Noi doi, dragă prietene, suntem soare și lună, suntem mare și uscat. Scopul nostru nu este de a ne contopi unul într-altul, ci de a ne recunoaște reciproc și a învăța să vedem și să respectăm fiecare în celălalt ceea ce e contrariul și completarea sa. Tu ești artist, eu cugetător. Tu dormi în sânul mamei, eu veghez în deșert. Mie-mi strălucește soarele, ție luna și stelele. (Narcis, în romanul Narcis și Gură-de-Aur, Hermann Hesse)
Un copilaș călărind prin revărsarea albă și crepusculară a munților, privind dincolo de vălul de ceață spre mănăstirea care se înalță încremenită dintre dunele deșertului de gheață, neatinsă de nicio rază de lumină, în afară poate de buclele lui blonde; un abate așezându-se gânditor la rădăcina unui copac bătrân, înconjurat de auriul unei toamne timpurii, privind dincolo de coroanele bogate ale arborilor spre mănăstirea care se înalță tot încremenită dintre zidurile acoperite de iederă, umbrite doar de silueta lui întunecată; începutul și sfârșitul filmului regizat de Stefan Ruzowitzky, Narcis și Gură-de-Aur (2020), ecranizare a romanului cu același titlu scris de Hermann Hesse. Astfel începe și se încheie povestea despre cum soarele și luna, marea și uscatul, artistul visând la sânul mamei și cugetătorul veghind în deșert s-au găsit și regăsit unul prin celălalt, o odisee a devenirii celor două principii androgine creatoare, simțirea palpabilă, arzătoare a femininului și intelectul rece și abstract al masculinului, o întrepătrundere a spiritului și a sângelui, care, fără să se piardă contopindu-se, nasc ceea ce definește Hermann Hesse prin înfrângerea vremelniciei și triumful frumuseții asupra morții, nasc artă.
Narcis, copilul călugărilor, devotat Tatălui de Sus, și Gură-de-Aur, orfanul mereu în căutarea mamei sale, se întâlnesc întâia oară între coloanele de piatră ale mănăstirii sub cupola căreia cel din urmă rostește probabil unul dintre cele mai frumoase legăminte din istoria poveștilor de dragoste: Toți trei putem fi prieteni, împreună, tu, eu și Dumnezeu. Ani mai târziu, doar mănăstirea și Dumnezeu au rămas aceiași, iar cei care reînnoadă legământul poartă pe chip însemnele destinului care i-a despărțit doar pentru a-i readuce împreună când vor fi devenit soare și lună, mare și uscat, artist și cugetător, două aripi ale unui suflet.
Aripi care se desfac într-o seară în care destinele prind glas, simultan, în profeția unei țigănci ispititoare și în jurământul sacru al monahilor. Gură-de-Aur își descoperă destinul privind ochii negri și umerii goi al femeii care își plimbă degetele în palma mâinii sale și rostește: o viață lungă de dragoste și un secret, un secret întunecat. Narcis își descoperă destinul îngenunchind înaintea marilor preoți care rostesc solemn: Sărăcie, ascultare, castitate, cât e viața de lungă. Gură-de-Aur își acceptă destinul sărutând buzele calde ale țigăncii până când sângele se scurge voluptuos pe așternuturile de sub căruța caravanei. Narcis își acceptă destinul autoflagelându-se până când sângele se scurge dureros pe podeaua rece de piatră a încăperii. Astfel încep două vieți lungi de dragoste și neprihănire.
Două vieți care se vor încheia între zidurile aceleiași mănăstiri, ca două aripi care se strâng în jurul unui suflet consumat până când n-a mai rămas nimic din patima și gândul său în afară de o bucată de lemn însuflețită, o bucată de lemn cu seninul chip al lui Narcis, plămădit de mâinile neliniștite ale lui Gură-de-Aur, o bucată de lemn care poartă în ea destinul unui îndrăgostit de frumusețe care a gustat din toate plăcerile pe care Mama originară le-a lăsat fiilor ei care o vor urma întru viață, împletit cu destinul unui ascet care a păzit în sine toate poruncile pe care Tatăl le-a lăsat celor care-l vor urma întru moarte.
