Jurnal de zbor
- Bianca Hrib
- 2 days ago
- 25 min read
1
Uneori mă simt atât de rău din cauza unor lucruri atât de mărunte. Nu știu de ce. Gândesc prea mult și mă doare. Mi-e sete de viață, de trăit, de iubit. Sunt un romantic înfometat de toată dragostea și frumusețea lumii. Magia mea e capacitatea de a-i face pe alții să vadă același frumos pe care îl văd eu. Un albastru de cer, un galben de floare, verde de iarbă și roșu de buze sărutate cu iubire și dorință.
Lăsați-mă să fiu atinsă și îmbrățișată de viață, de moarte și de oameni. Iubirea lor concentrată în punctele de intersecție mă va îndrepta. Lăsați-mi sufletul să fie mângâiat de alte suflete. Vreau să mă fac bine, să trăiesc, să am oase frumoase și mușchi de invidiat. Lăsați-mă să-mi reclădesc corpul cum vreau eu. Să am spate drept, puternic, cu brațe lungi și picioare și mai și, să fiu atlet, să fiu înaltă, să fiu musculoasă. Vreau să fiu așa cum mă imaginez. Dați-mi voie să mă reconstruiesc.
Vă iubesc. Iubesc prea mult, știu. Dar iubesc tot și toate și mi-e greu să mă opresc din a iubi, pentru că e frumos și uman și îmi face bine când nimic altceva nu funcționează.
Să nu uit să iubesc.
2
E frumos, e bine. Soarele îi priește. Se întinde mereu, mereu, să atingă albastrul cerului. Oranj să sărute albastru, mireasmă în înaltul bolții, polen zburând printre nori.
Crinul din camera mea visează. Petalele ca niște flăcări colorează și privesc. Dorm în aceeași cameră cu el, deși cunosc riscul mortal ce mi-l asum. Dacă mor asfixiată de crin, măcar știu că mor din frumusețea unei flori, care n-a știut nici ea, biata, că avea să-și păteze sufletul vegetal cu spiritul meu de homo sapiens disabilis.
Ghiveciul vechi de 30 de ani, cel puțin, stă să se sfărâme. Cred că e prea mic pentru rădăcinile crinilor, dar și corpul meu e prea mic pentru toată dragostea pe care o port.
Cinci flori dintr-o tulpină? Cinci flori dintr-un singur boboc, dintr-o singură tulpină? Două tulpini, dintr-o singură rădăcină? Minuni peste minuni. Ce ar fi peste măsură ar fi ca eu să încep să zbor. Sau să merg. Oricum ar fi, asta cred că e ultima minune la care m-aș aștepta.
Un crin roșu și unul oranj, din același ghiveci, cu două cepe gemene. Ați mai auzit de așa ceva? Polenizarea e un factor-cheie, dar mă bucur că a rămas un crin oranj. Nu doar pentru că nu prea-mi place cel roșu, dar și pentru că m-am obișnuit cu cel oranj. Și pentru că nu e nimic mai frumos decât diversitatea florei. Lumea e prea gri.
3
Cred cu tărie că, dacă aș putea, fără a suferi vreo repercusiune, m-aș analiza. M-aș tăia, cum tăiau în Antichitate, Evul Mediu, Renaștere, Iluminism, Epoca Industrială, Epoca Modernă și Epoca Contemporană cei specializați pe cei vinovați, voluntari, morți sau vii.
De ce mi-aș face una ca asta? Ca să știu. Vreau să știu cum, ce și de ce. Am o fascinație groaznică, vreau să mă văd, vreau să mă cunosc. M-aș privi și m-aș studia, aș cataloga orice mi s-ar părea de interes, doar pentru a putea înțelege de ce și cum am ajuns așa.
O teorie a lui Kivechrins spune că o persoană se poate hrăni cu viața unei alte persoane, dacă cea din urmă este conștientă de acest fapt și îl aprobă. Însă astfel se creează paradoxuri, paradoxuri pe care Kivechrins nu le-a înțeles și nu le-a numit. Dar eu știu ce sunt paradoxurile: găuri negre de viață, care sunt înșiși oamenii conștienți de acest schimb la nivel energetic, molecular între două ființe homo sapiens. Tot Kivechrins zicea că un homo sapiens poate deveni homo sapiens disabilis dacă este supus unui schimb oarecum forțat de viață.
Oricum ar fi, încă de când am aflat de teoria asta, am fost conștientă de faptul că le-am dat mamei și fratelui meu cât am putut.
4 (20 Februarie 2025)
Dacă m-ar întreba cineva chiar acum de ce țin acest mic jurnal de buzunar, i-aș spune, probabil, „Pentru că asta știu să fac. Să scriu.” Ar fi un adevăr. Însă nu unul complet. Da, asta știu cel mai bine, scrisul, dar acest jurnal este o metodă de eliberare, de liniștire, de meditație. Brusc, am ordine în gânduri și firul frazei se dovedește fără vreun fel de încâlcire. Cuvintele curg și curg, și picioarele mele tot reci rămân, fiindcă e frig și întuneric, și e iarnă și e ger.
