Împăcarea cu clipa de acum - Întâlnire cu Marius Manole și “Fericirea e în actul următor” (II)

FOTOGRAFII: MELANIA HUZUM, 10 E

Daria Bortică, 10 E

            Nuanțe necunoscute ale propriei identități

Întâlnirea cu Marius Manole a fost mai mult decât un dialog cu un actor cunoscut. A fost o lecție subtilă despre cum să trăim în prezent. Gândul m-a dus inevitabil la celebrul citat al lui Lao Tzu: „Cine este deprimat trăiește în trecut, cine este anxios trăiește în viitor, iar cine este împăcat trăiește în prezent.”.  Exact această împăcare cu clipa de acum a fost ideea care a traversat întreaga discuție. Marius Manole ne-a vorbit despre cum frica poate fi înlocuită prin curiozitate și despre cum, indiferent de obstacole, este esențial să mergem mereu înainte.

Un alt aspect puternic al întâlnirii a fost felul în care a vorbit despre fericire. Nu ca despre o destinație îndepărtată sau un ideal greu de atins, ci ca despre ceva extrem de apropiat, „sub nasul nostru”. Fericirea, spunea el, nu este într-un viitor abstract, ci în capacitatea de a te bucura de ziua de azi, de momentul acesta, fără să îți dorești ca timpul să treacă mai repede. Ideea amintește de filosofia din Oscar și Tanti Roz, unde fiecare zi este trăită ca o viață întreagă, cu intensitate și recunoștință. A învăța să nu grăbești clipa, să nu o consumi în grabă, pare să fie una dintre cele mai dificile, dar și cele mai necesare lecții.

Discuția a atins apoi miezul artei actorului. Marius Manole a vorbit despre transformare, despre cum, punându-te în pielea altor personaje, ajungi să te apropii mai mult de tine însuți. Paradoxal, interpretând alte vieți, descoperi nuanțe necunoscute ale propriei identități. Actorul nu împrumută doar emoții, ci își lărgește granițele ființei, experimentând alte existențe, alte frici, alte speranțe. Astfel, teatrul devine un spațiu al descoperirii de sine.

Aceeași idee se regăsește profund formulată și în cartea sa, „Fericirea e în actul următor”, atunci când afirmă că, privit din exterior, teatrul pare un joc: „nu pare nimic măreț în faptul că ești pe o scenă și spui niște vorbe.” Și totuși, ,,actorii chiar se joacă — dar se joacă de-a viața și de-a moartea.”. În momentul în care pășesc pe scenă, propria lor existență este pusă sub semnul întrebării. Scena devine un loc-limită, unde totul se consumă intens, definitiv, adevărat.

Din această perspectivă, replica sa devenită memorabilă pentru mine: „Nu, pe mine teatrul nu mă obosește. Viața, uneori, da.” , capătă un sens mult mai adânc. În cazul lui Marius Manole, termenul „teatru” pare să fie înlocuit simbolic de „viață”, tocmai pentru că teatrul nu mai este o simplă profesie, ci forma cea mai pură de a trăi. Viața, așa cum este ea în cotidian, poate obosi prin zgomot, repetiție și presiune, însă pe scenă energia nu se risipește, ci se transformă. Acolo, trăirea capătă coerență, sens și direcție. Teatrul devine locul în care viața este concentrată, intensificată, dusă la esență.

Un alt moment revelator din carte este legat de refuzul ideii de „nu se poate”. Drumul său începe dintr-un gest de o simplitate dezarmantă: intrarea la Teatrul Național și afirmația spusă senin :,,Mă numesc Marius Manole și vreau să joc și eu la Teatrul Național.” Fără aroganță, fără certitudini absolute, doar cu o voință clară și un curaj rar. Acea clipă, urmată de primul casting, la doar 16 ani, dovedește că uneori destinul se schimbă nu prin planuri elaborate, ci printr-un pas făcut la momentul potrivit. Determinarea actorului nu este una zgomotoasă, ci una calmă, dar de neclintit, capabilă să transforme imposibilul în posibil.

Întâlnirea cu Marius Manole și lectura cărții sale lasă impresia că fericirea nu este un final spectaculos, ci un proces continuu. Așa cum sugerează și titlul, „Fericirea e în actul următor”, ea nu se află nici în aplauze, nici în reușite definitive, ci în curajul de a merge mai departe, de a intra din nou pe scenă, de a trăi clipa prezentă cu sinceritate. Poate că aceasta a fost cea mai importantă lecție a întâlnirii: fericirea nu se caută în altă parte, ci se joacă, discret și intens, chiar acum.

Antonia Besmeciuc, 9 A

            Despre curajul de a merge mai departe

Sala de festivități a devenit, pentru câteva ore, un spațiu de confesiune și reflecție, odată cu întâlnirea cu actorul Marius Manole, prilejuită de lansarea cărții sale, “Fericirea e în actul următor”. Nu a fost o simplă discuție despre teatru sau despre o carte, ci o întâlnire despre om, despre lipsuri, frică, curiozitate și despre felul în care arta poate deveni un mod de a supraviețui.

Dialogul a fost deschis de Alexie Bărbieru, elev în clasa a IX-a A, care a propus o reflecție profundă pornind de la afirmația lui Marius Manole: „Unele morți ar trebui rânduite mai bine, să se întâmple la timp.” Interpretarea sa a adus în prim-plan un adevăr tulburător: pe măsură ce înaintăm în vârstă, devenim parcă mai ușor de uitat, mai puțin indispensabili. Devenim mai greu de iubit odată cu pierderea inocenței? Ne pierdem, treptat, locul din inimile celorlalți? Această perspectivă a mutat discuția dinspre teatru spre condiția umană, oferind întâlnirii o profunzime neașteptată încă din primele momente.

Alexie a amintit un episod emoționant din carte: moartea accidentală a unui copil, eveniment care îi face pe părinții lui Marius Manole să conștientizeze fragilitatea propriei fericiri. Din acel moment, copilul nu mai este o responsabilitate, ci o binecuvântare. Ideea că viața este un dar, nu un drept, a devenit una dintre temele centrale ale intervenției sale, legând lectura cărții de o reflecție personală asupra recunoștinței și a fragilității existenței.

Ștefan Ciobanu a schițat un portret al lui Marius Manole ca „un om construit din lipsuri”. Copil crescut în comunism, Marius Manole a învățat devreme că acceptarea vine cu un preț și că, uneori, iubirea nu dispare, ci rămâne în plan secund. Teatrul apare în viața lui ca „un accident fericit”, locul în care sensibilitatea, altfel reprimată, devine o valoare. Actorul mărturisește că nu i-a cerut lui Dumnezeu fericirea, ci doar să fie un actor bun, iar această dorință spune multe despre felul în care și-a amânat mereu viața personală în favoarea scenei.

S-a vorbit mult despre singurătatea de după spectacol, despre frica zilei de mâine și despre tentația de a umple golurile interioare artificial. Un mesaj puternic a fost acela că frica nu produce artă, ci o usucă. În schimb, curiozitatea este cea care ne ține vii: ea presupune căutare, descoperire, viață. „Curiozitatea e ca o trambulină”, spunea Marius Manole. Teatrul, în acest sens, devine un loc de joacă, un spațiu în care nu mai ești pedepsit pentru că ești diferit.

Actorul a contrazis ideea că artiștii se pierd în personaje. Dimpotrivă, el crede că tocmai prin personaje ajungi să te descoperi pe tine însuți. Teatrul este, pentru el, o naștere repetată. Golul interior se micșorează atunci când lași spectatorii să primească spectacolul și când știi să primești, la rândul tău, aplauzele. El reuseste sa se bucure acum pentru colegi, pentru viață, pentru ziua de azi, poate recupera o copilărie trăită „pe jumătate”. „Cât de grea poate fi o zi în care ești sănătos?”, a spus el, amintind de Oscar și Tanti Roz și de ideea că poți trăi zece ani într-o singură zi.

Sebastian Deju a completat portretul vorbind despre copilărie ca despre un „tren dus-întors” și despre maturitate ca despre ceva ce nu trebuie să ne îngrădească. Mesajul său a fost o invitație la autenticitate și la bucuria de a fi viu. „Primul pas e să acționezi”, a subliniat el, legând acest îndemn de parcursul lui Marius Manole.

Un moment aparte al întâlnirii a fost întrebarea ipotetică: dacă Marius-bebeluș nu ar fi văzut teatrul pe fereastră la naștere, ce ar fi trebuit să vadă? Răspunsul său – „marea” –nevoia de deschidere, de orizont, de frumusețe. Marius Manole crede că un om pozitiv atrage lucruri pozitive și că suntem suma tuturor evenimentelor și oamenilor din viața noastră. Împlinirea apare atunci când nu mai simți nevoia să demonstrezi nimic, când faci lucrurile pentru tine, nu pentru ceilalți.

Cartea “Fericirea e în actul următor”  nu este o poveste despre succes, ci despre fragilitate, despre depresie, despre frică și despre curajul de a merge mai departe. Marius Manole vorbește deschis despre momentele în care a fost aproape de a renunța, despre presiunea de a fi mereu mai bun și despre cum a învățat, în timp, să înlocuiască frica cu curiozitatea.

Matei Aparaschivei, 9 A

            Din pasiune

Mă simt onorat că am putut lua parte la această întâlnire cu Marius Manole. A fost o experiență uimitoare. Să ascult experiența sa de viață și parcursul său m-a inspirat profund. În cartea sa, „Fericirea e în actul următor”, se observă desăvârșita sa perseverență. Încă de mic a știut că menirea sa este actoria și, indiferent de situația în care s-a aflat, nu s-a abătut de la drumul său.

