Frumusețea și sursele bucuriei de a trăi

Sandro Botticelli, The Spring (Primăvara)

https://www.wikiart.org/en/sandro-botticelli/primavera-1478

Maria Melania Huzum, 9D

De la om pleacă totul

            ”Nu e sigur că știind definiția lucrurilor, știm lucrurile însele.” spune Andrei Pleșu.

            Într-una dintre operele sale, ”Despre frumusețea uitată a vieții”, explică într-un capitol care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru a trăi ”o viață de om”, în diverse ipostaze: autenticitatea, demnitatea, iubirea, optimismul, sensibilitatea, onoarea meseriei... Toate acestea duc spre fericire. Însă, ceea ce este surprinzător (cel puțin pentru mine) sunt câteva dintre punctele sale de vedere, cum ar fi ideea că omul este nefericit dacă are imaginație. Această abordare pare să contrazică tot ceea ce a spus restul lumii până acum. Argumentele scriitorului sunt, însă, destul de convingătoare: ”Nu te poți bucura de imediat, fie pentru că îți amintești, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru că te preocupă dificultăți viitoare.” Așadar, Andrei Pleșu prezintă o altă perspectivă asupra unor termeni sau definiții. O perspectivă profundă, care provoacă la reflecție. La urma urmei, asta face filosofia.

            O altă idee incitantă este că omenirea din ziua de azi s-a înrăit, întrucât a ales ceea ce este mai ușor pentru ea. Ființele umane au mutilat lumea din jurul lor, timpul pentru plăceri devine din ce în ce mai mic, iar până și sărbătorile au ajuns acum doar o fugă continuă și obositoare. Filosoful consideră că ”Din când în când, trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci și grădini[...]. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful așezat.”. Însă aici intervine optimismul, care-i ajută pe mulți să devină fericiți, fie și pentru câteva clipe. Chiar Pleșu mărturisește că ”mă trezesc, uneori, cuprins de o nerezonabilă încredere în soarta lumii”. Iar la acest aspect voiam să ajung, cu privire la ce înseamnă frumosul pentru mine.

            Consider că acest termen reprezintă orice este plăcut ochiului, urechii, simțurilor în general sau sufletului. Dacă observ un peisaj montan, aceasta este o frumusețe vizuală. Dacă ascult o melodie dragă mie, aceasta este o frumusețe auditivă. Dacă miros o floare de primăvară, aceasta este o frumusețe olfactivă. Dacă mă distrez cu prietenii, aceasta este o frumusețe sufletească. Toate cele descrise sunt lucruri plăcute pentru mine. Care mă fac fericită și care îmi dau încredere că totul se va schimba în bine. Asta înseamnă frumosul pentru mine: ceva ce mă bucură și îmi oferă o stare pozitivă. De-ar fi să aleg, aș rămâne cu întrevederile sau ieșirile cu persoanele iubite, întrucât le-aș vedea chipurile înfloritoare, cu zâmbete sincere și ochi luminoși. Le-aș auzi vocile calde și melodioase. Le-aș simți îmbrățișările. Până la urmă, un om degeaba trăiește pe pământ, dacă nu iubește ceva sau pe cineva, indiferent cât de mult sau de puțin.

Însă ce reprezintă frumusețea autentică? Pentru că un cuvânt definit la modul general este total diferit față de semnificația lui esențială. Așa consideră Andrei Pleșu când vine vorba despre dragoste: „Și totuși, idolatria iubirii, retorica facilă a unei siropoase giugiuleli cosmice nu sunt de natură să lămurească nici termenul, nici trăirea în sine”. Consider că frumusețea adevărată este ceva autentic, durabil și profund. Ceva care îl bucură pe om din punct de vedere vizual, auditiv și sufletesc, toate în același timp. Atunci când ființa umană înțelege ceea ce simte și își dorește mai multă frumusețe sau mai mult timp pentru a o putea admira. De aceea am ales întâlnirile cu cei dragi mai presus de orice: pentru că mă fac fericită din toate perspectivele.

Omul frumos nu este doar cineva care arată bine. Este persoana pe care o iubești, o admiri și o respecți mult, mult de tot. Chiar dacă cei din jur vor considera ființa respectivă una monstruoasă, tu o vei ști frumoasă, pentru că o cunoști și îți este dragă. Dacă iubești, vei vedea în principiu doar părțile pozitive ale celor dragi și nu numai. Vei gândi altfel și vei fi mult mai creativ. Iubirea este, simultan, „patimă și gând, foc și lumină, sentiment și idee”, cum ar spune Pleșu. Iar dragostea adevărată e mult mai profundă decât o consideră omul, întrucât înseamnă pasiune, în unele cazuri ducând la suferință, adică dramă. Micile tachinări și gesturi între cei aflați într-o relație reprezintă dragostea de tip superficial, pe când cea adevărată este o binecuvântare, în care împărtășești bucuria: e simplă, dar vitală, mobilizatoare și creatoare. „Este anonimă, mută, și nu are istorie”, după filosoful  Denis de Rougemont.

Un exemplu la care mă gândesc mereu când vine vorba despre dragoste este celebra poveste dintre Romeo și Julieta, personaje din opera lui William Shakespeare: s-au iubit încă de la prima lor întrevedere și s-au căsătorit în secret, din cauza relației tensionate dintre familiile Capulet și Montague. Pentru a nu se mărita cu contele Paris și a-și păstra legătura cu soțul ei, Julieta își falsifică moartea, nespunându-i nimic lui Romeo. Acesta, când află și îi vede trupul înghețat, se otrăvește, iar când îl descoperă lângă ea fără suflare, Julieta se sinucide. Așadar, legătura lor pe pământ a fost scurtă și a dus la tragedie, dar a fost sinceră și frumoasă pentru amândoi. Aproape nimeni nu a știut despre aceasta, deci înseamnă că a fost mută. Amândoi au avut ideea de a-și pune capăt zilelor, deoarece au considerat că nu mai aveau motive să trăiască dacă celălalt murise, deci înseamnă că fiecare a căpătat o gândire diferită după ce s-au cunoscut. Cu alte cuvinte, s-au iubit cu adevărat și s-au transformat, crescând împreună în profunzimea gândirii și a trăirii.

Cartea lui Andrei Pleșu descrie și alte valori „cu adevărat importante” ce merită detaliate, cum ar fi demnitatea. O da, demnitatea contează foarte mult pentru un om și pentru societatea sa. Din păcate, însă, lumea de astăzi nu o mai are cum o avea cea de dinainte. Filosoful prezintă demnitatea ca o adecvare riguroasă la un scop dat; o asumare a unei slujiri dezinteresate, dar de care omul este capabil. Când spui că cineva este demn de ceva, înseamnă că merită și este în stare de acel ceva, fără să se plângă de greutăți. Ființa umană se spune că devine demnă atunci când realizează că urmează să moară în curând sau când intră în închisoare. Cred însă că această virtute nu se învață, că omul nu se poate decide într-o zi că vrea să fie demn, ci doar că ea se dezvoltă pe parcursul vieții. Nu e ușor să fii demn. Însă am cunoscut până în prezent oameni care dețin această valoare. De unde știu? Pentru că își onorau meseria. Dacă îți place munca ta, cu toate că este grea, atunci înseamnă că ești demn de ea. În plus, își manifestau demnitatea prin decența caracterului lor. O făceau cu naturalețe și erau fericiți, cel puțin când îi vedeam eu, un simplu copil.

Te simți bine când cei din jur sunt sinceri cu tine. Când oamenii sunt autentici, mai exact. Dar ce înseamnă această autenticitate despre care am tot vorbit? Am spus că frumusețea este autentică, cei din jur sunt autentici... Însă ce definește această valoare, de fapt? Pentru că are o importanță mare, iar capitolul doi din cartea lui Andrei Pleșu începe chiar cu descrierea acesteia. Scriitorul afirmă faptul că autenticitatea reprezintă capacitatea omului de a fi integral prezent: cu mintea, inima și trupul. De exemplu, o persoană este autentică atunci când crede cu toată ființa sa ceea ce spune sau face. De aici reiese faptul că demnitatea și iubirea sunt, de asemenea, lucruri autentice. Spre deosebire de demnitate, această virtute nu se moștenește și nu are etnie. Este spontană, din punctul de vedere al lui Andrei Pleșu.

Când aud termenul autenticitate, mă gândesc la celebrul pictor Vincent Van Gogh. A fost un om sărac și a ajuns să fie considerat nebun, însă își punea mereu tot sufletul în lucrările sale: nu conta că era doar o schiță în creion sau o reprezentare în culoare a unui peisaj filtrat prin trăirile sale extraordinar de intense. Își dorea să învețe mai mult, să muncească mai mult și să trăiască bucuria vieții prin arta sa. Era atent la orice detaliu și modela totul cu măiestrie pe pânzele și colile albe. Faimosul tablou The Starry Night a fost creat în timpul șederii pictorului la azilul de la Saint Remy, priveliștea fiind cea surprinsă de la fereastra camerei sale, însă crescută din tensiunea copleșitoare a sufletului său, urcând spre astral în vârtejuri de lumină stelară. Astăzi este considerat o lucrare extraordinară, datorită combinației de culori și stilului unic al lui Van Gogh.

Așadar, autenticitatea este baza a mai multor virtuți și a frumuseții adevărate. Iar frumusețea, pentru mine, este în strânsă legătură cu bucuria. Concluzia: autenticitatea duce la fericire, din punctul meu de vedere. Sper doar ca oamenii autentici să nu dispară din lumea aceasta. Dacă ar face-o, s-ar șterge automat și orice urmă de bucurie, căci de la om pleacă totul: el face construcții spectaculoase, el creează muzică și imagine, el bucură inima altcuiva prin cuvintele sale. Iar dacă cineva a trăit pe acest pământ fără să cunoască sentimentul de fericire în cel puțin o experiență autentică, atunci înseamnă că nu a realizat nimic împlinitor în sens durabil și esențial.

Amalia Albianu, 9B

Despre trăiri profunde

Pentru mine, frumusețea nu se limitează la aparențe sau la simpla vizibilitate. Fie că admir un apus de soare care mângâie cerul, contemplu un tablou din natură, citesc versuri care îmi ating sufletul, experimentez magia științei în laborator sau savurez bucuria unui succes personal, fiecare dintre aceste momente îmi aduce o pace interioară, o emoție profundă. Orice gest care îmi evocă o asemenea stare devine, în ochii mei, frumos, pentru că îmi schimbă perspectiva și rămâne întipărit în inima mea, luminându-mi sufletul cu amintiri de neuitat.

Peisajul fermecător de la Parcul Național Plitvice este un veritabil exemplu de loc frumos din natură, unde fiecare element își găsește armonia într-un tablou desăvârșit. Frumusețea lor te învăluie subtil, cu fiecare nuanță a apei, cu fiecare copac reflectat care îmbrățișează malurile, cu fiecare sunet de cascadă ce cade lin dintr-un lac în altul. Lacurile se desfășoară în cascade de smarald și turcoaz, ape ce par aproape ireale prin transparența lor cristalină. Fiecare lac are propria sa unicitate: unele-s adânci și tăcute, ca niște oglinzi în care se reflectă tăcut cerul, iar altele agitate, cu cascade zgomotoase ce sar dintr-o treaptă în alta. Sunetul continuu al apei curgătoare, completat de bancurile de pești sau de trilul păsărilor, creează o simfonie delicată, o muzică naturală care adaugă profunzime și ritm acestui spectacol vizual. Locurile de la Plitvice au o frumusețe eternă, o liniște care îți atinge sufletul, care te conectează la esența naturii și te face să simți că te afli într-un loc magic, unde rogi timpul să se oprească. Oricâte imagini am surprins în fotografii, adevărata frumusețe este cea trăită, simțită în toată splendoarea sa.