Frigul. Etern, întunecat, mereu prea frig. Nu înțeleg cum unii oameni iubesc iarna. E un anotimp dubios, rece în primul rând, uscat în al doilea rând. Pe deasupra, mai e și greu de prezis, mai ales în ultima vreme. Chiar dacă azi e soare, mâine poate ninge sau e furtună. Nu mai există nicio claritate cu privire la nimic. Tot ce e raportat e dezbătut ore în șir, anihilat, negat, pus la îndoială sau prefăcut în minciună. Nu mai există încredere. De ce? Au mâncat-o cei care sunt numiți de Kivechrins „consumatori roialo-franci”, adică consumatori foarte asemănători cu aristocrația din perioada monarhiei din Franța, cei care consumau tot ce prindeau pe mână și îi durea în peniță de restul lumii. Mai pe înțelesul lui homo sapiens modernis, cei alde Elon Musk, Kim Jong Un, Donald Trump, Vladimir Putin ș.a.m.d.
5
Sufletul meu e spart în mii de fragmente colorate și din alte Universuri. În fiecare arăt altfel, în moduri imposibile, utopice, dar în esență sunt tot eu acolo. Sunt eu, sufletul meu se regăsește în sufletul oricui se află în acel ciob colorat de oglindă, care mă privește așa cum privesc și eu.
Într-un univers, sunt un bulgăre de Soare. Într-altul, sunt o fiară albastră, cu aripi de înger și ochi de lumină. Uite, sunt tot eu, un vrăjitor cărunt, cu suflet vechi de zece mii de ani. Nu mă crezi? E în regulă, eu știu cine sunt, aici sau acolo. Oricare mi-e numele, eu sunt aceeași, același suflet, același spirit, același gând semeț de vară devreme, uitat de toți și purtat pe aripi de ciori, vorbit de ploaie și văzut de berze, plecate spre Dardanele.
Nu am formă definită, sunt obscură, imposibil de imaginat, sunt o nebuloasă, măcinată de viață, flămândă de soare și doritoare de eliberare din corpul ăsta muribund.
Am plecat! M-am dus cu berzele și cu cocorii spre Bosfor și Dardanele! Sunt cu broaștele țestoase în Insulele Galapagos, cu Apolodor în Labrador, nu mă căutați în apartament sau la Tomești, nu sunt acolo, am plecat! Am făcut schimb cu unul dintre cioburile colorate din oglindă. Sunt…
6
Durerea mea e un lucru absurd. O auzi acum, o auzi într-o sută de ani, o auzi în oase cum șuieră să-i dai de mâncare, s-o hrănești cu tristețe și speranță oarbă. Durerea mea, din corpul meu de moluscă, mă usucă și vrea să mă facă infuzie de ceai, să mă arunce în apă clocotindă odată pe zi sau când ar tăia-o pe ea capul, să mă folosească în repetate rânduri, cum ar face un sărac care mai are un singur plic de ceai, și să mă stoarcă de orice aromă, până când gustul vieții mele rămâne un ecou, un gust uitat, nedorit, secătuit, fără vreun fel de proprietate chimică, medicinală sau altfel.
Îmi pare rău că nu sunt. Ce nu sunt? Multe. Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le fac, dacă aș fi sănătoasă. Vreau să devin atât de multe persoane, să joc un rol după altul, să nu mă opresc din a-mi spune replică după replică, să fiu doctor, traducător, scriitor, pictor, profesor, inginer, psiholog, atât de multe lucruri, vreau să învăț, vreau să știu. Vreau să îmi cunosc originile.
Cine sunt? Cine sunt? Cine au fost strămoșii mei? Ce limbi au vorbit? S-au iubit? De unde erau? Câte limbi poate învăța un om într-o viață? Vreau să știu, sunt nesătulă, vreau să învăț, lăsați-mă să învăț în ritmul meu, nu vreau să fiu ascultată la o oră sau alta, vreau să citesc, să înțeleg, ca să pot iubi trecutul nostru.
7
Când simt că sunt ascultată, mă rog. De cele mai multe ori nu răspunde nimeni, toți sunt ocupați. Uneori am impresia că mă ignoră pe mine, așa, să mă simt specială. Mi-e frică să nu fi făcut ceva greșit și să-i fi supărat pe toți.
M-am lepădat de nenumărate ori de Cel de Sus, Dumnezeul ortodox, am abandonat pe cei eleni, iar alte religii îmi sunt străine. Pe cine să strig când am nevoie să mă rog?
O, tu, lumină sfântă, nebuloasă, neîncepută și nesfârșită, fără nume, fără formă, plină de iubire și goală de ură, spune-mi tu ce să fac, către ce să mă îndrept? Arată-mi un drum, luminat de tine, ca o catedrală de lumânări, ca o floare de soare.
Pune înțelepciune în capul cui trebuie și pune forță în capul cui trebuie. Curaj în inima cui trebuie, înțelegere în suflet, rațiune în minte și dragoste în spirit. Sufletul tău, Lumină Neurotică, împarte-l în sufletele noastre și învață-ne să ne iubim, așa cum iubești tu, fără margini, crăpături sau cu îndoieli. Te rog frumos.
Aș vrea să văd. Vreau să văd, de fapt. Arătați-mi, vă rog, tot ce poate să vadă un muritor, din Creația Creațiilor. Nu voi fi oaspete, ci vechi prieten revenind pentru o scurtă vacanță, un mic concediu, un refugiu spiritual, ca să îmi amintesc.