Un exemplu relevant este acela în care își prioritizează pasiunea în fața studiilor. El simte că viața sa este teatrul și este dispus să facă tot ce îi stă în putință pentru a deveni cât mai bun. De la rolurile mici într-un teatru de provincie, la anii de studenție, în care își aprofundează abilitățile actoricești, sau perioada în care caută un teatru în care să își desfășoare activitatea, până la reușita sa categorică de a ajunge la un teatru din București și de a fi recunoscut pentru talentul său, drumul nu a fost deloc ușor. A întâmpinat numeroase piedici, dar a reușit să își păstreze optimismul.

Toată munca sa constantă și dorința de a deveni mereu mai bun, de a se autodepăși, au adus rezultate excepționale. Vorbele sale mă fac să am mai multă speranță în visurile mele, să am încredere în puterile mele și mă determină să fac tot ce îmi stă în putință pentru a simți acea „fericire a următorului act”.

Ilinca Ciobanu, 10 B

            Povestea unui suflet sensibil, muncitor și carismatic

Întâlnirea cu Marius Manole mi-a deschis o nouă poartă către oportunitățile vieții, m-a ajutat să privesc lumea cu mai multă speranță și mai multă ambiție, dar cel mai important, mi-a îndepărtat o parte din frica pe care o aveam despre viitor. Citind romanul său, „Fericirea e în actul următor”, m-am simțit exact precum își dorește el sau orice actor să o facă atunci când urcă pe scenă: vie.

Această carte reprezintă povestea unui suflet sensibil, muncitor și carismatic, care a trecut prin nenumărate obstacole pe care viața i le-a pus în cale: sacrificiile personale, depresia din timpul pandemiei și nevoia de a renunța la rolurile impuse cu scopul de a trăi autentic în prezent. Astfel, „Fericirea e în actul următor” portretizează acțiunea ce se desfășoară după cortină, când actorul își lasă masca să cadă și se află în momentul în care pur și simplu trebuie să respire. Însă conceptul de a se bucura de propriul succes îl cufundă tot mai adânc în neliniștea proprie, deoarece simte că dacă el este cu adevărat fericit, va face un pas greșit, iar viața lui s-ar putea sfârși prea devreme. Prin urmare, el a reușit să transforme frica de eșec într-o treaptă ce l-a adus mai aproape de ceea ce i-a dezvăluit steaua norocoasă, de ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.

Teatrul a devenit pentru el un mijloc de evadare din abis, o formă de salvare, un „departe” al său, o manieră prin care el își poate exprima orice formă de furie, tristețe sau bucurie, iar atunci când el joacă rolul unui personaj pe scenă, dacă privim atent, îi putem distinge fragilitatea prin fisurile măștii sale. Cu fiecare protagonist a cărui viață o trăiește în fața a mii de persoane, el poartă un copil în pântec, pe care îl crește, îl dezvoltă și ajunge să fie o parte din el atât înăuntru, cât și pe dinafară; apoi, când el devine independent și capabil de a avea grijă de sine însuși, când pleacă, simte o lipsă. Când spectacolul ia sfârșit, el deja are un gol, în forma trupului personajului, pe care nu va reuși să îl umple cu aplauzele publicului, ci cu bucăți, segmente din alte instanțe narative. Astfel, teatrul este un act de a-ți naște copilul de fiecare dată.

Pe lângă frica de eșec și ideea de a avea un loc sigur în care să te poți retrage, un alt aspect important ce se conturează pe parcursul romanului este iubirea, sugerând o formă vitală, dar și o sursă de dezechilibru, care este o sursă de hrană a artei pentru ca ea să strălucească. Părinții săi, care reprezintă niște stâlpi de sprijin în formarea și dezvoltarea copilului, nu i-au spus niciodată „te iubesc”, deoarece doreau să îl protejeze de o lume care nu tolerează vulnerabilitatea și sensibilitatea. Astfel, încă din primul capitol al primului act, el menționează că privea pe ferestrele oamenilor, acolo unde luminile erau aprinse și viața curgea, căutând o casă, o familie în care să aparțină. Această scenă conturează o iubire percepută nu ca realitate trăită, ci ca ideal proiectat, ca dorință de a avea un loc al tău în lume, mai degrabă decât ca experiență afectivă autentică.

Un moment al întâlnirii care m-a impresionat și cu care am empatizat este cel în care Marius Manole mărturisește faptul că el și-a trăit toată viața așteptând fericirea prin ambiția sa de a-și duce treaba până la capăt, fără ca el să-și dea seama că în tot timpul acesta ea se afla sub nasul lui și o putea conștientiza prin simplul act al recunoștinței. Această trăire frumoasă (și în același timp periculoasă) se află peste tot în jurul nostru, chiar și în momentele în care simțim că ne destrămăm de realitate și că sufletul nostru se sparge în mii de bucăți, însă noi suntem prea ocupați să săvârșim acte mărețe pentru a o observa. Iar în momentul în care facem ceva cu bucurie, acțiunile se desfășoară cu mai multă ușurință; atunci când ne aflăm în propriul departe, există senzația de plutire, de zbor, iar când este simțită cu adevărat, nimic nu te mai poate opri. Iar un exemplu ce demonstrează acest fapt este chiar pasiunea actorului pentru teatru, pentru care nu regretă nimic din sacrificiile făcute și pentru care și-a dedicat întreaga viață până la epuizare, căci, deși în timpul piesei „Crimă și pedeapsă” n-a mai putut continua, a vomitat minute în șir în cabine și a suferit un colaps total din cauza punctului maxim de oboseală pe care l-a atins, a continuat să joace în „Revizorul”.

 „Fericirea e în actul următor” este o meditație profundă asupra fragilității umane, asupra fricii, a identității și a sensului vieții, dar este și o oglindă pentru oricine a purtat măști pentru a fi acceptat. Astfel, romanul devine o confesiune despre omul din spatele rolurilor, despre lupta dintre aparență și autenticitate și despre nevoia de a găsi un loc sigur într-o lume aflată în dezechilibru. În cazul meu și al lui Marius Manole, acesta este arta – atât de frumoasă, dar atât de complexă. Dacă prin teatru surprinzi fiecare expresie facială, mimică, gest al personajului, atunci prin muzică dai viață propriilor trăiri.

Din punctul meu de vedere, la fel ca teatrul, prin intermediul vocii, al notelor și al sunetelor reușești să comunici cu ceilalți într-un mod în care, atunci când te afli cu ei între patru ochi, este mult mai dificil să o faci, deoarece este mai ușor (și uneori mai clar) să le pui în versuri asociate cu o linie melodică. De asemenea, fericirea nu apare ca o destinație clară, ci ca un proces de conștientizare, ca o formă de prezență și recunoștință față de propriul drum. Noi nu putem amâna fericirea pe care o avem în noi, pentru că mâine nu știm ce se va întâmpla; este incert dacă vom supraviețui sau ne vom prăbuși din cauza presiunii, așadar este o emoție pe care trebuie să o lași să pătrundă în tot corpul tău. La fel cum lumina unei stele ne ajunge abia după ce ea s-a stins, strălucirea și valoarea momentelor noastre există chiar dacă nu le percepem imediat.

Astfel, atât romanul „Fericirea e în actul următor”, cât și întâlnirea cu actorul mi-au oferit sens, luciditate și curajul de a privi viața fără măști, și mi-a arătat că, dacă faci ceva ce îți place cu adevărat, te trezești zilnic pentru un motiv și nu îți rămâne decât un singur lucru de făcut: să zbori.

Maria Dănilă, 10 E

            Suferința, bucuria, copilăria și teatrul

Întâlnirea cu Marius Manole m-a surprins prin caracterul său umoristic, dar realist, atingând totodată subiecte sensibile precum suferința, bucuria, copilăria și teatrul.

Am apreciat sinceritatea și  deschiderea cu care actorul a povestit despre câteva dintre amintirile sale din copilărie, accentuate și de tonul său comic, ușor ironic. Una dintre relatări este legată de modul în care el a aruncat un sac întreg de ardei, încercând să nimerească persoanele care mergeau pe stradă. Această întâmplare ne dezvăluie faptul că până și cei mai remarcabili oameni au avut sau continuă să aibă o latură ludică, poate mai puțin cunoscută de public.

Făcând tranziția către o parte mai profundă, am învățat că suferința nu e necesară pentru a fi fericiți. Trebuie să învățăm să ne bucurăm de fiecare clipă a vieții noastre, altfel viața va trece pe lângă noi. Durerea pe care o simțim în interiorul nostru nu este o etapă obligatorie, care să împiedice în vreun fel atingerea propriului obiectiv. Poate, ceea ce simțim nu depinde în totalitate de noi, dar modul în care alegem să ne raportăm la lumea exterioară și felul în care reacționăm sunt strict legate de noi.

Un alt aspect care a apărut în cadrul întâlnirii a fost teama. Din perspectiva lui Marius Manole, frica este tot o formă a curajului. Oare nu înseamnă curajul puterea de a ne confrunta cu propriile temeri, insecurități și lipsuri? Atunci, putem spune că datorită fricii ne putem pune în evidență vitejia cu care înfruntăm neajunsurile și dificultățile la care ne supune, uneori, viața. Este important ca în ciuda gândurilor și emoțiilor negative pe care le simțim, totuși să acționăm. Desigur că lucrurile nu vor ieși întotdeauna așa cum ne dorim, dar noi trebuie să persistăm.

Câteodată, ne vine să plângem, atunci e momentul potrivit să o facem. În acest fel se va topi ,,ghețarul" care se află mai mult sau mai puțin în inimile noastre. Tristețea ne face mai sensibili la suferințele celor din jurul nostru, oferindu-ne oportunitatea de a fi mai empatici.