Îmi amintesc mereu apusul de soare la Zadar, precum o pictură vie, un spectacol de lumină și culoare care îți taie respirația și îți umple sufletul de împlinire. Cerul, întins ca o pânză infinită, începe să se schimbe treptat, ca și cum un pictor invizibil ar mângâia orizontul cu pensule delicate, aducând nuanțe din ce în ce mai intense. Soarele, aproape de a atinge linia orizontului, se transformă într-un glob incandescent, aruncând reflexii aurii peste suprafața calmă a mării Adriatice. Apa se aprinde, unduindu-se subtil într-un joc de lumini și umbre, de parcă ar încerca să îmbrățișeze ultimele raze ale zilei. Galbenul cald trece în portocaliu profund, apoi în roșu aprins, lăsând urme de violet și albastru de amurg. Întregul cer pare o acuarelă în care culorile se amestecă și se descompun unele în altele, dând naștere unui peisaj suprarealist. Pe faleza unde am vizionat apusul, se află "Orga Mării", o orgă prin care sunetele adânci și misterioase ale vântului și valurilor cântă în armonie cu acest spectacol de lumină. Muzica naturii completează acest tablou magnific, iar oamenii, adunați pentru a privi apusul, mulți, tăcuți, par să facă parte dintr-o ceremonie sacră, în care este venerată frumusețea pură a naturii. Apusul la Zadar nu este doar un simplu fenomen al naturii, ci o experiență senzorială și emoțională. Este o întâlnire între cer și mare, între lumină și întuneric, care îți lasă impresia că ai asistat la un moment rar, de o frumusețe profundă, efemeră și eternă în același timp.

"Noapte înstelată" de Vincent van Gogh este, pentru mine, o operă de artă creată de un om sensibil, care surprinde frumusețea în mod profund. Acest tablou reușește să transpună frumusețea cosmică și terestră într-o simfonie vizuală de culori și forme vibrante. Privindu-l, ești imediat atras de cerul nesfârșit, aproape viu, dominat de vârtejuri energetice și stele care par să pulseze cu o lumină interioară. Nuanțele intense de albastru, galben și alb se împletesc într-un dans dinamic, creând senzația că cerul însuși dansează și trăiește. Acest cer nu este unul obișnuit; el transcende realitatea și devine o fereastră către stările sufletești ale artistului, exprimând atât agitație interioară, cât și o căutare a liniștii. În contrast, satul de la baza tabloului este liniștit și întunecat, cu case ce par cufundate în somn. Singura mișcare din partea de jos a tabloului vine din silueta unui chiparos, care se înalță ca o flacără neagră, legând pământul de cer. Frumusețea acestui tablou rezidă nu doar în execuția sa tehnică, ci în emoția pe care o transmite. Este o operă care te face să simți micimea umană în fața măreției universului, dar și armonia profundă cu divinul. Van Gogh a surprins mai mult decât un peisaj de noapte; a captat o stare de spirit, o revelație despre existență și locul nostru în ea. Astfel, "Noapte înstelată", este pentru mine o expresie unică a frumuseții care atinge sufletul și mintea prin forța emoțiilor pe care le evocă.

O poezie plină de frumusețe este "Luceafărul" de Mihai Eminescu, ea povestind despre iubirea imposibilă dintre Luceafăr, un spirit cosmic nemuritor, și Cătălina, o muritoare de rând. Frumusețea poeziei rezidă în îmbinarea perfectă a temelor universale – iubirea, sacrificiul, eternitatea și destinul – cu imagini poetice care ne poartă imaginația prin ceruri infinite și abisuri sufletești. Versurile curg cu o măiestrie ritmică ce creează o simfonie lirică, în timp ce fiecare scenă, fiecare dialog dintre personaje, evocă emoții profunde. Descrierea Luceafărului, cu lumina sa rece și eternă, contrastează cu fragilitatea și pasiunea umană, ceea ce adâncește reflecția asupra naturii existenței și a iubirii. Această poezie nu este doar o poveste de iubire tragică, ci și o meditație asupra diferenței dintre lumi, cea divină și cea umană, între dorințele noastre pământești și eternitatea incomprehensibilă. Frumusețea "Luceafărului" se manifestă astfel prin puterea sa de a ne conecta cu infinitul, dar și prin profunzimea emoțională a unei iubiri imposibile, scrisă în cuvinte ce par o împletire de cântec rostită de cosmos și pământ.

Frumusețea unui experiment chimic reușit constă în transformarea spectaculoasă a materiei, atunci când legile invizibile ale naturii prind viață sub ochii noștri. Este momentul în care precizia matematică a formulelor și reacțiilor chimice se concretizează într-o simfonie de culori, mișcări sau sunete, dezvăluind ordinea ascunsă în haosul aparent. Fie că este vorba de o schimbare bruscă de culoare, formarea unui precipitat perfect sau o reacție cu efervescență, fiecare detaliu captează misterul și frumusețea interconexiunii dintre forțele naturale, revelând profunzimea și armonia universului la nivel microscopic.

Frumusețea unui concurs reușit constă în sentimentul profund de împlinire și eliberare pe care îl aduce, ca o confirmare a muncii, dedicației și perseverenței depuse. Este acea clipă în care fiecare efort, fiecare oră de studiu și fiecare îndoială dispare, lăsând loc unei satisfacții tăcute, dar imense. Un concurs reușit este mai mult decât un rezultat bun – reprezintă o victorie personală, o dovadă că ai învins provocările și ai crescut, atât în cunoștințe, cât și în încrederea în propriile abilități.

Frumusețea își găsește expresia și în oameni, dar ea depășește cu mult contururile fizice. Ea se dezvăluie într-un zâmbet cald și sincer, în felul delicat în care cineva își arată sufletul printr-un gest plin de compasiune sau într-o atitudine ce radiază bunătate. De exemplu, atunci când o persoană îți oferă sprijin necondiționat într-un moment dificil, acea lumină interioară pe care o emană devine o frumusețe mult mai autentică decât orice perfecțiune superficială. Asemenea momente, când cineva își dezvăluie esența adevărată, strălucesc dincolo de orice standard impus, lăsând o amprentă profundă asupra inimii.

Frumusețea regăsită în natură sau artă reprezintă mai multe imagini care spun câte o poveste diferită, trezindu-ne anumite emoții și amintiri plăcute. Astfel, putem considera frumusețea chiar o stare de spirit, întâlnită atunci când reușim să vedem dincolo de suprafață și să apreciem adevărata esență a imaginilor din jurul nostru, conectându-ne cu lumea într-un mod profund și diferit pentru fiecare persoană. Învățând să privim lumea în căutarea frumuseții, ne vom descoperi și pe noi, dezvăluindu-ne adevărata personalitate care nu este influențată de ceilalți.

Pentru mine, frumusețea este autenticitate, armonie și profunzime, o punte nevăzută între ceea ce ochii descoperă și inima simte, atunci când privim un moment care ne atinge sufletul.

Alexandra Aramă, 9B

Va renaște frumusețea din ruine?

Frumusețea. Un concept vag și interpretabil, care are altă semnificație pentru fiecare dintre noi. Poate fi un răsărit de soare, o întâlnire cu prietenii, un zâmbet sau o privire. Însă, pentru mine, nu există o definiție palpabilă, care să cuprindă toate subtilitățile acestui termen. De aceea, cel mai apropiat cuvânt de înțelesul frumuseții, așa cum îl percep eu, este un sentiment la fel de vag, pacea.

Mereu am fost o persoană intuitivă. Mă ghidam după felul cum unele lucruri, activități sau persoane îmi afectau echilibrul interior și îmi construiam propriul univers, având grijă să fie compus doar din elemente care îmi mențineau liniștea. M-am înconjurat de oameni care îmi ofereau stabilitate, aveam preocupări ce-mi aduceau satisfacție spirituală și care-mi făceau ordine în gânduri. Treptat, acea oază de liniște a devenit frumusețe și a rămas așa.

Încet, încet, am observat că pacea, pentru mine, a devenit sinonim cu tradițiile, cele vechi și cele noi. Astfel, dimineața de Crăciun a devenit și ea frumusețe, concursurile de pictat pe care le făceam cu sora mea și la care pierdeam mereu erau frumusețe, cotrobăitul prin parfumurile mamei era frumusețe, chiar și să plâng ascultând melodia mea favorită era frumusețe. Gesturi mici, dar constante, care mereu au reușit să mă calmeze și să mă facă fericită. Fiecare moment de trăire inocentă și autentică a devenit în sine perfecțiune.

Niciun lucru nu este cu adevărat frumos până nu se află în contrast cu trăirile noastre mai puțin plăcute. Pacea nu este la fel de valoroasă fără experimentarea haosului. Viața nu este la fel de apreciată până când se află la răscruce cu moartea. De aceea, eu nu vreau o viață plină doar de frumusețe sau doar de pace. Vreau o viață în care greutățile să dispară când sunt cu prietenii și familia, în care haosul să se potolească atunci când reintru în lumea mea.

Lumea mea. Îmi place cum sună. Un colț de rai într-o lume ghidată de infern, care nu este divin prin aparență, ci prin felul în care mă face să mă simt. Un strop de iubire într-un univers plin de ură, un pic de încredere într-un tărâm al minciunilor.

Poate frumusețea mea nu este perfectă. Nici nu-mi doresc să fie. E suficient să fie mereu a mea, ghidată de adevăr, loialitate, fericire, echilibru, iubire. Pe această fundație, se poate construi orice, dar fără ea, se prăbușește tot. În definitiv, merită să încerci să construiești știind că, fără temelie, totul va fi distrus? Va renaște frumusețea din ruine? Nimeni nu știe, dar un lucru este sigur: noi ne creăm drumul spre propria frumusețe. Eu deja am început să clădesc.

Daria Bortică, 9E

            Un dialog între ceea ce vedem și ceea ce simțim

Pentru mine, frumusețea este una dintre acele noțiuni eterne, mereu evazive, dar omniprezente, care fascinează și îndeamnă la reflecție. Aceasta nu se rezumă numai la aspectele fizice ale unei persoane , ci și în mai multe forme, precum: în natură, în artă, în gesturi, în simplitate sau în complexitate. Ea se manifestă în momentele în care putem să-i simțim prezența și prin ceea ce simțim în interiorul nostru, cu inima, nu doar prin ceea ce vedem cu ochiul liber la o simplă privire.

