• Ilinca Bordea

“Vorbește, nu-i așa? Trecutul.”


The Dig (Situl) (2021)producție cinematografică britanică, despre o revelație arheologică (descoperirile din 1939 de la Sutton Hoo) ce a deschis noi labirinturi spre trecut, dezvăluind aspecte fascinante legate de primii anglo-saxoni care au trăit în Marea Britanie, în viziunea regizorului Simone Stone.

Filmul este bazat pe romanul cu același titlu, scris de John Preston, apărut în 2007. Trecutul a dus la scrierea acestei cărți, odată ce John Preston a aflat că mătușa sa, arhitecta Margaret Guido, în film cunoscută cu numele celui de-al doilea soț ca fiind Peggy Pigott, a luat parte la descoperirea bărcii ce a servit drept cameră funerară pentru Regele Redwald al Angliei de Est, regat anglo-saxon (secolele al VI-lea - al VII-lea).

Lansat recent, pe 14 ianuarie și apărut pe Netflix, bazat pe evenimente a căror importanță istorică este astăzi incontestabilă, filmul conturează întâlnirea destinelor celor care au luat parte la marea descoperire de la Sutton Hoo, într-o poveste de un dramatism aparte. Astfel, tocmai aceste evenimente constituie punctul central, iar în contextul lor, dragostea își are a sa unicitate, împlinind omul prin parcurgerea buclelor timpului.

Interpretând-o pe Edith Pretty, actrița britanică Carey Mulligan, în vârstă de 35 de ani, a reușit să surprindă frământările și trăirile adânci, să sugereze rănile insuficient cicatrizate ale femeii de 56 de ani, care are intuiția fantastică a unei voci a trecutului, ce îi va contura spectaculos propriul destin.

Ne aflăm în Suffolk, Anglia, în anul 1939. Prin ochii lui Basil Brown (interpretat de Ralph Fiennes), arheologul autodidact, descoperim un vechi conac impunător și pe Edith Pretty, o văduvă cu ținută aristocratică, rămasă cu fiul ei Robert, de 12 ani. Edith s-a decis, deși țara era în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, să înceapă săpăturile ca să descopere ce se află în movilele aflate pe pământul de lângă proprietatea ei, Sutton Hoo, cumpărată încă de pe vremea când era alături de soț, dată fiind și pasiunea sa pentru arheologie, ce își avea originile în copilărie. Astfel, apelează la cei de la muzeul local Ipswich, care i-au putut oferi doar ajutorul săpătorului Basil Brown, căruia doamna Pretty i-a dezvăluit că a fost descris ca fiind “neconvențional” și “fără pregătire”, dar, având în vedere aportul financiar ce îl putea avea aceasta în alte descoperiri pe care le aveau în plan, conducerea muzeului a fost nevoită să o susțină în întreg demersul. Pe parcurs, Brown s-a stabilit la reședința celei ce l-a angajat, apropiindu-se de altfel și de fiul ei, Robert, care a regăsit în el figura paternă care îi lipsea, înțelegătoare și dornică de a explora cosmosul prin telescop. Cu toate acestea, zi de zi își petrecea timpul săpând, în speranța de a găsi, conform aprecierilor sale, un cimitir ce putea fi de dinaintea vikingilor. Începutul filmului ne poartă pe o barcă, lângă bicicleta lui Basil Brown, pe al cărui chip anii de muncă și-au pus amprenta. Privirea lui concentrată, meditativă, surprinsă adesea în prim-plan, pare să caute mereu în profunzimea lucrurilor pe care se așterne. Călătoria cu barca ne deschide perspectiva sugestiv către labirintul temporal, atât al istoriei, cât și al destinelor individuale, dar și către marele timp cosmic, spre care s-a îndreptat, în barca sa funerară, Regele Redwald și, la secole distanță, cu privirea către același cer, Edith Pretty.