Consider că ,,Fericirea e în actul următor" a fost una dintre cărțile citite la momentul potrivit, întrucât, deși nu mă așteptam, m-am regăsit mai mult decât aș fi crezut. Oamenii nu vor căuta tot timpul să ne încurajeze, nu vom avea mereu doar zile ,,bune" și, cu siguranță, vom avea clipe când ne vom simți deznădăjduiți, dar asta nu înseamnă că e prea târziu să începem ceva, nu înseamnă că trebuie să renunțăm și nici că ar trebui să ne oprim din a vedea și a trăi frumusețea din propria viață.

Casandra Deliu, 10 B

            Nu putem fi definiți pe capitole

Marius Manole a pășit în sala de festivități strălucind de bucurie și transformând totul într-o piesă de teatru cu final fericit.

Am avut ocazia să discutăm la clasă romanul  său autobiografic “Fericirea este în actul următor.” Un lucru fascinant pe care l-am observat în legătură cu romanul este faptul că acesta este lipsit de cuprins. Marius Manole a spus de asemenea că viața lui nu poate avea un cuprins, la fel ca orice altă viață. Noi nu putem fi definiți pe capitole, nu există un capitol “fericit” sau unul “trist”, suntem un ocean de emoții îmbinate care ne fac oameni, nu există fericire fără tristețe, nu ne putem defini viața pe părți bune sau rele, deoarece fiecare zi este un act nou, plin de momente bune și rele.

Una dintre secvențele care mi-a plăcut este scena 15, “Aș fi vrut sa strig PLECAȚI”, din al treilea capitol, în care autorul relatează faptul că a interpretat rolul lui Raskolnikov în “Crimă și pedeapsă”, regizat de Yuri Kordonsky . Marius Manole spune că a jucat rolul primului Raskolnikov, moment în care acesta era cel mai departe de iubire și cel mai aproape de nihilism. Descrie acest rol ca fiind unul greu, care îl punea în dificultate și l-a afectat psihic. Consider că această familiarizare cu Raskolnikov este ce îl face un actor extraordinar, dă naștere unui personaj, îl transformă din niște secvențe literare într-un om cu propria sa istorie.

În timpul întâlnirii, Marius Manole a fost întrebat care este cea mai grea perioadă din viață: copilăria, adolescența, maturitatea sau bătrânețea, la care acesta a răspuns bătrânețea, dar eu vreau să-l contrazic. Fără o copilărie bună, omul va avea o viață grea, pentru că noi suntem ceea ce suntem datorită modului în care creștem, nu în care ne trăim finalul vieții.

Datorită acestei întâlniri am reușit să văd perspective noi, am aflat lucruri importante atât din viața lui Marius Manole, cât și despre viața actoricească. Mereu voi fi deschisă să caut fericirea din actul următor.

Sofia Donici, 10 E

            Pasiune și devotament

Experiența citirii cărții “Fericirea e în actul următor” amintește cât de departe poate ajunge un om dintr-o viață plină de aventuri ale copilăriei ce redau profunda realitate a acesteia. Marius ne dovedește faptul că oricine poate ajunge un om mare, cheia fiind pasiunea și devotamentul. Secvența din scrisoarea către părinții săi, acesta menționează ca este bine să plângi, nefiind act de slăbiciune, ci unul de afișare profundă a emoțiilor. Emoțiile prezente sunt esențiale mai ales în momentele de actorie pentru a te putea pune cu adevărat în pielea personajului, dar nu uitându-ne pe sine, ci chiar dezvoltând sinele prin aceasta.

În întâlnirea cu Marius Manole, am simțit libertate și un confort special în prezența actorului. Marius este deschis și gata să răspundă de îndată la orice întrebare. De asemenea, am avut libertatea de a ne exprima opiniile, mai ales ceea ce nu ne place la carte. Povestea din spatele scrierii și întâmplărilor din carte este dezvăluită către public de asemenea.

Marius aduce lumină acestei experiențe și este plin de sinceritate. El ne dezvăluie că pentru a învăța, trebuie să și greșești; un actor ce performează bine imediat nu are ce învăța mai departe. De asemenea, el aduce în vedere realitățile vieții legate de întregul ciclu, schimbând perspectiva asupra anumitor subiecte.

Marius prin cartea sa ne încurajează să ne îndeplinim visurile oricât de greu ar părea. Nu este nevoie să ne simțim stânjeniți din pricina emoțiilor sau anumitor păreri ale noastre, deoarece acestea ne dezvoltă și îi pot dezvolta și pe ceilalți.

Diana Drugu, 10 E

            Bucurie în porții mici

Întâlnirea din sala de festivități cu Marius Manole a avut ca subiect principal romanul său autobiografic, "Fericirea e în actul următor", unde putem observa viața de actor de după cortinele translucide ale teatrului, care lasă la vedere doar frumusețea, fericirea, pacea, dar niciodată drumul atât de abrupt al devenirii, urcușul de dinaintea priveliștii inefabil de frumoase.

Titlul este sugestiv, devoalând încă de la început un mesaj de o importanță dureroasă, anume faptul că nu trebuie să vedem fericirea ca pe o urmare a celor mai dificile obiective personale, un voal de lumină ce ne va încălzi numai după ce ne împlinim visurile, un simplu ecou al viitorului, greu de atins, aproape ca o nălucă, ci aceasta trebuie să fie o lege a prezentului. Ea te poate însoți regulat, nu neapărat ca o stare euforică, dar poate persista ca o pace interioară, ca o satisfacție, o lipsă de tristețe și de regret. Nu trebuie să lăsăm bucuria pentru viitor, ci să încercăm să o înglobăm în viața cotidiană în porții mici.

Consider că un aspect de-a dreptul fascinant este faptul că Marius Manole a relatat cum acesta a avut mai multe de învățat din spectacolele proaste decât din cele considerate relativ bune. Un exemplu concret este spectacolul realizat de un regizor japonez la Teatrul Național. Acest spectacol avea să fie unul nereușit din mai multe motive, mai ales pentru faptul că timpul alocat tuturor evenimentelor era unul foarte scurt, construind un impediment în creionarea atmosferei firești a fiecărui context, de la liniștea apăsătoare a unui gest grotesc, morbid, până la scenele cu tentă ludică.

Alin Flaișer, 10 E

Să intri în viața altcuiva

O secvență care m-a impresionat din cartea "Fericirea e în actul următor" de Marius Manole a fost tentativa de sinucidere a lui Marius. Protagonistul cărții a intrat în baia unui prieten cu gândul de a-și încheia viața, fiind în stare de ebrietate, dorindu-și să își curme suferința. În ceea ce și-ar fi dorit el să fie ultimele sale momente, a apucat un pix BIC și a încercat să își taie venele. Din fericire, el a eșuat și s-a trezit într-un pat de spital, înconjurat de prietenii săi. El s-a recuperat complet. Această experiență a rămas una din multele traume ale vieții grele de artist. Aceasta secvență m-a impresionat, deoarece de multe ori când ne gândim la viața unui artist ne imaginăm la o viață perfectă, relaxantă și fără suferință, dar adevărul e opusul. Oamenii nu realizează că talentul pentru literatură sau pentru actorie este obținut prin traume și suferință. Pentru a intra într-un personaj trebuie să îți abandonezi existența, să îți lași viața în urmă și să intri în viața altcuiva.

Cezar Ghimici, 9 A

            Riscurile asumate capătă un sens

Fericirea este în actul următor nu este doar o carte autobiografică, ci o confesiune sinceră și un mesaj adresat în special tinerilor, o invitație de a trăi fără a aștepta mereu un moment ideal. Marius Manole vorbește despre fericire nu ca despre un scop îndepărtat, ci ca despre o stare care ne însoțește permanent, chiar și atunci când avem impresia că ne lipsește cu desăvârșire. De-a lungul vieții sale, a trăit cu convingerea că împlinirea va veni mai târziu, într-un „act următor”, însă experiența l-a făcut să înțeleagă că fericirea se află în prezent, în felul în care alegem să ne raportăm la viață.

Drumul său către teatru nu a fost unul plănuit. Deși își dorea să devină fotograf, destinul l-a condus către actorie, o schimbare care ar fi putut părea o renunțare, dar care s-a transformat într-o descoperire profundă. Teatrul a devenit spațiul în care și-a găsit echilibrul interior și iubirea pe care nu a simțit-o pe deplin în copilărie. Prin rolurile interpretate, a reușit să trăiască vieți diferite și să își înțeleagă propriile trăiri, pentru că actorii adevărați poartă în ei fragmente din suferința personală și le transformă în artă.

Cartea vorbește, totodată, despre curiozitate și risc, ca elemente esențiale ale existenței. Fără teamă, fără întrebări și fără imprevizibil, viața ar deveni rigidă și lipsită de sens. Curiozitatea ne împinge să încercăm, chiar dacă există posibilitatea de a greși, iar aceste căderi nu sunt eșecuri, ci pași necesari în procesul de maturizare și autocunoaștere. Dorința de a corespunde așteptărilor celorlalți și teama de a dezamăgi sunt constante, însă de multe ori propriile dorințe ajung să fie neglijate.

Mesajul lui Marius Manole nu rămâne limitat la paginile cărții, ci continuă în întâlnirile sale cu publicul, unde experiențele, deciziile luate spontan și riscurile asumate capătă un sens clar: toate acestea l-au format și l-au ajutat să devină omul de astăzi. Volumul se adresează copiilor și adolescenților, celor aflați într-o perioadă paradoxală a vieții, în care dependența, dorința de desprindere și frica de pierdere coexistă. În final, „Fericirea este în actul următor” rămâne un jurnal al devenirii, care ne învață să nu grăbim nimic și să acceptăm cursul firesc al vieții, lăsând lucrurile să curgă lin, în ritmul lor natural.

