Vara mea, timp de poveste

“Tot ce trebuie să decidem este ce să facem cu timpul care ne-a fost dat.”

J.R.R. Tolkien

Lumea are o aură misterioasă

Vara, în ciuda soarelui fierbinte, e un moment de nostalgie și de fericire, ce ne oferă nouă, copiilor, ocazia să reflectăm și la ceasurile întregi pe care le-am petrecut la școală, alături de colegi, descoperind și învățând o multitudine de lucruri noi și făcând teme. Dar vara este, mai presus de toate, anotimpul în care ne bucurăm de multe experiențe noi și creăm amintiri pentru toata viața. Bineînțeles că amintirile fiecăruia sunt diferite, însă eu, cu mare bucurie, le voi așterne pe ale mele în aceste pagini, deoarece ideea de a le împărtăși cu voi mă face nespus de fericită.

Când ne gândim la vacanța de vară, suntem tentați, nu de puține ori, să aducem în discuție aspecte care au devenit, în timp, comune: departe de băncile sălii de clasă și de teme, lipsa unui program organizat, întâlniri nenumărate cu prietenii și mai mult timp pentru activități care nu sunt, neapărat, legate de universul școlar. Mai țin să vă mărturisesc că aventurile verii nu exclud călătoriile de explorare, bucuria cunoașterii și, în egală măsură, redescoperirea sinelui.

Vara aceasta a însemnat, pentru mine, momentul oportun de a petrece mai mult timp cu familia, de a descoperi pasiuni noi și de a le continua pe cele vechi, de a afla ce îmi place, de a încerca lucruri noi și, mai presus de toate, de a mă cunoaște mai bine pe mine însămi. Din toate experiențele acestei veri, am avut ocazia să învăț câte ceva despre lumea în care trăiesc. Lumea aceasta, pe care unii o consideră banală și total obișnuită are, de fapt, o anume aură misterioasă la care mulți dintre noi nu ne gândim, dar, pe care, la un moment dat, cu toții o descoperim, deși nu pe deplin. Lumea în care trăim va rămâne un etern mister, iar nouă ne rămâne misiunea de a desluși măcar puțin din el.

Acum, când din vacanța de vară nu a mai rămas decât parfumul amintirilor, m-am gândit să surprind în rândurile acestui articol câteva instantanee ale anotimpului estival și să vă împărtășesc unele din experiențele inedite pe care le-am trăit. Povestea verii a debutat cu o plecare la Berlin, pe care îl consider – și sper că nu exagerez, un fel de Babilon al zilelor noastre. Versatilă și mereu surprinzătoare, capitala Germaniei este o destinație cumva diferită față de celelalte mari orașe europene, însă cu nimic mai puțin interesantă.

Manga... la Berlin!

Vara aceasta am descoperit un nou lucru care îmi face plăcere: manga. Recunosc, nu am un obicei din a citi tipul acesta de cărți, dar volumele unei serii de cărți manga mi-a atras în mod deosebit atenția și anume seria Demon Slayer (Kimetsu no Yaiba). Demon Slayer este o colecție de cărți japoneze, creată de Koyoharu Gotouge. Personajul principal al poveștii este Tanjiro, a cărui familie a fost ucisă și singurul supraviețuitor, sora lui, fusese blestemată de Muzan Kibutsuji, liderul demonilor. Încă din acel moment, Tanjiro își dă seama că nu mai are cum să trăiască aceeași viață ca înainte și pornește într-o aventură în care pericolul pândește la orice pas, pentru a deveni un ucigaș de demoni, a-și răzbuna familia și pentru a-și vindeca sora transformată într-un demon. Demon Slayer este o colecție emoționantă de manga, plină de aventură, dar mesajul principal pe care îl transmite este de a nu renunța niciodată, oricât de greu ar fi.

Acum, să vă mai spun ceva: ajung la volumul unsprezece al seriei, dar, în mod surprinzător, nu îl pot citi pe internet, pentru că nu îl găsesc și, în librării, ia-l de unde nu-i. Da, dintre toate volumele, volumul de care aveam nevoie era chiar cel pe care nu îl puteam găsi! De aceea, mi-a venit ideea genială de a-l cumpăra din Berlin, dacă tot eram acolo. Așa că, ziua de miercuri a periplului berlinez s-a transformat într-o zi a căutării volumului unsprezece. În ziua aceea am pătruns în tainele mai multor magazine de manga, care m-au uimit pe deplin prin multitudinea de cărți cu care m-au întâmpinat în universul lor.