8
Mă gândesc, în unele momente, că eu sunt singură pe acest pământ. Nu fizic și nu mental, am familie, am frate, colegi, bunici, un prieten sau doi cu care vorbesc uneori, dar sunt singură.
Nu am pe nimeni cu care să pot să vorbesc despre tot ce vreau, pentru că cel mai probabil ar trebui să vorbesc cu o dublură de-a mea și asta e imposibil. Nimeni nu mă poate înțelege, și mulți nici nu vor să o facă, deși mie îmi vine ușor să-i înțeleg pe ei, ca o a doua natură. Cu cine să vorbesc despre trompetele sfinte ale crinului oranj? Cu cine să vorbesc despre teoriile existențiale ale lui Kivechrins? Cu cine să stau în balcon noaptea și să ne sărutăm pentru că suntem oameni și ne iubim, chiar dacă doar ca prieteni?
Cred că, pentru că simt prea mult, lumea se sperie de mine și de cine sunt, în adâncul sufletului. Deși n-ai spune, aparent, iubirea sperie oamenii. E de necrezut! Pentru că eu iubesc, lumea mă urăște și nu vrea să fie aproape de mine.
Deși avem numai o viață, ne este frică de orice înseamnă iubire. De ce am fost nevoiți să învățăm că dragostea e rea? Vreau să mă îndrăgostesc și să iubesc, vreau să fiu iubită și să simt că acea clipă de iubire durează un veac. Nu mai vreau să-mi fie frică, am stat destul în colivie, dați-mi drumul pe scări la vale, măcar să-mi pun mușchii în mișcare.
Vreau să simt iubire de vară, cu lalele.
9
Uneori vreau să nu mai fiu. Sau să fiu altundeva. Altcineva. Nu vreau să fiu o ființă. Vreau să fiu o constelație, la mii de ani lumină, ca să pot asculta poemele anticilor cântăreți, să aud din Luna mea de-acolo de sus cum oamenii mă cred zeu și mă roagă să-i ajut. Și eu să-i pot ajuta, pentru că sunt o constelație brodată în pânza Universului și, când mă mișc, Universul se mișcă și el. Să văd cum râd doi îndrăgostiți și cum îmi dedică mie primul lor cânt după nuntă. Lăsați-mă să admir frumosul lumii de departe, să fiu prinsă într-o vrajă a iubirii de acum mii de ani, când nu erau boli ca acum sau războaie ca acum și oamenii erau, poate, mai fericiți și mai simpli, mai împăcați cu ei înșiși și mai înțelegători față de cei din jur. Dați-mi voie să mă preschimb în stea, să scrie Eminescu despre dragostea mea pentru o fată, să mă privească Nostradamus și da Vinci și să spună ce nume voi avea, să mă picteze Van Gogh și să fiu uitată de NASA, dar oamenii să mă cunoască de la început, când Adam și Eva au privit pentru prima dată cerul și m-au văzut pe mine constelație. Numele mele să fie numeroase ca firele de iarbă de pe cea mai verde câmpie, să pot oferi iubire și înțelepciune când oamenii îmi cer, să am putere să dau milă și credință celui nemilostiv și necredincios. Să fiu cometă, și nu om.
10
Cred că am de gând să-l împușc pe Dumnezeu. Să-l țintuiesc cu o lunetă, când el stă la un balcon de nori, zâmbind ca un Soare, și să-l împușc în țeastă. Să avem o mică eclipsă și apoi să cadă, zeu mort printre muritori, o baltă de sânge de lumină în jurul lui.
Să pot, din sânge, să opresc apele din a seca și să dau apă potabilă tuturor. Din carnea lui dumnezeiască să opresc foametea pe veci, să nu mai rabde nimeni de foame din cauza unor zgârciți bogați supremi. Cu glonțul din țeasta lui să opresc toate războaiele, să nu mai moară nimeni, toți să fie în pace, fără război. Sfințenia lui o păstrez apostolilor și lui Iisus, iar osemintele care rămân le îngrop în nucleul Terrei, să iasă pe scoarță Copacul Interzis și să facă floare, apoi fruct și de data asta să-l termine cineva de mâncat, ca să aflăm tot. Să știm, să nu trebuiască să ne bazăm pe dumnezei pentru a trăi.
Mă voi duce în Rai, unde Dumnezeu va fi un înger de rând și îl voi întreba „De ce nu ne-ai ținut minte? De ce ne-ai creat?”, la care el o să-mi răspundă că „V-am iubit cum am putut, primii mei copii. Am vrut să fiu iubit, dar nu știu cum să iubesc, cum să vă ajut.” și eu o să-i spun, la rândul meu, că putea, oricum, măcar să ne anunțe că puterea lui e limitată.
11
Blestemate-i fie zilele celui care a crezut că mama mea merită o soartă demnă de abis. Vă voi vâna până la colțurile lumii, oricare ar fi ele.
Nervii mei stau ca niște corzi de vioară, întinși până la disperare și la fel de muzicali. Trântiți arcușul vieții peste mine și o să vedeți cum cânt, ce frumos, ce clar, ce sublim se aude.