Bianca Hrib, 10 E

            Fericirea e o alegere pe care o facem zi de zi

După ce am trăit șaisprezece ani de viață auzind pe ici, pe colo lucruri despre marele actor Marius Manole, am avut, alături de colegii mei, ocazia de a-l întâlni în amfiteatrul școlii. Acolo, am pornit de la cartea publicată de acesta, „Fericirea e în actul următor”, o carte care, din perspectiva autorului, e totodată mediocră, dar și plină de un adevăr necesar.

Cartea, o autobiografie pusă în scene și tablouri, nu are cuprins, așa cum nici viața însăși nu are unul. Nu știm niciodată ce ne va da viața în viitor, e mereu ceva neanunțat, și de multe ori ne trezim că ne întoarcem în trecut cu ajutorul memoriei, așa cum Manole revine la anumite momente sau lucruri din viața sa pe parcursul cărții.

Ideea de bază, cu care am rămas și din carte, dar și de la întâlnire, este că fericirea nu se află în niciun act viitor, ci în prezent; e alături de noi la fiecare pas și noi trebuie doar să îi dăm voie să se arate. Am învățat că fericirea e o alegere, pe care o facem zi de zi. Manole ne-a spus că el nu s-a bucurat de viață, el vrând mereu să fie și mai bun, și mai bun, astfel neputând — sau neștiind — să fie fericit. Ne-a mai vorbit și despre cum obișnuia să se trezească gândind că „trebuie să treacă și ziua asta”, un gând pe care l-a avut fiecare dintre noi, cel puțin o dată în viață. Poate așa e firea omului atunci când nu știe câtă frumusețe poate fi găsită într-o zi, oricât de proastă ar fi.

Citind rândurile, dar și printre rânduri, ni se adeverește o viață cu bune și cu rele, cum e orice viață de altfel. O copilărie în comunism, cu două jumătăți de părinți mereu ocupați cu munca sau obosiți, felurite năzdrăvănii și, cel mai important, o mare lipsă de iubire. Acest ultim factor se va dovedi a fi începutul absolut al actorului Marius Manole, dar și posibila fragmentare a omului din spatele cortinei.

După ce parcurgem jumătate din carte, urmărind copilăria, adolescența și începuturile carierei de actor, avem o pauză în carte, dar o pauză care conține mai mult suflu și poate mai multă sinceritate decât restul cărții. O scrisoare către părinți. Cei cărora i se datorează viața în sine, prin faptul că s-a născut din ei, dar și cei care, prin faptul că nu i-au arătat iubire, l-au determinat să o caute în alte părți, în speță, teatrul, actoria.

Iar de aici încolo, până la ultimele pagini ale cărții, pare că începem să privim în sus, căci viața devine mai bună, cu mai multă înverșunare de a deveni un actor bun. Apreciez faptul că el, spre deosebire de mine și mulți alți colegi de-ai mei, a știut ce voia să devină încă de când era foarte mic. Eu caut încă.

Însă Manole a avut parte și de un ajutor poate închipuit, poate nu, și anume steaua lui norocoasă, care este amintită mai ales când e vorba de evenimente-cheie în parcursul devenirii actorului. El a recunoscut și în carte, dar și în amfiteatru, că a fost și încă este un om norocos. Un alt detaliu care, cred eu, merită menționat, este faptul că el și-a dorit foarte mult anumite lucruri, pe care și le-a imaginat și le-a vizualizat până când acestea au devenit realitate, fenomen descris și într-o scenă din carte, anume „La mulți ani yoghinilor”.

Întrebat dacă jocul constant al actoriei, cu o sumedenie de roluri dintre cele mai felurite, i-a creat vreodată probleme în descoperirea propriei identități, Manole a răspuns într-un mod cel puțin neașteptat și a zis că e total invers pentru el și că rolurile l-au ajutat în a se descoperi pe sine. Ne-a explicat și de ce: atunci când ai un rol, trebuie nu doar să înveți replicile, ci și personalitatea personajului, pentru a-l reda cât mai adevărat pe scenă. Astfel ajungi să înțelegi anumite mecanisme din mintea unui personaj și, dacă e cazul, să le recunoști în tine însuți.

Mi-a plăcut foarte mult și îi mulțumesc aici scriitorului, actorului, dar mai ales omului Marius Manole care a fost în amfiteatru alături de noi, elevii, pentru optimismul, încurajările și sfaturile pe care ni le-a dat. Să visăm cu privire la viitor, dar să avem grijă să ne bucurăm de prezent, pentru că e tot ce avem. Să ne alegem o carieră pe care să o facem cu drag, căreia să putem să ne dedicăm pe cât posibil.

Dar cel mai important, după părerea mea, este că viața chiar e frumoasă, iar fericirea chiar e lângă noi, mereu. Noi trebuie doar să o căutăm, nu să o așteptăm. Căci ea există, în actul acesta și în toate actele viitoare, atâta timp cât o vom alege iar și iar.

Maya Huțanu, 10 B

Emoțiile ne fac oameni într-o lume care cere adesea măști și tipare

Prin cartea sa, “Fericirea e în actul următor”, Marius Manole reușește să-și deschidă sufletul în fața cititorului printr-o colecție de gânduri, amintiri, frici și speranțe care alcătuiesc acest roman autobiografic, care nu propune o poveste cu un parcurs previzibil pentru că nici viața lui nu a fost astfel. Autorul abordează subiecte care cuprind: copilăria, drumul dificil către teatru, singurătatea, validarea și momentele de fericire care vin atunci când te aștepți mai puțin.

Când a primit propunerea de a scrie o carte, primul instinct al său a fost să refuze cu motivul că nu știe să scrie, că nu are “valoare literară”. Marius Manole nu scrie pentru a impresiona, scrie pentru a-și împărtăși emoțiile din spatele rolurilor pe care le joacă, pentru a trezi un sentiment de compasiune în persoanele care îi citesc cartea, spunând: “Dar am știut mereu că autenticitatea naște emoție, iar emoția guvernează lumea”. Marius Manole a declarat la întâlnirea care a avut loc la Colegiul Național Iași, că la terminarea cărții, el nu a mai recitit-o, de frica secvențelor care îi provoacă un sentiment de disconfort. Cartea devine astfel o mărturie a vieții în sine și a faptului că emoțiile ne fac oameni într-o lume care cere adesea măști și tipare.

Titlul “Fericirea e în actul următor” Sugerează ideea că bucuria nu este niciodată atinsă pe deplin, ci mereu amânată, în speranța că la terminarea unui examen, unui moment important din viață, Marius Manole va simți într-un final acel sentiment de realizare. De asemenea, el transmite că oamenii trăiesc adesea crezând că vor fi fericiți mai târziu, uitând să trăiască prezentul.

Un element în jurul căruia se construiește cartea este lupta interioară a autorului, caracterizată de: frica de a nu fi destul și nesiguranța: “Despre golul imens care rămâne după aplauze”.

Marius Manole și-a trăit copilăria blocat între două lumi: una marcată de comunism, reguli, frustrări și cea liberă în care ușor apăruse speranța că totul va fi diferit. Însă, Marius Manole din copilărie a rămas același cu cel care a scris această carte, aceeași persoană care era acaparată de spaimă că va fi abandonat chiar și când părinții săi nu se întorceau la timp de la serviciu. Aceștia au evitat exprimarea directă a iubirii nu din lipsă de afecțiune, ci din dorința de a-l proteja de o lume care nu are răbdare cu sensibilitatea.

Absența cuvintelor “te iubesc” devine o rană tăcută, dar mereu prezentă, o sursă a fragilității a lui Marius Manole. Momentul în care prietenul său, Iulian murise la zece ani rămâne imprimat în mintea sa, este momentul în care părinții săi i-au spus un timid “te iubesc”.

Teatrul poate fi observat din două perspective: ca formă de naștere, Marius Manole spune că primul lucru pe care l-a văzut atunci când s-a născut a fost Teatrul Național din Iași și ca formă de renaștere, fiind locul în care se poate retrage și își poate exprima sentimentele liber, fără a fi judecat.

Cartea lui Marius Manole, “Fericirea e în actul următor” evidențiază curajul de a fi vulnerabil, nevoia de a ne accepta așa cum suntem. Este o carte ce nu promite fericirea, însă oferă ceva mult mai important: motivația de a continua și a nu renunța la visurile noastre.

Melania Huzum, 10 E

            „TEATRUL ESTE VIAȚA MEA!”

Teatrul. Ce poate fi mai frumos decât să trăiești atâtea vieți, să urci pe atâtea scene din țară, să te pui în pielea atâtor personaje, să asculți miile de aplauze în timp ce tu zâmbești, iar cortina se lasă încet în fața ta? Răspunsul la această întrebare ni-l oferă celebrul actor Marius Manole, prin cartea sa: „Fericirea e în actul următor”.

În spatele succesului său, în întunericul ce rămâne într-o sală de spectacole, se află un om cu suflet de copil, care a avut dintotdeauna visuri mari. Astfel, el îi cere lui Dumnezeu ceva care poate să fie numai al lui, care să îl facă să fie unic față de majoritatea lumii- să fie un actor bun. Curajul și dorința cresc în interiorul său din ce în ce mai mult, ajungând să accepte toate riscurile meseriei și să își sacrifice viața personală în favoarea teatrului. Lipsa bunurilor materiale, a timpului liber, a energiei... toate aceste suferințe definesc a doua viață a lui Marius Manole, acesta crezând că e necesar să suporte totul, pentru a putea demonstra că este un actor bun. Ba chiar „un actor visceral”, întrucât a avut o viziune complet diferită asupra acestei forme de artă pentru multă vreme. Colegii îi spuneau că e cretin, iar el că nu înțeleg „teatrul adevărat”. Nu existau limite, din punctul său de vedere. Însă cum să știi care sunt limitele în muncă, atunci când aceasta este dragostea și viața ta? Asta afirmă actorul la începutul cărții: „TEATRUL ESTE VIAȚA MEA!”