Narcis, în căutarea Tatălui, și-a păstrat iubirea pe care ar fi fost tentat să o ofere altei ființe lumești, pentru a urma calea monahiei adâncindu-se în abstractismul rece al idealurilor, căutându-și sensul în literele Scripturii, trăind prin cuvânt și cuget, ca apoi să descopere cel mai profund sens al dumnezeirii tocmai în brațele celui de care s-a despărțit pentru a nu fi abătut de pe drumul său. Gură-de-Aur simte chemarea unui dor latent de cea care i-a dat naștere și apoi i-a fost răpită și o caută în brațele tuturor femeilor care îi povestesc prin atingerea lor despre iubire, durere și artă, și se luptă, cioplind în lemn, să aducă la viață femeia pe care nu a putut-o niciodată săruta, găsind căldura acelui pântec etern tocmai în brațele celui care poartă rasa sobră preoțească. Dar această găsire și regăsire nu-și are sensul decât la finalul unei călătorii, căci punctul de plecare devine destinație doar dacă timpul dintre începutul drumului și revenire este plin de tot ceea ce ființează în călător.
Dacă în Narcis ființează sărăcia, ascultarea, castitatea și pe lângă acestea, un cântec serafic, o scânteie de iubire și un ochi deschis la frumusețe, drumul său șerpuiește tacit pe coridoarele mănăstirii cu un ocol la banchetul unde îl va regăsi pe Gură-de-Aur, care a trăit viața lungă de iubire promisă de țiganca pătimașă.
Numai de-ar încăpea în paginile Scripturii lui Narcis toate poveștile de dragoste și frumusețe trăite de Gură-de-Aur, însă cuvintele lor, precum cuvintele Sfântului Ioan Gură-de-Aur, se prefac în păsări care-și iau zborul spre azur.
O dată se visă chiar pe sine sau pe sfântul patron al numelui său, îl visă pe Gură-de-Aur, Hrisostom; Avea o gură de aur și rostea, cu gura lui de aur, o seamă de cuvinte, iar cuvintele erau un stol de păsări mici, care se depărtau fâlfâind din aripi.
−Litera se preschimbă în pasăre, își saltă coada, înfoaie penele, se umflă, râde și pleacă în zbor. Ei bine, Narcis, probabil că tu nu prea apreciezi asemenea litere? Dar eu îți spun: cu ele a scris Dumnezeu lumea. (Narcis și Gură-de-Aur, Hermann Hesse)
Dar câteva dintre aceste păsări și-au găsit cuibul în streșinile mănăstirii, când Gură-de-Aur i-a povestit lui Narcis despre rătăcirile sale prin lumea scrisă cu litere înaripate.
Pentru că orice poveste își are rădăcinile în altă poveste și din rodul său altă poveste se naște, Gură-de-Aur își începe povestea drept cronicar al unui conte cavaler care decide să-și aștearnă pe hârtie memoriile din timpul cruciadelor. În miezul unei ierni adânci și albe ca aceea în care copilul ajunge călare la porțile mănăstirii, Gură-de-Aur învață să iubească novicele în ale iubirii încălzindu-și inima și carnea avide de atingerea Afroditei în îmbrățișarea fiicelor contelui. Cel mai dulce nectar este cel al fructului interzis și cel mai rafinat degustător al dulceții de pe buzele femeii este hoțul care le sărută pe ascuns, în întuneric și-n tăcere. Dar într-un final, tot află tatăl că fiicele sale au cunoscut freamătul cărnii care descoperă carnea, iar Gură-de-Aur este izgonit înapoi în deșertul alb din care a venit, dar cu sângele fierbându-i în vene de dorul care îl poartă mai departe, către chipul altei fecioare. În timpul acesta, Narcis se lupta probabil cu dorul de lume în timp ce căuta nu chipul, ci numele Tatălui, în timp ce se încălzea la flacăra candelei, sărutând doar lemnul rece al icoanelor.
Spre finalul unei ierni care promite viață nouă, Gură-de-Aur găsește în lumina difuză a unei biserici o statuie a Sfintei Fecioare cu Pruncul în brațe, o statuie cu ochi vii, plini de promisiunea lacrimilor și a zâmbetelor care pot aparține doar unui suflet, o statuie care culege razele soarelui din sticla vitraliilor și învăluie privitorul în nimbul Mamei tuturor. Dacă meșterul Niklaus plămădește din marmură o Fecioară, își poate plămădi și Gură-de-Aur, din lemn, o mamă, cu condiția ca lumina acesteia să se reverse din ochii lui iubitori de frumusețe.