Fără a-l invita înăuntru pe Basil Brown, majordomul doamnei Pretty îl privește câteva clipe uimit pe omul simplu, ce avea doar câteva cărți într-o geantă, purta un costum vechi și o pălărie ce îi fusese probabil mulți ani alături. Această condiție modestă a clasei sale sociale era adesea un mult prea vizibil inconvenient, care se va reflecta în modul superficial în care munca sa va fi apreciată sau recunoscută de către cei de la British Museum. Un bărbat care s-a lăsat de la doisprezece ani de școală, dar a cărui dorință de a învăța nu s-a diminuat, ci din contră, a înflorit, ajungând să scrie un ghid cu hărți astronomice pe înțelesul tuturor, a cărui meserie a trecut de-a lungul generațiilor (tatăl îi este model), dar fără să aibă realizări care să-l scoată din statutul de simplu săpător, acesta este portretul lui Basil Brown, întruchipat magistral de către actorul Ralph Fiennes, care nu întâmplător, poate, s-a născut tot în Ipswich, Anglia.

Latura aristocratică a lui Edith Pretty a fost ceea ce am apreciat, am urmărit și descoperit pe parcursul filmului, odată cu alte trăsături captivante ale personajului. Pianul, tablourile, biblioteca, vestimentația elegantă, personalul loial ce îl avea la dispoziție, dar mai ales mărturisirea faptului că fusese acceptată la Universitatea din Londra pe când era tânără, ceea ce a determinat opoziția tatălui, arătând că are și calități intelectuale, pe lângă pasiunea pentru arheologie, toate acestea au conturat o femeie delicată, dar puternică și independentă. Secvența în care aceasta se afla în bibliotecă, purtând o rochie colorată, fumând și citind, i-a subliniat femeii ce dădea piept singură cu viața de atâția ani, latura puternică, greu încercată de pierderi, fără a se defini vreodată altfel decât prin rafinament și eleganță. Cartea de pe genunchi avea pe una dintre pagini imaginea Cleopatrei, o identificare a celor două fiind sugestivă, prin frumusețe și forță morală, atrăgând privirile într-o lume a bărbaților în care triumfă.

La final, în schimb, minunat și emoționant a fost momentul când Robert și mama sa se aflau culcați în barca funerară care, așa cum spunea Basil Brown, era ținută în forma aceea doar de timp. Băiatul de doar 12 ani devine atunci, miraculos, părintele care sprijină, alină și ghidează, parcă printr-o inversiune a rolurilor, spunându-i mamei aflate în pragul morții o poveste despre marea călătorie printre stele a reginei care merge să-și întâlnească regele. Povestea surprindea situația reală în care se aflau și care i-a dovedit într-adevăr maturitatea prin acceptarea gândului, prin conștientizarea destinului necruțător. Robert i-a spus mamei sale că o va duce până la Centura Orion, ceea ce mi-a arătat, o dată în plus, că nimic în existența noastră nu este întâmplător. Cele trei stele ale lui Orion au fost asemănate, în decursul timpului, de către oamenii de știință cu cele trei piramide: Keops, Kefren și Mykerinos, ele fiind aproape perfect aliniate, iar reprezentarea Cleopatrei din paginile cărții mamei sale a fost o legătură care m-a fascinat și m-a determinat să ridic mai des privirea spre misterul care se revarsă din stele asupra noastră.

Dorul față de soțul ei nu a putut fi șters de trecerea timpului, vizita la cimitir întărind acest sentiment, parcă pe măsură ce starea de sănătate se agrava. Atmosfera angoasantă a fost creată în mod special de secvențele în care doar clapele pianului sau corzile unei viori reprezentau coloana sonoră, iar prim-planurile o surprindeau pe Edith, înconjurată doar de propriile gânduri și emoții, strângând petalele uscate spre a putea face loc altor flori, pe care să le culeagă la următoarea vizită. Dar timpul nu îndură așteptare, iar tristețea lui Edith se topește încet în așteptarea liniștită a regăsirii soțului.