Concluzia pe care mi-am format-o în urma acestei lecturi este următoarea: nu este necesar să aștepți fericirea. Ea începe din momentul când nu mai ai nimic de demonstrat. Iar dragostea? Se poate găsi peste tot, chiar și în muncă.

În întâlnirea cu Marius Manole, am simțit cum acesta ne-a vorbit ca de la prieten la prieten. Ne-a încurajat să ne urmăm visurile, pentru că SE POATE. Orice se poate dacă ne dorim cu adevărat, dacă știm că vom fi fericiți. Trebuie doar ca fiecare dintre noi să urmăm calea stelei noastre norocoase, cu încredere, dar să nu uităm să și trăim. Doar de aceea ne-a fost dată viața: ca să o savurăm din toate punctele de vedere; ca să încercăm cât mai multe lucruri și să ne descoperim pe noi înșine. La urma urmei, fericirea înseamnă viață. Iar fericirea există oriunde, chiar și în teatru.

Elena Iordache, 9 A

            Scena ca spațiu al libertății

„Fericirea e în actul următor” de Marius Manole este o carte în care actorul își împărtășește experiențele personale, trăirile din copilărie, provocările carierei și reflecțiile despre viață, frică, iubire și bucurie. Printr-un stil sincer și viu, autorul reușește să transforme momentele aparent mărunte în adevărate lecții despre maturizare, responsabilitate și descoperirea propriei identități. Cartea nu este doar un jurnal al unui actor, ci o explorare profundă a emoțiilor și a relațiilor umane, care invită cititorul să reflecteze asupra propriilor experiențe și asupra sensului fericirii în viața de zi cu zi.

Una dintre cele mai emoționante scene ilustrează experiența copilăriei sale: copilul Manole, cățărat pe vitrină în căutarea cadoului de Crăciun, provoacă fără să vrea prăbușirea micuței balerine și a fotbalistului. Smulși din nemișcarea lor, cei doi „dansează” o clipă în aer, eliberați din rigiditatea timpului, pentru ca apoi să se spargă în zeci de bucăți. Bucuria lor scurtă este urmată de tăcere și de cioburile împrăștiate pe podea, iar copilul rămâne împietrit, cu mâna tremurândă, copleșit de frică și vină, așteptând o magie care nu mai vine. Această scenă devine astfel o metaforă a relației dintre părinții săi. Mama este balerina tânără, fragilă, inocentă, iubitoare, dar extenuată de „dansul iubirii”. Tatăl este fotbalistul simbolizând forța, jocul și mișcarea, dar și ratarea. Împreună sugerează un cuplu prins într-o existență statică, menținută din obișnuință, asemenea unei relații care continuă fără o bucurie reală.

Momentul dansului reprezintă o scurtă reaprindere a iubirii, o apropiere autentică, dar tocmai această ieșire din echilibru duce la destrămare. Fericirea apare ca o experiență intensă, dar fragilă, care nu poate fi susținută. Spargerea figurinelor reflectă ruptura definitivă dintre părinți, iar cioburile devin imaginea unei familii destrămate, imposibil de refăcut. Copilul, prins între vină și neputință, se vede pe sine ca martor și ca vinovat, așa cum mulți copii ajung să interiorizeze conflictele adulților. Mâna care nu mai poate salva nimic exprimă neputința copilului de a repara o relație care nu îi aparține, dar ale cărei consecințe îl marchează.

Această vulnerabilitate și capacitatea de a transforma durerea în artă se regăsește și în relația sa cu teatrul. Autorul vede scena ca pe un spațiu al libertății absolute, în care diferența nu este sancționată, ci valorizată. Pentru copilul și adolescentul care nu se simte „banal” sau perfect integrat, teatrul devine un refugiu: aici nu trebuie să se ascundă, să se conformeze sau să se explice. Ciudățenia, fragilitatea și secretele interioare devin resurse artistice. Teatrul promite acceptare și sens, oferind iluzia unei lumi drepte, în care autenticitatea este recompensată. În acest sens, teatrul îl salvează: îi dă o identitate, un loc unde poate exista fără mască și unde rănile personale se pot transforma în expresie artistică.

În același timp însă, această promisiune a libertății este contrazisă de realitatea dură a meseriei. Deși actoria pare o profesie a afirmării individuale, ea este, în profunzime, o meserie de echipă, bazată pe competiție, ierarhii și așteptări constante. Nevoia de a fi remarcat coexistă cu obligația de a te supune grupului, de a aștepta, de a accepta că „greul” nu îți revine mereu. Facultatea de teatru devine astfel un spațiu al formării, dar și al frustrării, unde idealul se ciocnește de realitate. Teatrul îl consumă tocmai pentru că îi cere totul: vulnerabilitate, energie, răbdare și renunțare la sine, iar actoria apare ca o vocație paradoxală - un drum care oferă sens vieții, dar cere, în schimb, o uzură a celui care îl urmează.

Pe de altă parte, întâlnirea cu frica reprezintă o altă lecție profundă. Marius vorbește despre frică și despre influența ei asupra alegerilor sale. În prezent, frica înlocuiește curiozitatea, blocând explorarea și riscul necesar evoluției personale. În trecut, Marius percepea frica ca o forță care „nu înflorește, ci usucă”, paralizând inițiativa, dar totodată ca un „mușchi” care se întărește dacă îi acorzi atenție. Curiozitatea, în opoziție, funcționează ca o „trambulină”, un impuls care te propulsează înainte. Exemplul mărturisirii că nu și-a recitit propria carte, din teama de a nu tăia idei și de a nu pierde autenticitatea, ilustrează modul în care frica poate influența deciziile și protecția creației personale.

În concluzie, ,,Fericirea e în actul următor” este o carte despre vulnerabilitate, despre lecțiile copilăriei, despre iubire, frică și pasiunea pentru teatru. Marius Manole reușește să transmită că fericirea, autenticitatea și curajul vin împreună cu riscul, cu durerea și cu neputința, iar cititorul este invitat să reflecteze asupra modului în care aceste trăiri definesc viața și experiența umană.

Cătălina Iov, 10 B

            O adevărată lecție de viață

Cartea vorbește despre viața lui și despre începuturile sale ca actor. Lui Marius Manole îi place să creadă că această carieră i-a fost predestinată, deoarece prima fereastră prin care a privit lumea dădea chiar spre Teatrul Național. Deși părinții săi nu l-au încurajat și nu i-au oferit siguranța emoțională de care ar fi avut nevoie, teatrul a devenit pentru el mai mult decât o profesie. Scena a fost spațiul în care s-a simțit în siguranță, unde fiecare rol trebuia construit cu grijă, asemenea unui copil care este pregătit pentru a fi scos în lume, spectacol după spectacol. Astfel, în ciuda dificultăților și a contextului în care a crescut, Marius Manole a reușit să devină unul dintre cei mai apreciați actori ai scenei ieșene.

Întâlnirea a avut un puternic caracter motivațional, deoarece povestea sa poate fi aplicată în orice domeniu. Dincolo de poveștile amuzante, nostalgice sau chiar triste, fiecare dintre noi a fost îndemnat să reflecteze asupra propriei ființe. Evenimentul s-a încheiat mult prea repede, pentru că publicul a rămas captivat de farmecul actorului. Chiar dacă acesta nu era convins că știe să scrie și nu își propusese inițial să publice o carte, autobiografia sa s-a dovedit a fi una remarcabilă, care poate fi privită ca o adevărată lecție de viață.

Alexandru Mantu, 10 B

            Fără sacrificii și fără muncă nu poți reuși

Lectura cărții lui Marius Manole și întâlnirea cu acesta au fost speciale pentru mine, deoarece am învățat multe lucruri despre viață și despre viitor.

În primul rând, am apreciat sinceritatea și curajul de care a dat dovadă, povestind anumite perioade din viața lui în carte, incluzând momente sensibile, precum relația cu părinții săi din copilărie sau clipele în care se simțea la pământ. Aceste secvențe au fost importante, deoarece îi învață pe tinerii din generația mea să își urmeze visul, să nu se dea bătuți niciodată și să lupte pentru ceea ce își doresc. Am învățat din cartea lui Marius Manole că fără sacrificii și fără muncă nu poți reuși, oricât de talentat ai fi.

În cadrul întâlnirii, m-a surprins faptul că actorul nu se aștepta ca atât de mulți liceeni să îi citească cartea, chiar dacă mesajul principal al poveștilor sale este adresat chiar lor. Acest lucru arată modestia lui Marius Manole, de care a dat dovadă și atunci când s-a apropiat de noi pentru a ne permite să îi adresăm întrebări, la care a răspuns foarte sincer și calm. Astfel, am reușit să formăm o legătură strânsă cu acesta, simțindu-ne ca într-un dialog firesc. Mi-a plăcut faptul că, la fel ca în carte, a încercat să ne ajute să ne găsim un scop, o pasiune și să înțelegem cum să facem alegeri corecte în viață, prin răspunsurile sale din cadrul întâlnirii. Marius Manole devine un model nu doar pentru cei pasionați de artă, ci pentru orice tânăr care are dificultăți în a se regăsi, deoarece ne-a arătat cum a trecut peste cele mai mari provocări, care poate păreau imposibile, dar care, în final, s-au transformat în învățături pentru mii de elevi.

