The journey took me to distant lands,
and I remember that in the shadow
of those great green trees
these words entered my mind:
Be limitless and solitary,
humble and strong.
(Sohrab Sepehri)
Povestirea Izbăvirea lui Wang Fo din volumul Povestiri orientale de Marguerite Yourcenar este o aventură extraordinară, o călătorie cu rost, despre imaginație și realitate, iubire și ură, aparență și esență.
Personajul central este pictorul Wang Fo, care are puterea de a vedea viața dincolo de cuvinte, creând o deschidere spre o nouă lume prin picturile sale. Tablourile lui sunt reprezentări ale realității, dar pe care ceilalți le consideră imaginare, el arată cum este viața de fapt, dar totuși se crede că inventează. Pictorul vede culori nemaivăzute, dar care devin cumva inteligibile celor care le privesc. Este ca și cum le-ar împrumuta privitorilor o nouă perspectivă, cu care pot trece în altă lume.
Discipolului său Ling îi dăruiește un suflet nou și o nouă putere de a vedea lucrurile, făcându-l să se despartă de tot ceea ce îi este familiar și de tot trecutul lui, pentru a-l urma în călătoriile sale, în căutare de inspirație pentru picturile lui.
De fapt, Wang Fo, prin înțelepciunea și calitățile sale artistice , are puterea de a vindeca oamenii de fricile lor, reușind să se facă iubit de cei din jur. Ling este vrăjit de personalitatea și mai ales de frumusețea tablourilor maestrului său. De aceea, pentru el sacul ticsit de schițe pe care îl cară în spinare în fiecare zi nu reprezintă o povară, deoarece își imaginează că duce în spate munți acoperiți de zăpadă, râuri curgând primăvara și chipul lunii strălucind în nopțile de vară.
Oamenii din popor îl consideră un vrăjitor, însă Wang Fo se bucură să studieze expresiile acestora de recunoștință, de teamă sau de venerație pe care le surprinde în picturile sale. Deși trăiesc într-o sărăcie lucie, cei doi se sprijină și se înțeleg unul pe celălalt, reușind să își transforme viața de zi cu zi într-o lume magică a culorilor, în care sufletul își găsește liniștea, împăcarea, armonia cu universul plin de frumusețe.
Într-o zi, această lume este tulburată deoarece Fiul Cerului, Împăratul Chinei, a poruncit ca acei doi rătăcitori să fie aduși la palat pentru a-l pedepsi pe Wang Fo, deși acesta nu știe să-i fi greșit cu nimic. Tânărul împărat este supărat, considerând că pictorul îl mințise prin tablourile sale, pentru că toată copilăria lui a fost marcat de frumusețea peisajelor reprezentate în picturile care nu se regăseau în realitate, făcându-l să-și imagineze un viitor ireal și să tânjească după ceva de neavut.
Pentru nedreptatea care consideră că i s-a făcut, tânărul împărat a hotărât ca pictorului să i se ardă ochii, iar mâinile să i se taie, deoarece acestea sunt sursa nefericirii sale. Discipolul Ling dă dovadă de un devotament până la sacrificiu, în momentul în care, dorind să-l apere pe maestrul său, este ucis de către eunuci. M-a impresionat faptul că în ochii lui Wang Fo, care nu dădeau atenție decât culorilor și peisajelor, au apărut lacrimi în memoria discipolului său care l-a slujit până în ultima clipă.
Cu ocazia pictării ultimului tablou, ce rămăsese neterminat încă din tinerețe, ochii lui Wang Fo au descoperit hotarul cel mai depărtat al simțurilor și emoțiilor omenești. Adunându-și toate cunoștințele și înțelepciunea dobândite pe parcursul vieții, Wang Fo își dovedește măiestria, reușind să-i dea viață tabloului și chiar și lui Ling. Prin această ultimă capodoperă, pictorul este izbăvit, el evadând împreună cu discipolul său în marea de jad albastru ce-i duce spre o nouă lume, ideală pentru ei, unde munții străjuiesc acoperiți de o zăpadă care nu se topește niciodată, iar câmpiile sunt împodobite de narcise fără de moarte.
Citind această poveste, am realizat că frumusețea nu este ce vede toată lumea, ci doar ce văd eu. Poate că toate lucrurile considerate „frumoase” în lumea aceasta, dacă le privesc în profunzime, dincolo de orice aparență înșelătoare, sunt doar niște lucruri banale, care sunt departe de a fi, cu adevărat, minunate. Poate că lucrurile „urâte”, ar trebui apreciate, pentru că ele arată o poveste mult mai importantă, din care putem învăța lecții valoroase, pentru că un suflet rănit poate transmite mult mai multe sentimente decât unul păzit de orice greutate, care nu și-a lăsat frumusețea luată de nimic în lume.