Goethe, în poezia sa, surprinde esența acestei legături strânse dintre om și frumusețea lumii din jur. În versurile: „Născut, pus anume-a/ Privi şi vedea,/ Din turn treier lumea,/ Mă bucur de ea,” autorul vorbește despre destinul uman de a contempla frumusețea în tot ceea ce ne înconjoară. Privirea devine un instrument al bucuriei, capabil să găsească farmecul chiar și în detaliile aparent insignifiante. Ceea ce ochiul observă - luna, crângul, astrele - este o reflecție a frumuseții atemporale, o „podoabă din veac” care, fiind apreciată de ochiul poetului, îi oferă acestuia o plăcere interioară.

Frumusețea nu este doar un obiect de contemplare pasivă, ci devine un dialog între ceea ce vedem și ceea ce simțim. În final, Goethe ne arată că frumusețea din lume este și strâns legată de capacitatea noastră de a o recunoaște: „Şi toate plăcându-mi, / Eu însumi mă plac.” Astfel, a vedea frumusețea nu înseamnă doar a o găsi în exterior, ci și a reflecta asupra propriei noastre ființe, asupra armoniei dintre suflet și lume.

Așadar , frumusețea poate întrupa de fapt totul. Singurul lucru care poate determina acest lucru este perspectiva fiecărui om, a fiecărui suflet și mod de a vedea lumea, prin ceea ce simte și trăiește fiecare.

Eliza Brătuleanu, 9E

Frumusețea se lasă percepută în timp

Deși frumusețea nu poate fi definită, aceasta este prezentă zi de zi, în viața oricui. Frumusețea există pretutindeni, se află în orice floare sau ciob de sticlă spartă, în cerul fără nori sau în reflexia vie a apei, dar depinde de fiecare dacă este deschis să o primească sau dacă își amintește să se oprească din când în când să o privească. Frumusețea se exprimă prin artă, este născută din dorința umană, fiind pura reprezentare a sufletului și a caracterului. Dar mai presus, frumusețea este prezentă în lucrurile aparent nesemnificative, ușor de trecut cu vederea, ce fac o persoană să zâmbească firesc și să contemple, fie și preț de o clipă, asupra complexității divine.

Goethe admiră natura și este cuprins de o stare de reverie, cufundându-se în dulcea liniște sufletească pe care i-o induce natura din jur. Mărturisește că totul este frumos și distins, referindu-se mai ales la simplitatea lucrurilor pe care o consideră atât de atrăgătoare. Vocea lirică afirmă că, uitându-se în jur și văzând atâta frumusețe, el însuși ajunge să se placă: ,,Și toate plăcându-mi/eu însumi mă plac.”. Motivele poetice prezentate mai cu seamă în operă sunt luna, astrul, ciuta, crângul. Aceste elemente banale sunt descrise pentru a demonstra cu câtă ușurință este întâlnită frumusețea. Versurile sugestive ,,Tu, ochi prea ferice!/ Ce-ai strâns, ca prinos,/ A fost orice-ai zice, /Atât de frumos!’’ semnifică faptul că orice captează ochiul uman este demn de admirat, totul în jur făcând parte din creația cerească, menită să-l bucure pe cel care știe să o privească. Astfel, eul liric împărtășește cu cititorul splendoarea perpetuă ce există în natură încă de la început și este înduioșat de lumea în care trăiește.

Însă nu doar natura este sursă de frumusețe, ci dimpotrivă, aceasta ia mai multă amploare și înflorește mai viu în ființa umană, simbol al vieții și complexității. Nicăieri frumusețea nu este mai pură decât în sufletul de om. Abundența emoțiilor și gândirea de care sunt capabili oamenii sunt mai încântătoare și admirabile decât orice obiect scump și prețios, deoarece fiecare persoană este unică, făcând-o interesantă și, până la urmă, frumoasă. Unii consideră că o persoană este frumoasă până aceasta îmbătrânește, până ce frumusețea exterioară, aparentă, începe să se scurgă, dacă este privită din ansamblu. Totuși, aceștia uită să acorde importanță elementelor care chiar contează, elementelor simple. Ochii umezi și senini dezvăluie blândețea și puritatea, mâinile încrețite spun povești de-o viață. Dar mai ales, uită că nu aspectul fizic definește frumusețea cuiva, ci interiorul, ferit de cruzimea timpului.

Deși fiecare dintre noi are propriile idei, opinii, moduri de gândire și pasiuni, care ne fac atât de captivanți, suntem mereu în căutarea frumuseții absolute, fără a ne da seama că aceasta se află chiar în sufletul nostru. Până și cele mai negre sentimente și chiar și cele mai dificile situații au frumusețea lor aparte, deoarece demonstrează că suntem în viață. Există ceva mai frumos cu care omul a fost născut mai mult decât viața? Omul a fost creat să trăiască, deci să învețe să-și conștientizeze propria frumusețe.

Totuși, ochiul și mintea trebuie antrenate mult timp pentru a percepe frumusețea. Mulți renunță pe parcurs, mereu fiind mai ușor să-ți aburești ochii inimii și să privești lumea pustie în care alunecă din ce în ce mai multe suflete. Important este să facem pași mici dar semnificativi, să înțelegem spațiul înconjurător și pe noi înșine, pentru a descoperi mai apoi o frumusețe care ne aduce aproape de eternitate.

Sofia Călugăru, 9B

Frumusețea se întregește în amintiri

Pentru mine, frumusețea se găsește în profunzimea lucrurilor. Ea se află, de asemenea, în simplitate, are loc în zilele liniștite, dar și în momentele tensionate care arată sentimentele reale ale oamenilor.

Frumusețea se găsește la sfârșitul unui drum lung de parcurs, la începutului lui, dar și în timpul parcurgerii. Ea înseamnă a fi nostalgic, bucuria care ne învăluie amintindu-ne de momente prețioase ce aparțin trecutului, dar și entuziasmul de a trăi noi experiențe deosebite, care știm că, mai devreme sau mai târziu, ne vor modela ca oameni. Frumusețea poate fi descoperită oriunde și oricând, dacă oferim lucrurilor un sens, astfel făcându-le să devină o parte din noi.

Pentru mine, frumusețea este îmbinarea dintre emoție, ceea ce simt, și aspectul fizic, modul în care trăirea este revărsată într-un lucru pe care îl pot cuprinde ochii mei. Din ea se naște iubirea, apare sensul obiectelor, experiențelor, sentimentelor și devine o parte din ființa noastră, care va continua să existe alături de noi de acum încolo. Un lucru poate căpăta sens aproape simultan cu momentul în care îl privim sau frumusețea lui se întregește abia în amintirile noastre, peste câteva zile, câteva săptămâni, luni sau chiar poate ani, dar mereu este prezentă. Frumusețea înseamnă totalitatea locurilor pe care le-am văzut și de care ne-am atașat, poate sala de clasă din gimnaziu sau un peisaj dintr-o vacanță, a persoanelor dragi, alături de care avem amintiri la care ne întoarcem cu bucurie, chiar dacă în prezent nu mai vorbim la fel de mult sau mai multe lucruri ne împiedică din a ne revedea, a melodiilor pe care le-am plăcut cândva, în trecut, pe care atunci când le auzim din întâmplare ne umplu inima de o bucurie sinceră și neumbrită de tristețea provocată de trecerea rapidă a timpului, a cărților de care ne-am atașat, poate discutându-le la școală sau citindu-le într-o vacanță și a tuturor experiențelor noastre, fără de care nu am fi noi.

Atunci când lucrurile obțin o semnificație, ele capătă frumusețea de a însemna ceva pentru noi, de a ajuta la construcția ființei noastre. Frumusețea inspiră toate sentimentele și emoțiile pe care le putem trăi, de la fericire, admirație, amuzament, liniște, la nostalgie, chiar melancolie, tulburare sau tristețe, iar acestea ajută la alcătuirea unui moment semnificativ din viața noastră. Dacă știm să o apreciem, frumusețea se află peste tot în jurul nostru, o putem găsi pretutindeni, oricând, chiar dacă uneori pare greu de găsit. Ea își are locul în viața fiecăruia, în mod egal, însă depinde de fiecare cum o poate identifica.

Poate că, totuși, frumusețea este darul de a trăi. Poate că totul are o semnificație sau așteaptă să primească un sens de la noi, pentru noi, prin amintirile făcute, sentimentele trăite sau simple gânduri, care, uneori, pot valorifica frumusețea unui lucru mult mai mult decât alte metode de înfrumusețare, renovare sau reparare. Și totuși frumusețea pare că este mai mult de atât. Este capacitatea de a transforma un lucru din lumea de pe pământ în ceva mai mult, făcându-l să pară că își are locul în lumea cerească, semănând cu divinitatea, frumusețea supremă.

Ilinca Ciobanu, 9B

Eu sunt vocea frumuseții

Pentru mine, frumusețea înseamnă o mulțime de lucruri, emoții, locuri, sentimente și clipe magice alături de cei dragi. Ea poate fi văzută printr-o ființă angelică, divină, sau printr-un fluture, atât de pur și de delicat, ce valsează cu grație prin câmpul de flori colorate. Dar nu există o definiție exactă a acesteia, nu există o formulă sau o lege, deoarece ea se simte, se trăiește, se savurează din plin.

Privesc în tăcere marea a cărei apă cristalină strălucește în lumina soarelui, ce e pe cale să apună, și nu mă gândesc la nimic. Sunt atentă la toate detaliile. Astrul cu razele sale roșii precum focul îmi mângâie chipul. Mi-e greu să-l privesc, poate din cauza culorii deschise a ochilor mei. Dar dacă m-ai întreba, pentru a doua oară, de ce mi-e greu să-l văd, la un nivel mai profund, aș spune că mi-este, uneori, rușine să-l observ și să-i admir splendoarea. El trebuie doar să apară pe cerul senin pentru a putea auzi aceleași exclamații pline de uimire: ,,Ce frumos este soarele! Așteaptă-mă, te rog, că vreau să-i fac o poză!” Între timp, noi, oamenii, încercăm și iar încercăm în zadar să fim conform standardelor, să fim mereu la modă, să ne facem mereu plăcuți de cei din jur, căci astfel ești considerat ,,frumos”, ,,perfect”. Noi depunem în mod constant acest efort inutil, pe când soarele nu se străduiește prea mult pentru a fi apreciat.

Aflată cu picioarele pe nisipul fin, fierbinte, cobor privirea către el. Atâtea lucruri au fost lăsate acolo! Inimi mari cu inițialele prenumelor persoanelor ce se iubesc desenate cu stângăcie, urmele pașilor copiilor ce au alergat către mamele lor care i-au strigat, o lopată de jucărie, o scoică… Pe urmă, mă uit la valurile mării, gândindu-mă la ce taine sau mărturisiri care pot schimba (sau nu) viețile oamenilor mai ascunde dânsa. Au șters orice amintire lăsată pe nisip, iar acum ele sunt cele care le păstrează. Acestea trebuie să le împărtășească și celorlalți călători, prin vuietul lor, secretele pe care le dețin.

În tot acest timp, lângă mine se află cele mai importante persoane din viața mea, picioarele ce m-au sprijinit mereu, care mi-au fost alături ori de câte ori am avut nevoie de ele: mama, ființa ce mi-a dat viață și căreia am reușit să-i spun totul, tata, o fire mai serioasă, dar care m-a făcut puternică, fratele meu, care întotdeauna m-a ridicat de fiecare dată când am căzut și cei doi cei mai buni prieteni ai mei, care m-au acceptat așa cum am fost. Gânduri emoționante, copleșitoare îmi trec prin minte. Cu ei am râs, am plâns, am suferit, m-am bucurat, m-am certat, m-am împăcat, am murit, dar am înviat. Cu ei am avut parte de momente magice și am împărtășit cele mai întunecate secrete. Cu ei am evoluat ca persoană.