Primul avea o colecție întreagă de figurine, rafturi doldora de plușuri, brelocuri, șiruri întregi de afișe și diverse alte lucruri. Mai pe scurt, tot ce și-ar putea dori cei ale căror vieți sunt înfrumusețate de manga. Cel de-al doilea conținea rafturi de bibliotecă pline ochi cu cărți manga și benzi desenate. Din aceste magazine am cumpărat o figurină ce o înfățișa pe Nezuko, două afișe, dintre care unul îi surprindea pe Nezuko și Tanjiro pe timp de noapte și celălalt îi arăta pe Inosuke și Zenitsu, coechipierii lui Tanjiro, alături de el și Nezuko și, desigur, volumul unsprezece, pe care, în cele din urmă, îl găsisem.

Capitolul manga încheiat, mi-am dat seama că zilele trec și că mai aveam locuri de vizitat în Berlin. Unele noi, iar altele, precum Muzeul Tehnicii se încadrau la categoria “unfinished business”. Am o pasiune pentru muzee. De ce? Pentru că aceste clădiri maiestuoase adăpostesc cunoașterea sub toate formele ei.

Un departe al meu

Ce este cunoașterea? Cunoașterea poate lua nenumărate forme. Pentru mine, cunoașterea se aseamănă în multe privințe cu ceva ce pare atât de simplu precum apa. De ce? Pentru că noi, oamenii, simțim mereu nevoia să învățăm și să ne întrebăm: Ce reprezintă obiectul acela? La ce se folosește? Poate nu ne dăm seama, dar nu putem trăi fără cunoaștere. Eu nu pot. Vreau să știu, să mă documentez și să studiez. Vreau să aflu. Dar vreau să mă și joc. Vreau să mă joc și să aflu. Așa aș defini eu copilăria, pentru că atunci se deschide ușa spre cunoaștere. Iar ușa aceea trebuie menținută deschisă. Dacă nu este deschisă la timp, balamalele ei riscă să ruginească și se va deschide mult mai greu mai târziu. Ușa unui muzeu este o ușă spre cunoaștere. Acesta este unul dintre nenumăratele scopuri ale muzeelor: de a nu lăsa ușa cunoașterii să ruginească.

Pentru mine, muzeele și cunoașterea sunt experiența prin care pot să transcend această lume și să pătrund în a mea. Să pătrund în „departele” meu. Să fug departe de griji, departe de tristețe și aproape de fericire și siguranță. Cunoașterea este locul sigur în care mă pot refugia oricând. De aceea, vă voi povesti despre o lume nouă pe care am ajuns să o cunosc.

Un muzeu plin de surprize

Lumea aceasta nouă are un nume simplu și anume Muzeul Tehnicii din Berlin. Lumea acestui muzeu este diferită de cea a celorlalte muzee, întrucât nu te uiți pur și simplu la exponate și citești panouri. Nu! În niciun caz! Lumea Muzeului Tehnicii oferă o perspectivă aparte asupra mai multor domenii, printre care se numără fizica, matematica, chimia și tot ce înseamnă tehnologia. Sute de exponente interactive se află în acest muzeu, chiar și un roboțel simpatic care îți explică sau, cel puțin, mie mi-a explicat, istoria telefoniei mobile. Lumea acestui muzeu este un loc de joacă științific și ușor de înțeles, prin care putem afla mai multe despre lumea uimitoare în care trăim.

Acum știu un lucru: orice ai face, fie că vrei, fie că nu vrei, Berlinul este un labirint al cunoașterii, pentru că nici bine nu termini de vizitat un muzeu, că pătrunzi în altul.

În misiune... de spionaj!

Așa am ajuns, prin intermediul reclamelor de pe panourile din Berlin, la Muzeul Spionajului. Acest muzeu oferă multe informații despre tehnici și strategii de spionaj, instrumente de care se foloseau și se mai folosesc spionii pentru a-și îndeplini misiunile și chiar povești ale unor spioni adevărați. De asemenea, muzeul conține multe jocuri în care poți pune în practică tehnici ale spionilor adevărați, cum ar fi căutarea, cu ajutorul unui dispozitiv, a unor microfoane plasate într-o încăpere, puzzle-uri și un joc în care misiunea ta este să treci printr-un culoar plin de lasere și acestea trebuie evitate cu foarte mare grijă. Din păcate, nu am apucat să particip chiar eu în astfel de activități, fiind aglomerat, însă, urmărind cum făceau alții, mi-am dat seama că nu era chiar atât de greu și, desigur, am și învățat multe, amuzându-mă din plin în același timp.

LegoLand sau cum să-ți construiești un vis

De asemenea, există și locuri pe care le vizitezi ori de câte ori ai ocazia, indiferent dacă este a doua sau a treia oară. Printre aceste locuri se numără LegoLand și Muzeul Științelor Naturii.