Începând a săpa una dintre movilele în care credea, după experiența sa, că se poate într-adevăr să găsească dovezi ale existenței unui cimitir, soarta i-a dovedit lui Basil Brown că intuiția doamnei Pretty cu privire la începerea lucrării cu cea mai mare dintre ele, singura ovală de altfel, ar fi fost o decizie mai înțeleaptă. Avertizând-o pe Edith că este periculos să stea în movilă, nefiind încă puse parapete, Basil Brown pune piciorul pe sapă și, într-o fracțiune de secundă, ceea ce ar fi trebuit să constituie o deschidere spre trecut, care să lumineze prezentul și viitorul, a devenit închiderea prezentului, prin surparea movilei, “îngropându-l” sub pământ pe domnul Brown. Până la scoaterea lui de sub mormanul de pământ (sugestivă dezgropare, după o plonjare în întunericul de dincolo), fundalul muzical, personalul alergând pentru a oferi ajutor, planul general al căruței cu cai, parcă preconizând moartea ce avea să vină alături de un cer care devenise tot mai plumburiu, prim-planurile înfățișând mâinile disperate ce căutau trupul săpătorului, gros-planurile, în special cel ce dezvăluia disperarea de pe chipul doamnei Pretty, toate aceste elemente au accentuat fragilitatea pragului dintre viață și moarte, dar au și accentuat importanța trecutului în înțelegerea prezentului, prin interesantele corespondențe între experiențele personajelor. Basil Brown, plin de pământ, a privit speriat ochii femeii ce l-a salvat, venind parcă de pe altă lume, ceea ce, preț de o clipă, m-a înfiorat, iar curiozitatea acesteia de a afla dacă a văzut ceva cât se afla sub pământ, inconștient, se regăsește în dorința de a comunica într-un fel cu ceea ce este dincolo, sugestivă fiind secvența în care, la cimitir, a spus “Nu încă”, presimțind că se apropie clipa în care se va alătura soțului ei.

Am remarcat, de asemenea, începând din acel moment, subtile mărturii ale unor sentimente mai presus de o pasiune comună pentru arheologie și descoperirea misterului movilelor, din partea doamnei Pretty față de Basil Brown, dar care nu au dat semne a fi împărtășite, în special datorită respectului și recunoștinței modestului săpător pentru ocazia oferită de o femeie pe care a descris-o ca fiind “cumsecade”, fără a îndrăzni vreodată mai mult decât a munci cât mai bine. Tocmai faptul că întâmplările nu au dus la o poveste de dragoste, așa cum m-aș fi așteptat și s-a păstrat o notă de mister în ceea ce privește natura sentimentelor nemărturisite, a făcut ca, în ochii mei, filmul să capete o altă însemnătate. Dorința de a lua masa cu cel ce era doar angajatul ei și încântarea ce i se citea pe chip, felul în care s-a aranjat, dar și dezamăgirea atunci când a aflat că, venindu-i soția tot în acea seară, el a trebuit să se scuze pentru că nu poate participa, au fost detalii ce au conturat o profundă suferință a pierderii într-un sens ce îi cuprinde întreaga viață, având în vedere moartea timpurie a soțului, singurătatea, lipsa unei figuri paterne pentru fiul ei, boala necruțătoare care o macină. Dar pe măsură ce Edith se stinge, trecutul și un sens mai adânc al existenței se luminează și se deschide spre cerul înstelat, contemplat din barca funerară, într-o clipă în care viața se transformă miraculos în poezie.