O primăvară întreagă lucrează tânărul în atelierul meșterului, slujindu-i ca ucenic până să aibă privilegiul pe care atât de puțini muritori îl au, acela de a crea viață nouă din lut și dor. Pe când Gură-de-Aur se închina operelor sculptorului în speranța de a-i călca pe urme sau, cel puțin, în speranța că va lăsa o urmă spre care să se îndrepte un alt călător, Narcis probabil se ruga la liturghia mai marilor călugări, în speranța ca tămâia și harul să-i pătrundă veșnic veșmintele și sufletul.
Spre finalul unei primăveri care promite încă o viață nouă, Gură-de-Aur triumfă asupra uitării și a efemerității, eliberând din adâncul conștiinței sale, salvând din calea vremelniciei, icoana prietenului său și al lui Dumnezeu. Din neființa lemnului și suflarea sa de viață se deschid vii, plini de o promisiune chiar mai aprinsă decât cea a Fecioarei meșterului Niklaus, ochii lui Narcis. În timpul acesta, tânărul călugăr evoca, probabil, numele lui Gură-de-Aur în rugăciunile fierbinți înălțate către același cer sub care neliniștitul sculptor se ruga chipului său.
Dar artistului nu-i este dat să poposească prea mult în același loc, ci să culeagă, fără încetare, penele literelor cu care a scris Dumnezeu lumea. Gură-de-Aur nu-și găsește mama, dar învață să o caute în adâncul minții sale. După ce, prin arta sa, aduce o viață nouă în lume, tânărul creează încă o viață prin iubirea sa.
În atelierul meșterului întâlnește o pereche de ochi albaștri precum cerul limpede al verii pe care o vor petrece iubindu-se netulburați, departe de haosul dezlănțuit de Moartea Neagră, care pune stăpânire pe tot ceea ce a aparținut vreodată omului, frumusețe, rațiune sau umanitate. Însă Gură-de-Aur și Lise se adăpostesc în sânul unui Eden fără mere și șerpi, doar maci purpurii picurați din rana cine știe cărui sculptor și un singur ieduț rătăcit. Lapte și flori în Paradis, din asta trăiesc cei îndrăgostiți. Departe de a fi găsit pântecul etern promis de țigancă, artistul simte în pântecul femeii cu ochi albaștri freamătul unui nou suflu, darul unei noi vieți revărsat peste fericirea unor ultimi primi oameni.
Dar poate oare cineva să creeze întru carne și sânge fără să se îndepărteze de creația întru artă, să aducă prin iubirea sa o ofrandă vremelniciei ființei umane și apoi să continue să slujească la altarul veșniciei? Este rodul trupului împlinirea artistului?
La bărbat, această fertilitate simplă era înlocuită de o eternă nostalgie. Oare Dumnezeu, care le orânduise pe toate în felul acesta, a fost supărat sau dușmănos, a râs pe seama propriei creații? Nu, nu a putut fi supărat dacă a făurit cerbii și căprioarele, peștii și păsările, pădurea, florile, anotimpurile. Dar fisura străbătea totuși creația lui, așadar, fie că ea era neizbutită și imperfectă, fie că Dumnezeu avusese intențiile sale anume tocmai cu acest gol și cu această nostalgie sădită în existența omenească, fie că era vorba de sămânța aruncată de dușman, de păcatul originar. (Narcis și Gură-de-Aur, Hermann Hesse)
În virtutea acestei eterne nostalgii a omului, în numele dorului de un chip al trecutului care poartă artistul mai departe, dornic să recapete ceea ce pierde într-o formă nepieritoare, Moartea Neagră pătrunde în Eden și îi răpește lui Gură-de-Aur și ochii albaștri, și promisiunea noii vieți înainte ca aceasta să se nască. În vremea aceasta, Narcis probabil își pecetluia soarta devenind abate, neabătut de pe calea jurământului său, al sărăciei, ascultării, castității.
Spre finalul unei veri care, deși apune o dată cu două suflete pe care Gură-de-Aur le-a iubit, promite o altă viață, artistul se lasă purtat de pașii nomazi ai altei caravane de țigani (sau poate aceeași caravană a destinului) către alte și alte chipuri din a căror nostalgie vor lua naștere alte și alte icoane ale umanității. Dar n-ar fi păcat să nu existe și o icoană a artistului?
