9 MAI 1895
Sat al meu, ce porți în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
și potecă patimei.
Spre tine cine m-a-ndrumat
din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.
(Lucian Blaga)
Prezentată ca un drum spre necunoscut, copilăria cu esența ei ludică, vârsta autentică a cunoașterii, tresare de gusturi și arome, imagini și aventuri de o dezinvoltură absolută, admițând natura neînțeleasă, tainică a acestei perioade și, mai departe, a întregii existențe în romanul autobiografic Hronicul și cântecul vârstelor de Lucian Blaga.
Memorialistul dă culoare unei lumi născute din speranță, din dorință, din libertate, din lumină, din inocență, din credință, o lume a fanteziei, țesută pe aripile gingașe ale unei copilării fragile, străbătute doar de frica de a crește. O lume în care fantezia se îmbină cu viața, dând naștere unui moment de armonie, unei clipe de glorie, de adevăr, de frumusețe. O lume ghidată de propriile reguli, ce este permanent vegheată de înfățișarea luminoasă, de o admirație absolută, figura blândă, visătoare care ”va învinge totdeauna și-n orice împrejurare” răul, prezența divină a Mamei. Întrezărită ca o ființă atotputernică, ireală, venită din lumea de poveste a propriului basm, figura maternă este centrul vieții copilului din care izvorăște toată lumina, imaginația, toate ideile, gândurile, întrebările și emoțiile trăite, întrucât copilul trăiește prin mamă, iar mama prin copil, luându-i în stăpânire toată ființa cu puterea sa ocrotitoare, prin voce, prin cuvânt, prin poveste. Mama este cea care-l cheamă pe lume pentru a vindeca rănile adânci ale trecutului și cea care-i deschide lumea obscură a cuvântului prin poveștile sale din care se desprind, subtil, aspecte existențiale.
În această notă, povestea sa asemănătoare cu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, subliniază, printre altele, faptul că suntem încătușați de propriile slăbiciuni, ispitiți de nemurirea care nu vindecă și nu împlinește cu adevărat, faptul că inconștiența sau curajul de a sfida limita morții ne ridică pe cele mai înalte culmi pentru a ne arăta cine suntem, de fapt, prezentând drumul rătăcitor al unui tânăr în Celălalt Tărâm, un tărâm infailibil al morții, dar de o frumusețe desăvârșită, pe care nu o poate însă simți, de care nu se poate atașa, un sentiment superficial menit să-i intensifice doar dorul de casă. Prin prisma acestui fapt, se întoarce în propriul sat, după trei zile de pribegie într-o lume capabilă să controleze timpul, o lume incompatibilă realității din care se întoarce datorită singurei legături, singurei rădăcini ce-l legase strâns de viață, ce înglobează în întuneric toată ființa sa, tot ceea ce a fost și ce este. Întors acasă, însă într-un sat de nerecunoscut, după trei sute de ani de la plecare sa primește dezlegarea preotului și se transformă în cenușă pentru a îmbrățișa moartea lipsită de orice ”lanț” al vieții, orice legătură a realității.
Tot pe fondul unei lumi de basm, o lume ce vibrează de libertate, de mister, de dorința de a construi, o lume ce aparține irealului și este lipsită de grija timpului, întrucât totul se concentrează în joc, acest mijloc inițiatic de a pătrunde în străfundurile tainice ale existenței, Lucian Blaga intră în labirintul propriului spirit, în adâncul propriei lumi, străbătute de puterea cuvântului. Pe tot parcursul acestui drum se observă, dincolo de frică, umilire și rușine, lupta împotriva propriului sine, a propriei conștiințe ce se traduce prin ambiția de a-și depăși condiția în fiecare zi, prin intrarea în cuvânt, intrarea în lume chemat de propria mamă, și ea într-un anume sens rătăcită, pierdută în cercurile întunecate ale morții, ale slăbiciunii, după tragica stingere a micuței Lelia, sora de doi ani, cu exact două luni înainte de nașterea lui Lulu - Lucian.
Astfel, refuzul lui de a vorbi poate semnifica și conștientizarea incapacității de a înlocui ”o făptură de vis”, de a umple unul dintre multiplele goluri lăsate de pierderea sfâșietoare a unui suflet luminos, conștientizarea durerii celor din jur. Lucian nu vine ca un prunc menit să întregească familia, ci ca o forță ce trebuie să vindece o rană, să țină locul unei amintiri, iar frica sa primordială este generată de lipsa de pregătire a înfruntării existenței. De asemenea, o altă justificare a acestui comportament ar putea veni din teama de a evoca, inconștient, copilăria surorii sale, înțelegând puterea crucială a cuvântului, această sabie cu două tăișuri, această putere creatoare ce dă viață în măsura în care o poate și lua.