Apariția soției domnului Brown părea a fi un final în ceea ce privește speranța unui spectator dornic să întrezărească povești de dragoste între oameni ale căror destine s-au întâlnit întâmplător, dar viziunea regizorală ne surprinde, tot cu o dragoste, una încercată și confirmată de timp. Se pare că timpul este personajul simbolic al filmului, timpul care acoperă și descoperă, legând enigmatic existențele, căci filmul spune o poveste nu despre ruptură, ci despre refacerea unor conexiuni. Descoperim astfel, la venirea doamnei Brown, o căsnicie în care lipsa copiilor, trecerea anilor și situația financiară precară și-au spus cuvântul, dar pe de altă parte, o legătură armonioasă, o familie în care soția își îngrijește, respectă și susține necondiționat soțul, neavând așteptarea ca acesta să își manifeste în vreun fel sentimentele. Astfel, May Brown a acceptat ideea că soțul său nu i-a deschis nici măcar una dintre scrisorile trimise odată cu fiecare zi care se scurgea.

Odată cu apariția vărului doamnei Pretty, tânărul Rory Lomax, spre a-l ajuta pe domnul Brown, evenimentele au luat o cu totul altă întorsătură, începându-se a se săpa la cea de-a doua movilă, iar de la găsirea unui nit de fier s-a ajuns treptat la descoperirea unei bărci anglo-saxone care data din secolul al VI-lea. Venirea celor de la British Museum pentru a prelua lucrările, dată fiind importanța ce o căpătase întregul sit, de interes național, i-a adus și pe soții Piggott, Peggy și Stuart, interpretați de Ben Chaplin, respectiv Peggy James. Din acest punct apar sentimente intense, ce sunt ținute în frâu doar de rezerva britanică și structurile claselor sociale ale acelor vremuri. Cuplul Piggott se destramă încet, fiindcă în locul acesta se pare că legăturile inautentice se desfac și se refac adevăratele conexiuni, cele care împlinesc omul, prin aflarea unor adevăruri ascunse, adânci, despre sine, despre celălalt, despre lume și... din nou, timp. Refuzurile lui Stuart Piggott către soția sa mai tânără, privirile pe care și ea le-a observat, între el și colegul arheolog John Brailsford, și care au făcut-o să se îndepărteze, au scos la iveală homosexualitatea, care era ilegală la acea vreme. Pe de altă parte, Peggy se îndrăgostește de Rory Lomax, care a trebuit să se înroleze în Royal Air Force, căci se apropia războiul, însă moartea unui pilot tânăr în râul din apropierea sitului a reprezentat începutul unei frumoase legături între cei doi, fiindcă în fața morții se impune viața însăși.

Este conturat un alt efect al timpului, procesul de maturizare al lui Robert Pretty, care a adus o emoție mai pură în atmosfera adesea apăsătoare. Brusc, dintr-un băiat de doisprezece ani ce își dorește să devină pilot spațial, cu o pătură drept pelerină și staniol pe cap drept cască, el ajunge să poarte un costum negru, îndeplinindu-și o datorie ce și-a asumat-o singur, purtând-o pe mama sa “într-o călătorie cu barca”. Un fapt biografic surprinzător pune în lumină importanța acestei vârste de doisprezece ani pentru regizorul Simon Stone însuși, vârstă marcată de o traumă, moartea tatălui său, la care a fost martor, așadar o oglindire sugestivă în film, o regăsire mult mai personală în ceea ce privește o pierdere teribilă, manifestată prin modul emoționant de transpunere în evoluția personajului-copil, de data aceasta o legătură între viață și ficțiune, poate pentru căutarea unui răspuns la misterul marii călătorii, o formă de a săpa în memorie.

Sunetul morții devine parcă tot mai asurzitor, vocile radioului anunță venirea celui de-Al Doilea Război Mondial, sărutul în amurg al celor doi tineri care vor trebui să se despartă și imaginea sumbră a lui Basil Brown acoperind movila, dar fără Edith Pretty, aduc viața și moartea împreună, în nesfârșita memorie a unui timp care ne cuprinde, acela spre care se îndrepta și barca funerară a regelui anglo-saxon, aceeași barcă în care fiul și-a condus mama, printr-o poveste, spre regăsirea cu tatăl.

Precum spunea Basil Brown, “Vorbește, nu-i așa? Trecutul.”


Ilinca Bordea, clasa a IX-a C


Sursa imaginilor: www.cinemagia.ro

57 views