Volumul de poezii "Noctiluca" de Ioana Nicolaie - Despre suferința și bucuria de a privi timpul trecând

Daria Dăniloaia, XI D

Dincolo de temele de actualitate, abordate pe parcursul volumului, în poeziile din “Noctiluca”, sunt ilustrate și teme fundamentale, constante în istoria întregii poezii. Când nu s-a scris despre dragoste? Despre moarte? Despre suferința și bucuria de a privi timpul trecând?

În poemele Ioanei Nicolaie, iubirea capătă mai multe valențe, răsfrângându-se atât asupra celui de care s-a îndrăgostit, cât și asupra fiului, Gabriel, prin care viața se redefinește și a cărui existență transformă durerea de a fi femeie în fericirea de a fi mamă.

Prima poezie la care mă voi opri este o poezie ce mi s-a “cuibărit” în suflet prin sinceritate, prin actualitate și prin forța de sugestie. Poezia se numește “La mijloc” și alături de “Mesaj”, poem descoperit mai târziu pe parcursul volumului, ne vorbește despre femeie. Niciunul dintre poeme nu este un elogiu concret adus femeii, nu este o evocare a celei “frumoase ca umbra unui gând”, ci un simplu portret al acesteia, prin ochii unei femei.

Ești plină de energie

de bine

de entuziasm

mi s-a zis în mesaj

în sms, in chat,

în orice

căci poza e totul

și-n ea părul nu albește

niciodată

ce-aș vrea și eu

să îți semăn

să fiu așa împlinită

a adăugat cineva

în conferința pe zoom

printez ecranul

și-l pun în cuptor.

            Prima oară ne este ilustrată femeia prin ochii celorlalți, celor de departe, celor care vor “și ei să-i semene, să fie împliniți”. Prin ochii celor care nu văd dincolo de poza în care “părul nu albește” în care tinerețea rămâne neatinsă, chipul, plin de “energie și entuziasm”, iar feminitatea, intactă. Inima și mintea femeii devin astfel imposibil de pătruns, căci ce s-ar putea ascunde dincolo de zâmbetul etern și de pielea veșnic netedă? Poza nu devine un zid ce trimite sufletul femeii departe, făcându-l imposibil de înțeles, ci șterge din profunzimea aparentă a acesteia, căci bineînțeles, vitalitatea unui chip dintr-o fotografie nu este compatibilă cu o inimă aflată în suferință, nu?

            În cazul poemului “Mesaj”, femeia devine o ființă duală, pe de o parte puternică, de neînvins, o femeie care trăiește în afara dependențelor, viața urmându-și cursul fără ajutorul medicamentelor: “Nu fumez, nu beau,/nu înghit melatonină [...]”, iar pe de altă parte își face apariția femeia care suferă, care simte adânc, femeia care “plânge”: ”pentru gard, pentru cușcă, [...] pentru cine una cu noroiul te face, [...] pentru fetița, vârstnica și-adolescenta, [...] pentru copil, pentru inima lui ruptă-ncontinuu/ de ce n-o pot apăra?”, în cele din urmă, femeia care caută adăpost în fața suferinței pe care pare a o prelua (empatic?) de la toți ceilalți. Așadar, într-o lume care își află alinarea în brațele și lacrimile femeii, acesteia unde îi rămâne de căutat adăpost? Pe ea cine o salvează din nimicnicia suferinței? Finalul poeziei ne indică soluția: “m-aș întoarce undeva/m-aș ascunde/sub masă/în vis mama îmi spune/ că viața ei a fost ca un șarpe/ uneori eu stau într-o burtă de șarpe/ și-o pictez mai frumos ca oricine.” Doar mama înțelege, așadar, doar mama ia, plină de curaj, din durerea fiicei, doar mama știe alina femeia.

            Astfel, aș vrea să fac trecerea către o altă temă abordată des în noul volum: mama. Citim poezii atât despre mama, despre ființa salvatoare din viața fiecăruia, personaj care apare atât în poeziile din Noctiluca, dar și în romanele Ioanei Nicolaie, cât și despre misterul de a fi mamă, și bucuriile și grijile ce apar în viața femeii, odată cu această schimbare de “statut”: femeia nu mai este doar femeie, devine și mamă. În acest sens, o poezie ce mi-a adus zâmbetul pe chip a fost “Gabriel, cândva”.

Când o să vină vremea să mori de bătrânețe,

să nu te lași atinsă,

să nu faci precum oamenii

care își zic cu mult înainte

că gata, le-a trecut timpul,

poate că au și făcut ceva în viață

să refuzi cu toate puterile

să-ți ții, te rog, zilele.

Promite-mi!

            Poezia este un strigăt înduioșător al copilului către mama pe care îi este atât de teamă să nu o piardă și prin care este surprinsă atât de bine suferința pierderii premature, suferința provocată de “mortul viu”, de cel care, înspăimântat, în fața morții, alege să se complacă în starea ce va urma, renunță să lupte pentru ultimele momente ale vieții, deși îi rănește pe cei pe care îi lasă în urmă. “I-a trecut timpul” așadar nu mai are sens să lupte, nu? Copilul speră însă. Privindu-și mama, acesta o roagă să-i promită că “își va ține zilele”, “că nu se va lăsa atinsă”, că va putea trece lin din viață în moarte, că aceasta din urmă nu va fura fărâme din mama, în ultimele momente petrecute alături. Astfel, dincolo de prezența morții în versurile poemului, sufletul se bucură când vede dragostea care umple vorbele copilului, atât de pline de teamă că mama va pleca, dar pline și de speranța că ea va reuși să “nu facă precum oamenii care își zic cu mult înainte că le-a trecut timpul”.

            Dragostea fiului pentru mamă nu este însă singura iubire surprinsă în versurile volumului. În poezia “Alb-negru”, cu care mi-ar plăcea să închei, având o notă atât de fină și plăcută de bucurie, dragostea se metamorfozează în iubirea pentru cel de care sufletul s-a îndrăgostit. Cu toate acestea, nu vedem dragostea pasională, cea a proaspeților îndrăgostiți, ci vedem, în mod inedit, un parcurs al dragostei blânde, al dragostei care a supraviețuit. Ca oricare alta, iubirea începe prin a fi entuziasm și freamăt sufletesc (“numărul tău/ de acum două decenii/îl formam doar ca să aud sunetul/de la capătul firului/ închideam înainte să ridici receptorul")  și crește spre a se așeza; Or, din acel punct, dragostea cunoaște două drumuri: calmul rece, al despărțirilor, al uitării și al pierderii sau calmul “picioarelor încălzite”. “După două decenii nimeni nu mai scrie despre iubire”, pentru că aceasta devine o formă de căldură, de confort, despre care nu se mai scrie poezie, dar tocmai despre care ar trebui să se compună atât de multe. Căci, în cele din urmă “viața trece oricum, iar de picioare încălzite la timp n-are parte oricine”.

            În esență, Noctiluca a însemnat, pentru mine, un zâmbet, larg, poate amar pe alocuri, din partea celui care vede, care înțelege. Prin Noctiluca am împărtășit bucurii fundamentale sau încercări actuale, de fiecare dată simțind însă că rezonez: am rezonat cu fericirea, cu entuziasmul, cu tristețea, cu teama, cu dragostea; am rezonat, în cele din urmă,  cu umanitatea.