Pe de altă parte, refuzul de a vorbi dincolo de posibila înțelegere a suferinței, poate fi explicat și prin dorința de a rămâne în paradisul vieții lipsite de cuvânt, în lumea fragedă a copilăriei ce poate vedea dincolo de stratul superficial al lucrurilor, tocmai datorită incapacității sau inutilității de a se exprima, neavând un limbaj. Cuvântul semnifică, de fapt, pășirea pe ”poteca patimei”, iar nașterea lui fiind dată de o metaforă neașteptată, o schimbare radicală petrecută ”după o noapte de zbucium”, uitată în viața fără de grai.
Astfel este subliniată și rușinea de a utiliza cuvântul, de a-i oferi un sens, o identitate, de a făuri noi lumi și totodată, frica de a folosi cuvântul pentru a justifica lumea, înțelegând această imposibilitate a lui de a exprima adevărul tradus prin lumina vie a ochilor, expresivitatea și limpezimea acestora. De asemenea, deși nu vorbise niciodată, Lucian avea un limbaj fluent, cunoștea cuvântul, un aspect interesant ce va avea o mare influență asupra viitorului scriitor. Un alt aspect remarcabil este faptul ca Lelia moare zâmbind, tăcând în ciuda durerii, iar fratele său se naște la două luni de la moartea acesteia, refuzând să vorbească patru ani.
O mare importanță în formarea personalității sale o are și Tatăl, preot, care este un om îngândurat, închis în propria lume, o minte ce are curajul să lupte, să-și dorească mai mult, un liber-cugetător, care ”dăruia din prinosul minții sale întregului sat”, fiind cel ce încurajează educația copiilor săi, cel ce le veghează existența prin simpla sa prezență. Deoarece castanul din grădina casei, legat de spiritul familiei ca un duh protector, păstrează unitatea acesteia, legătura supremă între cer și pământ, fiind metafora vieții preotului, Isidor Blaga, care se stinge odată cu sufletul acestuia. De asemenea, preotul este modelul în societatea satului, reprezentând punctul de pornire al tuturor acțiunilor și centrul de iradiere al vieții. În ciuda acestui fapt, tatăl ”purta în sine aleanul altor orizonturi”, fiind în continua căutare a sensului propriei existențe.
Și cum prietenia a reprezentat mereu un punct major de influență în formarea noastră, ca oameni, merită să amintim faptul că nici copilăria autorului nu a fost lipsită de o astfel de influență, împărțindu-și timpul, entuziasmul și însăși ființa cu cei trei prieteni, cele trei flăcări arzătoare ce-i întregiseră existența, mai reală decât oricând: Vasile Bănățeanu, Roman al lui Tudorel și Adam al Vicii. Prietenia celor patru copii reprezintă începutul unei noi etape, unei perioade a aventurii și a cunoașterii, un drum inițiatic în viață pe parcursul căruia încercă să înțeleagă, cu uimire, lumea din jurul său. Astfel, prietenia aduce odată cu ea nedumerirea și curiozitatea, nelipsite de întrebări și adevăruri surprinzătoare, jocuri și trăiri la granița dintre fantezie și realitate, cuprinse în bucla impenetrabilă a unei lumi pierdute ce pune bazele unei personalități complexe. Curiozitatea, încercarea de a înțelege lumea din jurul său este redată, totodată și prin pasiunea pentru istoriile biblice, încercarea de a-și explica viața, de a înțelege în profunzime forțele ce-i ghidează pașii spre un mare necunoscut.
În acest timp, imaginația este cea care-l ridică deasupra lumii, pentru a o putea observa până în cele mai intime detalii. Având un spirit nesupus, el reușește să ofere alte repere lumii, să distrugă logica, regulile, să treacă dincolo de granițele fizicului. Deși sună paradoxal, fiecare ”aventură” îi aduce cunoașterea realității, căci toate întâmplările sale au un efect formator, revelator, fiind dătătoare de lumină. Faptul că mintea sa întrezărește și influențe existențiale, precum moartea și întrebări fără răspuns, dar cărora le găsește un sens, ne arată faptul că poate copiii văd viața mai bine, detașând-o de orice așteptare sau prejudecată, prezentând-o ca pe un adevăr viu și incontestabil: ”Mort trebuie să fie ca și viu... când ești mort trăiești mai departe și nu știi că ai murit.”
Într-adevăr, pe pământul nostru nu putem conștientiza faptul că am trăit cu adevărat înainte de a muri, nu putem prețui viața, n-o putem înțelege până când nu întâlnim puterea morții. Astfel, viața nu există fără moarte, iubirea fără durere, lumina și întunericul, binele și răul. Întrucât doar cunoscând moartea conștientizăm sensul existenței noastre, altfel lumea nu ar fi decât o perpetuă călătorie lipsită de scop. Nu există fericire de care să-ți amintești fără tristețe, iar marea revelație a sinelui nostru constă tocmai în amintire, în încercarea de a (re)găsi fiecare vers din cântecele propriilor vieți.