Mă trezesc la realitate. Privesc aceste persoane la care țin nespus de mult, apoi la mare. Pe urmă, exclam, cuprinsă de emoție : ,,Ce sclipitoare este marea! Ce măreț este soarele! Ce minunat este acest peisaj! Ce frumos este acest moment! Ce frumoasă este viața!”

În ochii mei, frumusețea semnifică astfel de clipe dulci. Orice lucru mic pe care mi-l oferă viața mă încântă. Poate nu pare mult, dar pentru mine înseamnă totul. Fără persoanele importante nu o pot găsi, deși încerc adesea să o caut și singură. Dar cu ele mă simt liberă precum o pasăre și mă simt împăcată cu mine însumi. Eu sunt vocea, dar acestea sunt inima și creierul ce îmi transmit ideea splendorii.

Ștefan Ciobanu, 9E

Frumusețea se regăsește în om

Totul vine din adâncul sufletului, iar apoi își face apariția miraculos în lume printr-un zâmbet luminos al unui copil care se joacă în nisip sau printr-un compliment adresat unui străin, prin strălucirea deosebită a ochilor unui bătrân învăluit de amintiri din tinerețe sau printr-un gest, oricât de mic, care îmbogățește spiritual omul, prin o îmbrățișare călduroasă sau printr-un cadou neașteptat.

Arta este o parte din sufletul artistului, expusă pentru ca ceilalți să se bucure și să se regăsească în ea. Muzica ascultată de o persoană, poezia citită, pictura apreciată reflectă sentimentele și unesc privitorul atât de creație, cât și de creator, acesta reflectându-și propriul suflet în lucrările de artă.

De asemenea, datorită divinității, există frumosul și fericirea. Primul creator a fost Dumnezeu, care a dat naștere cerului și pământului, apoi a creat lumina, pe care a împărțit-o în zi și noapte, lumina care, însăși, este viața și, implicit, frumusețea, lumina din ochii unei persoane fericite, lumina care vine din suflet. Apoi, în următoarele zile, a continuat procesul de creație, încheindu-l cu facerea omului, pe care l-a lăsat stăpân pe pământ si care s-a bucurat de toate roadele din jur. Din Sfânta Evanghelie după Ioan, „La început era Cuvântul”, cea mai puternică și frumoasă unealtă cu care a fost înzestrat omul. Acesta devine, în ultima instanță, forța creatoare care modelează realitatea. Fără el, totul ar fi lipsit de sens, scop sau frumusețe. Datorita lui, omul își pune sufletul pe hârtie, dând viață literaturii. De asemenea, cuvântul le permite oamenilor să își exprime iubirea, cea mai intensă și frumoasă declarație a sentimentelor fiind ,,Te iubesc!”.

Frumosul este ceea ce este plăcut ochiului uman. Această caracteristică se referă la nuanțe, forme, texturi și alte trăsături ale obiectelor sau ființelor care ne înconjoară. Fie că vorbim despre culorile unui peisaj sau despre proporțiile unei sculpturi, frumosul ne atrage și ne sensibilizează. Arta, în toate formele sale, este activitatea dedicată creării de opere cu valoare estetică. Pictura, sculptura și gravura se concentrează, în principal, pe plăcerea vizuală. Alte forme de artă, cum ar fi muzica sau dansul, explorează celelalte simțuri ale omului, contribuind la o experiență artistică complexă și diversificată.

De asemenea, există picturi datate de zeci de mii de ani în urmă, care demonstrează că noțiunea de frumos este adânc încorporată în subconștientul uman. Aceste opere vechi ne arată că, de-a lungul istoriei, oamenii au căutat să exprime și să înțeleagă frumusețea, fie că este vorba despre reprezentarea naturii sau a relațiilor interumane.

Frumosul nu se limitează doar la aspectul fizic. Un suflet bun sau un gest altruist pot avea aceeași calitate, oferind o profunzime aparte acestui concept. De exemplu, o persoană care este generoasă, dreaptă și morală este apreciată nu doar pentru acțiunile sale, ci și pentru calitățile sale spirituale. Iubirea față de familie, parteneri de viață, prieteni sau semeni este un aspect fundamental al frumuseții umane. Aceste legături dintre oameni sunt valoroase și contribuie la sentimentul de împlinire al unei persoane. La fel cum un artist își îngrijește creațiile, oamenii trebuie să investească timp și efort în relațiile lor pentru a le menține armonioase. Astfel, profunzimea acestor relații aduce o frumusețe aparte în viața noastră, o frumusețe care nu este de ordin fizic și se manifestă prin iubire.

Bineînțeles, ceea ce este considerat frumos este subiectiv. Această diversitate a percepțiilor este ceea ce face ca fiecare persoană să fie unică. Capacitatea oamenilor de a percepe și de a aprecia frumosul oferă o gamă largă de experiențe și emoții. De asemenea, este esențial să ne bucurăm atât de artă, cât și de natură, precum și de celelalte elemente din jurul nostru care sunt lăsate de divinitate pe pământ.

Ana Cojocariu, 9B

Un dialog intim cu o stea îndepărtată

Cum putem numi, oare, cuvinte, persoane sau peisaje frumoase atunci când ele nu ne transmit nicio stare, emoție deosebită, ci ne lasă cu o indiferență amară în suflet? Privim spre ele, căutăm o unică clipă de liniște , alinare în imaginea și în esența lor, dar, în fapt, captivi în speranța himerică a recâștigării candorii pierdute, ajungem a conștientiza lenta și chinuitoarea dispariție a fericirii, a umanității în sine, căci, treptat, ne detașăm de noi înșine sau, din contră, ne regăsim cu anumite laturi mai obscure, renegate, ascunse ale ființei noastre. Așadar, viața însăși renaște sub lumina aurorală a ce devenim, însă nu îi mai este atribuită acea frumusețe ternă, venerată inutil, care și-a pierdut autenticitatea, potența spirituală prin integrarea sa în banalul universului cotidian.

Înaintea ființei umane dilatate paroxistic, peste limitele impuse de societate, dincolo de plăcerile și bucuriile efemere, lumea pare urâtă, aproape hidoasă, nu mai reprezintă nimic pentru cel care tinde, cuprins de o dorință, fervoare ireconciliabilă, spre absolut. Întunericul devine alinare într-un univers imaginar orientat spre difuz, transformând viața, odată trăită inconștient, irosită cu nepăsarea definitorie acelei stări de beatitudine, într-o perpetuă rătăcire, o manifestare a elegiei care aduce cu sine incapacitatea organică, firească, de a reveni la starea inițială de apatie față de sensurile uranice.

Deși parte a unui proces extenuant, recunoașterea și acceptarea deplină a urâțeniei lumii și a sufletului uman ne detașează de imperativul categoric superficial, impus de comoditatea în care tindem a ne complace, căci ea nu se află în disonanță cu ideea de frumusețe, ci sunt una și aceeași, diferența constând în percepția omului asupra sensurilor vieții. Frustrată de sentiment, de nimbul extatic al bucuriei, întruchiparea frumosului își pierde, ineluctabil, farmecul, devenind, în infinite moduri, mai obscură, precum o stea care piere, se stinge, lăsând în urma sa întuneric și frig și gol, nimic, însă reconfortant prin capacitatea sa de a renaște sub o altă formă, fiind epicentrul devenirii umane. Pentru a avea parte de o asemenea clipă revelatoare, apropiată celei de epifanie, este imperioasă o detașare de planul mundan, de retragere în solitudine spre a constata și înțelege deplin scopul suferinței, în fapt pierderea vitalității, a fericirii, dar și consecințele, respectiv oportunitățile pe care le constituie aceasta.

Finalmente, împăcarea reprezintă îmbinarea dintre acceptarea a ceea ce am lăsat în urmă și a schimbărilor produse în sufletele noastre de acea decizie stoică, autotelică prin esența sa, de a renunța la o viață superficială, în aparență frumoasă, pentru a putea privi dincolo de limitările ei, către necunoscut, atingând, astfel, zenitul existenței. Într-o lume a urâtului și a nesemnificativului, cea mai apropiată imagine a desăvârșirii este cea care dezvăluie speranța, chiar și în ipostaza sa cea mai jalnică, când îi este acaparată de insolubil sclipirea călăuzitoare. O astfel de clipă miraculoasă surprinde prin banalitatea sa și, de cele mai multe ori, nici măcar nu este sesizată de către cei care încă percep frumusețea ca pe o constantă și abuzează de sensul ei.

Frumos nu poate fi niciodată un obiect care aparține cotidianului, puternic înrădăcinat în efemeritate, în proximitate, la care avem un fel de acces oricând. Frumoasă este senzația, gândul, ideea, precum un dialog intim cu o stea îndepărtată, solitară pe cerul nopții, când, privind în sus, realizăm cât de patetică este lumea în care trăim, dar și modul în care alegem să ne petrecem existența fără sens, căci ea capătă valoare abia atunci când omul, în jurul căruia pivotează totul, se lasă purtat prin haosul său lăuntric, se contopește cu el, devenind o ființă plenară. Astfel, se leapădă de vulnerabilitatea sa, nu mai este om, este o confluență de adevăruri tăinuite care așteaptă să iasă la iveală până când unica și cea mai, pe nedrept, temută frumusețe se va decela, cea de dincolo de viață, unde golul se va umple, iar urâtul va fi din nou frumos și noi nu vom fi trăit în van.

Maria Dănilă, 9E

A te iubi pe tine însuți

Frumusețea înseamnă orice ne trezește sentimente de încântare și admirație. Putem găsi frumosul în absolut tot, dacă asta este ceea ce ne propunem.

În poezie, două versuri care mi-au atras atenția sunt: ,,Și toate plăcându-mi/Eu însumi mă plac.” Aceste versuri sunt o analogie extrem de bună pentru frumusețe. Atunci când avem o gândire pozitivă și înțelegem optimismul fiecărei situații, fiecărei provocări, este imposibil să nu ni se întoarcă acest lucru. Felul în care privesc lucrurile determină de fapt percepția mea asupra vieții. Dacă voi aprecia și voi iubi totul, atunci mă voi aprecia și mă voi iubi pe mine însumi. Primele două versuri de la începutul poeziei:,, Născut, pus anume-a/Privi și vedea” sunt un indiciu al intenției autorului. Acesta consideră că este făcut pentru a se uita la orice și oricine și pentru a-i vedea frumosul. ,,Văd astfel de-a rându-mi/Podoaba din veac”. Vocea poetică se află într-o stare de prețuire extremă în care vederea este cel mai norocos și totodată cel mai fericit simț. Ultimele versuri:,, A fost, orice-ai zice/Atât de frumos!” pot face referire la faptul că deși cuvintele noastre vor nega admirația oricărei creații, mintea noastră tot îi va aduce omagiu frumuseții, în taină.

