Volumul de poezii "Noctiluca" de Ioana Nicolaie - Poezia-manifest pentru speranță și pace se spune sub razele de soare, alături de cireșii înfloriți

 Tudor Brumă, XI D

Emoție, sinceritate și intimitate

În istoria sa recentă, poezia pare că vrea să povestească, să se roage, să vorbească unui cititor pe care îl vrea tot mai aproape. În ultimele decenii, aceasta a scăpat de încorsetările, rigorile specifice și a devenit, pe de o parte, accesibilă mai multor cititori și, pe de altă parte, mult mai greu de înțeles, în unele cazuri. Temele au rămas aceleași, iubirea, războiul, natura, dorul, moartea și familia fiind, în continuare, subiecte pe care creatorul le evidențiază. După cum afirmă și Ana Blandiana în poemul ,,Scara spre cer’’ din volumul ,,Se face liniște în mine”, - ,,Nimeni nu știe la ce folosesc poeziile, dar unii simt că fără ele oamenii n-ar mai ști să spună ce sunt” - poezia înseamnă emoție, sinceritate și intimitate. Relația dintre cititor și poet este cordială, aproape intimă, aflându-se la polul opus celei dintre un scriitor de proză și lector. Într-o lume atât de agitată și de întortocheată, poezia reprezintă un monolog interior, un monolog la care oamenii revin din când în când pentru a-și alina suferințele, dar și pentru a-și înțelege mai bine trăirile lăuntrice.  

Poezia e un secret strigat în gura mare

Ioana Nicolaie revine după o pauză de zece ani în care nu a mai publicat poezie cu volumul ,,Noctiluca”, un volum care m-a impresionat prin diversitatea temelor - pandemia, războiul, moartea și iubirea. ,,Proza e ca și cum ți-ai pune mască după mască, pe când poezia e ca și cum ai urla un secret”, afirmă scriitoarea în cadrul unei întâlniri dedicate volumului de poezii. Paradoxal, cred că semnificațiile și sentimentele poeziei contemporane sunt mult mai bine criptate în comparație cu așa-zisa ,,poezie clasică” - deși nu mai este atât de importantă expresivitatea limbajului, cuvintele capătă noi înțelesuri și pot fi interpretate în diferite moduri. Cu toate acestea, poemele din ,,Noctiluca” reflectă sinceritatea pură, iar Ioana Nicolaie reușește printr-un limbaj surprinzător de simplu să transmită cititorului un mesaj foarte puternic, îl face să se identifice atât de veridic cu sentimentele și emoțiile trăite la rândul ei. Îmi place să cred că scriitoarea s-a refugiat în timpul unor vremuri atât de tulburi, mai precis pandemia și începutul războiului ruso-ucrainean, în cochilia poetului, un spațiu extraordinar de vulnerabil și protector. Nu mulți au parte de această înzestrare, de abilitatea de a se sustrage din tot ceea ce înseamnă cotidian, rămânând doar cu hârtia și stiloul sau, în zilele noastre, cu o tastatură și un ecran.  

Pot spune că volumul ,,Noctiluca” este unul cuprinzător, cele peste cincizeci de poezii evidențiind o diversitate aparte din punct de vedere tematic. În ordinea în care apar, aș dori să vorbesc despre trei poeme pe care le-am citit și recitit și pe care am reușit, într-o anumită măsură, să le rețin.  