Transformați-mă în fluture. Mozaic pe sticlă fină, zburând pe cer, fără vreo destinație, fără vreo obligație sau familie, doar eu, cerul și grădinile cu flori.
Faceți-mă o baltă, undeva departe de oameni, ca să văd cerul și să plutesc. Să fiu amorfă, nederanjată, fără vreo nevoie de a fi văzută sau atinsă.
Nu mă iubiți. Nu merit. Să nu mă iubiți, să mă uitați. Să vin într-o zi, la casa aceea, de la Andrieșeni, când voi fi bine, alt om, și să vă întreb dacă îmi vindeți terenul cu casa. Să îmi spuneți că e casă veche și că nu merită banul, că trebuie demolată, dar eu să spun că nu demolez casa, că vreau să păstrez totul așa cum e.
Casa de la Podu, să o mut cu totul. Să o car până în Grecia, pe Egina, ca să mă mut acolo, fără cineva care să mă deranjeze. Să dispar din ochii lumii pe veci.
12
Câmpie. Stau pe o mică movilă de pământ și scriu. E frumos aici. Cerul e albastru și bate o adiere plăcută dinspre est. Soarele e sus, foarte sus, și îmi zâmbește, îmi șoptește ceva, dar nu aud, nu sunt atentă, pe câmpie sunt maci și lalele, roșii ambele flori.
Curios lucru. Macii și lalelele ai putea spune că sunt flori verișoare. Flori roșii, cu miez galben, tulpini și frunze de jad. Flori frumoase, dar una dintre ele se usucă repede și alta mai poate fi salvată.
Stau la umbra unui nuc netăiat de nimeni și la dreapta mea rădăcina s-a încolăcit sub formă de pod deasupra unui râu. Nu pășesc, eu încă stau pe movilă. Nu vreau să plec, e frumos aici. Pietrele din albie sunt albe ca norii și dulci ca zahărul. Iau o piatră și încep să o ling. Are gust de frumusețe, de simplitate. La stânga mea am un briceag. Îl iau în mâna stângă. Las piatra din mâna dreaptă și îmi încolăcesc o șuviță de păr printre degete.
Tai părul în delir. Nu contează cum îl tai, să fie cât mai scurt. Din timp în timp, mai frec lama de vreo piatră din albie, ca să o ascut. Când termin, îmi îngrop părul la rădăcina nucului. Măcar o parte din mine să rămână aici. Mă uit în apa liniștită. Tot eu sunt. Părul semnificativ mai scurt îmi atârnă lățos și dezordonat, arăt ca o nebună. Nu îmi pasă, nimeni nu există aici.
13
Pe o plajă înnorată, stă un om în blugi până la genunchi și un tricou mult prea mare pentru el. Ce privește fata? Norii acoperă soarele, marea e prea liniștită, plaja e pustie și, în afară de verdeața care se zărește la vreo 5-6 metri de apă, totul e lipsit de viață. Nici omul nu știm dacă e viu.
Stă acolo, privește marea pentru o vreme, apoi se mai mișcă spre dreapta, continuând pe la marginea apei spre cine-știe-unde. Strălucește ca un cristal, multicolor. Pielea lui se schimbă spontan, aleatoriu și trece prin toate culorile văzute și nevăzute.
De ce stă acolo? De ce merge așa ciudat? Nu știu. Nici el nu știe. Dar e liniște și e bine. Dacă soarele ar ieși la iveală, poate ar înota. Nu știe exact.
Poate o să plouă mai târziu, își spune ea. Murmură vântului ceva indescifrabil și iară merge câțiva pași. Urmele ei proaspete deja sunt spălate de către valurile calme, dar mari, ale mării de care s-a îndrăgostit și acum nu se poate dezlipi. Dacă nu ești atent, ai spune că se teleportează sau că te miști tu, nu el.
Dacă sunt o sută de țări sau o singură țară care au deschidere la marea asta, nu știe și nici nu îi pasă. Marea a fost a ei de mult timp. Blugii ei sunt îmbibați cu sare și miros de mare, iar în buzunar are nisip.
14
Stau. Pe un vârf de munte, eu stau jos, și mă uit la nemurirea ce ne e garantată. Privesc de sus, de peste nori negri în noapte, cum lumea e vie. Va fie vie după ce voi fi murit, așa cum a fost înainte de a mă fi născut.
Mă uit în sus, la Lună. Înghețul absolut de pe Everest m-a pironit, ca pe o statuie vie. Ochii mi-au înghețat în cap, privirea blocată pe o vedere ce nu merită să fie murdărită de un muritor. Vântul îmi trece prin părul înghețat și îmi taie obrajii și ochii.
Nu mă doare, nu mi-e frig. Nu sunt eu acela care e înghețat pe vârful absolut. M-au luat stelele între ele și mi-au dat aripi ca să zbor. Am pășit pe un nor și m-am săltat pe boltă, mi-am luat avânt și am pornit spre Soare, mărețul Helios, cel de aur și bun prieten cu Apollo, să îmi pună un cuvânt bun la urechea celui din urmă.