A fost o onoare să pot participa la această întâlnire și mă bucur că am citit cartea „Fericirea e în actul următor”, deoarece am realizat că, oricât de grele ar fi provocările vieții noastre, prin perseverență și muncă vom trece peste ele și, în viitor, ne vom aminti cu bucurie că le-am făcut față.

Laura Nechifor, 10 B

            Să fim cu sufletul în clipa prezentă

M-a captivat povestea lui Marius Manole, din ,,Fericirea e în actul următor”, încă de la primele pagini, în care artistul pornește anevoie pe drumul rememorării deoarece amintirile din copilărie sunt blocate undeva de subconștient, iar primul lucru despre care scrie este chiar așteptarea, cea care i-a ,,răpit” fericirea mereu, a amânat-o, a făcut să pară că nu există. Mereu așteptăm ca ceva sau cineva să ne aducă fericirea, parcă în dar: o realizare, o dragoste, finalul unei etape. Bineînțeles că trăirea acestor momente poate contribui, în final la starea noastră de bine, dar, de fapt, tot ceea ce avem nevoie pentru a fi fericiți este chiar în noi, trebuie doar să vedem acest lucru, să îi dăm voie să ne umple cu lumină, să fim cu sufletul în clipa prezentă căci este singurul lucru garantat pe care îl avem.

Cât despre actul următor, în care ne încredem atât de mult, ne facem planuri pe termen lung, nu știm dacă va veni, nu putem prezice niciodată ce se va întâmpla, iar tot ceea ce ne rămâne este actul prezent. Un alt sentiment apăsător, care îi domină existența actorului în permanență, este acela că nu s-ar afla în locul, în viața potrivită, practic un sindrom al impostorului, cu care, probabil, mulți ne-am confruntat de-a lungul timpului. De aceea cartea lui Marius Manole este valoroasă, povestea ajunge exact acolo unde trebuie, în suflet, iar pentru tineri este ca o ușurare, o confirmare că nu sunt singuri în ceea ce trăiesc și că, da, poți ajunge la fericire chiar dacă în momentul de față ți se pare imposibil.

Toată cartea mi-a adus speranță și așa cum ne-a dezvăluit Marius Manole că și-a propus, mi-a demonstrat, prin poveștile și confesiunile sincere că se poate, că atunci când îți propui să faci ceva și îți dorești cu tot sufletul, vei avea puterea să lupți și să faci ceea ce îți place, ceea ce îți este menit să faci. S-a întâmplat ca la începutul carierei sale, actorul să primească un personaj greu, nu i-a ieșit din prima și a ajuns să fie secătuit de vlagă, trist, s-a gândit să plece chiar a doua zi de dimineață înapoi la Iași și să se lase de teatru definitiv, dar promisiunea făcută, că va fi un actor bun, pur și simplu nu l-a lăsat să urce în tren, ca mai apoi spectacolul să îi aducă prima nominalizare la premiile UNITER. Momentele precum acesta sunt cele care demonstrează că steaua noastră, cea pe care o menționează Marius Manole, care a vegheat asupra lui mereu, ne va îndruma calea pentru a ajunge exact acolo unde trebuie.

Motivația de a-și îndeplini destinul a crescut și în momente precum cel menționat în ,,Scrisoare către părinții mei”, când actorul s-a dus pe malul Dunării, s-a așezat pe o bancă și s-a trezit spunând: ,,Mamă, tată, promit eu că nu o să renunț și, într-o zi, tot am să ajung un actor bun”, și chiar așa a fost. Această scrisoare este o declarație frumoasă de iubire, o mărturie sinceră și o eliberare de ceea ce numim datorie față de părinți, responsabilitatea de reuși să îi faci mândri, să ai confirmarea că ceea ce ai făcut este bine, de aceea m-a emoționat atunci când am citit-o, regăsindu-mă pe tot parcursul cărții în incertitudinea specifică adolescenței, în nesiguranță și sentimentul că trebuie să faci alegeri bune.

Povestea lui Marius Manole este și un exemplu de dedicare unei pasiuni, poate chiar dusă la extrem: ,,E în mine, în fiecare gând pe care îl gândesc, în fiecare râs pe care îl râd și în fiecare lacrimă pe care o plâng.” Teatrul a fost și va fi marea iubire a artistului, pentru că înseamnă totul pentru el, tot ceea ce trăiește si simte, iar scena, teatrul, sunt casa lui. Legat de pasiuni, dorințe și visuri, Marius Manole ne-a sfătuit în cadrul întâlnirii să acționăm, să ne trăim plăcerea, să facem ceva, acela este primul pas și cel mai important, ceea ce mi-a amintit de paragraful din carte în care povestește cum a mers la Teatrul Național Iași și a spus cum îl cheamă și că vrea să joace acolo, iar norocul a făcut ca fix atunci să treacă o regizoare care să îi acorde o șansă. Iată cum Steaua noastră care ne urmează peste tot a fost atunci prezentă.

Pot spune că după întâlnirea cu Marius Manole și lectura cărții, pot încerca să abordez situațiile noi mai îndrăzneț, curios, am înțeles că există căutare și în liniște și fericire, nu doar în suferință, și cel mai important, am încredere în ceea ce mi-am propus să fac deoarece am primit acest mesaj, că se poate.

Anastasia Nechifor, 10 B

            Un spațiu de joc și de sinceritate

Întâlnirea cu Marius Manole a fost, în sine, un mic spectacol: un spațiu de joc și de sinceritate, în care fiecare dintre noi a putut fi, în același timp, actor și personaj. Fără îndoială, el este un actor excelent, nu doar prin naturalețea cu care intră într-un rol, ci și prin disponibilitatea de a împărtăși povești, experiențe și fragmente din trecutul său.

De altfel, în cartea sa, "Fericirea este în actul următor", menționează că joacă teatru de când se știe, iar această meserie pare să-i fi fost predestinată încă de la naștere, din moment ce, la fereastra maternității, se putea vedea Teatrul Național.

Atitudinea sa față de lume reiese chiar din titlu: fericirea urma să vină „după”. Aștepta să treacă un spectacol, un eveniment, o zi monotonă, o săptămână obositoare, poate chiar întreaga viață, până când a înțeles că ea nu vine singură și nu vine mai târziu. Fericirea trebuie „săpată”, asemenea unui arheolog, în ruinele lumii, iar această căutare nu trebuie amânată, deoarece actul viitor nu este garantat. Ziua de mâine poate să nu mai vină.

Totodată, pe parcursul cărții se poate observa o ambiție constantă de a deveni din ce în ce mai bun în meseria sa. De unde vine această nevoie de a fi foarte bun? Poate din dorința de a-și mulțumi părinții sau, poate, din dorința copilăriei de a fi dorit de ceilalți care a rămas neîmplinită. Imaginea copilului care privește de la fereastră cum alți copii se joacă cu mingea lui, fără a fi invitat să participe, devine un simbol al actorului din prezent care caută scena nu doar ca spațiu artistic, ci ca loc al regăsirii de sine și recunoaștere.

 În final, poate că fericirea și perfecțiunea nu se vor regăsi în actul următor, însă căutarea lor și neliniștea care împinge pe om mai departe rămân mai valoroase decât rezultatul în sine.

Andrei Obreja-Manolache, 10 E

            Scena: libertate deplină, emoție autentică

Colegiul Național din Iași a fost gazda unei întâlniri cu actorul Marius Manole, care a revenit în orașul natal pentru a discuta cu elevii despre volumul său autobiografic, „Fericirea e în actul următor”. Marius Manole este actor al Teatrului Național din București. A absolvit Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, instituție care i-a oferit primele repere solide în formarea sa artistică. De-a lungul carierei, a jucat în numeroase spectacole atât în țară, cât și în străinătate, remarcându-se în producții precum „Prenumele”, „Oscar și Tanti Roz” sau „Fă-mi loc”.

Experiențele personale și profesionale acumulate de-a lungul timpului se regăsesc și în volumul său autobiografic, „Fericirea e în actul următor”. Volumul aduce în prim-plan fragmente definitorii din viața sa. Copilăria este evocată cu o emoție aparte: născut la Iași, primul lucru pe care l-a văzut, ținut fiind în brațe la fereastra maternității, a fost intrarea actorilor de la Teatrul Național din Iași. Această imagine simbolică pare să fi anticipat destinul său. Mai târziu, trecea deseori pe lângă clădirea teatrului, o prezență constantă care i-a alimentat fascinația pentru scenă. Prima piesă de teatru pe care a urmărit-o, „Chirița în provincie”, l-a uimit și i-a revelat ideea că pe scenă poate trăi tot ceea ce realitatea nu îi permite: libertate deplină, emoție autentică.

Tinerețea sa a fost însă departe de a fi ușoară. Marius Manole vorbește deschis despre dificultățile financiare: salarii mici, lipsa banilor pentru mâncare, viața în cămine. În ciuda greutăților, a ales să-și ascundă problemele față de părinți, pentru a nu le provoca suferință. Un moment important al formării sale a fost perioada petrecută la Teatrul din Brăila, unde a legat prietenii, a acumulat experiență actoricească valoroasă și a jucat în numeroase spectacole. De aici, a luat decizia de a merge mai departe, spre București, unde a urmat o a doua facultate, cea de coregrafie, fiind admis primul.

Cartea surprinde modul în care Marius Manole se dedică teatrului. El vorbește despre renunțarea la sine, la viața personală, despre spectacolele zilnice și despre nevoia de a oferi publicului emoția cea mai autentică. Consideră că actorii cu adevărat buni sunt modești și nu se mulțumesc niciodată cu nivelul la care au ajuns. Admiră campionii sportivi și actorii talentați, le recunoaște calitățile și încearcă permanent să le cultive și în propria sa muncă.