Poezii-manifest pentru speranță și pace

,,2022” reprezintă un strigăt de disperare, de neputință, într-o lume care devine din ce în ce mai instabilă și periculoasă. La câteva sute de kilometri de noi, de țara care se numește România, ,,pe 24 februarie/ înainte de 5 dimineața” a izbucnit un război al cărui sfârșit se lasă așteptat. Versurile ,,Pe plita cu inducție a lumii/ un dictator pornește războiul” sugerează cruzimea și rapiditatea cu care un om/neom a pornit o confruntare internațională. Focurile sunt neîncetate, iar oamenii sunt disperați, nimeni nu știe cum să reacționeze și ce să facă. ,,2022” este un poem pe cât de realist, pe atât de dureros, a luat naștere din suferință și din dorința de a vedea sfârșitul ororii ce a început acum mai bine de doi ani. Nimeni nu merită să moară, iar volumul ,,Noctiluca” este plin de astfel de poezii-manifest care ne fac să sperăm în continuare la pace. Cu toate acestea, ,,oamenii se urcă-n troleu/ ca întotdeauna”, oamenii își urmează cursul vieții ca și cum nimic nu se întâmplă. Ar trebui să ne simțim vinovați pentru momentele frumoase pe care le petrecem în timp ce undeva, într-un colț de lume, are loc un război cu vărsare de sânge? Ar trebui să ne întrerupem viața și să protestăm în diverse feluri, prin literatură, prin marșuri, prin artă ca să încercăm să stopăm ce se intâmplă? Ei bine, ,,2022” este mai mult decât o simplă poezie, este o formă de protest care încearcă, oricât de puțin, să-l trezească la realitate pe așa-zisul dictator.  

Sub razele de soare, alături de frumoșii cireși înfloriți

Al doilea poem pe care l-am selectat este ,,Doisprezece”, un poem despre suferința și moartea mamei, o ființă atât de importantă în viața copilului. Odată cu trecerea în neființă a acesteia, o parte din nucleul sufletesc al copilului dispare, nu mai este atât de stabil, nu mai are parte de sfaturile figurii materne. Ulterior morții, apare sentimentul de negare, de neacceptare a realității, după cum evidențiază și versurile ,,căci mama n-a făcut/ atac vascular/ n-a orbit”, iar apropiații încearcă din răsputeri să o aducă înapoi prin orice fel. Poezia ,,Doisprezece” surprinde eforturile disperate de a-i crea persoanei bolnave, mamei, un mediu cât mai plăcut și confortabil, un loc în care să se simtă bine, în siguranță. Asociez plecarea acesteia în Japonia cu plecarea în Rai, întrucât acolo își găsește liniștea sub razele de soare, alături de frumoșii cireși înfloriți. Soarele mic ,,îi toarce încontinuu în brațe”, iar copilul supraviețuiește aici, pe Pământ, fără primul univers al acestuia.  

Singurătatea - albastrul din întunericul oceanului

Poemul ,,Noctiluca” încheie volumul într-o notă plină de speranță și de optimism, reprezintă luminița care învinge întunericul, care este asociat adesea cu necunoscutul. ,,Protozoarele marine și licuricii/ nu se întâlnesc/ niciodată”, la fel ca oamenii cu adevărat valoroși, care schimbă comunități, care împărtășesc iubire în jurul lor. De cele mai multe ori, exact ca aceste viețuitoare, oamenii buni sunt puțini și rari, iar întâlnirea lor este un prilej de sărbătoare. Frumusețea acestui protozoar marin impresionează prin culoarea albastră și prin flagelul fosforecent, vizibil în întunericul oceanului. Lumea insăși se dezvăluie ca un ocean, atât de plin de surprize, de neprevăzut și de nesiguranță. O temă secundară a poeziei este și singurătatea, noctiluca și licuriciul trăind, de cele mai multe ori, în solitudine, precum oamenii care se ghidează după un sistem de valori incompatibil cu cel superficial al comunităților din care fac parte.  

În final, cred că ,,Noctiluca” este un volum complex, cu poeme extraordinar de diverse și potrivite oricărui cititor. Începând de la moartea mamei până la iubirea față de propriul copil, Ioana Nicolaie acoperă o arie largă de teme și de aspecte ale realității cu care se confruntă oamenii zi de zi. Nu pot să nu recunosc că poemele-manifest sunt preferatele mele, alături de cele despre dispariția mamei, o dispariție sfâșietoare, dar inevitabilă.