,,Am ajuns să nu mai avem simțuri, idei, imaginație. Ne-am urâțit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieții depline.” Prin intermediul acestor cuvinte, Andrei Pleșu a reușit să atingă un punct esențial în tematica frumuseții și anume simplitatea. Ceea ce este exagerat, în exces nu este obligatoriu și plăcut. Ar trebui să învățăm să prețuim frumusețile de care suntem înconjurați și să ne simțim onorați că avem această ocazie. ,,Suntem turmentați și sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta”. De obicei ceea ce este înăuntrul nostru se reflectă și în afară. Dacă nu ne mai suportăm pe noi înșine, persoana noastră cu care vom trăi toată viața și cu care ar trebui să avem cea mai profundă conexiune, atunci cum ar trebui să îi suportăm pe ceilalți și tot restul lucrurilor? Cum vom putea să admirăm minunile naturii dacă nu găsim frumosul în noi mai întâi? De aceea este esențial să ne schimbăm atitudinea și să ne concentrăm atenția asupra lucrurilor cu adevărat importante.

Frumusețea poate fi zărită în orice, atât timp cât o putem zări și în noi.

Ioana Diaconița, 9B

Prezența frumosului este o minune

Nenumărate sunt dățile în care, într-un mod cu totul involuntar, am ajuns să-mi adresez următoarea întrebare: ce înseamnă de fapt frumusețea și cum se raportează aceasta în funcție de gândurile, sentimentele, idealurile, visurile fiecăruia dintre noi? Mai este în stare omul societății actuale, prins în capcana unei existențe grăbite, ce permite cu greu existența unor conexiuni profunde cu cei din jur, capabil să se oprească din drumul său, să privească cerul, să-și urmărească evoluția pe plan intern și să afirme cu încredere: ”Viața mea este frumoasă”?

Având alcătuite în minte aceste interogații, inevitabil ajung să privesc către sine, căutând dovezi clare că îndoielile care uneori îmi tulbură gândurile sunt complet nejustificate, căci, iată, am găsit frumosul, salvarea, lumina care mă călăuzește către o fericire pură, eternă. În unele cazuri, sufletul meu chiar ajunge să simtă această siguranță palpabilă, caldă, ce pare a fi nemărginită în măreția ei: reușesc atunci cu ușurință să concep o imagine pe care o consider ideală, divină și totuși reală, frumusețea căpătând formă, esență și mai ales limpezime. Sentimentul de a fi găsit în sfârșit un răspuns definitiv la întrebările care mă intrigă și mistuie deopotrivă este unul înălțător... până când realizez că nimic nu a fost decât o iluzie temporară și dulce, iar sufletul simte nevoia de a căuta alte lucruri care să îi confere strălucire.

Acum, aflându-mă din nou la începutul drumului către o nouă sursă de fericire, realizez că ceea ce am încercat mereu, și anume să formulez o perspectivă definitivă asupra frumuseții, este un lucru imposibil de îndeplinit, căci acest concept, întocmai precum existența ființei umane, este unul fluid, veșnic schimbător, care uneori dispare complet din viața omului pentru a-și face apariția, în forma sa optimă, la finalul unei profunde călătorii de autodescoperire. Prin intermediul acestei mentalități, mă găsesc în stare de a accepta că nu mereu reușesc să identific adevărate idealuri, bucurii și minuni în viața de zi cu zi, fiind, întocmai precum mulți alți oameni, constrânsă de anumite elemente ale traiului cotidian.

Clipele în care realizez cât de multe lucruri are viața de oferit, atunci când mă simt fericită fără un motiv clar sau dimpotrivă, știu exact ceea îmi provoacă trăiri cu totul deosebite, sunt însă de neuitat, având un impact mai mare asupra mea decât orice moment de pierdere sau suferință. Privite astfel, aceste momente sunt întocmai precum o serie de revelații, situații în care reușesc să deschid ochii asupra a tot ceea ce alcătuiește lumea într-un mod cu totul armonios, de la un firav fluture care își trăiește liniștit viața, fără a se gândi la existența sa efemeră, și până la un moment pur, neașteptat de grijă și bunătate din partea unui străin.

Constat deci că frumusețea poate lua o infinitate de forme, fiecare având propriul său adevăr de-a lungul timpului, iar cea pe care o concep acum este reprezentată de libertatea de a mă privi drept cine sunt cu adevărat, de a descoperi în ritmul meu ceea ce mă definește în vederea găsirii unui scop care să se alinieze cu toate valorile și ideile ce îmi alcătuiesc gândirea aparte. Astfel, încerc să îmi mențin o stare de echilibru la nivel sufletesc, oferindu-mi ocazia de a visa cu inocență, de a mă accepta drept un întreg, cu toate calitățile și slăbiciunile, în urma unei perioade în care m-am simțit pierdută de mine însămi, cu mintea dominată de neliniște, incertitudine și neîncredere. Trecând peste aceste emoții puternice și mistuitoare, mi-am dovedit de fapt că dispun de o forță interioară căreia începusem să îi contest existența, iar nimic nu este mai frumos acum pentru mine decât sentimentul liniștitor al împăcării cu mine însămi, întocmai precum în trecut identificam frumusețea în alte elemente deosebite ce îmi alcătuiau existența.

Pentru a încheia actuala mea introspecție cu privire la însemnătatea frumuseții, aș dori să mă întorc la interogațiile ce au început de fapt această călătorie către sine și să le ofer un răspuns care, desigur, nu își va păstra aceeași formă pentru prea mult timp: consider că prezența frumosului în viața ființei umane este cu siguranță o minune, aceasta, întocmai precum orice ideal de perfecțiune, neputând fi materializată și descrisă în mod concret, raportându-se la existența fiecărui suflet și la cea a nenumăratelor voci din interiorul lor. Cât despre posibilitatea societății actuale de a mai privi în profunzime lumea din jurul său, aceasta este dependentă de dorința individuală de a găsi o sursă înălțătoare de fericire și de a accepta în același timp că viața este un ansamblu de trăiri dureroase și călăuzitoare deopotrivă.

Emilia Florea, 9B

Să ne detașăm de noi înșine

Ar fi ciudat dacă aș începe cu o definiție a termenului « frumusețe », pentru că, mai devreme sau mai târziu, mă voi contrazice singura. Singurul lucru pe care îl pot spune este că avem capacitatea de a găsi ceva superb oriunde, oricând și oricum.

Totul este frumos, noi trebuie doar să privim « cu adevărat » lumea, să le alocăm atenție, din când în când, nu numai acțiunilor pe care le facem, gândurilor noastre, ci și admirării a cât de miraculoasă este, de fapt, viața, acțiunea de a trăi, de a fi prezent undeva, de a putea face ceva, de a avea gânduri, emoții și de a percepe totul într-un anumit fel. Pentru mine, în astfel de momente când mă opresc din a gândi, din a face ceva, din a trăi fiind prezentă la ce se petrece observ cât de frumoase sunt unele lucruri, peisaje, stări, gesturi, mirosuri sau momente prin simpla lor existență și datorită faptului că eu sunt acolo pentru a le privi. Viața, timpul nostru relativ pe pământ, mi se pare minunată când observăm tot ce ne este dat să vedem, tot ce este frumos, fiecare mic detaliu care completează obiectele, când trăim intens și astfel ajungem să ne detașăm de noi înșine și să realizăm că superb este tot ce se află în jurul nostru și tot ce putem face este să trăim (sau mi se întâmplă numai mie acest lucru). Iar atunci sesizăm fragilitatea timpului pe care îl avem și cât de norocoși suntem pentru că existăm.

Astfel, pentru mine, amintirile cu momente frumoase pot fi zile petrecute la bunici, momente din vacanțe, orele în care pictam sau citeam ceva ce mi se părea unic sau un text în care mă regăseam, simple momente în care observam cât de frumos cade lumina pe obiecte. Un tablou neobișnuit care trezește în mine un sentiment, o amintire sau o idee, plimbări, filme sau o anumită arhitectură, toate acestea sunt niște imagini vii și plăcute precum și multe altele din memoria mea, indiferent de contextul lor, pe care le prețuiesc.

Frumusețea nu depinde de momentul în care te afli sau de unde ești. Frumusețea aș spune că este un fel trăire pe care o avem în legătură cu ce este în jurul nostru, ce o putem avea indiferent că suntem bucuroși, triști, plictisiți, obosiți sau odihniți.

Bianca Hrib, 9E

Frumusețea copacului de hibiscus

Pentru mine, frumusețea este un concept foarte ambiguu. Nu știu exact ce definiție are, nu pot spune ceva cum ar fi „Frumusețea înseamnă ochi albaștri, marea de azur sau o casă cu flori”, deși aceste idei sunt frumoase. Marea majoritate a lumii mi se pare frumoasă. Oameni, locuri, sunete, culturi și tradiții, flora și fauna planetei, întregul Univers pe care îl pot vedea din balcon. Mi s-ar părea mai ușor să descriu ce mi se pare urât, fiindcă nu există prea multă și este mai ușor de clasificat.

Pentru început, frumusețea înseamnă viață. Pot spune că un tablou este frumos, pentru că este. Dar de ce e frumos tabloul? Pentru că a fost pictat de cineva care a avut viață. Tot ceea ce are viață este frumos într-un fel în care ceea ce e mort nu prea poate fi. Natura este atât de vie încât frumusețea ei mi se pare aproape de nedescris. Mi-aș putea trăi viața fericită dacă aș fi înconjurată de natură. De copaci care înfloresc, de flori colorate și înmiresmate, dar mai ales de verde. Acel verde al frunzelor la mijloc de vară, al ierbii de pe câmpuri.

La un moment dat am avut în camera mea un mic copac de hibiscus. Nu făcea flori, dar avea frunze verzi. Frunze verzi, lucioase, care se îndreptau către soare, care se ridicau când turnam apă în ghiveci. Era atât de frumos, încât dimineața, când mă trezeam, vedeam copacul și râdea sufletul în mine. Și mă umpleam de bucurie că sunt și eu vie și pot să văd atâta frumusețe. Și parcă viața era mai frumoasă.

Animalele sunt, de asemenea, frumoase și demne de admirat. Adeseori mă minunez la creațiile naturii, fie că este vorba de un porumbel de pe pervaz sau de un tigru de la o grădină zoologică. Porumbelul, banal la prima vedere, cu penajul gri, nu stârnește niciun sentiment plăcut, este văzut ca un fel de șobolan zburător. Dar când stă la soare, penele gri i se colorează în nuanțe de verde, albastru și purpuriu. Tigrul, un animal exotic, stârnește curiozitate doar prin acest fapt, dar modelele ca de flăcări negre pe blana-i oranj par a fi pictate de o mână neomenească. Întreaga faună este plină de frumusețe, chiar dacă unele animale mi se par înfricoșătoare.

Oamenii sunt, de departe, cea mai frumoasă creație. Atât la suprafață, cât și în suflet. Frumusețea se poate vedea în orice persoană, indiferent de culoarea pielii, vârstei, greutății sau alte ”standarde” de frumusețe. Cred că singurul standard ar trebui să fie ce avem în suflet, fiindcă dacă iubești, te simți bine, ești fericit, iar fericirea aduce cu ea frumusețea.