Cine nu s-a jucat vreodată cu lego? Care părinți nu și-au cheltuit economiile pe seturi de lego, pentru a fi asamblate de copiii lor în patru ore? Ai mei sigur da. Și așa am ajuns să îmi placă tare mult lego, puzzle-ul 3D iubit de toți copiii și chiar și de adulți.

LegoLand este o lume în care copiii își pot exprima creativitatea, prin intermediul mai multor jocuri și activități. Printre principalele atracții se numără, bineînțeles, construirea unor obiecte de toate tipurile: mașini, corăbii, animale și multe altele. Însă ce îmi place cel mai mult la LegoLand este plimbarea într-un căruț printr-un tunel din lego care conține oameni din lego, dragoni, lilieci și, în general, multe creaturi specifice filmelor de groază, dar nu chiar atât de înfricoșătoare. Nici măcar nu știu a câta oară vizitez LegoLand, dar nu contează! Îl voi vizita mereu, de fiecare dată când voi avea ocazia.

Când a trecut timpul?

Muzeul Științelor Naturii este un univers al dinozaurilor, al misterelor spațiului cosmic și al tuturor vietăților de pe pământ. În acest muzeu, dinozaurii prind viață și le poți urmări fiecare mișcare în habitatul lor de acum milioane de ani! Cui nu-i plac dinozaurii? Dacă știți la ce mă refer. Bineînțeles că nu mi-aș dori ca aceștia să existe și în zilele noastre, pentru că ar fi un pic (poate un pic mai mult) cam riscant să ieși din casă, nu? Dar ideea, ideea că acum milioane de ani niște creaturi gigantice existau, mi se pare de-a dreptul uimitoare!

Periplul berlinez a luat sfârșit la un moment dat. Însă întoarcerea în țară m-a bucurat nespus, deoarece România, țara mea, are multe de oferit și nimic nu se compară cu priveliștea și aerul curat de la munte.

Drumul e mereu o aventură

Odată ajunsă acasă, m-am decis să îmbin plăcutul cu utilul și, uite-așa, m-am trezit, iarăși, în mașină, în drum către destinația finală: concursul de șah de la Sighetu Marmației, în minunatul și iubitul Maramureș. Ce frumos a fost! Pe lângă faptul că am reușit să obțin și un premiu, drumul către Sighet m-a uimit din nou și m-am bucurat să admir peisajul oferit de natură, mai ales în Pasul Prislop.

Drumul de întoarcere a fost cheia unei alte aventuri. Stând, pe gânduri, în mașină, am remarcat un semn. Era un indicator către mai multe destinații, dar una mi-a atras atenția în mod deosebit: Rarău. Deși auzisem doar pe la ora de geografie acest nume, nu știam mai nimic despre acest loc, însă eram curioasă să aflu mai multe. Ah, dacă vă întrebați cum de nu știam de această destinație frumoasă numită Rarău, ei bine, nu știu cum se face că un obicei al meu este să trăiesc într-o lume paralelă cu cea în care mă aflu. Revenind la subiect, după ce mi-am întrebat părinții și am aflat, în sfârșit, ce reprezintă această denumire stranie de „Rarău”, am continuat drumul și am ajuns acasă. Nimic deosebit până aici, nu? Numai că, nici n-a trecut mai mult de o săptămână și intră părinții în camera mea și îmi spun că urma să mergem pe Rarău. Vă dați seama că eram entuziasmată, mai ales că unul din motivele călătoriei a fost și semnul pe care l-am văzut.

În drum spre hotel, parcurgând una dintre cele mai frumoase și mai spectaculoase șosele din țară, Transrarăul, am rămas mută de admirație în fața priveliștii și un lucru era sigur: m-am bucurat enorm să inspir aerul curat și răcoros de munte, mai ales după ce suportasem canicula de la Iași! Când, în sfârșit, am ajuns, era în jur de ora cinci după-amiaza, însă acest lucru nu ne-a oprit din a ne uni forțele și a ajunge până la Piatra Șoimului. Și, fără să exagerez, trebuie să recunosc că priveliștea de pe acel colț de stâncă îți tăia pur și simplu respirația. De asemenea, nu îl recomand celor cu rău de înălțime, însă, ce-i drept, merită efortul pentru a admira acest paradis al naturii ce se află chiar aici, în țara noastră, ale cărei mistere încă nu au fost descoperite pe deplin.

Am urcat, de asemenea, până la baza Pietrelor Doamnei. Însă, nu vă temeți, dragi cititori, căci, deși nu am ajuns până în vârf, eu și cu părinții mei am stabilit că vom reveni și vom învinge!

Iar aceasta este o cu totul altă poveste, ce doar timpul o poate spune...

Sofia Crețu, clasa a VII-a C

Surse imagini: arhiva personală Sofia Crețu