Îi cer un pic de sănătate. Știu, știe că trag de timp, că vreau să stea pe loc, în mijlocul cerului, într-o parte a Terrei și la orizont din perspectiva Lunii. Helios și Selena să se privească, două părți ale aceleiași monede, doi frați mereu despărțiți. Apollo îmi îngăduie cât poate, dar apoi începe s-o gonească pe Selena și iar e soare pe munte și eu mă dezgheț și cobor, fără aripi.
15
Pajiște. La stânga pădure, în față pădure. E încă întuneric, n-a răsărit soarele din dreapta, deși cred că a căpătat de mult timp o nuanță roșiatică. Ce așteaptă?
A, uite-l, a venit într-un târziu. Un fir roșu de lumină plăpândă îmi invadează privirea. Ce frumos. Un fir oranj îmi gâdilă urechea, șoptind despre iubire. Un fir galben mă sărută și mă simt din nou iubit. Ușor-ușor, gigantul zeu s-arată pe de-a-ntregul. Mă uit atât de atent la el, încât din alb devine albastru și se rotește în loc.
E verde pajiștea. E liniște. E răcoare și sunt singură. Împletesc fire de iarbă și mestec o petală de floare de câmp dulceagă. Dacă mor, o fac singură, într-un loc frumos, cu soarele alături. Nu am de ce să-mi fie frică.
Ce frumos. Ce răcoare e, ce bine. O adiere vine dinspre vest. Un fior mă trece. Mă învelesc cu o foaie de cer proaspăt albastru și mă culc pe o pernă de nor. Am făcut un pas și, de pe Terra, am ajuns pe boltă, o constelație invizibilă în fața lui Helios și a lui Apollo. La noapte voi fi descoperită, dar până atunci pot șopti cu stelele celelalte și pot afla despre zei și despre Univers ce voiau să afle oamenii de acum mii de ani.
Va veni vremea să mor, dar până atunci, voi cunoaște și voi simți iubirea lumii pe buze.
16
Cuibul de berze în care mă aflu e primitor, pe cât posibil. Pus pe un stâlp de electricitate, la marginea unui drum uitat de lume dintr-un sat care mai are un pic și e abandonat, e frumos aici.
Cerul pare mai aproape, iar pământul e departe tare. Simt o briză în părul meu abia uscat și casc ochii spre orizont. Nu e nimic miraculos, e doar linia orizontului de est. Niște dealuri, un copac ici și colo, drumuri pe alocuri. E frumos, e liniște.
Berzele mai au de zburat până să se întoarcă la cuibul lor, în care eu mă aflu acum. Frigul ar fi trebuit să dispară până acum, dar cred că Mărțișor chiar vrea ca Baba Dochia să înghețe anul ăsta. Nu înțeleg de ce trebuie și noi, ceilalți, să suferim din cauza asta?
Parcă am mai fost pe aici. Simt că am mai stat într-un cuib de berze abandonat înaintea venirii lor într-un alt an, poate când așteptam ceva mai mare decât această lume. Berzele întârzie de o vreme. Nu mai ajung la timp niciodată. Ce greutăți întâmpină o barză?
Sunt pierdut. Am zburat atât de sus, încât nu mai văd pământul și nu știu în ce direcție să o iau ca să ajung, iar de coborât mi-e frică.
Mai bine cad, un mic Icar, și îmi fac oasele trosc pe asfaltul de lângă stâlpul de electricitate, unde, surpriză!, în timp ce eu mă pregăteam să mor, au revenit berzele pierdute.
17
Poate, în scurtul timp alocat de Dumnezeu fiecărui om, ne vom da seama, la un moment dat, că noi suntem doar praf de stele îmbibat cu materie sfântă. Poate ne vom da seama de tragica realitate cum că nimic nu are sens, că noi doar ne-am impus reguli de-a lungul timpului pentru a ne proteja de necunoscut și pentru a nu înnebuni din cauza întrebărilor fără sfârșit.
E aproape august. Un crin, care se aseamănă, zic eu, cu Iisus, mai are puțin și înflorește. După ce că, acum două-trei luni, i-au fost rupte toate frunzele, acum a renăscut complet. Are frunze mari, lungi, cărnoase, genul de frunze pe care, dintr-un motiv macabru și de neînțeles, vreau să le tai, să le mestec încet, și, eventual, să mor din cauza toxinelor ingerate.
N-am mai scris de mult timp. Nu știu de ce.
Miracolele pe care le aștept n-au venit. Măcar e cald afară. E soare, e lumină, nu sunt nori denși. Nu știu exact ce vreau să scriu. Posibilitățile sunt infinite.
Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, că a Ta e slava și puterea și al Tău e sufletul meu. Amin.
18 (10.09.2025)
Poate ar trebui să încep să pun data la aceste intrări aproape jenante de jurnal. Nu știu de ce. Abia acum am început să mă gândesc serios la faptul că lumea chiar va putea citi aceste note scurte, pline de delir și nervi greșit exprimați.
O singură rugăminte am. Nu puneți la inimă ceea ce citiți. Exagerez mai mult decât este acceptabil, am reacții cu totul nepotrivite și nu știu cum să vorbesc precum un om normal.
Chiar și acum, când publicarea acestor… năzăriri, căci să le numesc altfel ar fi o exagerare, eu continui, în naivitatea mea, să scriu aici și să tratez paginile acestea goale ca pe propriul meu preot, la care mă duc să mă spovedesc după ce am păcătuit.