Să fie oare arta o scamatorie care ne împiedică să cunoaștem lumea sau tocmai ea ne înnobilează sufletul și ne arată în adevăr frumusețea?
Alexandra Aramă, clasa a VI-a D
Wind will carry
cherry blossoms
into the whiteness of clouds.
....................................
I dream
I am buried
under autumn leaves.
My body sprouts.
(Abbas Kiarostami)
Arta este oglindirea frumuseții și a întunecimii sufletului omenesc și a complexității lumii înconjurătoare, este amprenta spiritului asupra pânzei vieții. Arta este un mod de a reda viața prin spectrul propriei gândiri, este cea care ne ridică deasupra lumii pentru a o putea vedea mai bine, pentru a-i putea contempla diversitatea. Arta este tocmai puterea de a renaște, de a pătrunde în propria realitate, lăsând în urmă, dar trecând prin durerea lor, toată cruzimea, nedreptatea și ipocrizia, este posibilitatea de a trăi veșnic, de a pleca pe propria barcă spre propria lume anulând moartea.
Wang-Fo este bătrânul pictor ce a risipit moartea, descoperind frumusețea, speranța, ce a deschis uși spre nemurire prin artă, cel ce a fost salvat intrând în propriul tablou, pășind pe mare în barca sufletului său. Povestea acestuia este înrădăcinată adânc în lumea asiatică, iar viața lui este, dincolo de sărăcie materială, un tablou al libertății spiritului. Alături de Ling, discipolul său, bătrânul Wang străbate lumea pentru a observa, a simți, a asculta și a reda pe pânză frumusețea imperfectă a vieții, pentru a da noi contururi și culori, pentru a oferi tuturor o perspectivă a propriului suflet, căci fiecare lucrare a sa reprezintă o picătură infimă dintr-un ocean întreg de culori aparținând propriului univers.
Wang Fo nu avea nici bani, nici adăpost, însă avea ceva ce nu-i putea fi furat, ceva ce umplea golul lipsurilor sale, avea frumusețea, frumusețea interioară ce se reflectă prin modul de percepere al lumii înconjurătoare, avea un întreg univers, o lume a sinelui interior bogată din toate punctele de vedere, avea puterea de neprețuit a cunoașterii, curajul de a trăi, cu adevărat prin artă, avea empatia, puterea cu ajutorul căreia reușește să vadă viața în ansamblu, să picteze adevărul pe care doar empatizând îl poate vedea. Astfel, tablourile bătrânului Wang Fo devin mai reale decât realitatea vieții împăratului, cufundată în întunericul și pustietatea sufletului pierdut, rătăcit printre șoapte ale morții.
În acest timp, Stăpânul Celest deține puterea supremă asupra lumii sale bogate în lucruri efemere, o lume falsă, pe care nu o poate pătrunde tocmai din cauza ipocriziei sale, a incapacității de a se desprinde de dorințe și prejudecăți, de a simți libertatea, de a înțelege lumea înconjurătoare. Închis între ziduri de piatră, împăratul nu cunoaște și nu recunoaște lumea privind adesea în interior, spre el însuși, gândindu-se la felul în care contează lucrurile pentru el sau din cauza lui sau cu el, în punctul focal fiind concentrat asupra felului în care arată și cum acționează și cât de important este, în speranța de a găsi puterea și sensul vieții. Dar dacă te uiți cu adevărat înăuntru, nu vezi nimic, doar întuneric, întrucât cele mai bogate momente, cele mai profunde experiențe, ceea ce face ca viața să merite trăită sunt găsite doar uitându-te spre exterior, spre lumea înconjurătoare, trecând prin suflet și imaginație ce percepi și gândești. Viața și frumusețea acesteia se află în exterior, în fiecare mic detaliu, al fiecărui lucru mărunt, în fiecare moment, în toate trăsăturile simplului și banalului, se află în conștientizarea faptului că putem percepe totul, dar, totuși nimic. Viața nu înseamnă a privi prea devreme doar înăuntru pentru a te regăsi, decât când există experiența trecerii prin lume, ci a privi spre exterior pentru a te pierde, pentru a te pierde în peisaj, pentru a te lăsa pătruns de libertate, de frumusețe, ca apoi să te aduni din toate în imaginile ce s-au modelat înăuntrul tău și să poți crea o operă de maturitate care să însumeze tot ce ai devenit.