Marius Manole ne-a vorbit și despre modul în care a scris volumul. Actorul a mărturisit că s-a ocupat de acest proiect doar în ultimele șase luni și că nu a recitit sau corectat textul, pentru a nu interveni asupra gândurilor așa cum așa cum le-a notat prima dată.

Un moment important al dialogului a fost mesajul de încurajare adresat elevilor. Marius Manole ne-a îndemnat să ne urmăm visurile, să acționăm, să nu ezităm și să nu ne îndoim de noi înșine, subliniind că adevăratul regret nu vine din încercare, ci din pasivitate. Totodată, ne-a propus o schimbare de perspectivă: să fim recunoscători pentru ceea ce avem și să prețuim fiecare zi, oricât de grea ar fi, pentru a nu ajunge să regretăm timpul irosit fără bucurie.

Întâlnirea cu Marius Manole ne-a oferit ocazia de a descoperi parcursul unui artist format prin muncă și perseverență, oferind un exemplu realist despre ce înseamnă să îți urmezi drumul.

Dimitrie Panțiru, 10 B

            Valoarea momentelor simple

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale discuției a fost felul în care acesta a vorbit despre propria sa schimbare interioară. Actorul a mărturisit că, timp de mulți ani, deși viața sa părea împlinită din exterior, nu a reușit să se simtă cu adevărat fericit. Privind înapoi, a realizat că își proiecta constant fericirea în viitor, amânând trăirea prezentului. Această așteptare continuă l-a făcut să piardă din vedere valoarea momentelor simple, pe care le considera de la sine înțelese.

Momentul de conștientizare a venit atunci când a înțeles contrastul dintre nerăbdarea de a trece peste zilele obișnuite și dorința profundă de a trăi a celor care se luptă pentru încă o clipă de viață. Din acel punct, a spus că și-a schimbat complet perspectiva, alegând să se bucure de fiecare moment și să fie recunoscător pentru prezent. A realizat că multe lucruri pe care le considera banale sunt, de fapt, privilegii și că fericirea nu se află într-un viitor ideal, ci în felul în care trăim ziua de astăzi.

Această viziune asupra fericirii mi s-a părut sinceră ,demonstrând că adevărata împlinire nu se află într-un scop îndepărtat, ci în capacitatea de a trăi conștient fiecare zi.

Pe parcursul întâlnirii, Marius Manole nu a rămas fixat într-un loc, ci a ales să se miște printre noi. Această apropiere a transformat dialogul într-o experiență vie, iar granița dintre scenă și public a dispărut. Întâlnirea a căpătat astfel dinamica unei piese de teatru. Întâlnirea cu Marius Manole a fost o discuție vie și autentică, care a creat o legătură reală între autor și public. Prin prezența și modul său deschis de a comunica, evenimentul a devenit unul mult mai atrăgător si interesant.

Eliza Prodan, 10 E

            Teatrul îl macină, dar absența lui îl sfâșie mai tare

Întâlnirea cu Marius Manole parcă a avut ritmul unui ceas interior, nu unul care măsoară orele, ci unul care bate în adâncul ființei, acolo unde timpul se adună numai în oboseală, dăruire şi așteptare. Este un ceas care nu sună egal, asta pentru că viaţa unui actor nu curge liniar, perfect, ci în acte, în pauze, în momentele în care sufletul se aprinde şi în altele în care se stinge puţin câte puţin.

Marius Manole vorbește despre teatru ca despre o formă de consum lent al ființei, în cartea ,,Fericirea în actul următor” dar şi în discursul său viu. Nu despre o ardere spectaculoasă, ci despre o uzură tăcută şi lentă. Parcă ceva din tine începe să moară, pentru că teatrul cere mereu. Cere adevăr, cere prezență, cere carne vie. Atunci dacă arta hrănește sufletul, artistul este cel care îţi oferă sufletul drept hrană.

,,Îţi moare o parte din suflet”, spune el. Asta vorbi despre depresie. O numește un dezechilibru chimic, dar ceea ce se simte este o oboseală mai veche decât trupul. Într-un fel, depresia vine după ce se oprește din teatru. Ca şi cum, fără acest mecanism de dăruire continuă, golul ar deveni parcă şi mai insuportabil. Şi totuşi, oprirea îl face şi bine. Viaţa pare prinsă într-o contradicție dureroasă. Teatrul îl macină, dar absența lui îl sfâșie mai tare.

,,Am o stranie senzație că dacă mă voi opri, voi muri”, spune la un moment dat în carte. Dar adevărul e că, de multe ori, pare deja pe jumătate mort, ,,mai mult mort decât viu”, spune, mai ales când urcă pe scenă. Atunci se agață de corp și de voce, nu de suflet. Sufletul e prea obosit, scena, locul vieții maxime, devine locul unei morți lente, totuși acceptate.

Cu toate acestea, există momente în care rupe convenția, când iese din tipar, când scapă de această constrângere, când nu mai joacă cum ar trebui, atunci devine el, de fapt, viu. Poate pentru că adevărata viață începe doar în spațiul liber, acolo unde nu mai trebuie să dai nimic, ci doar să fii. Dar teatrul, așa cum l-a trăit el, cere mereu o jertfă. Deci, de aceea, ca să le poată oferi altora o parte din divin, trebuie să dai din tine ceva irecuperabil.

Totuși, de ce accepta asta? Poate dintr-o frică veche, frica de abandon. ,,Sentimentul că ceva mă va abandona, îl port și acum cu mine” o spune simplu. Teatrul devine astfel un refugiu, un loc sigur, pentru că teatrul face parte din ființa lui. Știa de la început, nu poate pleca, dacă se pierde în el, teatrul nu-l poate părăsi niciodată. Așa se explică această dăruire totală, această dizolvare lentă, acceptată.

Și memoria lui, îi parcă confirmă totul. Din copilărie, își amintește foarte puține lucruri, așa spune. Iar cele mai multe sunt legate de teatru. De exemplu, singura zii de naștere pe care o ține minte nu e una reală, ci ca una inventată, după un spectacol, când le-a spus celorlalți că este ziua lui. Viaţa din afara scenei pare mai estompată. Tot ce nu e teatru e pus în locul doi sau parcă uitat. E ca şi cum existenţa reală ar fi fost mereu o repetiţie pe scenă.

Totuşi, o dorinţă mereu acolo este cea de a rămâne copil. Teatrul e locul unde poţi amâna maturizarea, unde te poţi juca fără să fii judecat. Teatru devine pentru el şi o formă de întoarcere la copilărie, la acea puritate care nu negociază adevărul, ci îl cere.

Dragostea în carte pare aproape absentă şi totuşi este acolo, dar transformată. Prima dragoste nu este o persoană, ci teatrul. Nu a visat niciodată la o iubită, dar a visat mereu la carieră. A adorat scena, nu iubirea. Asta pentru că teatrul îi lua toată suflarea, toate gândurile, tot timpul. Iar asta n-a fost nici bine, dar nici rău. A fost pur şi simplu viaţa lui.

Copilăria, deşi bună, a fost ascunsă până la această carte. A revenit abia când a scris, într-o stare pe care o descrie ca extaz. El nu a putut reciti cartea după, i-a fost teamă că va mai tăia, că va pierde adevărul acela crud şi dureros. Pentru el teatrul înseamnă să ştii să-ţi porţi crucea mereu.

De aceea, poate că adevăratul succes al lui Marius Manole nu măsoară timpul, ci cât din sine poate dărui fără să dispară, cât poate rămâne cât de cât viu într-un loc în care cere mereu moarte simbolică. Şi poate că fericirea, demult aşteptată în actul următor, nu vine ca un final spectaculos, ci ca o clipă rară de linişte, când ceasul interior parcă încetineşte un pic, iar omul rămâne pentru o secundă doar om.

Maia Rînzăscu, 10 B

            Să ne uităm într-o oglindă

Întâlnirea cu Marius Manole a fost pentru mine un moment special, din care am plecat cu multe gânduri frumoase, cu mai multă încredere în mine şi cu speranță pentru viitor. M-a impresionat cât de modest, empatic, amuzant și deschis este, reușind să creeze o atmosferă relaxată, în care m-am simțit confortabil să ascult și să reflectez. Aş putea spune ca dumnealui este ca o carte deschisă, care ne oferă toate răspunsurile doar prin anumite gesturi. Cartea sa ne-a apropiat foarte mult de viața dumnealui, şi a creat o conexiune şi un spațiu în care ne putem uita in retrospectivă fără frică.

Am vorbit despre cât de important este să avem încredere în noi, iar mesajul acesta m-a atins direct. Felul sincer în care și-a împărtășit experiențele m-a făcut să înțeleg că nesiguranțele sunt normale și că fiecare drum are momentele lui de îndoială. Totuși, curajul de a merge mai departe și de a crede în tine poate face diferența. În același timp, am mai rămas și cu ideea că dacă ne dorim ceva foarte mult și facem tot ce ține de noi să obținem acel lucru, este imposibil să nu primim ce ne dorim cu ardoare. M-a emoționat ideea că, oricât de grea ni s-ar părea ziua noastră, sunt oameni pe lume care şi-ar dori să poată merge prin oraș sau chiar să se confrunte cu lucrurile mici pe care mulți dintre noi le considerăm monotone. Totuși, dacă avem o zi grea, Marius Manole ne-a sfătuit să ne uităm într-o oglindă şi să ne îndreptăm postura, spunându-ne că totul va fi bine.

Mi-a plăcut mult naturalețea lui Marius Manole și faptul că a răspuns fiecărei întrebări cu răbdare și căldură. Umorul său a adus zâmbete, iar empatia lui m-a făcut să simt că mesajele transmise chiar vin din suflet.

