4 aprilie 2020
Pe data de 9 martie 2020 timpul s-a oprit pentru sute de elevi din România. Pentru ei, timpul se măsura diferit față de cum suntem obișnuiți în general. Timpul se măsura în săptămâni, zile, chiar ore până la olimpiadă. Când nu se știe când și mai ales dacă aceste concursuri se vor relua, cum pot ei să își continue firesc existența? Cum pot ei să înainteze când sunt lipsiți de repere cronologice? Sunt prizonieri într-un spațiu atemporal.
Acestor elevi olimpiadele le dădeau sens. Le ofereau o confirmare a cunoștințelor, o validare a muncii lor, un feedback atât de necesar în parcursul lor. Prin amânarea pe perioadă nedeterminată a olimpiadelor, li s-a luat scopul. Lucrează în continuare, căci asta știu cel mai bine să facă. Își urmează pasiunea pentru obiectul favorit în continuare, aproape inert, dintr-un reflex creat în atâția ani de participat la olimpiade. Aleargă în continuare într-o cursă care, probabil, nu va avea niciodată o linie de finish.
La suprafață ar putea părea cei mai puțin afectați de această pandemie. Până la urmă, ar fi stat oricum în casă lucrând acum... nu? Se întreabă de ce nu își găsesc locul. De ce nu au stare. De ce până și caietul sau creionul lor pare stricat, greșit, deși, nimic din microuniversul lor centrat în jurul biroului nu este schimbat. Și totuși, trăiesc într-o altă lume... Pentru ei, începând din ianuarie până în martie, aprilie sau mai, viața lor se concentra exclusiv asupra numărului de probleme lucrate, asupra numărului de cărți citite sau asupra numărului de capitole studiate. Acum...
Acum încearcă să învețe în continuare, căutându-și motivația în amintirea olimpiadelor trecute, în fantasma olimpiadei din acest an. Unii au renunțat la pregătirea propriu-zisă și lucrează din pasiune pură, aprofundând iar și iar părțile favorite din materie, fără un țel precis. Alții se agață în continuare de speranța că vor avea și anul acesta o recunoaștere a miilor de ore petrecute în fața caietelor și a cărților, urmând cu strictețe programa. Unii au măcar consolarea că s-au calificat la etapa națională, participând la discipline precum fizică, informatică, limbi străine, chimie sau biologie. Alții trăiesc în incertitudine, visând la câteva foi aruncate printr-un sertar al ministerului pe care sunt tipărite posibile subiecte pentru etapele județene ale olimpiadelor de matematică sau limba română...
Pentru unii, aceasta ar fi fost ultima olimpiadă. O ultimă șansă să facă parte din comunitatea formată din tineri asemenea lor. Posibilitatea de a-și lua adio de la ceea ce le-a modelat întreaga existență pentru ultimii opt ani. Posibilitatea de a îmbrățișa o ultimă dată stresul pregătirii, emoțiile din dimineața probei, concentrarea din timpul concursului, angoasa așteptării rezultatelor, bucuria aduse de acestea. Pentru alții, reprezenta o cheie către viitor, o șansă de a-și materializa visul de a fi admis la o anumită facultate.
Și toată această tristețe, toată această melancolie se concretizează într-un dor cronic pentru toate stările (neliniștea, extazul) pe care le provoca olimpiada. Sentimente pe care le-au iubit și le-au detestat în același timp, dar care îi construiau autentic, spre propria împlinire.
În final, este o realitate cu care trebuie să se confrunte. Una din milioanele de drame individuale provocate de pandemie, infime în comparație cu tragedia colectivă la care suntem toți martori.
Și totuși... timpul stă în loc...
Otilia Cășuneanu, clasa a XII-a A
Sursa imaginii:
Arhiva personală Diana Lupașcu, clasa a XI-a B