Unele pagini sunt de-a dreptul nepotrivite, altele continuă să mă surprindă pe mine! Eu, care am scris respectivele pagini.
În fine. E Septembrie. August a venit și a plecat, dar cât timp m-a vizitat, am învățat multe. Nu destul cât să mulțumesc pe unii sau pe alții, dar destul cât să îmi fie mai bine. Copacul-trandafir din balcon a făcut multe flori. A fost, oarecum, o explozie de frez și roz aprins. Orhideea cu floare interesantă, care a fost botezată Pinkie Pie de către o prietenă dragă, încă are floarea după care și-a primit numele, deși rozul s-a transformat treptat într-un verde pal.
Oricum. Nu puneți la inimă. Nu cred că merită.
19 (10.09.2025)
În micimea mea, mă bucur. Mă ascund, dar mă bucur. Ascult. Privesc. Simt. Nu știu ce caut (ce puține lucruri știu!), dar e bine. La un moment dat știam ce căutam, dar nu aveam nicio hartă, niciun reper. Acum, am harta, am toate reperele de care cred că am nevoie, dar nu mai știu unde vreau să ajung. Poate am ajuns deja. Dar e bine, îmi place aici. Clasa e caldă, e bine, nu-mi va fi frig iarna, pe când acum doi ani (ce mult a trecut dintr-a 8-a!) zgribuleam și simțeam că nu mai pot. Acum doi ani, așteptam să-mi crape coloana șerpuindă în fărâme mici-mici de tot, înghețată cum eram. Acum, presimt că voi aștepta în zadar ca degetele să-mi amorțească.
Poate, poate, încălzirea globală e și ea vinovată pentru această posibilă așteptare, dar, dacă am dreptate (și sper din cea mai întunecată arteră a inimii mele blege că am dreptate), atunci Kivechrins a exclus o teorie, poate chiar cea mai importantă, însă pe care Paulo Coelho a dezvoltat-o sub formă de poveste. Teoria cum că noi chiar suntem stele. Stele minunate, luminoase, care funcționează, sclipesc, ard, râd, plâng, citesc, învață, scriu, mor, trăiesc, toate astea pe bază de iubire. Și atunci, ce suntem noi dacă nu chiar contopiri de stele (căci, dacă o luăm așa, și părinții noștri sunt stele)? Oare n-am putea spune că Big Bang-ul și Geneza sunt totuna? N-ar fi frumos? Două fețe ale aceluiași trecut.
20 (12.09.2025)
Și stau și scriu, în locul unde am mai scris de alte sute de ori, pe laterala patului în care dorm, scriu chiar la căpătâi, și poate de asta nu mai visez, fiindcă pixul meu apare ca un cârlig ce pescuiește orice vis din aerul de noapte tânără și-l azvârle pe hârtie.
Dar, deși folosesc un cuvânt dur aici – azvârle – nu-i deloc așa! Nimeni nu se înfige în nimeni, nimeni nu este luat și pus undeva cu forța. Visul vine, se așază pe noptieră, plăpând și sfios, cum e orice vis înainte ca eu să adorm de-a binelea, și vede cum scriu aici. Și vede pixul și cerneala, și vede hârtia încă albă, și-mi intră-n spațiul ăsta strâmt de-l mai am liber în craniu. Apoi, aproape fără să-mi dau seama, scriu tot felul de tâmpenii – cum e orice vis de-al meu, probabil.
În fine. Aștept publicarea unei noi teorii de-a lui Kivechrins, deși probabil va mai dura ani până să se traducă Pafoita în engleză, mai ales cu modul haotic în care domnul menționat mai sus scria folosind codul Manadeca.
Bine că filosoful nu a reușit să decodeze manuscrisul Voynich, apoi să învețe limba, ca apoi să își scrie lucrările în limbajul acela codat și medieval. Bine măcar atât. Bine că s-au păstrat și lucrările astea, codate cum sunt. Bine că nu le-a ars, bine că avem ceva terminat și nu vreau să fie un reproș adus anumitor artiști sau scriitori, dar mulțumesc pentru sfârșit.
21 (12.09.2025)
Te văd ca prin vis. Mi-e dor. Mi-e dor de tine, de cine eram noi, împreună, în viața aceea de acum câteva mii de ani și simt că am în piept un prosop îmbibat cu apă, prosop care mă apasă pe piept și pe stomac de zic că sunt cu un picior în groapă și nu am putere să storc prosopul. Nu pot să plâng, să storc odată prosopul scăpat în pârâul acela uitat de lume de când noi doi eram încă stele, eram la depărtare una de cealaltă și nu era niciun pericol să ne ciocnim.
Nici acum nu am putere. Nu am putere să storc o lacrimă din trupul ăsta ciudat, dar primitor (pe cât îngăduie). Nu am avut putere nici acum câteva mii de ani, când, după milenii de așteptat, ne-am ciocnit și am devenit o nebuloasă. Am devenit noi, două stele, altceva, mai colorat, mai nou, poate mai unite decât înainte. Aș fi putut opri catastrofa din a se întâmpla, bineînțeles. Dar m-ai rugat să nu o fac, să nu opresc Universul din a ne împinge una spre cealaltă, așa că te-am ascultat.
