Între iubire și întuneric - „Regatul disfuncției” de Sorina Rîndașu

noi vom ieși la plimbare când se înserează, când nimeni / nu ne vede, iar fasciculele / intermitente ale farurilor se vor stinge / până când vom trece de ele. / undeva, sub balcoanele pixelate ale acestui bloc / ne așezăm cât mai aproape / unul de celălalt, undeva, în orașul acesta / căruia îi datorez / tot ce-am trăit în liniște deplină / până acum.

Cine s-ar fi gândit că frumusețea în lumea contemporană nu mai reprezintă idealurile divine, că nu mai există creația în formele ei infinite, demiurgice? Care este salvarea noastră în această lume condusă doar de nuanțele de gri? Volumul „Regatul disfuncției”, semnat de Sorina Rîndașu, este despre fragilitate, vulnerabilitate, despre cum ființa umană este construită în așa natură să îndure, să se salveze. În acest volum de poezii, „regatul” nu este imaginea unei lumi ideale, edenice, ci reprezintă un univers întru totul destabilizat, nemaiexistând ordinea impusă de divinitate. Lumea descrisă nici nu poate fi considerată o creație divină, întrucât atmosfera este una gravă, sumbră, dominată de tensiunile dintre întuneric și micile scântei de lumină.

singurătatea nu e grea, nu e nici măcar deranjantă/ mâine pe vremea asta mă voi gândi la moarte din nou

Fiecare imagine respiră în ritmul unei realități complicate, și, paradoxal, tocmai în mijlocul acestei disfuncții se strecoară momente de legătură și lumină, rare, dar autentice. În poezia „mama mea care nu ești în ceruri”, relația imposibilă cu mama devine un teren al disfuncției emoționale și al vulnerabilității, unde gesturile simple – tăierea părului, verificarea pozelor– se transformă în semne ale unei lumi interioare complicate și alunecoase. Lipsa unui contact autentic cu figura maternă, disonanța dintre prezență și absență, creează o tensiune constantă între dorință și imposibilitate, între intimitate și distanță.

Mama mea care nu cunoști/ procedurile de complezență, / nici fericirile și nici căderile, / nici nopțile de hemoragie / și nici zilele de cumpătare, / să nu se facă vreodată / în lumea asta / voia ta.

Titlul poemului sugerează o trimitere la primele versuri ale rugăciunii „Tatăl Nostru, Care Ești în ceruri”, cuvintele fiind cumva schimbate pentru a sugera o relație de antonimie, atât la nivel pur semantic, cât și din punctul de vedere al mesajului, al sensului: prin rugăciuni, noi căutăm ordinea firească, protecția, sensul, însă în cazul situației descrise în poem, lipsa celei mai importante persoane din viața unui adolescent, mama, figura maternă nu este nici în ceruri, poate nici pe pământ, memoria ei este intruzivă, ea nu este o figură protectoare, ci una spectrală, care pândește din uitare. versurile Mama mea care nu știi/ cum soarele intră într-o casă simbolizează lipsa speranței, a momentelor de intimitate, a dragostei, ce ar putea duce la moarte. Însă imaginea soarelui personificat ce „intră în casă” relevă modul în care relația cu figura maternă este privită și protejată la nivel astral, ceresc, divin. Însă ipostaza mamei nu este nici alături de vocea poetică, nici în ceruri – ea plutește în vid, între limitele dintre ceresc și pământean. Un singur lucru este cert: mama nu a murit, ci este doar în ipostaza căderii, coborârii întoarse pe dos, împotriva gravitației – ea „cade” dinspre pământ spre ceruri, printr-o lume necunoscută, spectrală.

din această sinceritate brutală / va crește un pom fără flori. / din această sinceritate brutală / va crește o întreagă grădină, / o insulă necunoscută / celorlalți, / un sejur în care plecăm și noi / din când în când.