Sfera găsirilor începe să se închidă în regăsiri când artistul devine muză, iar o amintire învie într-un prezent mai bogat. După cortina frumuseții unor tablouri care zugrăvesc o lume de dincolo de fire, Gură-de-Aur regăsește frumusețea firii în chipul Juliei, fiica cea mică a contelui cavaler, sub acoperișul căruia a iubit o iarnă întreagă. În ochii femeii care devine artist, artistul îndrăgostit devine pe de-a-ntregul inspirație. Cât pe ce să-i fie dăruită o mamă, căci ceea ce vede Julia în tânărul rătăcitor este imaginea lui Iisus în brațele maicii sale, Gură-de-Aur nu apucă să privească decât conturul vag al Fecioarei aplecate asupra trupului lui îndumnezeit. Tabloul rămâne neterminat când tânărul este găsit de gărzile soțului Juliei, care îl aduc în mijlocul mulțimii adunate la un banchet la care este invitat și cel care va închide cercul rătăcirilor lui Gură-de-Aur. Din spatele figurilor batjocoritoare, abatele Narcis își zărește prietenul bătut și târât în temnița de unde îl va elibera, îmbrăcându-l în haina sa albă și rece, pe care artistul o va păta de sângele său cald.
Aproape deveniți soare și lună, mare și uscat, artist dormind la sânul mamei și cugetător veghind în deșert, pe cei doi îi mai desparte de Tatăl și Mama pe care îi caută o singură bătaie de aripi, o singură înălțare prelungă a sufletului lor regăsit. Întors la mănăstirea scăldată în scânteierea unei toamne care pârguiește toate promisiunile vieților născute din călătoria lui Gură-de-Aur, abatele Narcis îi încredințează o ultimă poveste de dragoste și frumusețe, o poveste scrisă cu frământarea mâinilor sculptorului pe lemnul și fierul din care va făuri un altar al Sfintei Caterina, un altar ale cărui figuri vor purta chipul tuturor femeilor iubite de Gură-de-Aur, o poveste a tuturor poveștilor rătăcitorului, pe care știe să o citească cel care îl recunoaște în artist pe prietenul său și al lui Dumnezeu. Narcis devine, astfel, parte a creației și a creatorului, devine oază în deșertul pe care îl veghează, își împlinește destinul fără să se lipsească de dragoste.
Totuși cine se apropie mai mult de Dumnezeu, cel care îi urmează poruncile și i se dăruiește ca un fiu iubit sau cel care i se aseamănă, care se joacă în lutul său ca un alt Dumnezeu iubitor?
Gură-de-Aur se dedică întru totul altarului care contopește îngerii, sfinții și iubitele, divinul și carnalul, destinul său și al lui Narcis. Dintre toate statuile, chipul Sfintei Caterina rămâne totuși gol, lipsit de buzele sărutate, de ochii lăcrimați, de obrajii îmbujorați pe care sculptorul le dăruiește lemnului. Poate pentru că Mama rămâne ascunsă, neauzită și neatinsă.
Călugării și mirenii se închină, pătrunși până în adâncul sufletului, dovezii că Gură-de-Aur și-a trăit viața lungă de dragoste, dar din profeția țigăncii rămâne un secret întunecat. Are însă importanță cum a murit mama artistului, care sunt ultimele cuvinte ale tatălui său, dacă acesta poartă veșnic în sine chemarea și dorul femeii care nu l-a născut doar pe el, ci a născut toate poveștile sale de dragoste, toată nemurirea artei sale, toate frumusețea din ochii acestuia, femeia care, în fapt, i-a născut și moartea?
Încheindu-și zborul ca în imaginea lui Iisus în mâinile Maicii pe care Julia nu a reușit să o termine, Gură-de-Aur se stinge îmbrățișat de Narcis, amândoi ca două aripi strânse în jurul unui suflet a cărui ultimă șoaptă se înalță către cel de-al treilea prieten:
-Dar, Narcis, oare cum ai să mori tu, căci n-ai mamă? Fără mamă nu se poate iubi. Fără mamă nu se poate muri. (Narcis și Gură-de-Aur, Hermann Hesse)
Maria Elisabeta Baltag, clasa a XII-a C
Sursă imagini:
Comments