Nici nu ne-a botezat nimeni. Nu ne-am pus niciun nume, propriu sau reciproc. Și nu știu ce vreau mai mult. Să știu ce nume ai? Să știu ce nume mi-ai fi dat?
Mă visezi, nebuloasă? Mă visezi, jumătatea care mi-a dat aripi? Mă mai ții minte măcar? Pe unde umbli? Ți-e bine? Îți place pe planeta asta? Mie da, vreau să mai stau o vreme.
22 (13.09.2025)
E septembrie. Iubește-te.
Nu știu cu cine stau de vorbă, nu știu cine mă aude, cine îmi poate răspunde. Iubește-te. Te văd. Nu-ți văd corpul, nu știu care-ți este haina pe piatra asta plutitoare. Te văd. Iubește-te. Te văd, stea ce ești cu adevărat, cum te rotești în loc. Iubește-te.
E septembrie. Lumea începe să moară în jurul nostru. Iubește-te, căci tu trăiești. Iubește. Cuvântul își pierde sensul. Te îmbrățișez. Poate, astfel, noi doi, două stele, două suflete, ne vom îmbina. Poate vom exploda. Poate vom deveni praf de stele. Indiferent de ce ar urma, iubește-te.
Te văd, pe cât este posibil. Stelele pot orbi oamenii, până la urmă, iar tu strălucești mai puternic decât Soarele. Nu contează, e septembrie, și lumea doarme (căci ne pregătim de iarnă, care stă mai mult în fiecare an), și eu te îmbrățișez, și tu te iubești. Te sărut pe obraz (poate și pe mâini, pe nas, pe pleoape, pe oriunde pot ajunge cu buzele mele uscate și însetate de atingerea altui om sau a altei stele), te sărut pe mâini (și îmi pare rău dacă te deranjează), le împreunez și ți le sărut din nou.
E septembrie, sunt vie, ești viu, iubește-te.
Știu prea bine că eu o fac. Căci îmi ești drag, o, suflet al cărui nume îl îngân înainte să adorm de-a binelea, îmi ești drag și doresc să fii fericit, iubit, sănătos și îngrijit de mâini bune, sigure, nu ca mâinile mele care mai au un pic și se rup.
23 (13.09.2025)
„Ai găsit ce căutai?” Ce întrebare. Ce răspuns? Ce să caut, ce să găsesc. M-am căutat pe mine, te-am căutat pe tine, am căutat lumea, am umblat ca să găsesc viață și iubire și frumusețe și urât și tristețe și moarte și Dumnezeu și satană, ca să pot să-i întreb pe toți ce caută și ei, și dacă au găsit sau nu ce voia fiecare. Dacă sunt mândri sau dezamăgiți, dacă sunt fericiți sau nu, dacă dacă dacă.
„Ai găsit ce căutai?” Nu știu. Caut atât de multe și totuși atât de puține. Caut să găsesc ochiul lui Dumnezeu într-o piatră de moară (uitată de lume, poate chiar și de Creator), să găsesc o sămânță a copacului interzis pe fundul unui lac, caut să găsesc moartea în mijlocul unei câmpii și viața dormind într-un coșciug dintr-un sat uitat, la marginea lumii.
„Ai găsit ce căutai?” Nu încă, dar sunt pe aproape. Sper. Caut să găsesc frumusețea în ochii prietenilor mei uitându-se în oglindă și la cer și caut să găsesc iubire în cuvintele lor (asta am găsit de mult timp, de fapt și de drept. Iertați-mi confuzia, vă rog frumos).
Caut să găsesc urâtul în Soarele care ne va omorî la un moment dat, deși noi toți care suntem vii în această zi a acestui ani vom fi de mult timp intrați înapoi în singurul pântece care chiar ne-a născut pe toți. Sper, sper atât de mult, încât doare, că va fi repede.
24 (14.09.2025)
Să te uiți la ceruri. E septembrie, a început să se răcească, eu încă scriu „05” în loc de „09”, deși mă simt ca în „10” deja. Nu știu de ce să te uiți la ceruri. E septembrie, cerul nu mai are mult și se va înnora pentru o perioadă de aproximativ șase luni. Cerul nu va fi văzut. Totuși, uită-te la ceruri. La un moment dat, luna tot va trebui să se arate, și, poate, cu îngăduința norilor și a patronilor cerurilor, ne vom putea bucura și de câteva stele. Poate, cu voința Universului, îl vom putea vedea pe Hyperion și vom putea să vedem și noi de ce i-a fost frică doamnei lui, Cătălina cea cu păr de aur și inimă înfricoșată de necunoscut.
Poate, în încercarea noastră de cunoaștere, vom afla mai multe sau mai puține constelații cu stelele deja rărite de necazuri și de boli de pe altă lume. Și, poate, vom putea face toate astea, dacă vom privi cerurile. Cerurile care, în curând, se vor ascunde după nori ( sau suntem noi aceia acoperiți de o plapumă groasă și albă și frigorifică, de nu mai pătrunde nici soarele până la noi?) și luna ne va fi imposibil de observat.