Căderea profundă continuă, prin întuneric, prin necunoscutul parcă sumbru al propriei conștiințe. Scânteile de lumină sunt din ce în ce mai rare și nesemnificative, însă sufletul uman încă nu este pregătit să ajungă până la capăt, el caută calea de întoarcere, el caută salvarea, aceasta este disfuncția regatului – în eternul negru nu poate fi armonie, nu există creație, nu există frumusețe, totul este acoperit în nuanțe de gri, sumbre, nefaste.

brațul tău / suficient de lung cât să cuprindă întreaga / caroserie / a unui trup lipsit de farmec / s-a retras. / cu toate reveriile la zi / nimeni nu are curajul să se-aplece, / să vorbească în șoaptă. / tot un fel de moarte / e și asta. / niciun val de aer cald / nu mai are loc / lângă noi.

Poemul „liniștea la coborâre” reprezintă ultimul act din această cădere continuă, este ultima încercare a sufletului uman de a se salva, de a se ridica. Impulsul, dorința de a spera începe să ardă din nou, apar scânteile de lumină, grație lipsei solitudinii: „te țin de mână ca să nu mă împiedic / într-atâta armonie”; instanța lirică este alături de ființa iubită în coborârea spre Infern, exact conform principiului „katabasis” (coborârea în Infern), asemănător mitului despre Orfeu și Euridice. Însă intimitatea, acest „împreună” nu promite siguranță veșnică, ci este doar o simplă prezență, o alinare temporară în coborârea atât fizică, dar și existențială, în pregătirea ascensiunii.

Salvador Dali, The Persistence of Memory

Versurile paradoxale „liniștea la coborâre / ochii deschiși mult prea devreme” sugerează că liniștea nu este un moment al păcii depline, ci o tăcere distorsionată, ea funcționează ca o marcă a timpului parcă „suspendat”. Timpul devine fluid, însă el nu curge firesc, ci se dilată, devine apăsător, amintind parcă de pictura „Persistența memoriei” a lui Salvador Dali, care surprinde imaginile timpului ce nu se sparge, nu explodează, ci se topește. Ceasurile moi indică efemeritatea, fragilitatea existenței și, exact ca în poemul Sorinei Rîndașu, lumea descrisă nu se prăbușește brusc, ci doar își pierde esența. Versul „te țin de mână ca să nu mă împiedic” relevă modul în care iubirea devine posibilitatea de a recupera speranța, poate echilibrul. Coborârea este lentă, nu este perfect verticală, ci mai degrabă formează un drum orizontal pentru cele două ființe umane, ghidate de iubire – este o descindere printre ipostazele naturii instabile (apele ce se tulbură, pământul ce se sfărâmă), totul este friabil, dar obiectele se aștern în drumul călătorilor netezindu-le pașii, iar cuvântul celui care susține că este, totuși, frumusețe devine un umăr pe care se sprijină un alt cer.

mai mult te apropii și tu, / și traversăm așa, o vreme, micul deal, până nu se mai zărește / nici parte din apă. / ascunși, ne lăsăm înțepați de plante mai puțin cunoscute. / îmi spui că e frumos aici și te cred. / ne întindem și frigul ne cuprinde, ezităm să plecăm / mai departe. /

cerul e clar și sub el                           nicio lume nu se va mai prăbuși

                                                                                                de acum.

Volumul Sorinei Rîndașu este o oglindă a lumii contemporane, controlată de întuneric, de frică, de durere. Poeziile nu ne oferă salvarea pe care toți o căutăm, ci ne arată cât de important este să fim lucizi, să căutăm și soluțiile raționale, în afara sentimentelor iminente în diverse situații. Însă nu cum „coborâm” contează, ci modul în care alegem să ne ridicăm, să evoluăm într-o lume ce nu se poate repara de una singură și, paradoxal, tocmai această lipsă a soluțiilor ne face mai uniți. „Regatul disfuncției” nu oferă soluții, dar vădește o formă de adevăr: aceea că a trăi, a iubi și a scrie într-o lume instabilă presupune să rămânem prezenți, chiar și atunci când totul pare pe punctul de a se prăbuși; iar iubirea nu poate vindeca, dar dezvăluie totuși posibilitatea de a purifica temporar.

 trăiesc la nesfârșit pe urmele oamenilor/ cărora le iese la timp/ candelabrul din șuruburi./ de la ei am învățat consecvența,/ cu ei m-am închis/ în regatul disfuncției.

Theodor-Alexandru Vicol, clasa a IX-a A