Mi se pare imposibil să o privesc pe mama mea și să spun că e urâtă. Tot ce ea ar dori să schimbe, eu găsesc a fi motive care dovedesc cât de frumos e sufletul ei, cât de multă iubire are. Cicatrici pe care le-a căpătat în urma unor operații făcute pentru ca ea să poată da naștere la doi copii. A trecut prin multe, iar toate semnele pe care le poartă sunt dovezi cum că a suferit, dar a reușit să iubească și nu cred că e ceva mai frumos decât acest lucru simplu: a iubi. Fiindcă eu și cu mama iubim frumusețea copacului de hibiscus, care va înflori în curând, iubim grădina cu flori a bunicilor, dar mai ales, ne iubim pe noi înșine și una pe alta.

Iubirea e cel mai frumos lucru trăit. Din iubire suntem făcuți și în iubire ne întoarcem la finalul vieții. Pentru mine frumusețea înseamnă multe lucruri, dar în principal, frumusețea înseamnă viață și iubire. Viață pentru că tot ce este viu este frumos și iubire pentru că iubirea face orice mai plăcut ochilor.

Maya Huțanu, 9B

Frumusețea lasă o urmă vie

Frumusețea este un gând, un loc, o trăire, o impresie a tot ceea ce simțim si am simțit vreodată. Emoția aduce împreună toate momentele speciale din viața noastră, mai apoi fiind restrânse asupra unui cuvânt abstract, frumusețea. Pentru mulți dintre noi, termenul definește o întâlnire cu cineva drag, clipa în care ne întoarcem acasă după o zi lungă și ne gândim că unele trăiri nu vrem să se termine niciodată. Frumusețea este mereu acompaniată de câte o amintire, însoțește fiecare clipă ce trece, lăsând în spate o urmă vie. Fiecare moment devine parte din noi si ne schimbă, ne oferă o revelație despre cine suntem si despre ceea ce prețuim cu adevărat. Frumusețea este un zâmbet, o privire, o îmbrățișare de la persoana potrivită atunci când avem cel mai mult nevoie. Mie, acest cuvânt îmi reamintește de prietenele mele cu care îmi petrec tot timpul împreună, la școală sau vorbind cu orele la telefon. Fericirea lor îmi aduce mie același sentiment și consider frumos faptul că ne împărtășim atâtea lucruri unei alteia care să ne țină aproape.  

Frumusețea este mereu gata să reapară la suprafață la primul semn de recunoaștere : un parfum , o melodie sau un loc. Aceasta este un fel de pod între ceea ce am trăit și ceea ce încă sperăm să trăim. Le leagă printr-un simplu detaliu din amintirile noastre. Este ceea ce ne unește de propria persoană.

Frumusețea este o ancoră care ne ține conectați la esența noastră și la cei din jurul nostru, chiar și atunci când totul pare să se schimbe în jur. E acel ceva subtil care ne învață să ne bucurăm de clipă, să vedem chiar și detaliile, în lucrurile aparent banale, dar pline de sens. Frumusețea ne ajută să găsim pace în haos, Și poate că frumusețea nu este întotdeauna perfectă. Poate că în imperfecțiune găsim adevărata ei formă, acele fisuri fine prin care se strecoară lumina și care ne amintesc că suntem cu toții într-un proces continuu de devenire. Ea ne vorbește despre vulnerabilitate și despre curajul de a ne deschide inimile către ceea ce ne face cu adevărat fericiți. Aceasta este un mod de a trăi, de a simți și de a percepe lumea din jurul nostru, un fel de oglindă care reflectă cine suntem și ce contează cel mai mult pentru noi.  

Frumusețea e mai mult decât o experiență trecătoare, este o promisiune că, deși timpul trece, ceea ce contează cu adevărat rămâne pentru totdeauna în sufletele noastre.

Cătălina Iov, 9B

Frumusețea este pentru cei care pot visa

Lumea a ajuns la concluzia că frumusețea este o trăsătură pozitivă ce caracterizează pe dinafară oamenii, obiectele sau chiar natura. Nu dezaprob aceste lucruri, dar doresc să mai adaug câteva sensuri ale cuvântului “frumusețe”, sensuri care mie mi se par mai importante decât orice altceva.

Din punctul meu de vedere, pentru ca un om să fie cu adevărat frumos, trebuie să arate plăcut și să aibă un suflet pur, inocent, respectuos și blând. Noi facem ca lumea să fie frumoasă, dar pentru a putea reuși acest lucru, trebuie să muncim mai întâi cu frumosul nostru. Trebuie să ne gândim la modul în care acționăm asupra mediului înconjurător și asupra persoanelor din jurul nostru. De exemplu, oricât de bine poate un om să arate, dacă are un caracter deplorabil, va oferi doar ură în jurul său și ceilalți îl vor lua drept exemplu, considerând ura ca fiind soluția. Acesta este un exemplu de “asta nu este frumusețe”. Ceea ce face un om cu adevărat frumos este respectul, bunătatea și empatia sau altruismul. Dacă noi îi ajutăm pe ceilalți din jurul nostru sau îi salvăm pe cei care sunt urâțiți de persoanele rele, ne ajutam și pe noi să devenim mai frumoși, mai respectuoși, mai admirați de semenii noștri, astfel reușind să ne iubim mai mult.

Frumusețea este subiectivă. Pentru mine un lucru poate fi atractiv, în timp ce pentru prietena mea cea mai bună poate fi urât. Ceea ce contează este sufletul ce privește dintr-un anumit unghi spre viață. Natura are admiratorii ei, dar are și oameni care nu o respectă sau nu o suportă. Asta se întâmplă pentru că ei nu pot visa, ei nu pot vedea partea plină a paharului și nu pot ieși din realitatea sumbră, monotonă și urâtă în care trăiesc. V-ați gândit vreodată de ce natura “moare” la un moment dat? Ei bine, eu mă gândesc că e din cauza oamenilor ce nu îi pot aprecia frumusețea. Acestea sunt persoanele care se uită la flori, la copaci, la iarbă, la cer și se gândesc: “la ce este bună viața când inevitabil cândva ea se va termina, de ce trebuie să ne chinuim să fim buni și să arătam bine dacă până și natura ne dovedește că frumusețea durează doar câteva momente?”. Bineînțeles sunt și persoanele ce se uită la natura moartă ca la o formă divină ce dorește să arate că frumusețea nu este doar înfățișarea, ci și rădăcina ce ne oferă o stare de bucurie, de liniște și de siguranță doar când privim spre natură.

Pentru mine frumusețea înseamnă și prieteni. Doresc să stau alături de oameni buni ce mă respectă și mă ajută să evoluez. Asta îi face speciali, faptul că ei doresc să ofere din frumosul lor pentru a ne putea dezvolta împreună. Frumusețea este reprezentată de momentele de bucurie pe care ni le amintim cu drag și care ne scapă de viața monotonă în care trăim, încercând să trecem printre sutele, miile de oameni ce nu doresc să crească la fel de frumos precum alții.

Arta include cele mai multe forme ale frumosului. Muzica ce relaxează și încarcă cu energie pozitivă oamenii, pictura ce transmite anumite mesaje importante, literatura ce dorește să împărtășească situații diferite pentru a-i ajuta pe alții să nu repete aceleași greșeli și multe alte lucruri. Chiar dacă sună ciudat, chiar și emoțiile negative sunt frumoase. Sunt chiar foarte importante în dezvoltarea unui individ, deoarece ajută la întărirea caracterului și la corectarea greșelilor din trecut.

Fiecare persoană privește lumea cu alți ochi și percepe lucrurile diferit. Frumusețea este ce ajută omul să se dezvolte bine și să scape din realitatea aceasta, trecând într-una diferită, precum un paradis.

Alesia Mihoc, 9E

Frumusețea se află în mister

Frumusețea este un termen abstract, pe care de multe ori nu îl înțelegem. Majoritatea oamenilor, de exemplu, privesc un peisaj minunat sau un tablou celebru și gândesc ,,Cât de frumos!’’. Cu toate acestea, nu își pun întrebarea simplă, ,,De ce ni se pare acest lucru frumos?’’. Răspunsul nu va fi niciodată unul exact, deoarece fiecare dintre noi are o altă gândire, o altă percepție asupra vieții. Frumusețea, după părerea mea, este un sentiment, o trăire care nu înseamnă neapărat bucurie. Lucrurile frumoase nu sunt întotdeauna bune, dar eu cred că acest fapt le face și mai grandioase. E greu de explicat ce înseamnă frumusețea pentru noi. Pentru a trăi acel sentiment specific, acea tresărire surprinsă când stăm în fața unui lucru superb, mintea și sufletul se raportează la idealurile și aspirațiile noastre, dându-ne acea stare de contemplare, de meditare.

Bineînțeles, frumusețea nu este mereu ceva ce aduce bucurie, după cum am menționat. Prin ea se poate transmite și ura, disperarea și nefericirea. Dar tot ne închinăm, metaforic, în fața ei, tot o admiram și încercam să o înțelegem. Putem lua drept exemplu multe opere de artă renumite: tablouri, cărți, sculpturi, pe care le considerăm de o frumusețe nemaiîntâlnită. Multe prezintă teme macabre, cum ar fi boala, moartea sau tristețea profundă, precum și evenimente istorice marcante ale umanității. Nu trebuie să înțelegem un lucru pentru a-l considera extraordinar, deci frumusețea se află și în necunoscut, în mister și neștiință. Oamenii au vrut dintotdeauna să cunoască lumea, universul, propriile lor suflete și vom dori mereu să înțelegem mersul vieții, mintea umană și cum se manifestă ea. Poate asta înseamnă frumusețea: cunoașterea. Deși nu pare răspunsul evident la această întrebare, adevărul nu este întotdeauna la vedere. Bineînțeles, acest subiect lasă loc de foarte multă interpretare, tema fiind una subiectivă, deci părerile vor varia în funcție de cui îi este adresată.

În opinia mea, acesta este un adevăr general, deoarece căutând o definiție fericirii, dovedim până la urmă, că suntem dornici de cunoaștere. Așadar, cu toate că avem răspunsuri foarte diferite la această întrebare, ele au aceeași rădăcină. Pentru mine, frumusețea nu o reprezintă doar o anumită categorie de lucruri, ci tot universul, cu părțile lui pozitive sau negative. Cred că frumusețea este, de fapt, viața în sine. De exemplu, oamenii, chiar dacă au personalități foarte diferite, reușesc să coexiste, chiar dacă nu în armonie completă. Aceasta este una dintre părțile triste, dar frumoase ale lumii, faptul că nu vom ajunge niciodată la idealul suprem, pacea si armonia completă în univers. Evident, arta este una dintre cele mai mari frumuseți ale lumii, pictura și sculptura, poezia și literatura, muzica și dansul, împreună cu toate lucrurile care ne fac să ne simțim oameni, care ne fac fericiți. Această fericire oarbă este indusă de frumusețe și de manifestările ei.