Pozele făcute vara asta, pe când ochii mi-erau plini de frumos și inima mi-era plină de iubire, ne vor fi ca o amintire. În fine. E septembrie, anul nu s-a terminat, cerul nu s-a înnorat, luna și stelele încă ne sunt accesibile. Uită-te la ceruri, vezi ce constelații poți afla, imaginează-ți o floare pe lună.
25 (14.09.2025)
Să nu-mi plângi. Să nu-mi plângi, te rog. Nu vreau să văd fața ta udă de lacrimi și roșie de sângele adunat în vene. Nu mă face să plâng și eu. Să nu-mi plângi, nu voi rezista să te iau în brațe și să te sărut pe frunte. Nu voi rezista, mă voi transforma într-o pătură groasă și moale, te voi înveli cu mine însămi, ca să nu mai plângi.
Uite, deja îmi curg și mie lacrimi. Te sărut pe obraji, încerc să-ți șterg lacrimile. Da, e în zadar, tot îți curg șiroaie. Nu, nu mă voi da bătută. Plângem împreună, da, dar eu nu te las. De ce să te las?
Nu, nu mai gândi așa. Nu te las, uite, stau jos cu tine. Nu, nu contează dacă stau comod, nu asta să te intereseze. Nu mai plânge. Sau dacă plângi, să o facem împreună. Poate, dacă plâng și eu, va plânge fiecare dintre noi jumătate din întreaga ta cantitate de lacrimi.
Mă lași să îmi pun palma peste obrazul tău? Mă lași să îți șterg lacrimile și să te mângâi? Vreau să-ți aduc alinare. Dacă nu mă lași, măcar pot sta cu tine? Nu vreau să fii singură. Pot sta cu tine? Te rog, măcar pentru cinci minute sau până ce te oprești din plâns. Te rog frumos? Te rog, uite, nu mă apropii, deși vreau să te îmbrățișez și să plângem împreună.
O, prietenă dragă, doar știi că m-aș duce până pe Neptun și înapoi pentru tine. Îmi ești dragă, te iubesc.
26 (16.09.2025)
Oare atâta suferință nu bate la ochi? Toată suferința asta face parte din planul divin, inefabil? Nu mă refer la mine, nu, nu (m-am obișnuit de mult timp cu ideea că nu voi mai fi niciodată normală), ci la toată lumea din acest spital, care așteaptă și este pusă pe drumuri. Mă gândesc la toți părinții, la fel ca părinții mei, care trebuie să umble de-aiurea prin… „iad” ar merita să-i spun, abia mă abțin, sincer, dar o să-i spun oală, din lipsă de alte cuvinte în acest moment. Mă gândesc la părinții care trebuie să umble de aiurea prin oala asta, din cauza unor asistente care sunt și ele, la rândul lor, oameni, cu niște limite, care nu pot dădăci fiecare părinte care nu știe să se uite pe partea cealaltă a foii (s-a întâmplat, nu fabulez). Holuri aglomerate, miros închis, ascuțit și care crapă varul pe pereți, copii plângând (căci nu știu nici ei ce altceva pot face), voci peste voci de nu mai pot să le acopăr în propria mea minte.
Atâtea și atâtea, și în timp ce scriu aici, aud copii plângând, și eu, în neștiința mea de-a dreptul tâmpită și naivă la un nivel execrabil, mă întreb dacă Dumnezeu vede. Dacă aude, dacă Îi pasă, dacă știe în primul rând de ce-i aici.
M-am rugat, înainte de a scrie. M-am rugat, dar cred că nu cred destul în Dumnezeu cât să-L fi chemat. Păcat că nu există un sistem de măsurat credința.
27 (16.09.2025)
Și, totuși, cu toată ceața și norii de azi, tot am deslușit Soarele. Undeva, un alchimist în devenire vorbește cu Mâna Care A Scris Tot. Undeva, pentru a ajuta alchimistul în devenire, vântul bate atât de tare, încât a acoperit soarele și pentru noi.
Nu știu unde bat cu asta, dar, poate, există ceva frumos în faptul că, de la mare distanță, am reușit să observăm o consecință a formării unui alchimist. Există ceva frumos în știința că, la mii de kilometri distanță, cineva a reușit să afle tot ce se poate afla.
Bine, tot ce se poate afla în calitate de muritor de rând, nu ne putem compara vreodată cu Melchisedec sau poate chiar cu Mâna. Nu, e imposibil, căci Creația Creațiilor a fost, la finalul zilei, scrisă de Mână, ceea ce o face o carte. Una din care Mâna, adică autorul, poate păstra ce dorește. Noi și alchimistul în devenire, în mod special, nu putem vedea decât o versiune finală, atent selectată și, astfel, mai vedem noi chiar Tot?
Sau vedem doar ce ne interesează? Sau încercăm să vorbim cu Santiago? Sau ne culcăm lângă Piramide? Poate, astfel, vom visa despre mănăstire, unde nu vom găsi nimic (Santiago a luat tot, zgârcitul… glumesc, nu mă omorâți) și ne vom întoarce la Piramide. Acolo, poate, după săpături, vom descoperi un nou sarcofag. Poate vom putea avea grijă.
Bianca Hrib, 10 E
Sursă imagini:
Comments