Raluca Bânțu, clasa a VI-a D
Romanul Hronicul și cântecul vârstelor de Lucian Blaga este o carte autentică a copilăriei simple petrecute la țară, în care satul Lancrăm, casa părintească, familia și prietenii sunt fundamentele pe care se bazează multitudinea de emoții și sentimente care îl copleșesc pe narator de-a lungul întregii vieți.
Pentru Lucian, satul său era sfânt, pentru că el îi poartă toate suferințele, amintirile și toate trăirile pe care le-a avut în anii copilăriei. El consideră că Lancrămul are un nume predestinat, ce păstrează toate lacrimile de fericire sau de tristețe ale tuturor înaintașilor săi, ce au știut să îi transmită lui tradițiile și obiceiurile strămoșești, pe care el le păstrează în amintire și le evocă mereu cu uimire.
O figură aparte care îl urmărește pe tot parcursul vieții și pe care o elogiază neîncetat este mama lui, de dragul căreia, abia la vârsta de patru ani, a început să vorbească. Autorul povestește cu emoție cum, fiind cel mai mic dintre copii, a fost întâmpinat cu dor de toată familia, umplând un gol lăsat de sora lui, Lelia, care pierise într-un accident casnic.
Dragostea pentru lectură a preluat-o de la tatăl său, un preot iubitor de carte, însă și un harnic gospodar al satului. Lumea autorului, deși simplă, formată din casă, șură, stogul de paie de după șură, în care își făcea în fiecare vară un adevărat labirint, se întindea spre zare, către Munții Apuseni, Valea Mureșului și Țara Vâlvelor, despre care mama lui îi povestea tot felul de legende legate de furtuni și fulgere. El își imagina că acești munți reprezintă marginea lumii și că dincolo de ei nu mai este decât povestea.
Cu plăcere își amintește cum datoria lui și a tovarășilor de joacă era numai aceea de a crește, irosindu-și timpul într-o distracție neîntreruptă, necunoscând nici setea, nici frigul și nici canicula în împărăția nisipului, unde păsările și florile le erau adevărați prieteni. Uneori, mergeau cu gâștele la pășune, povestitorul rememorând cu mare haz un episod în care, luându-se cu joaca, a pierdut gâștele, pe care le-a recuperat, în final, tatăl său plătind pentru acestea. Legătura cu tatăl are o taină aparte, chiar și în cele mai simple momente fiind ascunse sclipiri de înțelegere pe care numai iubirea unui părinte și inocența unui visător le-ar putea construi.
Liniștea din apropierea mamei îl atrăgea mereu, așa că, într-o zi, aflându-se cu ea în bucătărie, a tras o sperietură groaznică, deoarece, în sobă s-a auzit o detunătură puternică. Iar cuvintele lui blânde adresate mamei „Mamă, te-ai făcut ca un hornar!” denotă apropierea profundă dintre ei. Basmele copilăriei l-au însoțit mereu, mai ales că mama, cu glasul ei blând, îi vorbea despre zările fericirii și timpurile imaginare ce stăpânesc lumea cu tărâmurile ei.
Dacă amintirile cu mama lui sunt plăcute, cele cu tatăl său sunt de neuitat. Aflându-se într-o zi călduroasă la vie, tatăl său i-a spus, în glumă, că atunci când cucul scuipă copiii, aceștia nu mai cresc. Luând în serios vorbele tatei, Lucian se sperie când un cuc țipă tocmai în pomul de deasupra lui, crezând că-l scuipă. Vorbele tatălui său l-au făcut să se rușineze pentru că a fost naiv și a crezut în astfel de legende: „Poveștile pe care ți le-am spus au fost pentru copiii proști din vale, nu pentru copiii deștepți din deal.”
Despre începuturile școlii, Lucian Blaga își aduce aminte că nu-și dorea cu niciun chip să pătrundă în tainele acesteia, considerând libertatea copilăriei mult mai valoroasă decât scrisul și cititul. Cu o traistă de școlar și o tăbliță roasă pe care le purta simbolic și în lipsa abecedarului pe care nu și-l dorea, desena slovele după modele închipuite. Totuși tainele povestitului le stăpânea ca nimeni altul, deoarece se pricepea grozav să istorisească întâmplările biblice.
Din secvența în care povestește despre ziua în care satul Lancrăm a luat foc, reiese faptul că el o vedea pe mama lui ca o divinitate protectoare, care mereu era acolo să-l apere de „norul negru” care i-ar fi acoperit cerul senin al vieții. În acea zi, el a realizat cât de puternică este relația cu mama lui și că, oriunde va fi, spiritul matern îl va ocroti neîncetat.
Această carte impresionantă m-a făcut să percep viața în alt mod: să văd ceva bun în fiecare om pe care îl întâlnesc, să fiu deschisă spre taine, să îmi păstrez în suflet casa părintească, familia și prietenii, să nu obosesc niciodată din căutare, să păstrez curiozitatea copilărească pentru frumusețe.
Comments