Omul va dori mereu să se simtă om, să simtă că trăiește viața cu adevărat, iar frumusețea este unul dintre cele mai de folos lucruri de găsit. Ea nu înseamnă în niciun caz perfecțiune, din contră, se referă la echilibrul care se formează între orice forțe opuse ale lumii, la îmbinarea acestora într-un întreg. Cu toate acestea, sunt de părere că pentru a vedea frumusețea vieții, trebuie să o vedem mai întâi pe cea din noi. Această frumusețe poate consta în lucruri diferite pentru fiecare om, dar acest fapt nu îl face pe niciunul mai puțin important. Putem corela afirmația cu două versuri dintr-o poezie de-a lui Goethe, din volumul ,,Viața-i un lucru bun’’: ,,Și toate plăcându-mi/Eu însumi mă plac.’’ Noi înșine facem parte din imensitatea universului, deci suntem unul cu acesta, împărtășind aceeași grandoare prin mintea și sufletul nostru.

Nu cred că voi putea spune vreodată ce reprezintă frumusețea fără să fac referire la ideile tocmai prezentate și nici nu voi putea da un răspuns concret. Aceasta temă este una subiectivă, ce are puterea de a-i face pe oameni să reflecteze, de fapt, la ce înseamnă pentru ei a trăi. Cred că aceasta este adevărata semnificație a frumuseții, faptul că se referă la sentimentul, la starea pe care ne-o induce atunci când trăim cu adevărat.

Laura Nechifor, 9B

Când privesc atent în adâncul meu

Frumuseţea este o senzaţie, un sentiment, o trăire. Este rezultatul conexiunii dintre ceea ce simţurile noastre percep şi suflet, care se realizează în momentul când învățăm să privim, nu doar să vedem. Viața, iubirea, natura, totul este frumos pentru că ne oferă împlinirea spirituală de care avem nevoie, căci stă la baza fericirii noastre. Înțelegând lumea înconjurătoare și frumusețea acesteia, ne iubim pe noi înșine.

Frumusețea poate fi văzută în orice, căci ea se află în ochii privitorului și pornește din gândurile și emoțiile sale, care sunt unice și autentice. Se află de obicei în cele mai mici lucruri, de care uităm să ne bucurăm, inclusiv în fiecare dintre noi, iar aceasta nu se încadrează în niciun tipar, ceea ce o face specială. Frumusețea pentru mine este atunci când petrec timp în liniște și pot privi atent în adâncul meu sau atunci când sunt fericită și mă simt recunoscătoare pentru tot ceea ce am, când îmi pun întrebări și descopăr lucruri noi.

În fluturi, în flori, în întreaga natură este frumusețe. În momentele când, deși sunt obosită, mă uit pe geam la răsărit și la tot ce se mișcă în jurul meu sau când îmi țin în brațe cățelul. În părinții mei, în oamenii pe care îi cunosc, în cei dragi mie și în faptele bune văd o frumusețe aparte. Văd frumusețe chiar și în lacrimile curate ale cuiva, în cele mai ascunse frici și dorințe, în îmbrățișări, în gesturi afective și în cele șapte forme de artă, toate acestea cuprinzând idei și sentimente complexe, dar sincere. Inocența este cea mai pură formă a frumuseții, deoarece transpune totul într-o variantă ideală, distinctă, ce întruchipează ceea ce mintea proiectează și gândește.

Frumusețea este inefabilă, însemnând ceva diferit pentru fiecare ființă, prin prisma experienței și a sensibilității fiecăruia. Este un cumul a tot ceea ce am simțit și am trăit vreodată.

Renata Norocea, 9E

Frumusețea are aceleași trăsături ca poezia

Dintotdeauna oamenii au căutat frumusețea în multe aspecte ale existenței ,deoarece aceasta le oferă sens, cunoaștere, emoții și îi înrădăcinează în lumea înconjurătoare. Plecând de la poezia lui Goethe din volumul ,,Viața-i un lucru bun”, se înțelege faptul cǎ frumusețea este în tot și în toate (Tu, ochi preaferice!/ Ce-ai strâns, ca prinos / A fost, orice-ai zice /Atât de frumos!). De asemenea, este nuanțată ideea cǎ frumusețea își capătă farmecul de care ființa umană devine dependentă, din diversitatea vieții care se manifestă atât prin imperfecțiuni, cât și prin armonie. Astfel, ne îndeamnă sǎ privim dincolo de aparențe și sǎ apreciem complexitatea pe care o implică.

Consider cǎ fiecare etapǎ a vieții și fiecare vârsta presupune o altǎ perspectivǎ asupra splendorii. În copilǎrie aceasta se manifesta prin puritatea, sinceritatea, dorința continuǎ de cunoaștere și simplitate. Atunci, au loc primele interacțiuni cu lumea din jur și cu spațiul divin prin rugǎciunile aferente vârstei, precum ,,Înger, îngerașul meu”, învǎțatǎ fie de la bunici, fie de la părinți, care devin figuri protectorate pentru ei. Este perioada în care imaginația este cea care dominǎ, întrucât totul prinde o formǎ și o strǎlucire aparte, iar emoțiile sunt mult mai intense întâlnindu-ne cu diferite situații pentru prima dată. De asemenea, capacitatea de a ierta pe oricine și de a vedea lumina din orice problemǎ, sunt alte trǎsǎturi specifice copilǎriei.

Odatǎ cu maturizarea și dezvoltarea noastrǎ, uitǎm sǎ apreciem frumusețea din jurul nostru, cea pe care o impune natura, comunicarea cu cei dragi și toate zilele care devin ,,obișnuite”, din cauza unor aspecte care ne capteazǎ atenția și devin punctul central al concentrării noastre. Este important ca la finalul zilei sǎ ne amintim sǎ meditǎm și sǎ ne conectǎm cu noi înșine pentru a fi recunoscǎtori fațǎ de tot ce avem.

Cred cǎ existǎ frumusețe și în suferințǎ, deoarece aceasta este necesarǎ evoluǎrii pe plan spiritual și emoțional, acumulând mai multe experiențe și învǎțǎturi folositoare care ne formeazǎ ca persoane. De asemenea, ea ne amintește de latura umană și de copilul interior care are nevoie de înțelegere și acceptare.

Nu pot exclude faptul cǎ existǎ multiple forme ale frumuseții, precum cea a înfățișării, care este legatǎ de aspectul exterior. Aceasta este relativǎ și nu la fel de autenticǎ precum celelalte, deoarece timpul își lasă amprenta asupra tuturor. Pe de altǎ parte, cea interioarǎ se poate pǎstra pe parcursul întregii vieți atât timp cât alegem sǎ creștem într-un mediu cât mai armonios, care ne permite sǎ o cultivǎm în timp, sǎ descoperim mai multe atât despe noi cât și despre ceilalți. Ea se manifestǎ prin trǎsǎturile de caracter ca empatia, generozitatea, credința și sinceritatea.

În Antichitate filosofii precum Platon și Aristotel au reprezentat-o drept un ideal abstract ca un exemplu al perfecțiunii divine. Frumusețea este o șoaptǎ a infinitului în efemeritatea fiecărei clipe și în contrastul dintre fragilitatea vieții și mǎreția visului. Ea are aceleași trǎsǎturi ca poezia, nu este doar vǎzutǎ, ci simțitǎ și trǎitǎ.

Andrei Obreja-Manolache

Frumosul reflectă o asemănare cu divinitatea

Încă din cele mai vechi timpuri, frumusețea s-a regăsit în viața omului, care a căutat-o mereu prin diverse forme de artă: pictura, sculptura, arhitectura, muzica și literatura. În mod firesc, această căutare a trezit mai multe întrebări în mintea oamenilor, precum: „Ce emoții provoacă frumosul?”, „Ce este frumosul?” și, mai ales, „Putem trăi fără frumos?”.

Aceste întrebări au fost analizate de mari gânditori de-a lungul timpului. Spre exemplu, în lucrarea sa „Estetica și știința generală a artei”, Max Dessoir explorează formele estetice fundamentale: frumosul, sublimul și tragicul, dar și urâtul și comicul. El afirmă că frumosul satisface pe deplin psihicul, reprezentând o armonie între diferite caracteristici precum forma, dimensiunea, proporția și culoarea. Această armonie liniștește sufletul și, potrivit lui Dessoir, frumosul reflectă o asemănare cu divinitatea. El descrie frumusețea ca orice lucru care păstrează în constituția sa o asemănare cu Dumnezeu și are puterea de a atrage partea divină din natura noastră.

Dessoir adaugă că frumosul provoacă un sentiment lipsit de conflict și tulburări, creând o stare de bine și echilibru. Însă, alături de frumos, un alt concept estetic esențial este sublimul. Spre deosebire de frumos, care produce sentimente armonioase și echilibrate, sublimul evocă emoții mai intense și contradictorii. Acesta îl face pe privitor să uite de sine și de propriile sentimente. Sublimul se caracterizează printr-o dimensiune impresionantă, uneori copleșitoare, în comparație cu alte obiecte din jur. De exemplu, marea este sublimă când este comparată cu o picătură de apă, așa cum un munte poate părea sublim în raport cu un sat de la poalele sale sau cu un copac singuratic.

Un exemplu care captează esența frumosului poate fi găsit în poezia „Născut”, semnată de Johann Wolfgang von Goethe. Această poezie exprimă viziunea asupra frumuseții prin imagini poetice puternice și poate fi considerată o definiție a frumuseții. Începe prin trezirea simțurilor vizuale, exprimată prin stihul „a privi și a vedea”. Contemplarea devine un țel al vieții, deoarece ființa poetică afirmă că s-a născut pentru a observa lumea, ceea ce creează o stare de bucurie armonioasă, fără contradicții sau tulburări. Poezia evidențiază frumusețea naturală a lunii și a astrului, simboluri divine, pe care ființa poetică le percepe prin ochii săi, care devin „oglinda” frumuseții vieții și a lumii. Poezia se încheie cu termenul „frumos”, formulând astfel o concluzie de necontestat a mesajului transmis prin versuri.

Frumusețea are multe fețe diferite, uneori greu de cunoscut și interpretat. Ne dorim cu toții să avem parte de frumusețe în viață, dar puțini înțeleg cu adevărat ce este frumosul. Pentru mine, frumusețea se regăsește în natură, în civilizație, dar și în fiecare om în parte. Pictura este frumoasă, la fel sunt și muzica sau literatura, dar frumusețea nu se limitează doar la aceste forme de artă. Consider că frumusețea este prezentă în tot ceea ce vedem, auzim sau simțim, deși nu toți reușesc să o recunoască pe deplin în viața lor.

Frumosul trebuie căutat, apreciat și transmis mai departe prin diverse forme de comunicare, pentru ca fiecare să se poată bucura de el. Arta, în toate manifestările ei, ne oferă ocazia de a descoperi gândurile și emoțiile frumoase care i-au inspirat pe pictori, sculptori, arhitecți, compozitori, poeți și scriitori de-a lungul secolelor. Observarea frumosului produce o stare de bine, care ne ajută să descoperim atât frumusețea interioară, cât și cea exterioară. Dacă fiecare dintre noi ar învăța să descopere frumusețea propriei vieți, am putea crea o lume mai armonioasă, fără conflicte, regrete sau neajunsuri.

Frumusețea poate fi considerată un concept abstract, asociat perfecțiunii, pe care omul continuă să-l exploreze. Cu toate acestea, nu este suficient să contemplăm frumusețea doar la nivel teoretic. Trebuie să căutăm permanent frumosul în viața noastră de zi cu zi, fiindcă, păstrând în noi frumusețea, nu putem trăi fără să o descoperim și să o cunoaștem în totalitate. Adevărata provocare este să ne deschidem ochii și inimile pentru a vedea frumusețea acolo unde alții văd doar obișnuitul.

