Tudor Darius Mihăilă, X A
Sunt spații care predispun la visare și la trecerea dincolo de lumea văzută prin ochii fizicii la lumea văzută prin ochii minții și apoi prin ochii sufletului. Sunt spații care însă ne visează ele pe noi, căci totul poate fi gândit în cel puțin două forme diferite, iar spațiul laboratorul de fizică în care mă aflu are ambele dimensiuni.
Forme, obiecte, concepte, sensuri și semnificații, toate laolaltă sunt adunate în cadrul concret al acestei încăperi, iar eu, visătorul, de ieri și de azi, încerc să înțeleg prin propria-mi putere ceea ce ni se prezintă cu implicare și grație în conexiune.
Optica, pentru mine cu sensul de a înțelege lumina, ceea ce ochiul percepe, dar în același timp sufletul simte, lumina, ca și conexiune subtila cu trăirea, cu adevărul de dincolo de concret. Lumina se propagă, interacționează cu materia, are legile ei, așa cum alte legi la fel de firești ne fac pe noi sa o absorbim cu nesaț și să vedem.
Vedem( privim) cu ochii, cei doi ori prin care eu am înțeles să percep lumea, unul ca o lentilă convexă, bombata spre lumea externă și celălalt o lentilă concavă, o adâncitură spre interior, spre propria persoană. Desigur, ochii aceștia la mine sunt inegali, cel ce deține lentila concavă este mult mai dezvoltat. Pentru mine trăirea afectivă îmi oferă reflexia realității, a luminii înainte de a ajunge la nivelul retinei mele. Eu simt și apoi ajung să văd, asemenea miopiei, în care razele de lumină se intersectează înainte. Ochiul meu concav îmi corectează miopia, vederea neclară la distanță, eu văd însă bine interiorul, ascunsul, lumina pe o astfel de lentilă se răspândește divergent, liber, așa îmi place să cred, că există o sumedenie de opțiuni și de sensuri, că lumea poate fi îmbogățită mereu.
Celălalt ochi are totuși o lentilă convexă am nevoie și de ea căci uneori îmi este și mie greu să văd de aproape. Se știe ca atunci când suntem prea aproape de noi,mult prea aproape, riscăm să devenim declari, prea subiectivi și avem nevoie de o lentilă convexă pentru a ne corecta.
În loc să se formeze în imaginație, obiectul este adus în real și câte imagini conține lumea!! Pot fi imagini reale sau virtuale, drepte sau răsturnate. Evident, unui visător, lumea virtuală îi este oceanul în care se scufundă cu entuziasm ca mai apoi să revină la suprafață, plutind și imaginile răsturnate, fie ele reale, îi sunt la fel de dragi, căci jocul imaginației poate să-și continuie cursul. Lumea cu susul în jos este motiv de reflecție și reflexie, de îmbogățire de semantică. Aflu că fizica are reguli fixe și concrete, că legile foarte bine știute și stabilite pot demonstra cu acuratețe cum au loc toate aceste fenomene, dar mie-mi place mai mult să mă joc printre cuvinte, îmi plac trăirile nedemonstrabilul și ascunsul.
Mi se pare însă interesant cum putem simți locurile, spațiile, cum ele ne vizează totodată pe noi, o imagine răsturnată am zice în optică.
Pentru mine, lumina se propagă mereu, adesea în mod divergent, pentru a forma lumea bogată a imaginației. Uneori, sunt percepții virtuale, care prin creație pot lua forme noi și diverse, care determină emoții surprinzătoare. Ele lărgesc, împing mereu spre un altceva, pe care apoi să încerc să-l cunosc.
Eu, visătorul, de ieri și de azi, așteptându-l pe cel de mâine care să mă facă să vibrez cu aceeași bucurie!
Comments