Miruna Ursanu, 10 E

            Un învingător în cea mai grea luptă

Omul este atât de fragil, încât se poate răni pe sine însuși. Avem impresia că avem control deplin asupra noastră, însă adevărul constă într-o simetrie susținută, în care ar trebui să ne și încredem, intermitent, în propriile forțe și în propria persoană. Controlul permanent intensifică "rebeliunea".

Însă controlul ne caracterizează, iar dacă mediul în care ne aflăm centralizează această condiție umană, pericolul de a ne răni crește considerabil. Actoria este unul dintre aceste medii acerbe, în care evoluția depinde de o strânsă simbioză între corp și minte.

     Marius Manole accentuează, în cartea "Fericirea e în actul următor", printr-o simplă autobiografie, cum limitele umane se pot contracta și dilata, cum actoria nu poate fi practicată cu adevărat fără asumarea ei ca loc de confort, nu ca pe un loc de competiție, fapt valabil pentru orice mediu asemănător actoriei.

      "Fericirea e în actul următor" se prezintă precum o autobiografie menită să servească drept "jurnal", o metodă de autoînțelegere pentru autor, dar și pentru cititori. Cartea reprezintă un "manual" de autorealizare, de vindecare: "Vreau să le înțeleg, să mă înțeleg- iar dacă, din toată povestea mea, cineva găsește ceva care să-l ajute să meargă mai departe, să-l inspire sau să-i dea mai mult curaj, nu pot decât să fiu fericit."

        Încă din copilărie, fericirea, cuvântul-cheie al acestei cărți, era asociată cu o cădere: "Poate pentru că, de mic copil, pur și simplu nu am vrut să mă bucur. Refuzam să fiu fericit. Am crezut mult timp că mulțumirea de sine, fericirea e calea cea mai ușoară spre eșec."; majoritatea amintirilor din copilărie, amintirilor frumoase, au fost șterse. Fericirea a fost privită ca un aspect negativ, un obstacol în formare. De copil s-a perceput incomplet, "un monstruleț, jumătate mamă-jumătate tată" care își căuta restul în mândria oamenilor. Se vedea jumătatea negativă a părinților, un amalgam de defecte pe care se străduia să le suprime prin "blocarea" fericirii și prin intensificarea dorinței de succes. Marius Manole apare constant ca un fragment din ceva, niciodată ca un total. Percepția de balerin, o reflectare a momentului în care, pe când dorea să afle unde era ascuns cadoul de Crăciun, a spart balerina și fotbalistul, reliefează o bucată desprinsă din cei doi, care întărește sentimentul de lipsă.

      Amintirile relatate, printre singurele pe care și le mai amintește, îl reprezintă pe Marius Manole în ipostaza de "mincinos", în care își forma propria persoană, își construia restul ființei, precum un actor. Actoria simboliza, încă de copil, o formă de definire, o sursă de viață prin care să se facă remarcat, să se facă văzut.

      Așadar, Marius Manole, în subconștient, a realizat că destinul său este de a fi actor, iar puterea inconștientă a acestuia l-a condus întotdeauna pe drumul teatrului. Puterea a fost denumită de către el "steaua norocoasă", o prezență superioară, prin care a reușit să ajungă unde este acum. Însă toată această putere de decizie, pe care a perceput-o divină, era, de fapt, puterea sa absolută, de care dispunea și pe care încă nu o recunoștea: "Eram deja recunoscător pentru viitoarea viață pe care știam- intuiam- că o să o am, pentru viitoarea carieră care urma, cu siguranță, să fie una de succes." Și-a asigurat mereu acest destin, acest viitor; cel care l-a împiedicat din a vedea drumul este chiar el. Din cauza emoțiilor și gândurilor care îl slăbeau, lumea devenise dezolantă, o supraviețuire pentru un țel care părea imposibil.

       Și totuși, la întâlnirea din cadrul Colegiului Național Iași, a mărturisit că, acum, poate face teatru fericit. Fericirea a devenit o forță independentă, fără consecințe. S-a metamorfozat, dintr-o forță distrugătoare, într-un remediu, un mod de vindecare pentru toate rănile, fizice și psihice, pe care le-a îndurat în urma otrăvirii cu propriul exces de control, cu propria nevoie de a se cenzura, de a se perfecționa. Dacă în trecut, actoria era susținută de perfecțiune, acum este susținută tocmai de ce se ferea atunci: de imperfecțiune. Imperfecțiunea fiecărui rol creează un personaj real, nu un ideal, presiunea fiind redusă, iar sentimentul dublat. Corpul este condus de propria minte, controlul jucând un rol minim necesar. Nu îți poți juca viața pe scenă, dacă încerci să-ți controlezi fiecare aspect. Marius Manole juca mereu personajele în care se regăsea, tocmai de aceea nu intra niciodată într-o transă, construindu-și mica lume.

       Prin această carte se poate identifica persoana totală a lui, o parte din el, din mintea sa. A publicat o parte infimă din sine, dar concentrată și, poate, involuntar, a creat o intrare, o conexiune între el și cititor, precum un muzeu; s-a dăruit lumii, din nou. Iar acum, poate, viața pe scenă va fi privită diferit, mai autentic de către spectatori.

          Lui Marius Manole nu i-a plăcut niciodată să i se spună că "a fost bun". Și, într-adevăr, această sintagmă pare superficială de la cineva străin în domeniu. Însă un lucru pe care îl putem spune cu toții e că Marius Manole este. Marius Manole a fost pe scenă permanent, a jucat rolul indiferent de starea actuală și a surprins personajul în puterile maxime, actuale. Marius Manole a fost și este un actor de un talent inefabil, care și-a știut vocația și care nu a renunțat niciodată la cine este; un învingător în cea mai grea luptă: cu propria persoană.

Theodor Alexandru Vicol, 9 A

            Ce rămâne după aplauze

Cine ar fi crezut că aplauzele pot accentua tăcerea de după? Povestea de viață a lui Marius Manole nu este despre spectacolele reușite din fiecare seară la teatrele naționale, ci despre cum o simplă pasiune a copilăriei poate schimba radical viitorul oricui. Pentru Marius Manole, aplauzele de la finalul fiecărui spectacol nu reprezintă doar acea răsuflare „Am reușit !”, ci este și despre acel „Cum am reușit ? Cine sunt eu de fapt ?”, acel moment pe care îl are doar el și sufletul său, în care trăiește simultan atât din perspectiva personajului fictiv, cât și din cea de ființă umană, artistică. A fi actor nu înseamnă a fi cunoscut pe scenă, ci despre cum un rol, un simplu personaj este umanizat într-un mod artistic, sugestiv: „Actorul nu trebuie să fie ghicit în pielea personajului”. Marius Manole consideră acest lucru o mare provocare, întrucât un individ extrem de introspectiv, așa cum este el, poate interpreta un rol într-o infinitate de moduri :„Aceasta este frumusețea teatrului – personajele mă ajută să mă cunosc mai bine”.

În autobiografia sa, „Fericirea este în actul următor”, Marius Manole vorbește despre cum o simplă întâmplare i-a influențat drastic viitorul. Micul Marius, așa cum este prezentat la începutul cărții, era un copil într-o familie afectată de comunism. Însă un sistem politic nu ar trebui să influențeze relația dintre copil și părinți – „jumătatemama și jumătatetata”, cum erau numiți părinții, au lăsat un gol în sufletul micului Marius, el neavând parte de acea dragoste necondiționată. Astfel, micul Marius a tot încercat să caute acea iubire, să umple golul din interior și, într-o zi de toamnă, în drum spre școală, a trecut pe lângă Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași – o clădire impunătoare, eclectic clasicistă, cu cele patru coloane plăcute ochilor. Ce ar fi dacă ar da o probă? Asta a și făcut – micul Marius a recitat poezia eminesciană „La Steaua” și a intrat în trupa de teatru încă din liceu. De atunci, Marius Manole în continuare își umple acel gol lăuntric – prin a ne face pe noi să simțim, să trăim, în fața scenei. Astfel, teatrul devine locul unde cei mari pot rămâne copii fără a fi pedepsiți.

Pentru Marius Manole, scena nu e o evadare din cotidian, ci o recuperare: „Oare devenim mai greu de iubit pe măsură ce pierdem inocența?” Dacă în copilăria marcată de frica regimului a fi „altfel” era periculos, teatrul devine o formă de libertate și, implicit, un instrument de rezistență. Nu întâmplător, teatrul apare ca opus al oricărei gândiri totalitare. O altă idee importantă a cărții este refuzul de a crede că fericirea poate genera artă. Atât Marius Manole, cât și alți autori invocați sugerează că liniștea inhibă creația, nu starea generală de bine. Arta este oglinda celui ce o creează și o expune, ori o persoană care întotdeauna este fericită nu poate transmite nimic la nivelul profundului, totul e la suprafață. În opinia lui Marius Manole, există două tipuri de actori: cei ce se lasă în pielea personajelor, respectiv cei ce aduc în viața lor personajul interpretat.

„Unele morți ar trebui rânduite mai bine, să se întâmple la timp.” Afirmația lui Marius Manole din „Fericirea e în actul următor” deschide o meditație incomodă despre valoarea pe care o avem în ochii celorlalți pe măsură ce înaintăm în vârstă. Moartea unui copil provoacă revoltă și durere, în timp ce dispariția unui bătrân e adesea acceptată cu o liniște vinovată. Nu pentru că viața lui ar fi mai puțin valoroasă, ci pentru că prezența lui cere îngrijire, răbdare, timp. Autobiografia lui Marius Manole subliniază importanța trecerii de la a te lupta cu viața la a fi curios la ceea ce urmează. Iar această curiozitate, poate, este cea mai sinceră și pură formă de speranță. Oare ce va rămâne după urale și aplauze?