Diana Drugu, 9E
Am ales Sonetul 24 de William Shakespeare, deoarece încă de la prima lectură am sesizat cu câtă acuratețe sunt creionate în versurile sale aspectele esențiale pe care le putem distinge în celebrul său text dramatic “Romeo și Julieta”. Acest sonet sună astfel:
“În joacă, din priviri mi te-am pictat
Pe inimă, ca trupul meu o ramă
Tabloului să-i fie; contemplat
Priveliște îți sunt de bunăseamă.
În mine-ți vei găsi mereu portretul
Adevărat, ce dăinuie; te am
În pieptul de artist, pe șevaletul
Străluminat de chipul tău, pe-un geam
Ce-ai șlefuit, privindu-l. De-ajutor
Le-au fost și ochii mei, cu încântare
Pictând, deși lumina nu-i a lor:
Ai tăi le sunt ferestrele spre soare,
Când ei tânjesc spre măiestrita artă
A inimii ce mi-a rămas la poartă.”
Romeo și Julieta, 1968, regia Franco Zeffirelli
Primele trei versuri, ”În joacă, din primiri, mi te-am pictat/ Pe inimă, ca trupul meu o ramă/ Tabloului să-i fie”, surprind momentul în care, deși ochii melancolici ai lui Romeo scrutau încăperea enormă în care era organizat balul familiei Capulet pentru a o regăsi pe mult-iubita Rozalinda, ei o remarcă doar pe Julieta care devine centrul universului, metagalaxia sa. În această scenă este surprinsă lupta lăuntrică a lui Romeo, momentul în care el șterge definitiv din propria-i memorie idila pământească ce devenise atât de puerilă și de neînsemnată, o iubire doar la nivel de suprafață, dar care nu demult părea extraordinar de profundă și de complexă. El o pictează pe inima sa pe Julieta, deoarece o lasă pe ea să devină Totul lui, să-l aducă pe vechiul Romeo, cel imatur, la o versiune nouă, renăscută. Acesta o divinizează ca instanță feminină ideală, venerând-o și păstrând-o în conștiință precum o ființă învăluită într-o aură de sfântă și urcată pe un piedestal, comparând-o mereu doar cu elemente ale spațiului celest sau cu semne ale transcendentului, ale dimensiunii spirituale și niciodată cu elemente ale teluricului, Julieta devenind o revelație, un dar divin.
Fragmentul “În mine-ți vei găsi mereu portretul/ Adevărat, ce dăinuie; te am/ În pieptul de artist; pe șevaletul/ Străluminat de chipul tău” sugerează faptul că gândirea rațională a tânărului Montague este împăienjenită, că dragostea îi perturbă pacea sufletească și îi tulbură luciditatea în momentul în care nu se află lângă Julieta, rostul vieții, dar și al morții sale, modificându-i realitatea, el aflându-și iubita paradisiacă în fiecare cotlon al lumii și auzindu-i muzicalitatea vocii suave mereu și oriunde.
Gustave Doré - Dante, Paradisul
Versurile “De-ajutor/ Le-au fost și ochii mei, cu încântare/ Pictând, deși lumina nu-i a lor:/ Ai tăi le sunt ferestrele spre soare” pot fi o referire către opera lui Dante Alighieri, “Divina comedie”, odată ce ochii Julietei îi sunt “ferestre către soare”, precum în textul menționat anterior, Dante poate vedea lumina Paradisului doar privind reflexia din ochii Beatricei care privește direct spre strălucirea demiurgului, instanța feminină fiind iarăși o ființă ideală, pură, paradisiacă. În baletul “Romeo și Julieta”, pe muzica lui Serghei Prokofiev, în montarea de la Opera Iași, în momentul renumitei scene a balconului, tânărul Romeo privește stelele prin ochii Julietei, fundalul fiind alcătuit doar din cerul de un albastru intens presărat cu stele ce înconjoară mândrul corp selenar care transfigurează cu trena sa delicată, bălaie fețele celor doi îndrăgostiți. Un detaliu fascinant ar fi faptul că în acest fundal nu se zărește nicio umbră a Veronei, nicio clădire plumburie, nicio urmă a contingentului, ceea ce sugerează unirea celor doi cu transcendentul, situarea lor printre aștri.
Romeo și Julieta, Opera Națională Română Iași
Foto: Luca Iuriciuc
Artistul prezentat în sonet este, de fapt, Romeo, deoarece această iubire pură, metafizică pe care o simte față de Julieta, îi trezește latura sensibilă, poetică, artistică, el simțindu-se precum un pictor în raport cu Julieta portretizată ca o icoană luminoasă a unei sfinte.
Comments