Odată ce învățăm să recunoaștem frumusețea din jurul nostru și din noi înșine, putem transforma nu doar propria noastră viață, ci și lumea în care trăim.

Cosmin Rizea, 9B

Orbitali

Frumusețea mereu va începe prin a alege contrarul frumuseții universale, răspândindu-se prin gânduri, mustrări și fascinație. Acestea poate fi găsită cu ușurință de oricine, dar validată și înțeleasă de mai puțini. Frumusețea poate fi orice, de la o culoare, galben, la un număr, 62, un anotimp, primăvara și tot așa. Dar, în esență, ea cuprinde o complexitate de neimaginat care necesită timp pentru a se putea forma și posibil ilustra, prin amintiri.

Timpul taie și pătrunde profund în subconștientul nostru care păstrează și ascunde toate amintirile noastre sub forma unui flux continuu al componenței sufletești, eliberând câte un val ocazional pentru a ne aduce aminte de cine am fost și cum am evoluat. Timpul este singurul lucru pe care omul nu a reușit să-l mânuiască pentru că, chiar dacă am reuși, nu am mai fi oameni, am fi creații menite să existe, nu să trăiască. Multe persoane care încearcă să înlăture o amintire neplăcute conștientizează prea târziu că acțiunile lor sunt ireversibile. Ba chiar și aceste momente neplăcute au efect asupra calității sufletului. Odată ce ai tăiat un fir, el se destramă și se rupe în două, iar singura cale de a-l repara este de a face un nod, micșorând lungimea sa. Timpul, alături de aceste evenimente, formează un mare colier care tot se strânge treptat pe parcursul vieții noastre și când acesta este înnodat de prea multe ori se va ajunge la sufocarea sufletului. El se va risipi printre nodurile negre si se va pierde prin lume, lipindu-se de alte suflete. Această depersonalizare indirectă este consecința mediilor în care mulți tineri trăiesc și adoptă din trăsăturile altora pentru a se forma din nou, ajungând adulți care se întreabă ,,cine sunt eu?”.

Frumusețea este podoaba cu care ne ducem în lumea de după viață. Atunci este momentul în care conștientizăm cu adevărat cât de binecuvântați suntem pentru darul nostru; oportunitatea de a construi și a dezvolta un trup, un suflet, o viață. Chiar am și putut să dăm viață prin moștenitorii noștri care ne poartă rămășițele genetice și care, la rândul lor, le vor transmite mai departe. Există o mică părticică din noi care va trăi veșnic, străbătând Pământul, iar nemurirea este una din cele mai aspre pedepse, deci suntem oare meniți să suferim? Ne-am născut oare doar să ducem mai departe un chin sau să fim ultimii ghinioniști care nu își lasă strămoșii să se odihnească? De ce trebuie ca omul să-și pună întrebări când poate să întrebe pe altcineva, cineva superior lui care este atotștiutor? Și chiar dacă am știi răspunsul și am fi rugați să nu strigăm în gura mare, tot am pica testul suprem. Dacă nici noi nu ne putem ține secretele pentru propria persoană, de ce am avea încredere în altcineva? Credința în divinitate, dorința de a-ți pune întrebări și impunerea mentalității de a nu vrea să cunoști totul sunt alte laturi ale frumuseții.

Educația în schimb este cea care influențează frumusețea unui om prin a-i deschide multe căi și orizonturi, bune sau rele. Te învață să te descoperi pe tine, adică un interes care să-ți câștige existența și să determine statul tău social doar pentru ceea îți place să faci. În cel mai rău caz ajungi să-ți comercializezi pasiunea pentru a continua să trăiești; a ajunge să-ți vinzi dintre picturile minuțioase doar pentru a avea lumină în propria casă sau a schița locuința altuia lemn cu lemn doar pentru a mânca ceva. Merită oare să-ți ucizi sufletul pentru a-ți lăsa corpul să existe? Dar frumusețea pasiunii este când nu îți urmezi interesul și îl păstrezi secret, drept o vindecare a sufletului, o emoție puternică datorită cunoașterii. Sufletul este singura componentă din corpul nostru care nu poate fi cu adevărat distrusă, ci doar ascunsă, dând impresia inexistenței. Aceasta este frumusețea de a avea un propriu drum, de a avea deplina libertate de a alege și de a te construi singur.

În final, frumusețea care completează fluxul emoțiilor și amintirilor este reprezentată de literatură. Aceasta este o unealtă ireal de folositoare pentru cititor, acesta putând să dea timpul înapoi sau să-l oprească în întregime și are puterea să se transpună în multiple figuri, personalități și chiar tot felul de ființe, toate prin ajutorul cuvintelor. De aici pornește dependența de a fi oricine dar nu tu însuți, simțind ca și cum o scânteie ar fi pe cale să ardă totul din urmă și într-un final să te ajungă, lăsându-te fără personalitate, sau, mai bine spus, cu adevărata ta înfățișare. Aprofundarea acestei taine este cea care ne lasă să călătorim dincolo de lumea reală, dar și cea care ne îndeamnă să nu ne mai întoarcem. Aici intervine partea mai puțin plăcută a frumuseții, aceea fiind controlul.

Frumusețea nu este o etapă a fiecărui om care apare într-o anumită perioadă de viață, ci o sămânță cu care ne naștem; scopul ei inițial fiind de a aștepta momentul oportun pentru a încolți, acaparând suficiente amintiri încărcate emoțional pentru a forma rădăcini. Mai târziu, copacul cunoscut drept ,,frumusețe” se va hrăni constant cu apa fluxului de amintiri și cu cât apa va fi mai limpede, cu atât sufletul va trăi mai mult și se va dezvolta mai armonios. Până la urmă cu toții vom ajunge la fel, căci până și o creangă bolnavă poate usca un copac întreg.

Alexandra Timofte, 9E

O clipă privind soarele

Ce este frumusețea? Fiecare persoană își are propria definiție. Pentru Oscar Wilde frumusețea era moartea, tragedia și arta. Pentru Johann Wolfgang von Goethe frumosul era ilustrat de natură, de iubire, de lume, de viață și esența sa. Pentru unii oameni frumusețea este chipul unei persoane iubite, o clipă privind soarele, topindu-se și scurgându-se în mare ca nectarul zeilor sau chiar viața umană trăită iubind și creând, splendidă prin gingășia și efemeritatea sa. Orice sinonim al frumuseții reprezintă el însuși o altă definiție: frumusețea este un miracol, o minune sau încântare.

Dar ce este frumusețea? Este de mai multe feluri? Poate fi frumusețea artificială sau doar naturală? Poate un om să creeze frumusețe sau această abilitate îi aparține doar divinului Creator? Frumusețea este o noțiune abstractă, iar omul s-ar putea să nu o înțeleagă niciodată pe deplin. Frumusețea este dumnezeiască, dar omul este doar pe jumătate Dumnezeu, cum este pe jumătate diavol. Poate chiar aceasta este adevărata definiție a frumuseții: omul. A nu fi nici divin, și nici păcat, a fi orice, și totuși nimic în același timp.

Pentru mine frumusețea este... Este... Oare ce este? Răspunsul acestei întrebări este ciudat de dureros în simplitatea sa: nu știu. Uneori pare că frumusețea există și nu există, este și nu este. Totuși, ea rămâne, se strecoară și se cuibărește într-un colț al universului fiecărui individ. Ceea ce omul trebuie să facă este să o găsească, să o iubească și, cel mai important, să o păstreze. Uneori ființei umane, orbite de obstacolele lumii contingente ce i se par a fi insurmontabile, îi este greu să vadă că frumusețea este peste tot, este aici și acolo, undeva și nicăieri. Frumusețea este în suferință și în vindecare, în cruzime și în blândețe, în întuneric și lumină, în hidoșenie și sublimitate. Frumusețea poate fi văzută prin ochelarii alb-negru ai pesimiștilor, prin cei gri ai optimiștilor și prin cei policromi ai visătorilor. Frumusețea este universală și metafizică.

Stând și gândindu-mă acum, realizez că știu ce este frumusețea pentru mine: frumusețe, frumosul în orice variantă a sa, o frumusețe ce este și care nu se va întâmpla niciodată să nu fie.

Ingrid Vrabie, 9B

Pentru prima oară, lumina zilei

Frumusețea este un concept vag, greu de definit. Pentru mine, ea înseamnă diverse lucruri: prietenia, bazată pe încredere, sprijin reciproc și pe acceptarea imperfecțiunilor, sau familia, fie aceasta una pe care ți-o alegi datorită prieteniei, fie cea în care te naști, ea este una dintre cele mai importante conexiuni pe care am putea să le avem cu alți oameni. Totuși, cred că toate acestea pot fi însumate într-un singur cuvânt: iubirea, sentimentul ce ne înconjoară și care este ascuns până și în cele mai tăcute clipe și pe care îl putem simți fără dovezi concrete, dar suntem siguri că există.

Iubirea este și un gest măreț, ca o cerere în căsătorie, dar este și atunci când ajutăm o bătrână necunoscută să treacă strada. O găsim în amintirile noastre, în sclipirea ochilor care luminează cele mai întunecate nopți, în atingerile ce par nesemnificative și o simțim pretutindeni. Iubirea ne face să învingem și să renunțăm la orice teamă, știind că persoană respectivă ne cunoaște ne va fi mereu alături, și în cele mai întunecate momente din viață, dar și în cele mai senine. Când iubim, nu ne mai amintim ce am făcut cu viața noastră până în acel moment, ca și cum ne-am trezit și vedem, pentru prima oară, lumina zilei. Vrem să vedem doar chipul persoanelor care ne aduc la viață sufletul și ne fac fericiți.

Tot răul din lumea înconjurătoare dispare atunci când avem alături o persoană care se gândește la noi în orice moment al zilei, care, la vederea unui lucru ce îi amintește de noi, nu ezită să ne anunțe și care vine alergând spre noi, chiar și într-o cameră plină de alte persoane. Găsim confort în ideea că, indiferent de greșelile noastre, am făcut cel puțin un lucru bun: să ne apropiem de cei în care putem avea încredere, de cei care ne iubesc înapoi, ceea ce este un privilegiu.

Consider că fiecare a fost pus în această lume pentru a iubi, pentru a-și găsi jumătatea, fie aceasta un prieten, fie un partener de viață. Căutarea iubirii nu se limitează doar la romantism; ea se extinde și asupra legăturilor profunde pe care le formăm cu cei din jurul nostru. Prietenii care ne sprijină, ne ascultă și ne înțeleg pot fi chiar mai importanți decât un partener romantic.

Prin iubire, învățăm să avem empatie, răbdare și să putem ierta. Învățăm să fim vulnerabili și să ne deschidem inimile, dând dovadă de putere si curaj. Astfel, prin dorința eternă de a iubi și de a fi iubiți, aflăm că iubirea se află înăuntrul nostru și că trebuie sa învățăm să ne apreciem pe noi înșine înainte de a putea iubi pe alții așa cum merită. Iubirea, în toate formele sale, este cea care ne îndeamnă să ne împlinim destinul și să ne găsim locul în această lume.