte. Zi de zi, acest război dispare încet-încet din memoria colectivă: sunete, mirosuri, gusturi, frici și victorii. Să ajungi ca sunetul alarmelor să nu te mai sperie prin natura lor, ci să te facă să te îndrepți direct spre adăpostul antiaerian; un tort să fie atât de greu de făcut; să trebuiască să accepți fără să te plângi ca cineva să îți ia toată munca pe o zi întreagă fără a-ți da nimic în schimb, bucurându-te că ești viu. Realitatea războiului este oribilă și mulți încearcă să o ascundă.
Dar unul dintre cele mai frumoase lucruri care au rezistat în fața conflictelor și a armelor este speranța. Singurul lucru care le-a mai rămas multor oameni într-o lume zguduită de război este credința în ziua de mâine, în forțele proprii, în cele ale compatrioților și în faptul că lumea din jur va mai rezista până la finalul războiului. Că, în ciuda situației actuale, mai târziu se vor întoarce la o normalitate pe care să o numească acasă, iar poveștile celor care nu și-au pierdut-o de tot, până la capăt, ne pot inspira și în ziua de astăzi.
Romanul Lungul zbor spre casă de Alan Hlad este, înainte de a fi o poveste captivantă despre Al Doilea Război Mondial, o carte despre speranță. Despre conștiința că o persoană, oricât ar părea de neimportantă sau incapabilă, poate schimba soarta unui eveniment atât de mare prin forțele proprii; despre perseverență și despre dorința de a-ți lua zborul spre culmi mai înalte, spre fapte mai mari, făcând o diferență în viața proprie sau a celor din jur. Iar speranța se păstrează mai ușor când ai lângă tine pe cineva drag, alături de care să poți îndura mai ușor furtuna bombardamentelor.
Acțiunea din Lungul zbor spre casă, cartea de debut al lui Alan Hlad, se petrece în anul 1940, într-o Mare Britanie zguduită zi de zi de bombardamentele germane. Romanul prezintă experiențele lui Susan Shepherd, o britanică curajoasă care crește porumbei voiajori, și ale lui Oliver „Ollie” Evans, un american care încearcă din răsputeri să se înroleze în aviația engleză în ciuda neutralității țării sale.
I had a little bird, its name was Enza, I opened up the window and in flew Enza.” Aceasta este poezia care i-a marcat copilăria lui Susan, rămasă orfană din cauza gripei spaniole (influenza). Ea a crescut alături de bunicul său, Bertie, la ferma-crescătorie de porumbei voiajori din Effing, Anglia. Păsările i-au fost dragi toată viața, însă dintre toți porumbeii săi, o porumbiță cu penaj irizat se remarcă prin inteligența, afecțiunea și interesul ei pentru oameni: Ducesa, ieșită dintr-un ou abandonat, „clocit” de Susan la lumina unei lămpi.
Dar Bertie e prea bătrân pentru a se ocupa de crescătorie în același fel ca și până acum; astfel, preluând frâiele fermei, Susan este trasă într-o misiune secretă de importanță (inter)națională a Inteligenței Britanice. Cu numele de cod Operațiunea Columba, aceasta a fost o încercare a Serviciului Secret Britanic de Comunicații de a colecta informații din țările ocupate de forțele naziste, în special din Franța, cu ajutorul a mii de porumbei voiajori. Păsările erau închise în mici recipiente, care erau încărcate în avioane, duse peste Canalul Mânecii și parașutate deasupra zonelor unde se mai puteau găsi soldați ai Alianței, care să poată da luptătorilor liberi de peste Canal informații despre inamic. Dar, pentru a se menține la standardele misiunii, ferma va avea mult de lucru.
La mii de kilometri distanță, în Maine, Statele Unite, Ollie și-a pierdut părinții într-un stupid accident de mașină; renunță la viața lui, la ferma unde a crescut și unde și-a descoperit marea pasiune, pilotajul, cu ajutorul unui vechi avion de stropit recoltele, și pornește către un loc unde abilitățile sale să poată fi puse în valoare, armata britanică. Dar, ajuns în Anglia, o întorsătură drastică de situație îl împiedică să se înroleze, iar drumul său îl duce la hulubăria din Effing. Aici, Ollie descoperă un alt fel de familie, ajutându-i pe bunic și pe nepoată să se pregătească pentru operațiune și învață să iubească aceste păsări („Porumbei!”, te-ar corecta el imediat, așa cum l-a corectat Susan, indignată, prima dată când a făcut și el această greșeală).
Prietenia dintre cei doi devine mai puternică pe măsură ce data primului transport de porumbei se apropie și încet-încet ea se transformă în altceva. Ollie și Susan petrec lungi zile împreună, având grijă de porumbei și ajungând să se cunoască unul pe altul. Găsind confort în speranțele și visurile celuilalt, fiecare contemplă posibilitatea unui viitor împreună, după ce războiul se va termina în sfârșit.
Dar soarta e vicioasă și, prin altă coincidență a fatalității, Ollie și Ducesa, porumbița specială a tinerei, ajung clandestin în Franța, lăsând-o pe Susan îngrijorată în Effing. O minune cu pene colorate reușește să îi lege în continuare: deși învățată să găsească numai drumul spre casă, spre Susan, Ducesa învață imediat să ajungă înapoi la Ollie. Cei doi tineri corespondează astfel multă vreme, iar speranța rămâne vie.
Zi de zi, după fiecare transport, Susan aude aproape continuu alarma de la intrarea în cotețele păsărilor, ce vestește întoarcerea lor. Însă zi de zi, transport de transport, cuștile devin tot mai goale. Odată cu restul păsărilor, ale căror mesaje sunt destinate numai ochilor oficialităților de la Londra, la fereastra tinerei se întoarce, mereu, Ducesa, ce traversează aproape fără odihnă Canalul Mânecii într-un efort supranatural, numai datorită faptului că ea, cu privirea ei aproape umană, a înțeles cât de importanți sunt Ollie și Susan unul pentru celălalt. Și cei doi se luptă în continuare să ajungă, din nou, împreună.
Comments