Frumusețea, o valoare de neprețuit pentru care mulți luptăm, dar ne pierdem, ne pierdem sufletele ancorate în rădăcinile acestei realități, acestei iluzii pe care o subestimăm sau dimpotrivă, uitându-i sensul și valoarea, uitând adevărul, fiind incapabili să pătrundem dincolo de oameni, dincolo de fapte și cuvinte, fiind incapabili să ”ne pierdem în tablou”. De aceea, bătrânul nu se agață de lucruri materiale, trăind în propria lume, o lume a gingășiei și fragilității imprimate pe pânza vieții, trăind pentru a împrăștia lumină și speranță într-un univers spiritual, un univers invizibil ochilor, accesibil doar sufletului care poate vedea adevărul, întrucât frumusețea este o altă față a vieții, un alt adevăr al realității.
Frumusețea nu poate fi definită la propriu, întrucât nu este doar un cuvânt, ci o emoție, o emoție ce poate fi trăită doar în momentul în care ne lăsăm pătrunși de viață, fiind unica posibilitate de a oferi continuitate drumurilor noastre spre sau dinspre labirintul sufletelor noastre, pe marea vieții, pe valuri de spumă, valuri deșarte, îmbarcați la bordul propriilor corăbii, din care, înainte de a ne prăbuși reușim să vedem dincolo, lumina împresurându-ne sufletele adâncite în întunericul uitării, al singurătății și al durerii. Corăbiile sufletelor noastre prin ale căror găuri pătrunde lumina, ale căror scuturi se lasă destrămate doar de flacăra durerii, pentru ca mai apoi să se strecoare frumusețea, speranța invizibilă ochilor, invizibilă sufletelor ascunse în spatele unor măști, unor fețe de hârtie, celor incapabili să privească dincolo, să empatizeze, să înțeleagă, să simtă durere pentru a simți iubire, să vadă întunericul pentru a putea vedea lumina, sa fie îngropați în tristețe pentru a putea fi dezgropați de bucurie, să fie încătușați de răutate pentru a putea vedea libertate. Frumusețea ne dă puterea de a învia și reînvia la nesfârșit prin prisma sufletelor noastre, deoarece nici bătrânul Wang Fo nu moare, căci sufletul său este imprimat în fiecare dintre picturile sale. Moartea sa reprezintă doar o ușă spre o nouă viață, eliberarea completă de rădăcinile din această realitate, născând ideea de libertate, libertatea regăsită în refugiul la înălțimea norilor, dincolo de omenire, de viață și moarte, de lumină și întuneric, de durere și suferință, de materialism și lăcomie, într-o lume necunoscută, într-un univers al propriei minți, al propriului suflet.
Povestea lui Ling arată cum putem vedea frumosul dacă ne dorim cu adevărat, cum putem să ne ridicăm de la statutul de ignorant la cunoscător. Datorită maestrului, discipolul are curajul să privească frumusețea, are curajul să privească dincolo de lucruri, să vadă, să înțeleagă, să simtă, să trăiască cu adevărat, să se detașeze de bunurile materiale, de lucruri efemere pentru a atinge libertatea supremă. Astfel, în momentul în care împăratul îi împărtășește bătrânului intențiile sale egoiste de a-l lăsa lipsit de vedere și puterea de a picta, orbindu-l, fapt ce nu l-ar fi împiedicat să vadă, Ling se avântă în luptă, sacrificându-se pentru cel ce-i deschisese ochii. Bătrânul nu pare afectat de moartea discipolului său, cunoscând faptul că deznodământul îl va aduce pe această cale, în această lume în care ceilalți nu pot pătrunde, sufletul său, pe care doar tânărul îl întrezărește.
Pictura lui Wang Fo începută în tinerețe și sfârșită în ultimele clipe ale vieții sale poate reprezenta drumul prin labirintul vieții spre idealul sufletului, spre limpezimea spiritului, drumul pe parcursul căruia se oprește neîncetat pentru a contempla natura, pentru a reda frumusețea prin artă, pentru a transmite celor din jur adevărata imagine a vieții pe care nu mulți o pot înțelege, o pot vedea, o pot pătrunde. ”Nu mulți se pot pierde în tablou”, nu mulți reușesc să descopere frumusețea pentru a se contopi în armonia acesteia. Ultimul tablou este lucrarea propriei vieți, care nu va fi, cu adevărat, terminat vreodată, căci reprezintă o parte a sufletului său, o parte nemuritoare din propriul spirit, legătura dintre spațiul exterior, lumea înconjurătoare și spațiul interior infinit, sufletul pictorului care nu va fi distrus niciodată.
Personalitatea pictorului, în sine, ne face să reflectăm asupra propriei persoane, asupra aspectelor personalității noastre, asupra adevăratului nostru sens și însemnătate, să ne gândim la viitor și totodată la prezent. Bătrânul Wang Fo ne arată faptul că, dincolo de întuneric, există lumină, dincolo de culori există speranță, dincolo de oameni există frumusețe, dincolo de moarte există viață, viața pe care o cucerim în urma unui drum anevoios printre munți și mări de emoții și experiențe.
Comments